BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
CRAZNIC
Print Friendly, PDF & Email

Noul Cod civil, lipsa dreptului, abuzul de drept și mecanismul reparator al acestuia

21.10.2016 | Alin SPERIUSI-VLAD
Alin Speriusi-Vlad

Alin Speriusi-Vlad

Rezumat:

Am încercat să surprind elementele specifice ale abuzului de drept, ca și teorie juridică, fără a face o prezentare exhaustivă a acesteia. Noul Cod civil, și în acord cu acesta și Noul Cod de procedură civilă, implementează criterii subiective (”scopul de a vătăma sau păgubi pe altul” sau ”şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi”) și obiective (”mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe” sau ”cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”) de identificare a abuzului de drept și încearcă să implementeze un mecanism unitar sancționator și reparator al abuzului de drept, chiar dacă aparent o face într-o manieră incoerentă. Esența mecanismului juridic al abuzului de drept rezidă în lipsa (și chiar imposibilitatea) reglementării acestuia. Abuzul de drept, ca și construcție juridică, este mult mai puțin o doctrină, o ideologie, decât un mecanism suplu, pus la dispoziția magistratului judecător de a corecta eventualele derapaje ale celui care își exercită dreptul subiectiv.Doctrina și practica judiciară greșesc când asimilează abuzul de drept unei fapte ilicite propriu-zise declanșatoare a mecanismului reparator al răspunderii civile, deoarece în acest mod este negat însuși specificul ”greșelii” comise de către cel care abuzează de dreptul său, lărgind în mod exagerat sfera ilicitului civil și, pe cale de consecință, restrângând, în mod nepermis, conținutul drepturilor subiective civile. Abuzul de drept are ca și scop acoperirea spațiul liber dintre exercițiul normal al dreptului și fapta ilicită, acesta fiind caracteristica sa definitorie. Consider că abuzul de drept reprezintă o ipoteză distinctă de răspundere care atrage un mecanism reparator specific. Mecanismul reparator specific al abuzului de drept constă în ”reașezarea” dreptului de care s-a abuzat în matricea sa inițială, prin intervenția magistratului judecător.

Scriu acest studiu pentru omagierea profesorului Ion Lulă. Memoria cursurilor domnului profesor audiate de pe băncile facultății, cărțile citite și discuțiile purtate în timpul studiilor doctorale mi-au deschis și hrănit pasiunea pentru dreptul civil și îmi dau curajul să cred că pot înțelege, aborda și explica mecanismul abuzului de drept.

1. Specificul abuzului de drept în peisajul dreptului privat

Frumusețea temei propuse spre analiză constă în faptul că astăzi, la confluența vechilor și noilor reglementări în materie civilă și procesual civilă, abuzul de drept reliefează ideologia noilor coduri, în special a Noului Cod civil (NCC), dar și a Noului Cod de procedură civilă (NCPC), care, cel puțin formal[1], pune la dispoziția celor interesați remedii împotriva abuzului de drept procesual. Noile coduri (NCC și NCPC) stau sub semnul echilibrului părților raportului juridic civil, al solidarismului contractual și al intervenționismului judecătorului, toate făcute în numele bunei-credințe. Buna-credință nu mai reprezintă doar o valoare socială transpusă într-un reper juridic omniprezent, ci o matrice normativă a conduitei părților[2] care se aplică permanent subiectelor de drept de la nașterea raportului juridic, pe parcursul executării acestuia până la stingerea acestuia, dincolo de conținutul dreptului obiectiv.

Chiar dacă este mai puțin punctat în doctrină și jurisprudență, consider că esența mecanismului juridic al abuzului de drept rezidă în lipsa (și chiar imposibilitatea) reglementării acestuia. Dreptul pozitiv poate cel mult, din rațiuni practice, să recunoască existența abuzului de drept și să îi canalizeze efectele, respectiv consecințele acestuia. Dacă, însă, legea face mai mult decât atât, depășim planul teoriei abuzului de drept, intrând pe tărâmul răspunderii civile. Sau altfel spus, în măsura în care dreptul obiectiv instituie limite exprese ale unui drept subiectiv, depășirea acestora nu atrage incidența teoriei abuzului de drept, deoarece ne aflăm pe tărâmul faptei ilicite.

Funcțional vorbind, specificul teoriei abuzului de drept, este acela de a implementa un mecanism de drept privat corector al modului de exercitare al drepturilor subiective civile, care – în funcție de concepția subiectivă[3] sau obiectivă[4] pe care o adoptăm în această materie – fie îi vatămă sau prejudiciază pe ceilalți, fie contravin scopului în vedere căruia au fost recunoscute drepturile subiective respective. În acest mod, abuzul de drept reușește să limiteze sau cel puțin să tempereze intervenția dreptului public, în raporturile juridice de drept privat, arătând că deține un mecanism propriu care să corecteze posibilele ”derapaje” ale exercitării drepturilor subiective.

Cel mai ilustrativ exemplu al relației directe dintre dreptul privat și cel public cu privire conținutul drepturilor subiective civile este reprezentat de limitele dreptului de proprietate asupra imobilelor aflate în intravilanul localităților, stabilite prin normele de drept public din legislația administrativă a urbanismului. Astfel, proprietarul unui teren aflat într-o localitate poate edifica o construcție doar dacă și în condițiile stabilite prin legislația din domeniul legislației speciale a urbanismului, aici fiind incluse și regulamentele sau planurile urbanistice aprobate prin hotărâri ale administrației publice locale. Dacă titularul dreptului de proprietate depășește aceste limite stabilite prin acte normative cu valoare de lege, el nu comite un abuz de drept, ci o faptă ilicită[5]. Similară este situația exercitării unei activități economice supuse unor anumite autorizări. În lipsa acestor acte administrative dreptul subiectiv nu poate fi exercitat, iar dacă prerogativele care intră în conținutul dreptului subiectiv ajung să fie, totuși, exercitate, acestea reprezintă fapte ilicite, care atrag răspunderea civilă a autorului acestora. Abuzul de drept presupune în mod necesar existența unui drept subiectiv, iar nu absența acestuia, indiferent că vorbim de o ”depășire a legalității”, o ”faptă ilegală”, o ”ilegalitate” sau o ”încălcare a legalității”, în toate aceste ultime cazuri aflându-ne în prezența unor simple fapte ilicite. Dintr-o perspectivă inversă, cei care susțineau că exercițiul dreptului nu este susceptibil de abuz, în realitate încurajau, chiar dacă nu își doreau, reglementarea conținutului drepturilor subiective prin norme imperative, de foarte multe ori aparținând dreptului public. În acest mod subiectele de drept nu mai ajung să facă pe plan civil tot ceea ce legea nu interzice, ci doar ceea ce este permis de lege în modul, condițiile și cazurile reglementate în mod expres de lege.  Este cunoscut cazul lui Marcel Planiol care în volumul II al lucrării sale Traité elementaire de droit civil publicat în 1917 – volum consacrat probelor, teoriei generale a obligațiilor, contractelor, privilegiilor și ipotecilor – susținea că acelaşi act al omului nu poate fi în acelaşi timp „conform cu dreptul şi contrar acestuia”, astfel că titularul unui drept de proprietate nu poate abuza de exercitarea acestuia, atât timp cât dreptul i-a fost recunoscut legal. Prin celebra sa formulă ”acolo unde dreptul încetează începe abuzul” Planiol nu face altceva decât să pună un semn de egalitate între faptă ilicită și abuzul de drept.

