« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept comercial
 
 1 comentariu

Amicus Curiae cu privire la darea în plată
21.10.2016 | Lucian MIHAI

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Lucian Mihai

Lucian Mihai

Subsemnatul, prof. univ. dr. Lucian Mihai, am fost solicitat de către Asociația Română a Băncilor (www.arb.ro) să redactez un raport destinat Curţii Constituţionale (în continuare, „Raport Amicus Curiae”) prin care să fie examinate probleme de drept ce sunt relevante pentru soluţionarea dosarelor Curţii Constituţionale având ca obiect excepţii de neconstituţionalitate referitoare la Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28.04.2016 (în continuare, „Legea nr. 77/2016” sau „Legea Dării în Plată”), după cum urmează:

I. Încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii şi a principiului constituţional al previzibilităţii (securităţii raporturilor juridice)

II. Încălcarea dreptului de proprietate privată. Restrângerea disproporţionată a exerciţiului acestui drept

III. Încălcarea libertăţii economice şi a principiului constituţional al economiei de piaţă. Restrângerea disproporţionată a acestora

IV. Încălcarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii

Împrejurarea că, uneori, prin comparaţie cu excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de autorii lor în privinţa Legii nr. 77/2016 în diverse dosare ale Curţii Constituţionale, în prezentul Raport Amicus Curiae se utilizează o altă denumire ori se realizează o altă grupare a problemelor juridice prezentate sau a argumentelor invocate nu este de natură să determine concluzia că prezentul Raport Amicus Curiae ar tinde să invalideze, să modifice în vreun fel ori să inducă îndoieli cu privire la conţinutul acelor excepţii de neconstituţionalitate, care în mod cert sunt şi rămân singurele instrumente de sesizare a Curţii Constituţionale. Această precizare este valabilă şi pentru situaţiile în care una sau mai multe excepţii de neconstituţionalitate din această categorie vizează prevederi ale Legii nr. 77/2016 sau invocă texte ori principii constituţionale care nu sunt avute în vedere de prezentul Raport Amicus Curiae.

I. ÎNCĂLCAREA PRINCIPIULUI CONSTITUŢIONAL AL NERETROACTIVITĂŢII LEGII ŞI A PRINCIPIULUI CONSTITUŢIONAL AL PREVIZIBILITĂŢII (SECURITĂŢII RAPORTURILOR JURIDICE)

(1) Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie (“Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”),

precum şi cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind previzibilitatea legii (securitatea raporturilor juridice) („În România, respectarea […] legilor este obligatorie”)

sunt încălcate de următoarele două texte din cuprinsul Legii nr. 77/2016:

– articolul 8 alin. (5):Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului”;

– articolul 11:În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.

Constatarea neconstituţionalităţii celor două texte legale sau doar a unuia dintre ele ar reprezenta, în oricare dintre aceste cazuri, o neconstituţionalitate parţială a actului normativ supus controlului. Într-adevăr, într-o primă ipoteză, neconstituţionalitatea doar a art. 11 ar lăsa neatins întregul mecanism al Legii Dării în Plată, care s-ar aplica însă numai pentru viitor, adică pentru contractele de credit încheiate după data intrării sale în vigoare (13 mai 2016). Într-o a doua ipoteză, neconstituţionalitatea art. 8 alin. (5) ar lăsa neatins mecanismul aşa-zisei dări în plată construit în jurul art. 3 din lege pentru orice altă situaţie (inclusiv pentru contractele aflate în derulare) decât aceea în care s-a pornit deja executarea silită în baza contractului de credit. În sfârşit, neconstituţionalitatea ambelor texte legale menţionate ar permite aplicarea în continuare a legii doar pentru contractele ce se vor încheia după intrarea sa în vigoare, dar nu şi în cazurile în care se va fi început deja executarea în baza unui asemenea contract.

1. PRINCIPIUL NERETROACTIVITĂŢII

(2) În condiţiile în care în atribuţiile Curţii Constituţionale nu intră controlul modului de aplicare ori de interpretare de către instanţele judecătoreşti a unei legi, din jurisprudenţa acesteia se poate totuşi constata că, atunci când aplicarea unei legi se face de către instanţele judecătoreşti într-o modalitate prin care – astfel – se poate aduce atingere valorilor constituţionale, Curtea Constituţională, păstrându-se în limitele atribuţiilor sale, are competenţa de a controla dacă acea lege – astfel aplicată (sau care este posibil să primească acea aplicare) – este sau nu constituţională.

(3) Din această perspectivă, trebuie observat că instanţele judecătoreşti nu pot decide, în cadrul exercitării atribuțiilor lor constituționale de înfăptuire a justiției[1], asupra modului concret de aplicare în timp a dispoziţiilor Legii Dării în Plată numai prin raportare la conţinutul – extrem de succint – al art. 15 alin. (2) din Constituţie: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.” Între altele, instanţele judecătoreşti nu vor putea decide cu privire la probleme precum aplicarea imediată a noii legi sau ultra-activitatea (supravieţuirea) legii anterioare doar prin examinarea acestui text constituţional.

(4) Deoarece substanţa normativă a Legii nr. 77/2016 aparţine, fără îndoială, domeniului dreptului (substanţial) privat, dispoziţiile Codului civil[2] constituie dreptul comun.[3] Prin urmare, referirile la dispoziţiile Codului Civil privind aplicarea în timp a legii (civile) sunt inevitabile în acest context, al examinării modului de aplicare în timp a Legii nr. 77/2016.

(5) Este bine-cunoscut faptul că în sistemul juridic român principiul neretroactivității legii a avut, până la intrarea în vigoare în anul 1991 a art. 15 alin. (2) din Constituţie, o consacrare de natură exclusiv legală, fiind instituit prin art. 1 din Codul civil din 1864, potrivit căruia: „Legea civilă dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă.

(6) În consonanţă cu reglementarea anterioară din 1864 și în aplicarea art. 15 alin. (2) din Constituție, art. 6 alin. (1) din Codul Civil (adoptat prin Legea nr. 287/2009 şi intrat în vigoare la 1.10.2011) instituie de asemenea principiul legal al neretroactivităţii: „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.” Este lesne de observat că partea a doua a acestui text legal reproduce in terminis 1 din Codul civil din 1864.

(7) Sub puterea Codului civil din 1864, care nu conţinea dispoziţii legale explicite referitoare la toate aspectele ce ţin de aplicarea legii în timp (de exemplu, cu privire la ultra-activitatea legii vechi sau la aplicarea imediată a legii noi), s-a creat gradual un set de principii şi reguli juridice al căror conţinut s-a manifestat cu caracter de generalitate şi în mod constant în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti, precum şi în procesul de aplicare a legii de către alte autorităţi ale statului, set de principii şi reguli confirmat în mod unanim şi de literatura juridică de specialitate contemporană existenţei Codului civil din 1864. Sinteza supremă a acestui set de principii şi reguli a fost realizată de profesorul Mihail Eliescu, într-o lucrare ştiinţifică al cărei prestigiu i-a conferit o recunoaştere generalizată necontestată, echivalentă – practic – unui izvor de drept sui-generis: capitolul „Aplicarea legii civile în timp şi spaţiu. Conflictele de legi” din „Tratat de drept civil. Volumul I. Partea generală” (paginile 77 – 113) publicat la Editura Academiei din Bucureşti în anul 1967 de un colectiv de autori coordonat de profesorul Traian Ionaşcu.[4]

(8) Comisia de redactare a proiectului tehnic al noului Cod civil a transpus menţionata sinteză elaborată de profesorul Mihail Eliescu în conţinutul normativ al actualelor alin. (2) – (6) ale art. 6 din Codul Civil, dintre care pentru prezentul Raport Amicus Curiae nu prezintă relevanţă examinarea alin. (3) şi (4),[5] ci doar a alin. (2) şi (5), precum şi – dar separat – a alin. (6), care au următorul conţinut:

– „(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”;

– „(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”;

– „(6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

(9) Pentru a decide asupra modului concret de aplicare în timp a dispoziţiilor Legii Dării în Plată, instanţele judecătoreşti vor avea în vedere şi dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, text care conţine regula tempus regit actum, potrivit căreia toate efectele contractului sunt guvernate de dispozițiile legii în vigoare la data încheierii sale: „Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.”

(10) Rezultă că, în demersul său de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate bazate pe critici referitoare la retroactivitatea unor texte ale Legii nr. 77/2016, Curtea Constituţională are obligaţia de a nu se limita la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, ci trebuie ca, deopotrivă, să examineze art. 6 din Codul Civil, fiindcă numai în acest fel Curtea Constituţională poate identifica obiectul controlului de constituţionalitate pe care trebuie să îl efectueze, obiect ce este constituit din dispoziţiile Legii nr. 77/2016 aşa cum instanţele judecătoreşti au obligația să le aplice în lumina dispozițiilor legale menționate.

(11) În mod implicit, aceasta înseamnă, de asemenea, că este necesar să se aibă în vedere şi jurisprudenţa şi doctrina ataşate dispoziţiilor legale menţionate, adică jurisprudenţa şi doctrina de drept civil.

Câtă vreme nu există nicio diferenţă între, pe de o parte, substanţa normativă a tezei întâi a art. 15 alin. (2) din Constituţie şi, pe de altă parte, aceea a art. 6 alin. (1) din Codul Civil (ori a art. 1 din Codul civil adoptat în anul 1864) (toate trei având aceeași redactare), nu se vede de ce doctrina de drept civil să nu fie avută în vedere inclusiv pentru desluşirea conţinutului art. 15 alin. (2) din Constituţie. În plus, întrucât neretroactivitatea legii a fost înscrisă în Constituţie relativ recent, este normal ca doctrina de drept constituţional ataşată acestui principiu constituţional să nu aibă încă amploarea şi caracterul exhaustiv al doctrinei de drept civil dedicate aceleiaşi teme juridice, temă care există în ramura de drept respectivă de un secol şi jumătate.

(12) Cu alte cuvinte, în sistemul juridic din România problemele constituţionale referitoare la neretroactivitatea legilor de drept privat pot fi soluţionate doar printr-o analiză complexă de drept constituţional şi drept civil. Altfel, pentru Curtea Constituţională, restrângerea controlului de constituţionalitate prin raportare exclusiv la conţinutul – laconic – al art. 15 alin. (2) din Constituţie ar conduce în mod inevitabil la concluzii simpliste, cu caracter limitat – aşadar eronate.

(13) Principiul neretroactivităţii legii nu constituie o simplă tehnicalitate. El izvorăşte din necesităţi esenţiale ale convieţuirii sociale. Profesorul Mihail Eliescu le expune ca nimeni altul:

„Trecutul scapă în general acţiunii legii celei noi. Este, în dreptul intertemporal aplicabil în republica noastră […], regula fundamentală.

Regula – înscrisă în Codul civil şi pe care, date fiind însemnătatea şi câmpul ei de aplicaţie, o denumim şi principiu – este neîndoielnic temeinică. Norma de drept fiind esenţialmente o poruncă, o permisiune sau o oprire, adică o regulă de conduită, nu se poate aplica trecutului.

Într-adevăr, nimeni nu poate să-şi potrivească purtarea după porunci, opriri sau permisiuni legale care nu există încă.

Dacă ceea ce a fost făcut în conformitate cu legea în vigoare ar putea fi necontenit stricat de legea nouă, orice prevedere în timp ar fi cu neputinţă şi ordinea juridică însăşi ar fi ameninţată pe măsura ce s-ar slăbi încrederea în securitatea drepturilor, în stabilitatea circuitului civil.

După cum s-a spus, „fără un motiv grav de ordine obştească, legea nouă nu poate să nimicească sau să modifice acele stări şi drepturi care, în momentul când legea nouă a intrat în vigoare, erau deja traduse în acte de voinţă sau în raporturi încheiate şi valabile după legea în fiinţă în momentul săvârşirii lor”. [Nota de subsol 3: Curtea Supremă, Secţ. civ., dec. nr. 875 din 27 septembrie 1948, în „Justiţia nouă”, 1948, nr. 9-10, p. 494. ]

Dacă legea nouă nu ar respecta ceea ce a fost făcut în cadrul prevederii vechii legi, încrederea ar dispărea şi o dată cu ea ar fi atinsă autoritatea legii, căci voința de a da ascultare permisiunilor, poruncilor şi opririlor legale ar fi, desigur, în bună măsură demobilizată dacă cel care s-a supus lor nu ar fi sigur că, procedând astfel, va sta sub scutul legii.

Legea este instrumentul prin care se realizează ordinea juridică. Dar ordinea juridică presupune stabilitatea. De aceea, în principiu, legea nu trebuie să fie retroactivă. […] Regula neretroactivităţii legilor apără drepturile şi libertăţile fiecăruia şi, totodată, ocroteşte, întărind ordinea de drept […], interesele statului, ca reprezentant al intereselor obşteşti.”[6]

(14) Atunci când, precum în cazul excepţiilor de neconstituţionalitate privind Legea Dării în Plată, Curtea Constituţională urmează să aplice art. 15 alin. (2) din Constituţie, aceasta nu poate să facă abstracţie de asemenea desluşiri doctrinare fundamentale, limitându-se la o abordare pozitivistă, de examinare a celor douăsprezece cuvinte conţinute de menţionatul text constituţional.

(15) Fundamentele principiului neretroactivităţii legii se manifestă şi prin principiul constituţional al previzibilităţii (securităţii raporturilor juridice), la care se referă secțiunea următoare.

2. PRINCIPIUL PREVIZIBILITĂŢII (SECURITĂȚII RAPORTURILOR JURIDICE)

(16) Noțiunea de previzibilitate a legii cunoaște două valențe. Sub un prim aspect, previzibilitatea exprimă necesitatea respectării la momentul redactării dispoziției legale a normelor de tehnică legislativă care impun condiții de claritate și precizie în exprimare, astfel încât dispoziţia legală să fie edictată fără un conținut echivoc, să fie ușor de înțeles de către subiectele de drept destinatare, pentru ca acestea să își poată adapta în mod corespunzător conduita.[7] Sub un al doilea aspect, previzibilitatea vizează modalitatea în care intervine legiuitorul atunci când aduce modificări cadrului legal. Practic, acesta nu trebuie să legifereze în mod arbitrar, ci trebuie să urmărească să asigure o coerență între noile prevederi legale și ansamblul reglementărilor legale în vigoare, să nu bulverseze sistemul juridic, astfel încât să răstoarne așteptările legitime ale indivizilor, asigurând stabilitatea și securitatea raporturilor juridice.

(17) În deciziile sale, Curtea Constituțională a reținut că înscrierea principiului neretroactivității legii – recunoscut inițial doar în domeniul dreptului civil – la rangul de principiu constituțional asigură în condiții mai bune securitatea juridică, încrederea cetățenilor în sistemul de drept și previzibilitatea normei juridice.

(18) În acest sens, sunt extrem de relevante, de exemplu, considerentele Deciziei nr. 26 din 18 ianuarie 2012:[8] „II. […] Deci, chiar şi în ipoteza în care legiuitorul ar dori, în mod justificat, să înlăture sau să atenueze unele situaţii, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicţie cu acest principiu constituţional. Consecinţele înscrierii principiului neretroactivităţii în Constituţie sunt foarte severe şi, probabil, tocmai de aceea soluţia aceasta nu se întâlneşte în foarte multe ţări, dar în acelaşi timp ridicarea la rangul de principiu constituţional se justifică prin faptul că asigură în condiţii mai bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, precum şi datorită faptului că blochează nesocotirea separaţiei dintre puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.”[9]

(19) De asemenea, prin Decizia nr. 11 din 15 ianuarie 2015,[10] Curtea Constituțională a arătat că ”20. […] principiul neretroactivităţii legii îşi găseşte justificarea şi are rolul de a asigura stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice. Prin urmare, numai o normă previzibilă poate determina în mod clar conduita subiecţilor de drept, destinatari ai legii. Tocmai de aceea o lege, odată adoptată, produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permiţând sau interzicând şi, bineînţeles, sancţionând atitudinile deviante. S-a constatat că este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente şi o conduită pe care le-a avut anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.”

(20) Tot astfel, spre a încheia enumerarea unor exemple din jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă[11] „II. […] Curtea reţine că atât debitorul, cât şi creditorul trebuie să aibă reprezentarea clară a acţiunilor pe care le întreprind, precum şi a efectelor acestora. Înclinarea balanţei în favoarea creditorilor sau a debitorilor în cursul procedurilor deja începute este de natură să lezeze grav drepturile lor substanţiale şi interesele legitime. Tocmai de aceea legiuitorul constituant a interzis, cu valoare de principiu, aplicarea retroactivă a legii civile, pentru a se evita astfel de situaţii dăunătoare. În lumina acestor considerente, Curtea constată că noile prevederi legale afectează efectele juridice deja produse sub imperiul vechii legi.

3. NECONSTITUȚIONALITATEA DISPOZIȚIILOR ART. 11 DIN LEGEA nr. 77/2016

3.1. Legea nr. 77/2016 permite, în absența acordului creditorului, modificarea obiectului contractului și introducerea unui nou caz de stingere a obligațiilor inclusiv în privința contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare

(21) Conform art. 1492 alin. (1) din Codul Civil, având denumirea marginală ”Darea în plată”, ”Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată” (sublinierea noastră, LM).

(22) Legea Dării în Plată derogă în mod expres de la acest regim juridic, prin art. 3: ”Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.”

(23) Potrivit 11 din Legea Dării în Plată, dispoziţiile acesteia (așadar inclusiv art. 3 referitor la derogarea expresă) se aplică nu numai contractelor de credit încheiate după data intrării sale în vigoare, ci și contractelor aflate în derulare la această dată, deci contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a menționatei legi.

(24) Prin aplicarea mecanismului de așa-zisă dare în plată stabilit de Legea nr. 77/2016 în privința contractelor de credit aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii se conferă dreptul debitorului de a schimba obiectul creanței creditorului și de a stinge raportul juridic înainte de termenul convenit contractual, chiar și împotriva voinței celeilalte părți.[12] Legea conține, așadar, norme de drept substanțial de natură să modifice acordul de voințe exprimat inițial de părțile contractante.

(25) Este evident că stabilirea modalității de rambursare prin plată a împrumutului (și anume restituirea sumelor de bani primite cu titlu de împrumut și a celorlalte costuri agreate prin plata ratelor conform scadențarului de plată) reprezintă o componentă esențială a obiectului contractului, fiind un element cu privire la care a fost exprimat – în mod definitiv, la momentul încheierii contractului de credit – acordul ”cu putere de lege între părțile contractante” (art. 1270 alin. (1) din Codul Civil).

(26) La fel, obligarea creditorului la stingerea obligaţiilor ce incumbă debitorului din încheierea contractului de credit prin așa-zisa dare în plată a imobilului afectat garanţiei reprezintă o modificare substanţială a obiectului contractului, prin schimbarea prestaţiei specifice de restituire a sumei împrumutate şi constituie totodată o cauză de încetare a contractului, în lipsa consimţământului creditorului.

(27) Or, prin această intervenție legislativă prin care debitorul dobândește prin efectul legii dreptul de a se libera de obligația sa față de creditor printr-un alt bun decât cel la care s-a așteptat și se așteaptă încă în mod legitim creditorul, conținutul raportului juridic generat de încheierea contractului de credit este radical modificat, efectele juridice urmărite de părți la încheierea acestui contract fiind înlăturate în mod brutal și absolut imprevizibil.

(28) Acest aspect a fost reținut și de către Consiliul Superior al Magistraturii în punctul său de vedere comunicat Senatului la data de 22 februarie 2016 (în continuare, „Punctul de Vedere al CSM”): „Schimbarea obiectului prestației stabilite printr-un contract nu se poate realiza în afara acordului de voință al părților. Concluzia exprimată se fundamentează, în esență, pe argumente juridice care au în vedere că plata, ca modalitate de executare a obligațiilor, presupune în primul rând executarea prestației la care debitorul s-a obligat față de creditor, creditorul neputând fi obligat să primească alt lucru decât acela pe care debitorul îl datorează. Astfel, dacă simpla schimbare a modalității de plată necesită acordul de voință al creditorului, cu atât mai mult acesta trebuie să existe în cazul schimbării obiectului obligației.”[13]

3.2. Cum se realizează aplicarea în timp a dispozițiilor Legii nr. 77/2016 spre a se asigura respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) şi art. 1 alin. (5) din Constituție, precum şi a celor ale art. 6 din Codul Civil ?

(29) Existenţa în cuprinsul Legii nr. 77/2016 a dispoziţiilor art. 11 constituie, desigur, o realitate juridică. Aceasta nu înlătură însă necesitatea constituţională[14] ca aplicarea în timp a acestei legi să se facă prin respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) şi art. 1 alin. (5) (în componenta sa privind previzibilitatea legii) din Constituție, precum și celor ale art. 6 din Codul Civil.

(30) Dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție au un foarte mare grad de generalitate, în sensul că acestea privesc domenii extrem de variate. Desigur că nu i se poate reproșa legiuitorului constituțional absența unei detalieri care să țină seama de diferențele existente între diversele categorii de materii juridice[15] (cum sunt domeniile fiscal, dreptul muncii și asigurările sociale, persoane, răspunderea civilă delictuală, obligațiile contractuale, moștenire, prescripție, uzucapiune etc.). O asemenea detaliere nu se poate face în cuprinsul legii fundamentale și, de altfel, nici legislația infra-constituțională nu o poate face sub toate aspectele.[16]

Cu toate acestea, Curtea Constituțională nu trebuie să aplice dispozițiile generale ale art. 15 alin. (2) fără a ține seama de realitatea existenței unor asemenea variate situații juridice. Iar dacă totuși ar face-o (în sensul că ar aplica în toate spețele referitoare la neretroactivitate una și aceeași formulă tipizată), înseamnă că se îndepărtează ori chiar nesocotește grav fundamentele care au legitimat instituirea constituțională a principiului neretroactivității legii și a principiului previzibilității (securității raporturilor juridice).

(31) De aceea, în soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate privind Legea nr. 77/2016, Curtea Constituțională are obligația de a se concentra exclusiv pe modul în care principiul constituțional al neretroactivității acționează în domeniul obligațiilor contractuale, fiindcă acesta este domeniul în care se plasează substanţa Legii Dării în Plată.

(32) Aceasta înseamnă că, pentru domeniul obligațiilor contractuale, Curtea Constituțională trebuie să țină seama de faptul că instanțele judecătorești, în vederea respectării principiului neretroactivității stabilit prin art. 15 alin. (2) din Constituție, au obligația de a judeca problemele de aplicare în timp a legii în raport cu următoarele alineate ale 6 din Codul Civil:

– alineatul (2) (regula tempus regit actum)[17];[18]

– alineatul (5) (regula aplicării imediate a legii noi)[19];

– eventual, alin. (6) (excepții limitative de la regula tempus regit actum)[20].

(33) Astfel cum s-a reținut în mod constant în doctrină și jurisprudență[21], scopul urmărit prin reglementarea principiului neretroactivității legii în materie contractuală este acela de a asigura predictibilitatea normei juridice în sensul de a se oferi părților contractului garanția că vor obține acele efecte/prestații pe care le-au urmărit și anticipat potrivit dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului, spre a avea o reprezentare clară a conduitei lor viitoare. Previzibilitatea normei juridice este asigurată atât timp cât nu intervin, în absența manifestării de voință a părților contractante înseși, modificări ale așteptărilor legitime ale acestora cu privire la efectele pe care le generează încheierea contractului.

(34) Reglementările legale în vigoare în momentul încheierii contractului de credit nu conțineau prevederi similare celor introduse prin Legea nr. 77/2016, precum (i) obligația creditorului de primi cu efect liberatoriu imobilele aduse drept garanție ori (ii) în cazul în care bunul afectat garanţiei a fost supus executării silite, obligația de a remite parțial de datorie debitorul pentru acea parte din creanță ce nu a fost stinsă prin valorificarea imobilului adus drept garanție.

În plus, niciun subiect de drept nu ar fi putut anticipa în mod rezonabil intervenția unor astfel de prevederi legislative prin care să se modifice radical drepturile și obligațiile cu privire la care părțile au convenit cu titlu definitiv și cu respectarea tuturor prevederilor legale aplicabile la acel moment.