Diferențierea abuzului de drept de lipsa dreptului a fost deja relevată în doctrină noastră, însă punctual, fără a fi scoasă în prim-plan. Într-un studiu extrem de minuțios publicat înainte de evenimentele din decembrie 1989 în Revista Română de Drept de către distinsul Șerban Beligrădean se face una din cele mai bune radiografii ale noțiunii de abuz de drept centrată pe domeniul de cercetare al autorului, raporturile de dreptul muncii, concluziile acesteia radiind dincolo de acest domeniu, fiind aplicabile întregului drept privat[6]. În cuprinsul acestui studiu, autorul, într-o manieră extrem de tranșantă și curajoasă, în special față de practica incoerentă a instanței supreme din perioada comunistă, mai puțin față de doctrina juridică, pe care o consideră cel mult eclectică, denunță confuzia care se face în cuprinsul hotărârilor Tribunalului Suprem între înțelesul ”abuzului” din limbajul comun (cel de depășire a legalității, de faptă ilegală, de ilegalitate, de încălcare a legalității) sinonim cu acela de ”nelegalitate” (cauzat în opinia autorului și de incriminarea anumitor delicte precum abuzul în serviciu, abuzul de încredere și purtarea abuzivă) și noțiunea juridică a ”abuzului de drept”, subliniind încă de la începutul lucrării că abuzul de drept prezintă o caracteristică esențială care-l deosebește de celelalte acte și fapte licite, existența unui drept subiectiv, care deși exercitat în limitele sale externe, nu mai puțin însă depășește limitele sale interne, de vreme ce nu a fost exercitat în concordanță cu scopul său economic și social în acord cu interesul general comun, precum și în conformitate cu legea și cu regulile de conviețuire socială. Într-o exprimare plastică, dar atotcuprinzătoare, proprietarul care construiește dincolo de hotarul terenului său depășește limitele externe materiale ale dreptului său, dar nu comite nici un abuz de drept, ci comite un act fără drept, un simplu fapt ilicit. La fel creditorul nu poate pretinde debitorului mai mult decât i se datorează fără a depăși limitele externe juridice ale dreptului său. Abuzul de drept implică exercitarea dreptului subiectiv în cadrul limitelor sale externe materiale sau juridice, dar prin nesocotirea limitelor sale interne datorită faptului că s-a produs o deturnare a dreptului de la scopul în vederea căruia a fost recunoscut.

2. Abuzul de drept nu este o faptă ilicită

De ce nu a fost scoasă în evidență această diferențiere dintre lipsa dreptului și abuzul de drept? Poate pentru că o asemenea diferențiere pare astăzi subînțeleasă și evidentă, teoriile care negau existența abuzului de drept datând de la începutul secolului trecut[7], combaterea acestora nesuscitând în prezent niciun interes. Răspunsul cred că este altul, respectiv că o astfel de diferențiere ajunge să pare inutilă prin prisma efectelor produse de abuzul de drept și de fapta ilicită, ambele atrăgând, în viziunea unanimă a doctrinei și jurisprudenței noastre, mecanismul reparatoriu al răspunderii civile delictuale, în cazul abuzului de drept extracontractual[8] și al răspunderii civile contractuale[9], în cazul abuzului de drept contractual[10]. Ipoteza specială a abuzului de drept contractual merită o analiză aparte, dat fiind faptul că în arhitectura Noului Cod civil, buna credință în raporturile contractuale și echilibrul prestațiilor, inclusiv cel al exercitării drepturilor este asigurat prin alte mecanisme recunoscute pentru prima dată în noua reglementare, precum leziunea majorului (art. 1221 NCC) și impreviziunea (art. 1271 NCC), alături de cele cunoscute și anterior, precum protecția consumatorului împotriva clauzelor abuzive din contractele încheiate cu profesioniști (art. 4, 6 și 7 din Legea 193/2000).  Revenind însă la inutilitatea diferențierii abuzului de drept de fapta ilicită, spuneam că aceasta se datorează doctrinei noastre[11] care, în mod unanim (cu o excepție notabilă[12]) a devenit adepta teoriei asimilării abuzului de drept cu răspunderea civilă delictuală, considerând că abuzul de drept reprezintă o greșeală (fiind acceptate toate formele ”greșelii”, atât cele intenționate, cât și cele de natură culpabilă), o faptă ilicită care angajează răspunderea făptuitorului pentru repararea prejudiciului, orientare confirmată și de practica judiciară[13]. Doctrina și practica judiciară greșesc când asimilează abuzul de drept unei fapte ilicite propriu-zise declanșatoare a mecanismului reparator al răspunderii civile, deoarece în acest mod este negat însuși specificul ”greșelii” comise de către cel care abuzează de dreptul său, lărgind în mod exagerat sfera ilicitului civil și, pe cale de consecință, restrângând în mod nepermis, conținutul drepturilor subiective civile. Voi detalia în cele ce urmează această concluzie, dar, în esență, consider că abuzul de drept reprezintă o ipoteză distinctă de răspundere care atrage un mecanism reparator specific. O astfel de concluzie a fost deja expusă și analizată în doctrină, într-un studiu remarcabil asupra abuzului de drept extracontractual[14] și, din punctul meu de vedere, este susținută de întreaga reglementare a NCC, chiar și a NCPC. Chiar și art. 1353 NCPC, care pune abuzul de drept pe aceeași poziție cu fapta ilicită – delictuală de la art. 1349 și contractuală de la art. 1350 NCC – cauzatoare de prejudicii, părând să contrazică această concluzie, în realitate nu face decât să o confirme prin coroborarea cu art. 1386 NCC care instituie preeminența reparării prejudiciului în natură.