(35) La momentul încheierii contractelor de credit au fost avute în vedere metodele de stingere a obligațiilor recunoscute de reglementările aplicabile în acel moment, și anume, prin plată (conform graficului de rambursare) sau prin executare silită, astfel că instituirea unei noi modalități de stingere a obligației nu poate fi impusă în mod valabil părților. Creditorul și-a executat obligațiile esențiale și se aștepta în mod rezonabil să obțină contraprestația la care s-a obligat debitorul, în modalitatea prevăzută de legea existentă la data încheierii contractului de credit și în condițiile stabilite prin contract.

(36) Toate aceste aspecte și imperative specifice domeniului obligațiilor contractuale:

– sunt asigurate prin (2) al art. 6 din Codul Civil, care, în vederea respectării art. 15 alin. (2) și art. 1 alin. (5) din Constituție, dispune că acele contracte de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu pot genera efecte juridice (așa cum este dreptul conferit prin art. 3 al acestei legi[22]) care nu erau prevăzute de legea în vigoare (în principal, de art. 1492 alin. (1) din Codul Civil, referitor la condițiile ”Dării în plată”) la data încheierii lor;

– sunt negate de art. 11 din Legea Dării în Plată, care stabilește că aceasta generează efecte juridice (așa cum este dreptul conferit prin art. 3) care nu erau prevăzute de legea în vigoare (în principal, de art. 1492 alin. (1) din Codul Civil, referitor la condițiile ”Dării în plată”) la data încheierii lor.

(37) De asemenea, toate aceste aspecte și imperative specifice domeniului obligațiilor contractuale:

– sunt asigurate prin (5) al art. 6 din Codul Civil, care, în vederea respectării art. 15 alin. (2) și art. 1 alin. (5) din Constituție, dispune – cu titlu de regulă (sub rezerva aplicării excepțiilor enumerate limitativ de alin. (6) din art. 6) – că dispozițiile Legii nr. 77/2016 (așa cum sunt cele ale art. 3) se aplică în viitor, adică numai contractelor de credit încheiate după intrarea sa în vigoare, precum și numai situațiilor juridice născute după această intrare în vigoare;

– sunt negate de art. 11 din Legea Dării în Plată, care stabilește că dispozițiile acesteia (așa cum sunt cele ale art. 3) se aplică și contractelor de credit încheiate anterior intrării sale în vigoare.

(38) În sfârșit, dispozițiile (6) al art. 6 din Codul Civil nu sunt de natură să schimbe în vreun fel cele expuse în cele două paragrafe imediat anterioare cu privire la modul de aplicare a alin. (2) și (5) din art. 6, deoarece Legea nr. 77/2016 nu se află în niciuna dintre situațiile de excepție enumerate limitativ de alin. (6), în sensul că ea nu acționează asupra unor ”[…] situații juridice născute anterior intrării în vigoare acesteia, [care să fie] derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”

(39 Singura discuție care, eventual, s-ar putea face referitor la alin. (6) al art. 6 privește locuțiunea ”situații juridice născute anterior intrării în vigoare acesteia, derivate […] din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor […]” (sublinierea noastră, L.M.).

Literatura juridică de specialitate a precizat însă următoarele sub acest aspect:

163. Legile relative la raporturile de proprietate. Ce se înţelege prin „raporturi de proprietate” în sensul acestui articol? Raporturile reale în conţinutul cărora intră un drept de proprietate corporală sau şi un drept de proprietate incorporală? Şi de asemenea cele în conţinutul cărora intră un drept real limitat, principal sau de garanţie?

În ceea ce ne priveşte, fiind vorba de un text de excepţie, care trebuie interpretat restrictiv şi, în orice caz, nici extins prin analogie (art. 10 NCC)[23], credem, în primul rând, că este vorba de raporturile de proprietate clasice, necuprinzând, aşadar, aşa-numitele «proprietăţi incorporale»; într-adevăr, conform art. 555 NCC, proprietatea este „dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”.

În al doilea rând, nu intră în noţiunea de „raporturi de proprietate” raporturi reale derivate, cu excepţia proprietăţii superficiare, deoarece drepturile reale limitate nu pot fi asimilate, prin natura lor, dreptului de proprietate, iar textul în discuţie este unul de excepţie.

Sub aspectul justificării acestui caz, aplicarea exclusivă (generală) a legii [noi] în această materie este tradiţională, deoarece vizează conţinutul şi exerciţiului dreptului de proprietate [art. 44 alin. (1) din Constituţie; art. 555 şi urm., 602 şi urm. NCC], deci existenţa dreptului ca atare, iar nu persoana titularului şi nici modurile de dobândire a acestuia, aspecte care interesează lex temporis facti, iar nu lex nova.

În materia proprietăţii mobiliare sau imobiliare, aplicarea uniformă a legii şi respectarea principiului egalităţii în faţa legii justifică aplicarea imediată şi generală a legii noi proprietarilor actuali, iar nu numai şi celor viitori”[24] (sublinierile noastre, LM).

(40) Rezultă că excepţia analizată din cuprinsul art. 6 alin. (6) (şi anume: „raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor”) nu operează în domeniul reglementat prin Legea Dării în Plată, care în mod evident nu se aplică unor „situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din […] raporturile de proprietate [clasice], inclusiv regimul general al bunurilor”.[25]

Aceasta înseamnă că – în privinţa Legii nr. 77/2016, ca lege nouă – rămân în totalitate aplicabile dispoziţiile alin. (5) al art. 6: Dispoziţiile legii noi se aplică [numai, exclusiv] tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi [numai, exclusiv] situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(41) În concluzie, nimic din analiza juridică prezentată în această secţiune nu legitimează din punct de vedere constituţional eventuala aplicare a dispoziţiilor art. 11 din Legea Dării în Plată, care în mod vădit au caracter retroactiv, impunând aplicarea unei legi noi asupra „Actelor şi faptelor juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi […]” (art. 6 alin. (2) din Codul Civil) – adică în privinţa facta praeterita.

(42) Această analiză juridică asupra modului în care trebuie să fie aplicată în timp Legea nr. 77/2016 spre a se asigura respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) şi art. 1 alin. (5) din Constituție, precum şi a celor ale art. 6 din Codul Civil mă pune în situaţia ca, din poziţia de amicus curiae, să semnalez necesitatea ca judecătorii Curţii Constituţionale să conştientizeze faptul că, în dosarele referitoare la Legea Dării în Plată, nu se controlează numai constituţionalitatea art. 11 al respectivei legi, ci – în mod implicit – se controlează constituţionalitatea dispoziţiilor înseşi ale art. 6 din Codul Civil. Aşadar, miza este realmente imensă, cu mult deasupra trecătoarele reglementări cuprinse în Legea nr. 72/2016.

Şi aceasta deoarece o eventuală soluţie a Curţii Constituţionale în sensul că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 nu ar încălca principiile constituţionale ale neretroactivităţii şi previzibilităţii legii echivalează cu refuzul de a se face aplicarea art. 15 alin. (2) din Constituţie prin intermediul mecanismului regulilor cuprinse în art. 6 alin. (2), (5) şi (6) din Codul Civil, pe care – astfel – le-ar declara în mod implicit ca fiind neconstituţionale. Asupra acestor eventuale consecinţe de importanţă covârşitoare pentru viitor trebuie, de fapt, să se concentreze Curtea Constituţională în aceste speţe în care excepţiile de neconstituţionalitate au ca obiect un act normativ conjunctural.

Cu alte cuvinte este vorba despre o alegere între, pe de o parte, continuarea acceptării în sistemul nostru de drept şi, pe de altă parte, negarea acelor valori pe care se întemeiază principiul neretroactivităţii, astfel cum au fost expuse, între alţi mari gânditori, de profesorul Mihail Eliescu:

„Într-adevăr, nimeni nu poate să-şi potrivească purtarea după porunci, opriri sau permisiuni legale care nu există încă.

Dacă ceea ce a fost făcut în conformitate cu legea în vigoare ar putea fi necontenit stricat de legea nouă, orice prevedere în timp ar fi cu neputinţă şi ordinea juridică însăşi ar fi ameninţată pe măsură ce s-ar slăbi încrederea în securitatea drepturilor, în stabilitatea circuitului civil. […]

Dacă legea nouă nu ar respecta ceea ce a fost făcut în cadrul prevederii vechii legi, încrederea ar dispărea şi o dată cu ea ar fi atinsă autoritatea legii, căci voința de a da ascultare permisiunilor, poruncilor şi opririlor legale ar fi, desigur, în bună măsură demobilizată dacă cel care s-a supus lor nu ar fi sigur că, procedând astfel, va sta sub scutul legii.”[26]

3.3. Punctele de vedere exprimate de Guvern şi de Consiliul Superior al Magistraturii

(43) Prin punctul de vedere al Guvernului comunicat Camerei Deputaţilor la 15 martie 2015 (în continuare, „Punctul de Vedere al Guvernului”), s-a arătat după cum urmează: <<Menționăm și faptul că art. 11 din lege, referitor la aplicabilitatea acestuia inclusiv asupra contractelor de credit în derulare la data intrării în vigoare, contravine principiului neretroactivității legii civile, consacrat de alin. (2) al art. 15 din Constituția României, republicată care stipulează că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”, preluat, de asemenea, în prevederile Codului Civil la teza a II-a de la alin. (1) al art. 6, conform căreia „legea civilă nu are putere retroactivă.”>>[27]

(44) Aceeași poziție a fost exprimată și prin Punctul de Vedere al CSM comunicat Senatului la data de 17 februarie 2016: „Totodată, referitor la art. 11, Comisia a apreciat că trebuie rezolvată, în acord cu principiul constituțional al neretroactivității legii, problema contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a legii.” [28]

3.4. Poziţia literaturii juridice de specialitate

(45) Marieta Avram[29] şi prof. Marian Nicolae[30] (extrem de reputaţi specialişti, foşti membri în Comisia de redactare a Codului Civil şi în Comisia de redactare a Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului Civil) şi-au exprimat – separat – poziţia fermă în sensul neconstituţionalităţii art. 11 din Legea Dării în Plată.

(46) Pe de altă parte, în media au fost prezentate – sub semnătura unuia dintre autorii propunerii legislative şi a prof. Gheorghe Piperea – şi argumente în sensul constituţionalităţii art. 11 din Legea nr. 77/2016. [31]

Acestor argumente li s-a ripostat de către prof. Marian Nicolae după cum urmează:

– „În primul rând, argumentul tras din practica Curții Constituționale este de-a dreptul fals, deoarece se bazează pe o simplă petițiune de principiu: legea nu este retroactivă pentru că modifică (sau suprimă) numai pentru viitor o situație născută anterior; în realitate, ar trebui să ne spună Curtea Constituțională sau domnul Piperea cum o lege – act normativ cu caracter general, abstract și impersonal (nu individual […]) – poate modifica fie numai și pentru viitor o situație juridică individuală, concretă și determinată? De ce retroactivitatea este desăvârșit exclusă așa-numitelor situații juridice în curs? Care este domeniul real de acțiune al legii: actele, faptele și situațiile trecute sau actuale (facta præterita și facta pendentia) sau actele, faptele și situațiile viitoare (facta futura)? Și aceasta fără a mai vorba că, totuși, chiar în această materie, doctrina Curții Constituționale este departe de a fi unitară, de vreme ce tot instanța constituțională, nu într-un domeniu atât de sensibil politic, e drept, precum „legile austerității din 2010”, ci, într-un altul mai neutru, a statuat, dimpotrivă, că:

– „Aplicarea dobânzilor prevăzute la art. 5 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 19/1994, în redactarea modificată prin Legea nr. 82/1995, contractelor de împrumut sau de vânzare încheiate anterior publicării acestei legi în Monitorul Oficial al României ar constitui o încălcare a principiului neretroactivității legii civile consacrat la art. 15 alin. (2) din Constituție” [CC, Dec. nr. 79/2000 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 19/1994 privind stimularea investițiilor pentru realizarea unor lucrări publice și construcții].

În al doilea rând, problema retroactivității/neretroactivității unei legi civile sau extra-civile (penale, contravenționale, fiscale, procesuale etc.) nu depinde și nu poate depinde după cum este vorba sau nu de o „lege de protecție a consumatorilor” (ori a altor categorii sociale): o astfel de lege poate fi retroactivă/sau neretroactivă ca orice altă lege civilă, deoarece criteriul retroactivității/neretroactivității nu depinde de obiectul sau conținutul ei normativ, ci de aplicarea sau nu a ei unor acte, fapte sau situații trecute. Pe de altă parte, practica CJUE interesează numai aplicarea în dreptul intern a dreptului unional, iar nu și simplele legi interne de protecție a consumatorilor care nu constituie o transpunere a unor directive europene[8], iar faptul că o asemenea practică admite aplicarea unor reglementări europene și contractelor în curs nu înseamnă că asemenea reglementări n-ar fi retroactive, ci numai că o asemenea retroactivitate nu încalcă principiile dreptului european.

În al treilea rând, art. 6 alin. (6) NCC nu vizează contractele de credit și nici cele de ipotecă – situații tipic contractuale –, ci numai situații juridice legale derivate, inter alia, din raporturile de proprietate (publică sau privată), inclusiv regimul general al bunurilor (regimul circulației juridice, servituțile legale civile și administrative etc.), și care subzistă după intrarea în vigoare a legii noi, fiind vorba, dincolo de retroactivitatea/neretroactivitatea legii noi, de necesitatea de ordin general a aplicării generale și uniforme a legii noi tuturor situațiilor juridice de acest gen, indiferent de data nașterii lor.

În fine, faptul că există și alte legi în domeniul bancar care se aplică și contractelor în derulare care n-au fost contestate de cei interesați pentru că le sunt favorabile nu înseamnă că ele n-ar fi retroactive, ci, pur și simplu, faptul că ele sunt tolerabile din diverse motive, însă, acest lucru n-are nicio legătură cu problema retroactivității/ neretroactivității unei legi.”[32]

3.5. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

(47) În calitate de amicus curiae sunt nevoit, în mod paradoxal, să arăt că nu pot contrazice constatările critice exprimate de prof. Marieta Avram şi, respectiv, de prof. Marian Nicolae în sensul că:

–  „Din păcate, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este destul de fluidă în materia aplicării art. 15 alin. (2) din Constituţie, cu soluţii neunitare în domeniul contractual, ceea ce face ca dezbaterea pe această temă să nu fie tocmai facilă”;[33]

– „[…] în această materie, doctrina Curții Constituționale este departe de a fi unitară”.[34]

(48) Parcurgând jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiile constituţionale ale neretroactivităţii şi previzibilităţii legii în domeniul obligaţiilor contractuale, am observat că, foarte adesea, Curtea Constituţională îşi procură argumentele soluţiilor pronunţate din considerente ale unor decizii anterioare care însă nu întotdeauna sunt relevante şi pentru noile dosare. Mai precis, procedeul este acela de a prelua statuări din motivarea unor decizii care fuseseră pronunţate anterior cu privire la alte categorii de materii (fiscal, dreptul muncii și asigurări sociale, contravenţii, legislaţie electorală etc.) în motivarea unor decizii în materie contractuală.

(49) Există chiar o evoluţie care pare că tinde la făurirea treptată a unei adevărate formule tipizate, care să poată fi utilizată în general în deciziile referitoare la neretroactivitate, de exemplu în următoarea redactare:[…] o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei de aplicare. Rezultă că retroactivitatea legii priveşte modificarea unei situaţii pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situaţii juridice pentru viitor” (paragraful 49 din Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).[35]

Aceeaşi formulă tipizată este inclusă şi în paragraful 6 al Deciziei nr. 1321 din 11 octombrie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 93 alin. (1) lit. g) coroborate cu dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. e) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.[36]

În considerentele fiecăreia dintre aceste două decizii pe care le-am ales ca exemplu de soluţii pronunţate în materie contractuală se indică faptul că soluţiile ce se vor pronunţa au în vedere jurisprudenţa anterioară a Curţii „[…] concretizată, de exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002”.

Însă verificarea conţinutului Deciziei nr. 330 din 27 noiembrie 2001 arată că aceasta nu fusese pronunţată în materie contractuală, ci în materie fiscală, mai precis cu privire la art. III lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/1998 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 149/1999.

Aş putea continua şi cu alte exemple.

(50) Soluţiile pronunţate de Curtea Constituţională în materie contractuală pe baza unor considerente care includ formula tipizată la care am făcut referire sunt diametral opuse faţă de soluţia – corectă – pe care am prezentat-o supra, în secţiunea I.2, în care am expus modul în care trebuie să se realizeze aplicarea în timp a dispozițiilor Legii nr. 77/2016 spre a se asigura respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) şi art. 1 alin. (5) din Constituție, precum şi a celor ale art. 6 din Codul Civil.

(51) Cu toate acestea, analiza pe care am efectuat-o cu privire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiile neretroactivităţii şi previzibilităţii legii în materie contractuală relevă existenţa a cel puţin două decizii care aplică în mod corect aceste două principii la specificul materiei contractuale.

(52) Astfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul imposibilităţii modificării raporturilor contractuale prin intervenția legiuitorului prin Decizia nr. 79 din 25 aprilie 2000 (pe care am avut onoarea de a o semna în calitate de preşedinte al Curţii) referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 19/1994 privind stimularea investiţiilor pentru realizarea unor lucrări publice şi construcţii de locuinţe, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 82/1995,[37] decizie în cadrul căreia s-a reținut că „Aplicarea dobânzilor prevăzute la art. 5 alin. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 19/1994, în redactarea modificată prin Legea nr. 82/1995, contractelor de împrumut sau de vânzare încheiate anterior publicării acestei legi în Monitorul Oficial al României ar constitui o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile consacrat la art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile.”

(53) De asemenea, prin Decizia nr. 745 din data de 3 noiembrie 2015[38] a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, cu motivarea că unele dispoziţii din legea nouă urmau să se aplice și în cazul contractelor în curs de derulare, producând alte consecințe decât cele prevăzute în legea în vigoare la momentul încheierii acestor contracte:

„19. Astfel, Curtea constată că, în cazul unui contract încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 72/2013, dispoziţiile de lege criticate ataşează alte consecinţe juridice decât cele existente la momentul încheierii lui, şi anume nulitatea absolută a clauzelor abuzive, pentru neîndeplinirea unor condiţii care nu erau prevăzute de legea în vigoare la acel moment, Legea nr. 72/2013 definind noţiunea de practică sau clauze abuzive (art. 12), criteriile de determinare a acestor clauze (art. 13) şi clauzele considerate de lege ca fiind abuzive (art. 14).

20. Potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat constituţional prin art. 15 alin. (2) şi dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi[39], care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. În acest sens sunt, de exemplu, deciziile nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003, nr. 812 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 11 decembrie 2006, şi nr. 201 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007. Totodată, Curtea a statuat prin Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 19, că legea civilă se aplică tuturor situaţiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, iar nu situaţiilor juridice trecute, consumate (facta praeterita). […]

23. Curtea reţine că situaţia juridică generată de încheierea actului juridic al părţilor, ce cuprinde efectele voite de acestea, este, din perspectiva determinării legii aplicabile în cazul conflictului de legi în timp, o facta praeterita, fiind consumată la momentul încheierii contractului. Acestor contracte li se pot aplica, în ceea ce priveşte nulitatea, numai dispoziţiile de lege în vigoare la momentul încheierii lor, dispoziţii care supravieţuiesc chiar după intrarea în vigoare a legii noi. Aşadar, prin reglementarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive cuprinse în contractele încheiate anterior intrării ei în vigoare, sancţiune care intervine pentru nerespectarea unor cerinţe prevăzute de noua lege, dispoziţiile criticate încalcă principiul neretroactivităţii legii, deoarece instituie alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii acestor contracte” (sublinierea noastră, L.M.).

(54) În calitate de amicus curiae, nu exclud însă posibilitatea ca raportul judecătorului raportor din dosarele privind Legea Dării în Plată să orienteze soluţia către aplicarea şi de această dată a menţionatei formule tipizate, prin preluarea considerentelor Deciziei nr. 245 din 19 aprilie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori (în continuare, „Decizia nr. 245/2016”). Aceasta nu ar constitui însă o orientare justificată, deoarece există diferenţe extrem de importante între, pe de o parte, obiectul Deciziei nr. 245 din 19 aprilie 2016 şi, pe de altă parte, situaţia art. 11 din Legea Dării în Plată, printre care:

a) astfel, Decizia nr. 245/2016 reține (paragraful 50) că dispoziţiile legale criticate ale art. 12 și 13 din Legea nr. 1932000 constituie norme de procedură, care deci sunt de imediată aplicare, pe când în cazul Legii nr. 77/2016 dispoziţiile criticate sunt norme de drept substanțial;

b) Decizia nr. 245/2016 reține (paragraful 51) că, în cazul clauzelor abuzive, profesionistul avea încă de la data adoptării Legii nr. 193/2000, reprezentarea faptului că se poate expune la o acțiune promovată de consumator dacă încalcă legea, pe când în cazul Legii nr. 77/2016 este evident că profesionistul nu ar fi putut avea, la momentul semnării contractului, reprezentarea modificării ulterioare și cu caracter retroactiv a cauzei și a obiectului contractului de împrumut încheiat cu respectarea tuturor prevederilor legale aplicabile la acea dată.[40]

3.6. Aplicarea Legii nr. 77/2016 în cazul contractelor în curs de derulare contravine dispozițiilor Directivei 2014/17/UE[41], care prevede în mod expres aplicarea numai pentru viitor

(55) În expunerea de motive a proiectului de lege privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite se arată că Legea „transpune și prevederile Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului.”

(56) Articolul 43 alin. (1) din Directivă prevede aplicarea acesteia cu respectarea principiului neretroactivității: Prezenta directivă nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016.

(57) Așadar, Directiva limitează aplicarea sa în timp doar la contractele care se vor încheia după data de 21 martie 2016, dată până la care această Directivă trebuia să fie transpusă în legislaţia statelor membre. Având în vedere că, potrivit expunerii de motive, Legea nr.77/2016 transpune prevederile Directivei, actul normativ prin care este transpusă Directiva nu poate fi aplicat contractelor încheiate înainte de această dată.

(58) Prin Punctul de Vedere al Guvernului s-a subliniat obligativitatea punerii în acord a Legii Dării în Plată cu prevederile art. 43 din Directivă.[42]

(59) De asemenea, preocuparea legiuitorului european pentru respectarea principiului neretroactivității și asigurarea securității raporturilor juridice rezultă și din cuprinsul art. 23 alin. (5) din Directivă: „Statele membre pot să reglementeze mai în detaliu împrumuturile în monedă străină, cu condiția ca o astfel de reglementare să nu fie aplicată cu efect retroactiv.”

(60) În plus, prin avizul Băncii Centrale Europene din 18 decembrie 2015 cu privire la proiectul Legii Dării în Plată, s-a atras atenția asupra necesității evaluării conformității acesteia cu art. 23 alin. (5) din Directivă: „Sub rezerva competenței Comisiei Europene de a monitoriza implementarea dreptului Uniunii, autoritățile române sunt invitate să evalueze dacă dreptul unilateral al împrumutatului de a se descărca pe deplin de datoria asumată printr-un contract de împrumut în monedă străină, astfel cum este prevăzut de proiectul de reglementare, ar respecta articolul 23 alineatul (5) din Directiva 2014/17/UE.” [43]

(61) Dată fiind jurisprudența constantă a CJUE prin care s-a recunoscut principiul securității juridice și principiul protecției încrederii legitime, precum și prevederile din cuprinsul Directivei privind aplicarea sa numai pentru viitor, fiecare stat membru care transpune Directiva ar trebui să prevadă cel puțin o perioadă tranzitorie suficient de lungă pentru a permite instituțiilor de credit să se adapteze unui sistem de dare în plată imperativă pentru creditor.

(62) De altfel, Curtea Constituțională are, în temeiul propriei jurisprudențe cu privire la aplicarea normelor de drept al Uniunii ca norme interpuse[44], o obligație de lua în considerare prevederile Directivei, deoarece situația contractelor de credit garantate cu un bun imobil ce face obiectul Legii nr. 77/2016 se află, începând cu anul 2014, în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii Europene, adică în domeniul de aplicare al Directivei.