Esențial este să se înțeleagă specificul și rolul abuzului de drept ca și teorie juridică de drept privat, recunoscută de dreptul pozitiv. Abuzul de drept are ca și scop acoperirea spațiul liber dintre exercițiul normal al dreptului și fapta ilicită, acesta fiind caracteristica sa definitorie. În niciun caz abuzul de drept nu are ca și scop restrângerea prerogativelor care intră în conținutul juridic al drepturilor subiective civile, acest rol fiind îndeplinit de normele imperative, care de cele mai multe ori aparțin dreptului public. O analiză pertinentă și atotcuprinzătoare cu privire la rolul mecanismului abuzului de drept în sistemele de drept privat am regăsit-o într-un studiu extrem de minuțios publicat în revista Facultății de Drept a Universității din Boston întins pe nu mai puțin de 100 de pagini care analizează în detaliu abuzul de drept atât în sistemul continental de drept, cât și în sistemul englez și american[15]. Este prezentată atât apariția acestui concept, cât și problemele cărora trebuia să le răspundă, precum și modul în care sistemele de drept au facut-o, trecându-se peste falsa impresie că abuzul de drept nu este avut în vedere în sistemul englez și american de drept. În această ultimă privință autorul notează că în aceste sisteme de drept s-a insistat mult mai puțin pe identificarea unei soluții conceptuale, mergându-se pe o abordare pragmatică menită să răspundă acelorași probleme avute în vedere de juriștii europeni la elaborarea abuzului de drept. În sistemele de common law s-a mers pe un stil unitar de raționamente, jurisprudența înțelegând să limiteze amplitudinea drepturilor subiective în vederea echilibrării drepturilor și a raporturilor juridice conflictuale prin instituirea unei verificări a relei voințe a titularului dreptului (cunoscute sub sintagma ”malice tests”) și a exercițiului rezonabil al drepturilor subiective (cunoscute sub sintagma ”reasonable user”). Merită amintit o decizie din 1843 pronunțată în Acton v. Blundell în care instanța americană confruntată cu problemele specific unui raport de vecinătate analizează exercițiul dreptului de proprietate, al unui atribut al acestuia, menționând în cadrul hotărârii sintagma animo vicino nocendi. Sub o formă sau alta, sistemul de common law utilizează aceste mecanisme pentru a rezolva aceleași problemă din sistemul continental de drept specifică obiectului abuzului de drept, din raporturile de vecinătate, din dreptul muncii, din dreptul contractelor, din raporturile juridice cauzate de dezvoltarea tehnologică, precum dreptul mediului. Revenind la justificarea teoriei abuzului de drept, trebuie avut în vedere că atributele absolute ale proprietarului asupra bunului său reprezenta, din punct de vedere juridic, în secolul XIX și începutul secolului XX, chintesența autonomiei de voință și cea mai deplină garanție a libertății individului. Relația subiectivă dintre dintre proprietar și bunul său reprezintă baza pe care a fost edificată proprietatea în accepțiunea sa modernă. Prin art. 544 din Codul lui Napoleon și, mai târziu, art. 463 din Codul civil Italian de la 1865, proprietatea era văzută ca fiind absolută, exclusivă și nelimitată în timp. Abuzul de drept este îmbrățișat și dezvoltat în dreptul modern prin curentul social juridic dezvoltat în Franța și Germania la mijlocul secolului XIX, confruntată cu nevoia temperării drepturilor întreprinzătorilor și dezvoltatorilor pentru atenuarea repercursiunilor sociale. Prin teoria abuzului de drept, acest curent social juridic condamnă viziunea individualistă asupra drepturilor subiective a școlii clasice a dreptului privat modern, propunând luarea în considerare a scopului normei juridice și a complexității vieții moderne. Practic, circuitul civil nu mai era ce a fost, crescând numărul și complexitatea raporturilor juridice, a drepturilor subiective, dar și a potențialului vătămător al acestora pentru celelalte subiecte de drept. Sub o formă sau altă, această viziune milita pentru o solidaritate socială.

3. Ezitările practicii judiciare din materia abuzului de drept

Abuzul de drept este o construcție juridică conceptuală cu efecte eminamente pe planul practic al exercițiului drepturilor subiective civile contractuale sau nu. Altfel spus, se poate susține că abuzul de drept, ca și construcție juridică, este mult mai puțin o doctrină, o ideologie, decât un mecanism suplu, pus la dispoziția magistratului judecător de a corecta eventualele derapaje ale celui care își exercită dreptul subiectiv. Un examen al practicii judiciare se impune, îndeosebi a celei anterioare Noului Cod civil. Ezitările și stângăciile conceptuale ale practicii judiciare, arată cât de necesară erau reperele din noile coduri în materia abuzului de drept.

Astfel, prin decizia nr. 634 din 24 iunie 2008 Curtea de Apel Timișoara[16] a soluționat, în recurs, un litigiu având ca obiect refuzul pârâtei de a-și da acordul pentru obținerea autorizației de construcție pentru anumite lucrări. Curtea de Apel Timișoara a stabilit că nu ne aflăm în prezența unui abuz de drept, ”susținerea reclamanților recurenți în sensul că intimate a condiționat acordul ei necesar obținerii autorizației de construcție de plata unor sume suplimentare de bani, deși a încasat întregul preț convenit pentru imobilul în cauză nu este întemeiată, aceștia nu au dovedit cu probe această afirmație”. Mai precis, a reținut că ”nu se înscrie în sfera abuzului de drept refuzul pârâtei de a-și da acordul în vederea obținerii autorizației de construcție pentru lucrările solicitate și nu încalcă prevederile art. 3 din Decretul nr. 31/1954 și nici dispozițiile art. 57 din Constituția României, așa cum susțin reclamanții în motivarea recursului, aceasta întrucât drepturile subiective trebuie să fie exercitate potrivit cu scopul pentru care au fost recunoscute, astfel încât să nu se nesocotească drepturile celorlalți ori interesul general. A obliga pe pârâtă să-și dea acordul pentru obținerea certificatului de urbanism, a autorizației de desființare pentru demolare parțială și a a autorizației de construire pentru extindere și modernizare, înseamnă a aduce atingere dreptului de proprietate a pârâtei asupra imobilului din litigiu, drept ce-I conferă acesteia în raport de dispozițiile art. 480 C. civ. posibilitatea de a folosi bunul, de a-I culege fructele și de a dispune de bunul respectiv”. Curtea de Apel Timișoara după ce a menționat în mod expres dispozițiile art. 723 din VCPC și art. 57 din Constituție a concluzionat că ”abuzul de drept este fără îndoială o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, iar în structură trebuie să existe deopotrivă cele două elemente, unul subiectiv – reaua-credință – și unul obiectiv – deturnarea dreptului de la finalitatea sa”. Dincolo de circumstanțele concrete ale cazului dedus judecății care puteau să justifice temeinicia soluției Curții de Apel Timișoara, este regretabilă motivarea deciziei luate prin confuzia pe care o fac magistrații judecători între abuzul de drept și fapta ilicită, negând însăși existența conceptului de abuz de drept, unanim recunoscut chiar de literatura noastră interbelică. În această speță Curtea de Apel Timișoara trebuia să tranșeze în ce măsură partea, titulara unui drept de proprietate, îl exercită abuziv sau nu. În niciun caz judecătorii nu puteau să pună un semn de egalitate între abuzul de drept și fapta ilicită pentru a concluziona că partea nu a comis nicio faptă ilicită, fiind titulara unui drept de proprietate. În acest mod s-au ignorat toate eforturile conceptuale ale doctrinei și practicii judiciare, inclusiv ale fostului Tribunal Suprem în perioada regimului comunist, care certificau existența abuzului de drept. În această speță, Curtea de Apel Timișoara putea să facă o paralelă între abuzul de drept și fapta ilicită doar pentru a justifica aplicarea (în cazul abuzului de drept) mecanismului reparatoriu al răspunderii (pentru fapta ilicită), dar în niciun caz pentru a verifica existența abuzului de drept prin prisma condițiilor faptei ilicite ”săvârșite cu vinovăție”. În mod neașteptat, după aproape un secol, Marcel Planiol își regăsește susținători ai teoriei negării existenței abuzului de drept (descrisă mai sus) la Curtea de Apel Timișoara.