4. NECONSTITUȚIONALITATEA ART. 8 ALIN. (5) DIN LEGEA NR. 77/2016

(63) Argumentele prezentate supra în secțiunea I.3 referitoare la neconstituţionalitatea art. 11 din Legea Dării în Plată în lumina principiilor constituţionale ale neretroactivităţii şi previzibilităţii legii se aplică mutatis mutandis şi dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din acest act normativ, al cărui caracter retroactiv este mult mai energic.

(64) Astfel, în cazul reglementat de art. 8 alin. (5), ipoteza nu mai este aceea a unui contract în curs de derulare, în care debitorul plătește ratele lunare conform graficului de rambursare, ci este vorba despre situația în care debitorul „a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat” ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale. Ca efect al aplicării art. 8 alin. (5), debitorul executat silit va fi iertat de datorie pentru partea din creanță neacoperită prin valorificarea garanției, chiar şi în absenţa acordului creditorului. Practic, prin intervenția legiuitorului se stinge dreptul de gaj general al creditorului chirografar de care beneficiază creditorul în vederea recuperării părții din creanță ce nu a fost acoperită prin executarea garanției sale.

(65) Având în vedere că în această ipoteză (i) contractul de credit nu mai este în derulare, producându-şi efectele exclusiv acele prevederi din cuprinsul său menite să asigure satisfacerea creanței băncii prin executare silită, iar (ii) creanța băncii a fost confirmată de către instanța de judecată cu ocazia pronunțării hotărârii de încuviințare a executării silite, dreptul creditorului de a-și acoperi integral creanța prin recurgerea la toate formele de executare silită constituie în mod indubitabil facta praeterita, un drept câștigat, deci nu doar o expectativă sau o speranță legitimă.

(66) Deoarece dreptul creditorului de a-și recupera integral creanța a fost recunoscut de către instanța de judecată, nu mai există nicio îndoială asupra caracterului său legitim, actual, astfel că prin intervenția legiuitorului creditorul este lipsit în mod retroactiv de acest drept.

(67) Prin stingerea datoriei fără consimțământul creditorului ca efect al intervenției legiuitorului este încălcat un drept definitiv câștigat de către creditor, și anume dreptul de a-și satisface integral creanța prin executare silită, deși, potrivit principiului neretroactivității, legea nu poate reveni asupra trecutului pentru a lipsi titularul de un drept deja dobândit.

(68) De altfel, prin reglementarea cuprinsă în art. 8 alin. (5) legiuitorul intervine inclusiv asupra caracterului executoriu si/sau definitiv al hotărârilor judecătorești prin care s-a încuviințat executarea silită, pe care (chiar şi parţial) le lipsește de efecte. Rezultă că acest text este neconstituţional şi pentru că pe această cale se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat stabilit prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4), cu referire la art. 126 privind instanţele judecătoreşti, astfel cum rezultă din jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale.[45]

II. ÎNCĂLCAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ. RESTRÂNGEREA DISPROPORŢIONATĂ A EXERCIŢIULUI ACESTUI DREPT

(69) Dispoziţiile 44 alin (1) şi alin. (2) fraza întâi din Constituţie[46], coroborate cu cele ale art. 53 din Constituţie[47], precum şi cu dispoziţiile art. 20 din Constituţie[48], cu referire la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale[49]

sunt încălcate de următoarele texte din cuprinsul Legii nr. 77/2016:

– articolul 3: ”Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord”;

– articolul 4 alin. (1): „Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit si a accesoriilor sale prin dare în plata trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creditorul si consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1  (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, suma calculata la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul sa nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicita aplicarea prezentei legi“;

– articolul 5 alin. (1): „În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind si condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la  4. […]”;

– articolul 8 alin. (1) şi (5): “(1) În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. […]

(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.”

(70) Potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizar

(71) De aceea, în afara textelor legale indicate în mod expres supra, Curtea Constituţională va putea extinde constatarea neconstituţionalităţii şi asupra altor texte din Legea nr. 77/2016, aşa cum sunt, de exemplu, art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (3) şi art. 10.

(72) De altfel, având în vedere şi eventuala exercitare de către Curtea Constituţională a puterilor ce îi sunt conferite de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, consider că este suficientă indicarea expresă ca obiect al unei excepţii de neconstituţionalitate din perspectiva încălcării dreptului de proprietate privată doar a dispoziţiilor 3 şi art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016, deoarece înlăturarea producerii efectelor acestora face imposibilă ori neoperaţională aplicarea independentă a oricărei alte dispoziţii din cuprinsul Legii Dării în Plată. Cu alte cuvinte, constatarea neconstituţionalităţii celor două texte legale nu ar reprezenta o neconstituţionalitate parţială decât în mod strict formal, ci ar fi – practic – o neconstituţionalitate totală a actului normativ supus controlului.

(73) Aceasta înseamnă că oricare dintre excepţiile de neconstituţionalitate cu care un autor a sesizat Curtea Constituţională prin raportare la (cel puţin) dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) fraza întâi din Constituţie trebuie să fie admisă, dacă are ca obiect (cel puţin) art. 3 şi art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016.

1. INCLUDEREA DREPTURILOR DE CREANŢĂ ÎN REGIMUL DE PROTECȚE A DREPTULUI DE PROPRIETATE. DREPTUL LA MENȚINEREA  STATUS-QUO-ULUI CONTRACTUAL

(74) Astăzi, caracterul obligatoriu al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare, „CtEDO”) constituie un principiu deasupra oricărei discuţii în cadrul sistemului juridic român.

(75) Nu mai puţin (aşa cum s-a arătat de către unul dintre juriştii români care au participat direct la edificarea acestui principiu prin deciziile pronunţate de Curtea Constituţională), „[…] mai ales după anul 1999 jurisprudenţa sa a devenit extrem de bogată în invocări ale art. 20, cu precădere prin referire la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la interpretarea dată acesteia în jurisprudenţa Curţii internaţionale de la Strasbourg. […] S-a precizat chiar caracterul obligatoriu al interpretărilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru interpretarea Constituţiei României. Mai mult, conţinutul unor instituţii juridice din dreptul românesc a fost regândit ca urmare a influenţei exercitată de interpretarea prevederilor constituţionale în conformitate cu tratatele internaţionale în materia drepturilor omului. Garanţiile şi formele de protecţie ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale din Constituţia României au fost modificate pentru a preveni compatibile cu standardele internaţionale.”[50]

(76) Cea dintâi decizie[51] prin care Curtea Constituţională şi-a întemeiat în mod expres soluţia pronunţată prin invocarea jurisprudenţei – obligatorii – a CtEDO este Decizia nr. 168 din 28 octombrie 1999[52] (pe care am avut onoarea de a o semna în calitate de preşedinte al Curţii Constituţionale), prin care s-a arătat după cum urmează:

Referitor la domeniul reglementat prin art. 11 din convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată în cauza „Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei”, 1993, a reţinut că o organizaţie a medicilor belgieni, înfiinţată prin lege, nu constituie o formă de asociere care să intre sub incidenţa art. 11 din convenţie. În motivarea hotărârii s-a arătat că această organizaţie are caracterul unei instituţii de drept public, care, prin natura sa juridică şi funcţiile sale proprii, îndeplineşte o activitate de interes public, relevându-se faptul că în acest fel ea se integrează în realizarea unor scopuri cu caracter general, profitabile deopotrivă şi celor chemaţi să facă parte din această organizaţie.

Aşa fiind, Curtea Constituţională reţine că în anumite situaţii legiuitorul poate institui forme speciale de asociere ce urmăresc salvgardarea unor interese de ordin general şi care, în perspectiva scopurilor pe care le urmăresc, nu reprezintă, în realitate, modalităţi înscrise în conceptul de liberă asociere, astfel cum acesta este conturat prin prevederile art. 11 din convenţie şi, respectiv, prin cele ale art. 37 din Constituţie.

(77) Am avut de asemenea onoarea de a semna în calitate de preşedinte al Curţii Constituţionale Decizia nr. 70 din 27 februarie 2001[53] prin care s-a statuat pentru prima dată că principiul constituţional al protecţiei dreptului de proprietate privată trebuie aplicat cu respectarea accepțiunii extinse a noţiunilor de „bunuri” şi „proprietate” stabilită în jurisprudenţa CtEDO asupra art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:

Într-o asemenea interpretare, Curtea [Constituţională] constată că principiul constituţional al ocrotirii în mod egal a proprietăţii private trebuie respectat în privinţa oricăror drepturi patrimoniale, a oricăror „bunuri”.

(78) Sub acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, a interpretat în mod extensiv noţiunile de „bunuri” şi „proprietate”, conferindu-le acestora un sens specific dreptului internaţional al drepturilor omului. Astfel Curtea Europeană a statuat că „noţiunea de «bunuri» (în limba engleză, «possessions», în limba franceză, «biens») din prima teză a art. 1 alin. 1 [din Primul Protocol] are un înţeles autonom, independent de clasificarea existentă în dreptul naţional” (cazul „Ex-Regele şi alţii împotriva Greciei”, 2000). Acest sens „nu este limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale. […] anumite alte drepturi şi interese patrimoniale pot, de asemenea, constitui «drept de proprietate» şi deci «bunuri», în sensul acestei dispoziţii” (cazul „Beyeler împotriva Italiei”, 2000). De asemenea, în speţa „Gasus Dosier und FΦrdertechnik GmbH împotriva Olandei”, 1996, pentru a se determina incidenţa prevederilor art. 1, s-a decis că „este deci indiferent dacă dreptul societăţii comerciale Gasus […] este considerat ca fiind un drept de proprietate sau ca o garanţie reală„. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut, în cazul „Van Marle şi alţii împotriva Olandei”, 1986, că: „[…] Într-adevăr, clientela se analizează ca o valoare patrimonială, deci ca un bun în sensul primei fraze a art. 1, text care devine aplicabil în speţă”. Totodată, în cazul „Iatridis împotriva Greciei”, 1999, s-a arătat că reclamantul „exploatase cinematograful timp de 11 ani, fără nici o imixtiune din partea autorităţilor, în baza unui contract de închiriere, valabil din punct de vedere formal; ca rezultat al acestei exploatări, el şi-a creat o clientelă, care constituie un «bun» […]. Deşi reclamantul deţine doar un drept de folosinţă asupra localului, iar imixtiunea autorităţilor nu reprezintă nici expropriere şi nici restrângere a exerciţiului dreptului de proprietate, această situaţie intră totuşi sub incidenţa art. 1 alin. 1 teza întâi”. Mai mult, în cazul „Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei”, 1995, s-a decis că „dreptul la despăgubiri se naşte o dată cu producerea prejudiciului. Un drept de creanţă de această natură constituie un «bun» şi deci reprezintă un «drept de proprietate» în înţelesul avut în vedere de art. 1 alin. 1 teza întâi. În consecinţă, această dispoziţie este aplicabilă în cazul de faţă”.

Pe baza considerentelor expuse Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 19 alin. (3) teza finală din Legea nr. 85/1992, referitoare la neacordarea dobânzilor, precum şi la neactualizarea preţului restituit ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a locuinţei, sunt contrare prevederilor art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituţie („Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”)[54], iar excepţia de neconstituţionalitate ridicată este întemeiată, urmând să fie admisă” (sublinierile noastre, L.M.).

(79) În legătură cu extinderea noţiunilor de „proprietate” şi „bunuri” la dreptul de creanţă, inclusiv dreptul la dobândă (extindere care reiese indirect din acest pasaj extras din considerentele Deciziei nr. 70 din 27 februarie 2001), soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate la care se referă prezentul Raport Amicus Curiae trebuie să mai aibă în vedere, printre altele, şi soluţia CtEDO conform căreia art. 1 din Primul Protocol este aplicabil chiar și atunci când cuantumul exact al creanței nu este determinat la momentul plății.[55]

(80) Mai mult, conform jurisprudenţei CtEDO, încheierea unui contract în considerarea unui anumit regim juridic, existent la momentul încheierii respectivului contract, constituie o speranță legitimă, ceea ce poate fi considerat, în sensul art. 1 din Primul Protocol, o creanță atașată dreptului de folosință rezultat din contract şi, deci, protejată de Convenție.[56]

(81) În același sens, în cauza Pine Valley Developments Ltd c. Irlanda, CtEDO a decis că art. 1 din Primul Protocol are valenţa de a proteja o speranţă legitimă că va fi aplicat un anumit status quo.[57] În cauza respectivă, reclamantul achiziţionase un teren în speranţa că va rămâne aplicabilă cu privire la acesta documentaţia existentă la momentul dobândirii dreptului de proprietate. Curtea Supremă din Irlanda a decis ulterior că autorizaţiile de construire fuseseră emise de autorităţi necompetente şi le-a anulat retroactiv. CtEDO a reţinut că, procedând în acest fel, statul irlandez a încălcat dreptul reclamantului protejat de art. 1 din Primul Protocol.