Un alt exemplu al ezitărilor conceptuale din materia abuzului de drept este reprezentat de decizia nr. 158 din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara[17] prin care a soluționat, în apel, un litigiu având ca obiect refuzul unui asociat de a semna un proiect de divizare. În cuprinsul acestei hotărâri, raportat la argumentele apelantului reclamant care critica decizia primei instanțe, a Tribunalului Arad, de a respinge ca inadmisibilă acțiunea introductivă, invocând inclusiv neanalizarea argumentelor referitoare la abuzul de drept, în cazul respectiv abuzul de majoritate și abuzul de minoritate, Curtea de Apel Timișoara reține ”este adevărat că abuzul de majoritate cât și de minoritate este sancționat atât în jurispurdența franceză cât și în cea românească, doar că reclamantul apelant se află în eroare și aceste apărări nu îi sunt aplicabile acțiunii formulate de acesta, deoarece în speță este vorba de doi asociați cu cote egale de participare, respective D.E., în calitate de asociat al (…) B.E.F. SRL deține 50% din acțiunile acestei societăți, iar (…) L.M. restul de 50%”, conchizând într-o manieră extrem de curajoasă, nesperată nici măcar de către intimată, care argumentase în prealabil că s-ar putea pune problema abuzului de minoritate, ale cărui condiții nu sunt îndeplinite, dar și simplist, din păcate, că ”în acest context, nu poate fi vorba de un abuz de minoritate și nici de majoritate” opinând în finalul hotărârii în mod just că ”în speță, ar putea fi vorba de neînțelegeri între asociați”, astfel că ”instanța de fond nu se poate substitui voinței asociațiilor societății comerciale în sensul de a obliga societatea pârâtă , care are drepturi egale cu reclamantul, să semneze proiectul de divizare, întocmit de aceasta, iar, în caz de refuz, sentința pronunțată să țină loc de consimțământul celuilalt asociat”. Motivația Curții de Apel Timișoara este simplă, directă și clară, interesantă, poate chiar pentru Curtea de Casație din Franța, dar complet greșită. Dincolo de circumstanțele concrete ale cazului dedus judecății care puteau să justifice temeinicia soluției, motivația acesteia este năucitoare, instanța din Timișoara alegând să compare situația dedusă judecății cu alte cazuri concrete în care a fost reținut abuzul de drept, concluzionând că partea care invocă abuzul de drept nu se regăsește în acele situații particulare, astfel că nu s-ar putea vorbi de un abuz de egalitate, atât timp cât practica judiciară sancționează abuzul de minoritate și abuzul de majoritate. Judecătorii par să vadă abuzul de drept ca o faptă ilicită expres sancționată, dacă nu de lege, măcar de practica judiciară, ei putând face doar o operațiune de suprapunere a acestor cazuri unanim recunoscute cu speța dedusă judecății, pentru a putea concluziona dacă aceasta se încadrează în categoria celor expres sancționate (dacă nu de lege, măcar de practica judiciară). Nimic mai greșit. Dincolo de ridicolul situației constând în identificarea unei a treia ipoteze acolo unde jurisprudența anterioară crezuse că acoperă toate ipotezele certificând că există atât abuz de minoritate, cât și de majoritate, Curtea de Apel Timișoara omite cel mai important aspect, analiza motivului refuzului părți de a semna actul de divizare. Într-adevăr, acesta este elementul esențial comun al abuzului de minoritate și majoritate, refuzul nemotivat (sau motivat formal) al unui asociat de a încheia un anumit act benefic societății. În plus, cel puțin aparent, fără a-și da seama, judecătorii Curții de Apel Timișoara resping o acțiune prin care se invocă ”abuzul de egalitate” cu o motivare care ar face inadmisibilă orice acțiune prin care se invocă abuzul de drept societar, fie el și minoritar sau majoritar. În toate aceste cazuri, abuzul de minoritate, abuzul de majoritate (și chiar pretinsa a treia ipoteză identificată de Curtea de Apel Timișoara, a unui potențial abuz de egalitate) se pune problema ”neînțelegerilor dintre asociați” care justifică o acțiune în retragere a asociatului (și chiar de excludere, în cazul îndeplinirii unor condiții suplimentare). Existența unui remediu procedural alternativ (o acțiune în retragere sau excludere) nu face inadmisibilă o acțiune prin care se invocă abuzul de drept. În plus, în toate cazurile de exercitare abuzivă a dreptului de vot în cadrul adunării generale a asociațiilor[18], magistratul judecător este chemat să se substituie voinței asociațiilor societății comerciale, chiar și a celor majoritari, în cazul abuzului de majoritate, astfel că, pe acest considerent, invocat de Curtea de Apel Timișoara în decizia precizată, este inadmisibilă orice acțiune prin care se invocă abuzul de minoritate sau de majoritate, chiar dacă anterior aceeași instanță afirmase contrariul. În realitate și în această decizie Curtea de Apel Timișoara neagă existența abuzului de drept, cum o făcuse în decizia din 2008, analizată anterior.