(82) Mai recent (reafirmând că „[…] noţiunea de “bun” prevăzută în prima parte a articolului 1 al Protocolului nr. 1 are un conţinut autonom, care nu se limitează numai la proprietatea asupra bunurilor corporale şi care este independent de calificările formale din dreptul intern”), CtEDO a decis că este suficient să existeun interes patrimonial pentru ca privarea de acesta să poată fi analizată ca o încălcare a Convenției. [58]

(83) Rezultă, așadar, că modul în care sunt afectate drepturile de creanță născute din contractele de credit încheiate de instituțiile bancare este circumscris in corpore dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi art. 44 alin. (2) fraza întâi din Constituție) referitoare la protecţia dreptului de proprietate privată.

(84) În acest context, spre a preveni un eventual raţionament eronat, este necesară clarificarea relaţiei dintre, pe de o parte, argumentele pe care le-am prezentat supra în secţiunea I.3.2 (paragrafele 38-40) a acestui Raport Amicus Curiae cu privire la interpretarea dispoziţiilor alin. (6) din art. 6 al Codului Civil[59] şi, pe de altă parte, precizările din această secţiune cu privire la conţinutul autonom al conceptului de „proprietate”, care, printre altele, cuprinde şi „bunurile incorporale”.

(85) Cele două segmente din Raportul Amicus Curiae nu se contrazic, chiar dacă în privinţa art. 6 alin. (6) din Codul Civil se arată că, întrucât acesta este „[…] un text de excepţie, care trebuie interpretat restrictiv şi, în orice caz, nici extins prin analogie (art. 10 NCC), […] este vorba de raporturile de proprietate clasice, necuprinzând, aşadar, aşa-numitele «proprietăţi incorporale».

(86) Într-adevăr, dispoziţiile art. 6 alin. (6) din Codul Civil sunt destinate să reglementeze domeniul aplicării în timp a legii civile, ceea ce nu are niciun fel de legătură cu conţinutul protecţiei conferite de art. 44 din Constituţie.

2. ÎNCĂLCAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ PRIN AFECTAREA RELAŢIILOR CONTRACTUALE DINTRE PĂRŢILE CONTRACTULUI DE CREDIT

(87) Dispozițiile criticate ale Legii nr. 77/2016 încalcă reglementarea constituţională referitoare la dreptul de proprietate privată al instituţiei de credit în următoarele două modalităţi:

a) prin afectarea relaţiilor contractuale dintre părţile contractului de credit;

b) prin afectarea portofoliului de contracte de credit al instituțiilor de credit.

Aceste două modalităţi vor fi analizate distinct în cele ce urmează.

(88) Astfel, din perspectiva afectării relaţiilor contractuale dintre părţile contractului de credit, trebuie pornit de la faptul că, în chiar momentul încheierii unui contract de credit[60], instituția de credit dobândește în patrimoniul său un drept de creanță faţă de debitorul creditului (“consumatorul”) ce are ca obiect suma de bani cu care îl împrumută (principalul), precum şi accesoriile sumei împrumutate constând în dobândă (remuneratorie) (fructe civile) și comisioane, iar îndeplinirea obligaţiilor corelative ale debitorului este garantată prin ipotecă imobiliară instituită în favoarea instituţiei de credit. Prin mecanismul dispoziţiilor art. 3 şi urm. din Legea nr. 77/2016, se instituie obligația creditorului profesionist de a primi în plată bunul obiect al garanției cu efectul stingerii tuturor sumelor datorate de împrumutatul consumator dintr-un contract ce îndeplinește criteriile enumerate de art. 4. Stingerea datoriilor rezultate din contractul de credit are loc fie la momentul încheierii unui contract translativ de proprietate, în cazul în care creditorul dă curs notificării prevăzute de art. 5 de a se prezenta la notarul stabilit de consumator, fie la data pronunţării, conform art. 8 alin. (1), a unei hotărâri judecătoreşti definitive în cazul refuzului.

(89) În lumina jurisprudenţei CtEDO şi a Curţii Constituţionale analizate în secţiunea anterioară, limitarea dreptului de proprietate este evidentă din moment ce statul, prin norma legală edictată, privează instituţia de credit de drepturile sale de creanţă, de „interesul patrimonial” care constă în dreptul la dobândă şi la comisioane, adică în „speranţa legitimă rezultată din încheierea unui contract în considerarea unui anumit regim juridic existent la momentul încheierii respectivului contract”, aşadar în „speranţa legitimă de menţinere a unui status quo contractual”.

(90) Prin efectul liberatoriu instituit de lege, dreptul de proprietate al creditorului asupra creanței reziduale, constând în diferența dintre soldul creditului la momentul plății și valoarea imobilului, este afectat iremediabil prin dispariția sa. Practic, atunci când obiectul dreptului de creanță este înlocuit cu un obiect de o valoare inferioară cu efect liberatoriu are loc o expropriere (parţială) în favoarea unui terț persoană de drept privat. Una dinte condițiile privării de bun instituite de jurisprudența CtEDO constă în necesitatea ca titularul bunului să fie indemnizat. Însă, prin Legea nr. 77/2016 acesta este obligat să suporte, uneori, plata creanței cu un bun cu o valoare inferioară și să își vadă creanța redusă la valoarea respectivului bun, ori, în alte situaţii, să suporte stingerea creanţei în contul preţului obţinut la adjudecarea bunului în cadrul executării silite. În condițiile existenței unor bunuri în patrimoniul debitorului său de natură să satisfacă creanța, legea împiedică, fără niciun motiv, pe titularul bunului din procesul de îndestulare a creanței sale. Este adevărata că şi atunci când debitorul este în insolvență sau insolvabil, creditorul nu se poate îndestula – diferenţa este însă că, în calitate de profesionist, și-a asumat de la bun început acest risc.

3. ÎNCĂLCAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ PRIN AFECTAREA PORTOFOLIULUI DE CONTRACTE DE CREDIT AL INSTITUȚIILOR DE CREDIT 

(91) În cazul instituţiilor de credit, drepturile de creanță născute din contractele de credit (incluzând dreptul la remunerarea creditorului profesionist sub forma dobânzii) sunt vitale pentru funcţionarea şi chiar existența lor. De aceea, multiplicarea mecanismului de aşa-zisă dare în plată consacrat de Legea nr. 77/2016 la nivel sistemic, respectiv la nivelul unui portofoliu de credite al unei instituţii de credit, aceasta pierde o parte considerabilă din activul său patrimonial.

(92) Pentru sumele de bani nerecuperate de la debitorii care recurg la mecanismul Legii Dării în Plată, instituțiile de credit, spre supravieţui, trebuie de urgenţă să suplinească pierderile cu fonduri din alte surse, cum sunt împrumuturile luate de la alte bănci din lume (varianta atragerii de resurse financiare din depozite nefiind o soluţie realistă pe termen scurt). Pe de altă parte, luarea unui împrumut de la o altă bancă pentru scopul reechilibrării activului patrimonial cu pasivul patrimonial aduce o situație chiar mai grea pentru instituția de credit, deoarece se va vedea nevoită să plătească și dobânzi la sume foarte mari, în plus față de suportarea pierderilor deja produse prin recurgerea de către clienții săi la aşa-zisă dare în plată. În concluzie, pierderile vor fi astfel dublate de singurele remedii reale disponibile pentru reechilibrarea fluxul financiar – care este de esența activității bancare.

(93) Mai mult, lipsirea titularului dreptului de substanța dreptului său (care este ipoteza cea mai gravă a afectării dreptului de proprietate) este evidentă în situația în care, conform unei practici perfect legitime a actorilor de pe piața financiară, instituţiile de credit ar dori să recurgă la cesionarea unor pachete de creanțe care s-au născut din contracte de credit. Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, pentru instituțiile bancare exista în mod real posibilitatea să vândă altor subiecte de drept acreditate potrivit legii portofoliile de creanțe care nu fuseseră realizate integral prin executarea garanțiilor reale. Mai exact, restul rămas de achitat / de rambursat către bancă din fiecare contract de credit (oricât de mic ar fi ajuns să fie) încă mai putea fi vândut – pentru un preţ negociat – către un subiect de drept specializat care să încerce recuperarea debitului restant.

(94) Or, în condițiile producerii efectelor Legii nr.77/2016, valoarea economică a acestor portofolii de creanțe neperformante pur și simplu dispare. Băncile nu vor mai putea vinde creanțele din creditele neperformante în încercarea lor, perfect legitimă, de a limita întinderea pierderilor (suferite nu din cauze imputabile lor), întrucât pur și simplu nu vor mai avea ce anume să vândă, chiar şi la un preţ foarte mic.

(95) Astfel, valorile nominale rămase de încasat de la fiecare debitor sunt efectiv neantizate prin efectul legii criticate. În acest fel, la acest nivel, se poate observa mai ușor faptul că dreptul de proprietate nu este doar restrâns disproporționat (prin încălcarea art. 53 din Constituție), dar este chiar expropriat / desfiinţat din patrimoniul instituţiilor de credit.

(96) Toate aceste reduceri ale patrimoniilor băncilor sunt perfect încadrabile în problematica deja analizată a încălcării dispoziţiilor constituţionale privind dreptul de proprietate privată.

4. RESTRÂNGEREA DISPROPORȚIONATĂ A EXERCIȚIULUI DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ PRIN LEGEA NR. 77/2016

(97) În aceste condiţii, se pune problema dacă restrângerea dreptului de proprietate al instituţiei de credit prin adoptarea Legii Dării în Plată îndeplinește sau nu condițiile stabilite de art. 53 din legea fundamentală, a cărui existenţă exprimă ideea că, deși este evident că exercitarea dreptului de proprietate poate comporta și ingerințe, statul putând limita exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți, restrângerea nu se poate realiza decât în anumite condiţii îndeplinite cumulativ: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să fie justificată de un interes general (apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu scopul urmărit; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere substanței dreptului sau libertății.

(98) Verificarea respectării acestor condiţii conduce la concluzia că prevederile din Legea nr. 77/2016 criticate în raport cu art. 44 din constituţie încalcă principiul constituțional al proporționalității, sunt discriminatorii și afectează chiar substanța drepturilor analizate.

(99) Astfel, prin dispoziţiile art. 3 legiuitorul și-a exercitat puterea discreționară dincolo de limitele proporționalității, abuzul său de putere manifestându-se prin sub cel puțin două aspecte:

a) prin absența justificării raționale pentru stabilirea unui tratament juridic identic în privinţa unor situații diferite care atrag instituirea de poveri excesive asupra creditorului;

b) prin limitarea exercițiului dreptului fundamental de proprietate fără ca măsura să fie adecvată în raport cu situația de fapt și cu scopul declarat de legiuitor.

(100) În privința primului aspect, trebuie constatat că legiuitorul a impus cu titlu general stingerea datoriilor reziduale în privința tuturor creditorilor care îndeplinesc cerințele formale enumerate de art. 4 din lege. Or, din moment ce darea în plată cu efect liberatoriu este justificată de imposibilitatea de plată, această imposibilitate ar trebui să constituie un criteriu esențial în verificarea admisibilității procedurii, criteriu pe care însă legiuitorul îl ignoră. Cu alte cuvinte, în mod eronat legea aplică același tratament juridic într-o situație în care se impune în mod evident o diferențiere. Astfel, creditorul este obligat să renunțe la dreptul său de proprietate asupra creanței rămase de recuperat la cererea debitorului, deși este posibil ca acesta din urmă să nu întâmpine dificultăți în continuarea și stingerea creditului prin modalitatea plății. Absența oricăror posibilități de evaluare ori contestare a situației de dezechilibru poate să dea naștere unor evidente abuzuri, prin utilizarea procedurii de către asemenea persoane (care dețin lichidități).