Mult mai bine motivată este decizia civilă nr. 931 din 21 septembrie 2011 a aceleiași Curți de Apel Timișoara[19], chemată să analizeze în recurs refuzul pârâtului de a-și da consimțământul pentru desfășurarea activității unei discoteci în intervalul 21.00 – 04.00. După o soluție favorabilă în primă instanță reclamantului, la Judecătoria Ineu, și una favorabilă pârâtului în apel la Tribunalul Arad, în recurs Curtea de Apel Timișoara reține ”în principiu, abuzul de drept apare atunci când titularul unui drept subiectiv (extracontractual) îl exercită cu rea-credință pentru a vătăma pe cineva. Abuzul de drept reprezintă o formă de manifestare a delictului civil, iar răspunderea civilă se soluționează după regulile acestuia, presupunând, deci, întrunirea cumulativă a condițiilor derivate din interpretarea art. 998-999 Cod civil, adică existența unui prejudiciu; existența faptei ilicite; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției care, în cazul abuzului de drept, poate fi doar în forma intenției, neglijența sau imprudența fiind excluse”. Ulterior Curtea de Apel Timișoara arată ”conduita acestuia (a pârâtului) nefiind una abuzivă atât timp cât exercită un drept cu bună-credință”, iar cu titlu general că ”principiul exercitării cu bună-credință a drepturilor subiective presupune, în principal, ca dreptul subiectiv să fie exercitat în limitele sale legale, fără să se încalce drepturile subiective ale celorlalți, iar în ceea ce privește abuzul de drept, acesta reprezintă însăși deturnarea dreptului de la rațiunea sa intrinsecă exprimată în scopul pentru care a fost recunoscut și garantat sau utilizarea dreptului în alte scopuri decât cele avute în vedere prin lege”, pentru a conclude că ”în speța de față (…) nu se poate reține exercitarea abuzivă a dreptului pârâtului intimat de a avea o viață de familie netulburată, refuzul acestuia de a-și da consimțământul pentru desfășurarea activității discoteci în intervalul orar cuprins între orele 21.00-04.00 fiind justificat, atâta timp cât distanța dintre clădirea în care funcționează discoteca și ferestrele locuinței pârâtului este de circa 5 m, iar nu de minim 15 m, cât prevăd dispozițiile art. 4 din Anexa 1 la Ordinul Ministrului Sănătății nr. 53/23.06.1997”. Motivarea Curții de Apel Timișoara excelează, față de cele două prezentate anterior, pentru simplul motiv că instanța analizează motivul refuzului pârâtului, iar, după ce raportează acest motiv la drepturile sale, instanța conchide că nu poate fi vorba de exercitarea abuzivă a unui drept de către acesta, în condițiile în care propriile drepturi îi sunt încălcate.

4. Ce aduce Noul Cod civil în materia abuzului de drept?

Toate aceste hotărâri judecătorești analizate mai sus în detaliu (inclusiv ultima) scot în evidență cât de necesară era noua reglementare a abuzului de drept din Noul Cod civil. Lăsând la o parte primele două decizii în care judecătorii – acestea chiar dacă formal recunosc existența teoretică a abuzului de drept, în motivarea dată neagă existența efectivă a unui caz în care dreptul să fie susceptibil de un exercițiu abuziv[20] – chiar și ultima hotărâre a Curții de Apel Timișoara, în care se reține ca forma de vinovăție în cazul abuzului de drept doar intenția (conform teoriei subiective a abuzului de drept), neglijența sau imprudența fiind excluse, ajunge să fie contrazisă (din fericire) prin art. 15 NCC. În măsura în care nu poate fi reținută vinovăția autorului, sub forma intenției de a vătăma sau păgubi pe altul, răspunderea acestuia va putea fi angajată numai dacă este incidentă cea de a doua ipoteză reglementată de art. 15 din NCC, potrivit căreia autorul va fi ținut răspunzător în situația în care dreptul subiectiv este exercitat în mod excesiv și nerezonabil contrar bunei-credințe, și dacă prin aceasta se cauzează altuia un prejudiciu.

Aceasta pare să fie cea mai importantă reglementare din Noul Cod civil în materia abuzului de drept, respectiv că art. 15 din NCC prin formularea ”Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe” iese din câmpul exclusiv al teoriei subiective a abuzului de drept, recunoscând destinația socială a dreptului și teoria obiectivă a abuzului de drept.

Nu este însă singura trimitere la abuzul de drept în Noul Cod civil, relevant fiind și art. 641 alin. (3) NCC care statueazăCoproprietarul sau coproprietarii interesaţi pot cere instanţei să suplinească acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de administrare indispensabil menţinerii utilităţii sau valorii bunului”, dar și art. 879 alin. (3) NCC care statueazăAlipirea sau dezlipirea unui imobil grevat cu sarcini nu se poate face decât cu consimţământul titularilor acelor sarcini. Refuzul titularilor sarcinilor nu trebuie să fie abuziv, el putând fi cenzurat de către instanţa judecătorească, și bineînțeles art. 1353 NCC care statuează căCel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

Relevantă pentru abuzul de drept este și reglementarea acestuia din Noul Cod de procedură civilă, respectiv art. 12 din NCPC conform căruia ”(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi. (2) Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare. (3) De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale răspunde potrivit alin. (2)”, dar și noua procedură reglementată prin art. 522 – 526 NCPC referitoare la contestația privind tergiversarea procesului. Această procedură oferă un exemplu complet de identificarea de către legiuitor a abuzului de drept, dar mai ales a modului în care dreptul pozitiv sancționează abuzul de drept, aspect determinant în orice teorie abuzului de drept transpusă legislativ.

Cu siguranță toate aceste noi dispoziții reprezintă un pas înainte față de trimiterile vechii reglementări la abuzul de drept. Istoria acestora din urmă este foarte scurtă. După ce abuzul de drept a fost puternic analizat în doctrina din secolul XIX și începutul secolului XX, fiind preluată timid de jurisprudență, ajunge să fie reglementat abrupt în sistemul nostru de drept prin art. 723 din Vechiul Cod de procedură civilă astfel cum a fost republicat în M. Of.  Nr. 45 din 24 februarie 1948 conform căruia ”(1) Drepturile procedurale trebuiesc exercitate cu bună-credinţa şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. (2) Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”, dar, în mod incidental, și prin art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, conform căruia ”drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul economic și social”, iar după răsturnarea regimului comunist, prin art. 54 din Constituție conform căruia ”cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”.

Noul Cod civil, și în acord cu acesta și Noul Cod de procedură civilă, implementează criterii subiective (”scopul de a vătăma sau păgubi pe altul” sau ”şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi”) și obiective (”mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe” sau ”cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”) de identificare a abuzului de drept și încearcă să implementeze un mecanism unitar sancționator și reparator al abuzului de drept, chiar dacă aparent o face într-o manieră incoerentă.