(101) Cât priveşte cel de-al doilea aspect, unul dintre scopurile urmărite de legiuitor constă în „echilibrarea riscurilor izvorând […] din devalorizarea bunurilor imobile [aduse în garanţie]” (art. 11). Dincolo de acest scop declarat al legii, trebuie totuşi observat că obiectivul de a nu fi urmărit silit pentru întreaga creanța datorată nu poate avea natura unui scop legitim, indiferent că este vorba sau nu despre o reglementare în domeniul protecției consumatorilor.

(102) În sfârşit, sub aspectul necesității recurgerii la această reglementare instituind o aşa-zisă dare în plată, Curtea Constituţională va putea constata că art. 11 menţionează „echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit” ca fiind celălalt obiectiv urmărit de legiuitor. Or, la un astfel de rezultat s-ar ajunge la fel de bine, fără însă a se încălca în vreun fel legea fundamentală, şi prin aplicarea instituției impreviziunii, reglementată de art. 1271 din Codul Civil:

„(1) Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. (2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:

a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.

(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:

a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;

b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;

d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.”

III. ÎNCĂLCAREA LIBERTĂŢII ECONOMICE ŞI A PRINCIPIULUI CONSTITUŢIONAL AL ECONOMIEI DE PIAŢĂ. RESTRÂNGEREA DISPROPORŢIONATĂ A ACESTORA

(103) Legea nr. 77/2016, în ansamblul său, prin efectele pe care le produce, încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 45 („Libertatea economică”)[61]  şi art. 135 („Economia”)[62], coroborate cu cele ale art. 53 („Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi”)[63].

Admiterea de către Curtea Constituţională a acestei critici (în lumina celor trei texte constituţionale invocate sau doar a unuia ori a două dintre aceste texte) ar conduce la constatarea neconstituţionalităţii totale a Legii nr. 77/2016, cu consecinţe identice pentru contractele de credit aflate în derulare sau încheiate după intrarea în vigoare a legii.

(104) În conformitate cu jurisprudenţa în această materie a Curţii Constituţionale, „Principiul libertății economice, garantat la nivel constituțional în anul 2003, odată cu revizuirea Constituției, constituie împreună cu libera inițiativă fundamentul economiei de piață, având un conținut normativ complex, care privește atât începerea unei activități economice, cât și desfășurarea acesteia într-un mediu concurențial nedistorsionat de bariere legale discriminatorii și practici anticoncurențiale, abuzive sau neloiale. În considerarea specificului economiei de piață, rolul statului este limitat la crearea cadrului general, economic, social și politic, necesar pentru derularea activității operatorilor economici, ceea ce implică adoptarea unor reglementări restrictive, dar în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor și intereselor legitime ale tuturor, reglementări care nu pot afecta substanța drepturilor[64] (sublinierea noastră, L.M.).

(105) Cu privire la principiul economiei de piaţă şi la modul de implementare a acestuia, Curtea Constituţională a reţinut că „[…] garantarea libertăţii economice trebuie să aibă loc, în mod egal, pentru toţi cei care desfăşoară o activitate economică. Astfel, garantarea drepturilor comercianţilor debitori nu poate aduce prejudicii drepturilor creditorilor[65] (sublinierea noastră, L.M.).

(106) Din coroborarea dispoziţiile constituţionale referitoare la libertatea economică şi la economia de piaţă, reiese că statului îi revin sub aceste aspecte nu numai obligaţii negative, ci şi obligaţia pozitivă de a asigura cadrul legislativ pentru o economie de piaţă, bazată pe libertatea comerţului şi libera iniţiativă.

(107) Cu toate acestea, prin măsurile instituite de Legea nr. 77/2016 se determină modificarea, alterarea scopului activităţii unor agenţi economici. Într-adevăr, în condiţiile în care creditorii sunt obligaţi să ia în plată un portofoliu extins de imobile, se va ajunge la situaţia în care o bună parte din activitatea instituțiilor de credit va fi deturnată, în scopul valorificării acestor imobile, ceea ce constituie în mod evident o restrângere neproporţională a libertăţii comerţului şi va genera costuri suplimentare pentru instituţiile de credit, prin redirecţionarea resurselor financiare şi de personal în alte scopuri decât cele prefigurate prin obiectul lor de activitate.

(108) Curtea Constituţională nu va putea face abstracţie de faptul că, în urma adoptării Legii Dării în Plată, instituţiile de credit au fost puse în situaţia – din raţiuni obiective, de natură economică – de a înăspri condiţiile de creditare (inclusiv, dar fără a se limita la creşterea avansului pe care consumatorii trebuie să îl plătească pentru achiziţia unui imobil), devenind reticente să îşi asume riscuri faţă de debitorii ipotecari, care vor beneficia de dreptul potestativ de a stinge creanţele izvorâte din contractele de credit prin darea în plată a imobilului ce garantează împrumutul.

(109) Aceasta înseamnă că, prin Legea Dării în Plată, statul nu numai că nu creează „un cadru favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie”, aşa cum obligă art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, ci – dimpotrivă – descurajează valorificarea capitalului (a banilor), prin diminuarea creditării.

(110) În privinţa restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că „[…] de esenţa legitimităţii constituţionale a restrângerii exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi este caracterul excepţional şi temporar ai acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ca excepţie, dacă nu există o altă soluţie pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol[66] (sublinierea noastră, L.M.).

(111) Dimpotrivă însă, în cazul Legii nr. 77/2016 restrângerea libertăţii economice a creditorului nu are caracter excepţional şi nici temporar, aplicarea acesteia având efecte ireversibile, întrucât creanţa creditorului se stinge definitiv.

(112) Mai mult, măsurile stabilite prin Legea Dării în Plată sunt disproporţionate în raport cu scopul urmărit, aducând atingere libertăţii economice şi principiului economiei de piaţă. Deşi scopul declarat este protejarea debitorilor aflaţi în dificultate financiară[67], art. 4 alin. (1) nu prevede o astfel de condiţie pentru admisibilitatea aşa-zisei dări în plată cu efect liberatoriu. Astfel, se ajunge în situaţia care debitorii care, pentru alte raţiuni, nu mai doresc să îşi execute obligaţiile contractuale să profite de dreptul lor discreţionar de a transmite către creditor dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat în favoarea creditorului, în vederea stingerii integrale a obligaţiei asumate, ceea ce în mod evident este contrar principiilor libertăţii economice şi a economiei de piaţă.

(113) Această situaţie a fost confirmată şi prin avizul Băncii Centrale Europene din 18 decembrie 2015 privind stingerea datoriilor garantate cu ipotecă prin transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului imobil, document conform căruia:

„Acordarea de drepturi generale, precum cele prevăzute de articolul 1 alineatul (2) din proiectul de reglementare[68], ce nu sunt prevăzute exclusiv pentru debitori care au nevoie de protecție socială, poate conduce la hazard moral și poate compromite oferta de creditare în viitor. Astfel de drepturi pot încuraja debitorii care nu au cu adevărat nevoie de protecție să profite de schimbările prețurilor bunurilor imobiliare și să înceteze să își respecte obligațiile, chiar dacă au posibilitatea de a și le îndeplini în totalitate[69] (sublinierea noastră, L.M.).

(114) Încălcarea libertăţii economice şi a comerţului afectează în mod evident şi dreptul la remuneraţia cuvenită creditorilor. Prin instituirea unui drept discreţionar al debitorilor de a da în plată imobilul pentru stingerea tuturor obligaţiilor izvorâte dintr-un contract de credit, creditorii sunt puşi într-o situaţie de vădită restrângere a drepturilor lor, statul aducând ingerinţe nejustificate libertăţii lor economice. Astfel, creditorii sunt privaţi, pe de o parte, de dreptul de a încasa banii acordaţi cu titlu de împrumut (mai ales în condiţiile în care, valoarea imobilului pe care debitorul îl dă în plată este inferioară sumei care a rămas de rambursat din împrumut) şi, pe de altă parte, de dreptul de a percepe dobânzi şi comisioane viitoare, pentru întreaga perioadă contractuală. Astfel, creditorii care au încheiat respectivele contracte de credit cu speranţa legitimă a desfăşurării relaţiilor contractuale pe întreaga perioada agreată (de exemplu, 20-30 de ani) se văd puşi în situaţia în care nu numai că nu li se restituie valoarea împrumutului acordat, dar li se desfiinţează şi dreptul de a percepe dobânzi şi comisioane viitoare (în condiţiile în care dobânzile sunt principalul venit al instituţiilor de credit). Prin urmare, o instituţie de credit care are un portofoliu substanţial de credite ipotecare, ce pot fi stinse prin mecanismul dării în plată reglementat de Legea nr. 77/2016, este pusă în situaţia în care nu îşi mai poate face planuri de extindere şi de obţinere de profit, întrucât fluxul de numerar aferent creditelor ce fac obiectul Legii nr. 77/2016 va suferi o diminuare însemnată.

(115) Instituţiile de credit, prin natura activităţii lor, au ca scop obţinerea de profit, în conformitate cu prevederile legale. În condiţiile în care aceste instituţii creditoare devin captive într-un raport contractual modificat în mod substanţial prin voinţa unilaterală a legiuitorului, dreptul lor la profit, ca o expresie a libertăţii economice şi a economiei de piaţă, va fi afectat în mod disproporţionat, nejustificat şi iremediabil.

Având în vedere că instituţiile de credit au un rol esenţial în sistemul financiar din România, afectarea drepturilor şi libertăţilor acestora echivalează cu afectarea intereselor financiare naţionale, ceea ce este contrar art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie.

IV. ÎNCĂLCAREA PRINCIPIULUI CONSTITUŢIONAL AL EGALITĂŢII ÎN FAŢA LEGII

(116) Prin prevederile[70] 1, art. 3, art. 4 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016 se încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la principiul constituţional al egalităţii în faţa legii[71].

Prin intermediul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta va putea – eventual – să extindă constatarea neconstituţionalităţii în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (2) şi asupra altor texte din Legea nr. 77/2016, în plus faţă de textele legale indicate în mod expres aici.

Eventuala constatare a neconstituţionalităţii acestui ansamblu de patru texte legale face imposibilă ori neoperaţională aplicarea independentă a celorlalte dispoziţii din cuprinsul Legii Dării în Plată. Cu alte cuvinte, constatarea neconstituţionalităţii acestor patru texte legale nu ar reprezenta o neconstituţionalitate parţială decât în mod strict formal, ci ar echivala – practic – cu o neconstituţionalitate totală a actului normativ supus controlului.

  1. Modul în care operează dispoziţiile legale criticate

(117) Sfera raporturilor juridice cărora li se aplică prevederile Legii nr. 77/2016 este stabilită prin art. 1 şi art. 4 alin. (1) lit. b) şi c) din acest act normativ. Este vorba de raporturile juridice dintre, pe de parte, „consumatori” (şi anume, persoanele definite ca atare de legislaţia specială în materie) (care să nu fi suferit condamnarea prin hotărâre judecătorească definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi) şi, pe de altă parte, instituţiile de credit/instituţiile financiare nebancare/cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor (fiind excluse de la aplicare creditele acordate prin programul „Prima Casă”), care prezintă următoarele caracteristici: cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei a 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit, iar creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.

(118) Prin art. 3 se stabileşte dreptul consumatorului de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit, cu tot cu accesorii (dobândă şi comisioane), fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului.

(119) Articolul 8 prevede că, în situaţia în care creditorul refuză preluarea imobilului, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor.

(120) În esenţă, prin aceste prevederi legale, se ajunge la situaţia în care un creditor ipotecar diligent care şi-a constituit o garanţie capătă o situaţie juridică inferioară faţă de creditorii chirografari, care, deşi nu au o garanţie, pot urmări bunuri mobile şi imobile prezente şi viitoare ale debitorilor până la satisfacerea întregii creanţe.

(121) În plus, prin efectul acestei legi, creditorii ipotecari (i) care au acordat un credit unui consumator ajung într-o situaţie juridică inferioară inclusiv faţă de alţi creditori garantaţi, care nu au contractat cu un consumator, sau (ii) care ei înşişi nu au calitatea de instituţie de credit, cerută de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 77/2016.

  1. Jurisprudenţa CtEDO şi a Curţii Constituţionale

(122) Având în vedere aceste efecte ale legii, se pune problema dacă prin acestea se încalcă sau nu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie („Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”).