Anunțam deja mai sus că abuzul de drept reprezintă o ipoteză distinctă de răspundere care atrage un mecanism reparator specific, iar nu cel al răspunderii civile atras de comiterea unei fapte ilicite. În această privință Noul Cod civil vorbește de suplinirea acordului coproprietarului (art. 641 alin. (3) NCC), cenzurarea refuzului titularilor dreptului (art. 879 alin. (3) NCC), dar și de repararea prejudiciului material și moral (art. 1353 NCC și art. 12 alin. (2) teza I NCPC) sau plata unei amenzi judiciare (art. 12 alin. (2) teza I NCPC). Repararea prejudiciului pare să contrazică celelalte modalități de reparare a abuzului de drept, pentru simplul motiv că prejudiciul ne face să ne gândim la răspunderea civilă și, pe cale de consecință, la fapta ilicită.

6. Concluzii

În realitate însă art. 1353 NCC (și art. 12 alin. (2) teza I NCPC) trebuie interpretate în acord cu celelalte dispoziții ale NCC (și cele din NCPC referitoare la contestația pentru tergiversarea procesului). În niciun caz art. 1353 NCC nu trebuie interpretat ca fiind regula de la care există excepții sau cazuri particulare la art. 641 alin. (3) NCC și 879 alin. (3) NCC. În toate cazurile vorbim de repararea aceluiași prejudiciu specific abuzului de drept. Mecanismul reparator specific al abuzului de drept constă în ”reașezarea” dreptului de care s-a abuzat în matricea sa inițială, prin intervenția magistratului judecător. Încă de la început trebuie clarificat că repararea prejudiciului la care face referire art. 1353 NCC nu înseamnă acordarea de despăgubiri, deoarece conform art. 1386 alin. (1) prima teză NCC ”Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare (…)” Repararea prejudiciului cauzat de abuzul de drept poate consta doar în restabilirea situației anterioare, respectiv în blocarea exercitării dreptului dincolo de limitele sale normale, rezonabile și conforme bunei-credințe, și reașezarea sa în matricea sa inițială de către judecătorul învestit cu soluționarea cauzei de către victima abuzului de drept. Cu certitudine aceasta a fost dorința legiuitorului în cazul abuzului de drept procesual prin reglementarea contestației pentru tergiversarea procesului și la fel în cazul suplinirii acordului coproprietarului și  cenzurării refuzului titularilor dreptului.

În cazul abuzului de drept contractual trebuie făcută o precizare importantă. În noua arhitectură a contractului civil există mai multe instituții care servesc aceluiași scop, buna-credință în etapa încheierii contractului, executării acestuia și încheierii lui. După cum spunea un autor ”aplicaţiile bunei-credinţe au rolul de a corecta efectele adverse pe care aplicarea oarbă a unor norme legale sau private (dorim să spunem „contractuale”) le-ar putea avea (…) o retrospectivă a creaţiilor bunei-credinţe în dreptul privat ne indică, realmente, crearea unor instituţii noi prin utilizarea noţiunii de „bună-credinţă” (şi, adăugăm noi, a celei de „abuz de drept”), care au însemnat o sumă de hotărâri judecătoreşti şi care ulterior s-au transformat în texte de lege (de exemplu, impreviziunea contractuală, clauzele abuzive, multitudinea de obligaţii accesorii legate de momentul încheierii contractului, dar şi de faza executării acestuia, cum ar fi informarea, securitatea, cooperarea etc.)[21]. Este susceptibil de a fi exercitat abuziv doar dreptul care nu este supus altui mecanism corector al normelor contractuale în baza bunei-credințe (precum impreviziunea sau clauzele abuzive). Nu înseamnă că abuzul de drept contractual trebuie aplicat în subsidiar, ci doar că odată ce s-a aplicat normei contractuale mecanismul corector (al impreviziunii spre exemplu), dreptul nu mai poate fi exercitat abuziv.

Revenind la mecanismul reparator specific abuzului de drept, oricât de ”atractivă” ar fi perspectiva acordării de despăgubiri în cazul abuzului de drept, aceasta poate conduce la deturnarea scopului acestuia ca instituție juridică. Repararea prejudiciului cauzat de abuzul de drept este întotdeauna posibil a fi făcută în natură, deoarece, atât timp cât dreptul subiectiv subzistă, exercitarea acestuia poate fi repusă în limitele sale normale, rezonabile și conforme bunei-credințe, iar când dreptul nu mai subzistă, nu mai este susceptibil de o exercitare abuzivă. Acordarea de despăgubiri în cazul abuzului de drept îl apropie de fapta ilicită și atrage mecanismul reparator al răspunderii civile cu toate consecințele sale, ilustrate prin jurisprudența analizată anterior[22], în special nesancționarea abuzului de drept datorită neîndeplinirii unor condiții care sunt necesare doar în cazul unei fapte ilicite.



[1] Pentru o critică argumentată a dispozițiilor din Noul Cod de procedură civilă privind implementarea în legislația internă a unui mecanism ineficient de combatere a duratei excesive a procesului civil v. C. F. Costaș, Contestația privind tergiversarea procesului în Pandecteșe Române nr. 9/2012” la momentul de faţă contestaţia privind tergiversarea procesului nu reprezintă un „remediu efectiv” în sensul art. 13 din Convenţie. Spre această concluzie conduce în primul rând lipsa unui remediu compensatoriu, care să fie asociat remediului de natură preventivă. Deficienţele structurale ale contestaţiei privind tergiversarea procesului – cele privitoare la instanţa competentă, termenele nerealiste şi lipsa de autoritate şi de concreteţe a dispoziţiilor instanţelor – conduc spre aceeaşi concluzie. Suplimentar, lipsa unui remediu similar pentru materia penală ne îndreptăţeşte să credem că, aşa cum a constatat de altfel şi Curtea Europeană, la momentul de faţă România nu dispune de un „remediu efectiv”.
[2] În acest sens ”o retrospectivă a creaţiilor bunei-credinţe în dreptul privat ne indică, realmente, crearea unor instituţii  noi prin utilizarea noţiunii de „bună-credinţă” (şi, adăugăm noi, a celei de „abuz de drept”), care au însemnat o sumă de hotărâri judecătoreşti şi care ulterior s-au transformat în texte de lege (de exemplu, impreviziunea contractuală, clauzele abuzive, multitudinea de obligaţii accesorii legate de momentul încheierii contractului, dar şi de faza executării acestuia, cum ar fi informarea, securitatea, cooperarea etc.)” v. I.-F. Popa, Remediile abuzului de drept contractual, în Revista Română de Drept Privat nr. 6/2014.
[3] George Ripert, adept al teoriei subiective a abuzului de drept, în lucrarea sa La regle morale dans les obligations civiles, publicată în 1925, susține că elementul hotărâtor în evaluarea conduitei făptuitorului este cel psihologic, subiectiv, constând în „intenţia de vătăma”. La fel René Savatier în lucrarea sa Des effets et de la sanction du devoir moral, publicată în 1916, susține că „Abuzul de drept ni se pare că ar constitui un caz de conflict între drept şi morală sau, mai precis, între un drept pozitiv aparţinând unei persoane şi o datorie morală care îi incumbă; uzând de dreptul său, ea se îndepărtează de morală”. Teoria subiectivă a fost criticată, deoarece răspunderea în cazul exercitării abuzive a unui drept subiectiv nu poate fi restrânsă doar la acele cazuri în care au fost săvârşirea faptelor intenţionate, fiind necesară repararea prejudiciilor, restabilirea situaţiei anterioare, inclusiv prin încetarea folosinţei dreptului, chiar şi atunci când au fost comise doar fapte de natură culpabilă, în această orientare abuzul de drept fiind confundat cu reaua-credință, care este consecința dolului, fraudei și culpei grave.
[4] Louis Josserand a pus bazele teoriei obiective a abuzului de drept în lucrarea sa De l’esprit des droits et de leur relativité. Théorie dit de l’abus de droit, publicată în 1939, pornind de la ideea relativității drepturilor subiective pe care le raportează la scopul economic și social în vederea căruia au fost recunoscute prin lege ”sufletul dreptului rezidă în destinația lui socială”, susținându-se astfel repararea prejudiciului indiferent de culpa celui care abuzează de dreptul său. Rezervele față de această teorie au venit pe două planuri afirmându-se, pe de o parte, că securitatea și stabilitatea circuitului civil ar putea fi compromise dacă judecătorul este pus în situația să interpreteze de la caz la caz finalitatea socială a drepturilor subiective, iar, pe de altă parte, dintr-o perspectivă conceptuală, că drepturile subiective sunt reglementate, chiar și implicit, în normele dreptului obiectiv, nefiind posibil ca aceste norme (de drept obiectiv) să şi fundamenteze în acelaşi timp aceste drepturi subiective, motiv pentru care aceste două noţiuni (dreptul subiectiv și dreptul obiectiv) trebuie analizate distinct, pentru justificarea angajării răspunderii, în cazul producerii de prejudicii.
[5] De aceea este lipsit de acuratețe să se susțină că ”Ideea morală dominantă în cazul abuzului este aceea că dreptul subiectiv nu este absolut, în sensul că îi conferă titularului anumite prerogative pe care acesta le poate folosi numai în limite normale şi rezonabile, corespunzător scopului în vederea căruia au fost recunoscute, respectând drepturile celorlalţi membrii ai societăţii (…) edificarea unei construcţii de către proprietarul unui imobil constituie un drept recunoscut acestuia, dar numai cu respectarea prevederilor urbanistice aplicabile în domeniu privind amplasarea acesteia faţă de limitele de hotar, înălţimea care nu trebuie să afecteze luminozitatea imobilelor învecinate, fără a face deschideri de natură să tulbure intimitatea vecinilor, etc. În măsura în care, prin depăşirea acestor limite s-a produs şicanarea, prejudicierea ori vătămarea altor persoane, fapta este abuzivă, fiind calificată ca un fapt antisocial, fraudulos” v. L. R. Boilă, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca o ipoteză distinctă de răspundere în dreptul muncii publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2011.
[6] V. Ș. Beligrădeaunu, Reflectarea – în doctrină şi jurisprudenţă – a noţiunii abuzului de drept în domeniul raporturilor juridice de muncă, în Revista Română de Drept nr. 7/1989, pp. 30-43.
[7] Dincolo de cazul lui Marcel Planiol, prezentat deja, care în volumul II al lucrării sale Traité elementaire de droit civil publicat în 1917 – volum consacrat probelor, teoriei generale a obligațiilor, contractelor, privilegiilor și ipotecilor – susținea că acelaşi act al omului nu poate fi în acelaşi timp „conform cu dreptul şi contrar acestuia”, astfel că titularul unui drept de proprietate nu poate abuza de exercitarea acestuia, atât timp cât dreptul i-a fost recunoscut legal. Este interesantă analiza teoriei abuzului de drept din doctrina românească interbelică. Constantin Hamangiu, Ion Rosetti-Bălănescu și Alexandru Băicoianu susțin în volumul II al Tratatului de drept civil român – consacrat proprietății, modurilor de dobândire a proprietății, uzufructului, uzului și abitației, servituțiilor reale, teoriei generale a obligațiilor, izvoarelor obligațiilor, contractelor speciale și modurilor speciale de garanție a creanțelor –în partea referitoare la prejudiciu ca și element al responsabilității că ”exercitarea unui drept nu poate constitui un fapt ilicit, prin urmare, nu poate fi vătămătoare, pentru motivul foarte simplu că ceea ce este conform cu legea nu poate totodată să-i fie contrar. Numai dacă autorul faptului ar fi trecut peste limitele drepturilor sale, atunci ar fi comis un fapt ilicit, însă, în acest caz, este necontestat că a ieșit din domeniul exercițiului dreptului său și că a încălcat drepturile terțului păgubit”. Pe de altă parte, aceiași autori constată că ”instanțele judecătorești au combinat principiul expus mai sus cu o idee nouă: intenția de a vătăma, adică exercitarea dreptului în scopul de a aduce un prejudiciu cuiva; se înțelege că exercitarea dreptului nu mai poate fi atunci considerată ca normală; cel care a pus în mișcare un drept al său pentru a păgubi pe terți va fi obligat la repararea daunelor care le-a cauzat: Malitiis non est indungendum”, arătându-se, astfel, adepți ai teoriei subiective a abuzului de drept. Tot în aceeași perioadă Matei Cantacuzino aprecia în lucrarea sa Elementele dreptului civil că abuzul de drept ”(…) implică o contrazicere, căci a zice că exerciţiul unui drept e abuziv este a zice că limitele dreptului au fost depăşite, în alte cuvinte că nu a fost exerciţiul unui drept”. Fiind un susţinător al teoriei obiective a abuzului de drept acest autor afirma că: „exerciţiul unui drept nu poate fi privit ca licit, adică ca normal, decât în măsura în care el corespunde cu funcţiunea socială şi cu interesul economic cu care dreptul corespunde”, chiar dacă acest ”criteriu obiectiv” ar trebui dedus”(…) din noţiunea cuprinzătoare de culpă în înţelesul cel mai larg al cuvântului, corespunzând cu funcţiunea sau utilitatea socială şi economică ca în interesul echilibrului şi păcii sociale trebuie să determine cuprinsul şi limitele normale ale oricărei manifestări exterioare a dreptului subiectiv”, ceea ce la prima vedere chiar dacă pare confuz, se raliază în realitate interpretării culpei prin prisma prejudiciului produs de fapta ilicită.
[8] Pentru a analiză cvasiexhaustivă a abuzului de drept extracontractual v. L. R. Boilă, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca o ipoteză distinctă de răspundere în dreptul muncii publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2011.
[9] Chiar dacă în mod direct nu face obiectul prezentului studiu, merită subliniat că atunci când este vorba de neexecutarea unui contract, creditorul nu poate formula pretenții de despăgubire decât întemeindu-se pe noțiunea de culpă contractuală, care nu este compatibilă cu răspunderea delictuală, distincția deja făcută sub imperiul vechiului Cod civil între art. 998 și art. 1082 fiind menținută și prin art. 1350 alin. (3) NCC conform cărora regulile răspunderii contractuale au în mod obligatoriu întâietate față de alte reguli, inclusiv cele ale răspunderii delictuale; Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă prin decizia 2905/2014 face o analiză detaliată a raportului dintre răspunderea delictuală și cea contractuală, în cazul unei fapte ilicite comise de către una din părțile între care era încheiat un raport juridic contractual, stabilind că ”(…) în măsura în care fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu se circumscrie obiectului contractului de furnizare și responsabilităţii operatorului astfel cum este delimitat expres în art. 2 din contract, răspunderea operatorului este antrenată în temeiul principiului general înscris în art. 998 C. civ., o obligaţie care incumbă fiecăruia de a nu păgubi (neminem laedere)”.
[10] Pentru o analiză cvasiexhaustivă a abuzului de drept contractual v. I.-F. Popa, Remediile abuzului de drept contractual, în Revista Română de Drept Privat nr. 6/2014.
[11] V. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, pp. 162-170; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 215-216; C. Stătescu, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, în Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pp. 234-250; D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pp. 113-117; Gh. Fekete, S. Curticeanu, Exerciţiul drepturilor civile ale persoanelor fizice numai potrivit cu scopul lor economic şi social, în Justiţia Nouă nr. 3/1965, p. 61.
[12] V. L. R. Boilă, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca o ipoteză distinctă de răspundere în dreptul muncii publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2011.
[13] V. Plenul TS, dec. nr. 24/1962, în C.D. 1962, pp. 95-96, potrivit căreia: ”(…) drepturile subiective sunt recunoscute persoanelor fizice numai în scopul de a-şi satisface interesele legitime (…) Depăşirea acestui scop şi exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim constituie un abuz de drept, care este potrivnic principiilor dreptului (…) şi regulilor de convieţuire (…)”.
[14] V. L. R. Boilă, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca o ipoteză distinctă de răspundere în dreptul muncii publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2011.
[15] V. A. di Robilant, Abuse of Right: The Continental Drug and the Common Law, Boston Univ. School of Law, Public Law Research Paper No. 14-28 (http://ssrn.com/abstract=2457018) consultat la data de 17.10.2016. Și în acest studiu autorul certifică faptul că teoria abuzului de drept a fost în mod diferit formulată, pornindu-se de la o viziune subiectivă bazată pe motivația titularului dreptului către o viziune obiectivă care se raporta îndeosebi la conduit titularului dreptului. Într-o primă formulare, total subiectivă, cunoscută ca și aemulatio, titularul dreptului abuzează de dreptul său atunci când își exercită dreptul său este motivat exclusiv de reaua voință de a cauza un prejudiciu altuia. Într-o a doua formulare, se poate vorbi de abuz de drept atunci când reaua voință este dominant, chiar dacă nu exlcusivă, pentru justificarea acțiunii titularului dreptului. Într-o a treia formulare, titularul abuzează de dreptul său în lipsa unui ”interes legitim chiar dacă nu acționează cu rea-credință. Într-o a patra formulare, titularul dreptului abuzează de acesta atunci când îl exercită contrar ”funcției normale a dreptului. În fine într-o a cincea formulare, totalmente obiectivă, se abuzează de un drept atunci când se exercită contrar ”scopului socio-economic al acestuia. Toate aceste accepțiuni pleacă de la un element obiectiv dat de intenția titularului până la unul obiectiv furnizat de accepțiunea societății asupra scopului exercitării acestuia. Cert este că din toate aceste accepțiuni rezultă că teoria abuzului de drept a avut în vedere exclusiv drepturile subiective recunoscute și urcate pe un piedestal prin codificările moderne, iar nu simplele fapte sau acte ilicite sancționate prin intermediul mecanismelor răspunderii care nu mai aveau nevoie de niciun ajustament doctrinar față de dreptul pozitiv.
[16] V. (www.jurispudenta.org) consultat la data de 17.10.2016.
[17] V. (www.jurispudenta.org) consultat la data de 17.10.2016.
[18] Pentru o analiză detaliată a acestei problematici v. L. Săuleanu, Exercitarea abuzivă a dreptului de vot. Abuzul de majoritate și abuzul de minoritate, Revista de Științe Juridice, nr. 4/2008, pp. 38-59 (http://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2008/RSJ4/A04SauleanuLucian.pdf) consultat la data de 17.10.2016.
[19] V. (http://portal.just.ro)consultat la data de 17.10.2016.
[20] Pentru o relatare a unei jurisprudențe mult mai ”fericite” din domeniul abuzului de drept extracontractual v. L. R. Boilă, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca o ipoteză distinctă de răspundere în dreptul muncii publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2011, iar pentru o analiză a situațiilor practice din domeniul abuzului de drept contractual v. I.-F. Popa, Remediile abuzului de drept contractual, în Revista Română de Drept Privat nr. 6/2014.
[21] V. I.-F. Popa, Remediile abuzului de drept contractual, în Revista Română de Drept Privat nr. 6/2014.
[22] Primele două decizii comentate ale Curții de Apel Timișoara.

Lector univ. dr. Alin Speriusi-Vlad[1]
Facultatea de Drept – Universitatea de Vest din Timișoara

Studiul este în curs de publicare în volumul omagial dedicat prof. univ. dr. Ion Lulă, Facultatea de drept a Universităţii de Vest din  Timişoara


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Newsletter
Publicitate
Corporate
Membership