(123) Cu titlu prealabil, trebuie precizat că, în aplicarea art. 16 alin. (1) şi art. 20 din legea fundamentală, Curtea Constituţională a dat efectivitate şi jurisprudenţei CtEDO privind interzicerea discriminării. În acest sens, prin Decizia nr. 353 din 24 iunie 2014, Curtea a reţinut după cum urmează:

 19. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 16 din Constituţie, Curtea a mai reţinut că acest principiu constituţional presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, şi prin Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).

(124) În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit[72] că există o încălcare a principiului egalităţii şi nediscriminării în două ipoteze:

a) când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau

b) dacă se aplică un tratament egal unor cazuri diferite, care ar trebui să fie guvernate de reguli specifice.

(125) Astfel, în interpretarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională a recunoscut (printr-o decizie pe care am avut onoarea să o semnez în calitate de preşedinte al Curţii) că sub incidenţa acestui text constituţional intră şi dreptul la diferenţă:

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în deplin acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că acest principiu [al egalităţii în faţa legii] nu este sinonim cu uniformitatea şi că pentru situaţii diferite poate exista un tratament juridic deosebit, recunoscându-se dreptul la diferenţă. În acest sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe decizii, printre care se află Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993, şi Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997.[73]

(126) Analiza dispoziţiilor legale reproduse anterior conduce la concluzia că prin acestea se creează o discriminare evidentă între instituţiile de credit etc., pe de o parte, şi restul categoriilor de creditori, pe de altă parte.

  1. Discriminarea faţă de alţi creditori garantaţi

(127) Astfel, prima formă de discriminare este instituită între creditorii cărora li se aplică prevederile Legii nr. 77/2016 (instituţiile de credit) şi ceilalţi creditori ipotecari garantaţi. Chiar dacă instituţia de credit şi-a protejat creanţa prin instituirea unei garanţii, prin efectul Legii nr. 77/2016 el nu îşi va mai putea recupera întreaga creanţă, spre deosebire de orice alt creditor garantat (inclusiv ipotecar), care are deschisă în continuare această posibilitate.

(128) O dovadă evidentă a discriminării este excluderea din sfera de aplicare a Legii nr. 77/2016 a creditelor acordate prin programul „Prima Casă”, aprobat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima Casă”, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările şi completările ulterioare. În cadrul programului „Prima casă”, statul (care are de asemenea calitatea de creditor garantat faţă de consumator) în ipoteza în care nu îşi va recupera întreaga sumă din garanţie se poate întoarce pentru diferenţă împotriva consumatorului. Prin scoaterea din sfera de aplicare a Legii nr. 77/2016 a acestei ipoteze, statul are o situaţie privilegiată faţă de instituţiile de credit, care nu se pot întoarce pentru diferenţă împotriva consumatorilor.

(129) În plus, legea instituie o discriminare şi prin raportare la instituţiile de credit care au acordat credite ce depăşesc echivalentul în lei al sumei de 250.000 euro. Astfel, în ipoteza în care creditul contractat este de 250.000 euro plus 1 (un) euro, creditorul va putea să urmărească nu doar imobilul adus ca garanţie, ci şi celelalte bunuri ale debitorului până la concurenţa creanţei sale.

(130) De asemenea, instituţiile de credit, care au acordat credite în alt scop decât cel prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. c) şi au o garanţie asupra unui imobil cu altă destinaţie decât cea de locuinţă vor putea de asemenea să urmărească nu numai imobilul adus ca garanţie, ci şi celelalte bunuri ale debitorului până la concurenţa creanţei sale.

(131) Prin urmare, deşi este vorba despre situaţii similare, creditorii garantaţi instituţii de credit, destinatari ai Legii nr. 77/2016 nu beneficiază de un tratament identic/similar cu creditorii garantaţi care nu au o astfel de calitate, fiindu-le aplicabile reguli mai puţin favorabile.

  1. Discriminarea faţă de creditorii chirografari

(132) Cea de-a doua formă de discriminare realizată prin dispoziţiile Legii nr. 77/2016 este situată în zona nerespectării dreptului la diferenţă, garantat de Constituţie. Astfel, în ipoteza unui concurs de urmărire cu alţi creditori chirografari, dacă debitorul mai are alte bunuri libere de sarcini, legea creează situaţia preferenţială pentru ceilalţi creditori, discriminând creditorii diligenţi care şi-au constituit o garanţie.

(133) În urma ştergerii datoriei ipotecare, ceilalţi creditori vor rămâne cu un drept de urmărire asupra celorlalte bunuri din patrimoniul debitorului chirografar, în timp ce categoria de creditori garantaţi cu ipotecă va fi discriminată prin restrângerea drepturilor la recuperarea creditului.

(134) Prin urmare, Legea nr. 77/2016 nu numai că încalcă dreptul la diferenţă între creditorii ipotecari garantaţi şi creditorii chirografari, ci chiar îi plasează pe cei dintâi într-o situaţie de inferioritate faţă de cei din urmă, astfel încât se poate concluziona că Legea nr. 77/2016 încalcă dreptul creditorilor ipotecari diligenţi la diferenţă şi, prin aceasta, contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie.

(135) În vederea asigurării unui tratament echitabil al creditorilor (ipotecari şi chirografari), în toate situaţiile ar trebui ca urmărirea bunurilor debitorului sa fie realizată în mod coordonat, cum se întâmplă, de exemplu, în cadrul procedurii concursuale a insolvenţei, care în reglementarea Legii nr. 151/2015 stabileşte mecanisme de reorganizare, lichidare şi prioritate la plată menite a aplica un tratament echitabil, şi mai ales menite să garanteze protecţia dreptului la diferenţă al creditorilor preferenţiali, aşa cum sunt creditorii garantaţi.

  1. Absenţa unei justificări obiective şi rezonabile pentru tratamentul discriminatoriu

(136) În plus, Curtea Constituţională trebuie să observe că diferenţierile instituite de Legea nr. 77/2016 nu au o motivare obiectivă şi rezonabilă care le-ar putea justifica. Astfel, cu toate că în expunerea de motive a Legii nr. 77/2016 s-a menţionat că acest act normativ a fost adoptat pentru ipoteza în care „debitorii – persoane fizice – din contractele de credit nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului către instituţia de credit”, în vederea restabilirii echilibrului contractual „în situaţia unei crize a contractului […] în care debitorul nu mai poate să efectueze plăţile ”, în cuprinsul actului normativ nu există nicio reglementare care să restrângă sfera de aplicabilitate la situaţia debitorului aflat în imposibilitate de plată, ci, dimpotrivă, prin condiţiile enumerate de art. 4 sfera acestui act normativ este extinsă la un număr foarte mare de debitori care ar putea da în plată imobilul fără a se afla însă în imposibilitate de plată. Având în vedere acest aspect, nu s-ar putea susţine că Legea nr. 77/2016 instituie diferenţieri obiective şi rezonabile, ci aceasta creează veritabile discriminări.

(137) Aceste aspecte au fost surprinse şi de Ministerul Justiţiei în scrisoarea din 5 februarie 2016 trimisă Parlamentului României:

Domeniul de aplicare al propunerii legislative rămâne, în lipsa completării prin amendamente, unul larg, care nu face distincţie între debitorii care sunt în imposibilitate de a-şi achita obligaţiile aferente contractului de credit şi cei care optează pentru procedura dării în plată din motive care nu ţin de propria situaţie financiară. În acest context semnalăm că proceduri cu obiective similare de protecţie socială au fost create şi prin Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, domeniul de aplicare şi condiţiile în care debitorul beneficiază de ştergerea de datorii fiind însă diferite şi expres determinate.[74]

(138) Mai mult, chiar Preşedintele României, în Cererea de reexaminare asupra Legii privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite transmisă Parlamentului la data de 18 decembrie 2015, a atras atenţia că procedura instituită de această propunere legislativă generează un efect discriminatoriu, în defavoarea creditorilor ipotecari în raport cu alţi creditori, chiar cu poziţie inferioară, aşa cum sunt creditorii chirografari:

Este de subliniat şi faptul că, în urma stingerii creanţei ca urmare a dării în plată, prin această procedură creditorul ipotecar diligent, care şi-a constituit o garanţie, dobândeşte o situaţie juridică inferioară altor creditori (creditori chirografari), care, deşi nu au o garanţie, pot urmări bunurile mobile şi imobile prezente şi viitoare ale debitorilor până la satisfacerea întregii creanţe.[75]

(139) Având în vedere toate aceste argumente, rezultă că Legea nr. 77/2016 conţine dispoziţii neconstituţionale şi din perspectiva art. 16 alin. (1) din Constituţia României.


[1]Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege” (art. 126 alin.(1) din Constituție).
[2] Am în vedere Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 şi intrat în vigoare la 1.10.2011, denumit în continuare “Codul Civil”.
[3] Conform art. 2 din Codul Civil:
(1) Dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept
civil.
(2) Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă
litera sau spiritul dispoziţiilor sale.”
[4] Anexa 2.
[5] Aceste texte constituționale au următorul conținut:
(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
[6] M. Eliescu, op.cit. supra, secţiunea I.1 (paragraful 8), p. 80-81. Anexa 2.
[7] Legea nr. 77/2016 conţine dispoziţii necorespunzătoare din punctul de vedere al acestui prim aspect al principiului previzibilităţii, astfel cum rezultă din considerentele unora dintre excepţiile de neconstituţionalitate cu care Curtea Constituţională a fost sesizată, considerente pe care autorul prezentului Raport Amicus Curiae le împărtăşeşte. Doar pentru a limita întinderea acestui Raport în cuprinsul său nu este abordată această critică de neconstituţionalitate.
[8] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012.
[9] Anterior, în acelaşi sens, Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994.
[10] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 9 februarie 2015.
[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013.
[12] Conform art. 1492 alin. (1) din Codul civil, având denumirea marginală ”Darea în plată”, ”Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată” (sublinierea noastră, LM).
[13]Anexa 3.
[14] Potrivit art. 5 alin. (1) din legea fundamentală, „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
[15] Altele decât cele guvernate de legea penală sau legea contravențională, pentru care art. 15 alin. (2) cuprinde exceptări.
[16] Asemenea detalieri s-au făcut, de exemplu, prin alin. (3) și (4) ale art. 6 din Codul Civil:
(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
[17](2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
[18] De asemenea, instanțele judecătorești au în vedere și dispozițiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: ”Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea si încetarea sa” – care constituie, de asemenea, exprimarea regulii tempus regit actum.
[19](5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.”
[20](6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
[21] De exemplu:
„A doua prevedere pe care o conţine art. 6, tot cu valoare de principiu de drept este cea cuprinsă la alin. (2), conform căreia, „actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”. Această regulă, de o excepţională importanţă pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice civile precum şi pentru asigurarea previzibilităţii legislative, este menită să reglementeze, să conserve şi să ocrotească efectele şi scopul pentru care au fost încheiate actele juridice civile ori în care au fost săvârşite anumite fapte juridice civile, pe de o parte, iar, pe de altă parte, să consacre şi să apere un alt principiu fundamental al dreptului şi chiar al acţiunilor umane, conform căruia nimeni nu poate fi obligat să-şi ordoneze/orienteze conduita decât în conformitate cu normele (prescripţiile normative) aflate în vigoare (adică cu cele care sunt cunoscute sau care trebuie cunoscute). Efectele juridice la care face referire prevederea citată au în vedere drepturile şi obligaţiile care sunt generate în persoana şi în patrimoniul subiectelor raporturilor juridice născute sub imperiul vechii legi, ca urmare a încheierii unor acte juridice, patrimoniale sau nepatrimoniale ori ca efect al săvârşirii unor fapte licite ori ilicite” (T. Prescure, R. Matei, „Drept civil. Partea generală. Persoanele”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 51). Anexa 4.
[22] Conform art. 3 din Legea nr. 77/2016, ”Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.”
[23] Conform art. 10 din Codul Civil, „Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege” (sublinierea noastră, L.M.).
[24] M. Nicolae, ”Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă (în lumina Noului Cod civil)”, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 414-415 (în continuare, M. Nicolae, „Contribuţii”). Anexa 5.   
[25] Pentru clarificarea relaţiei dintre această interpretare a art. 6 alin. (6) din Codul Civil şi jurisprudenţa referitoare la conţinutul autonom al conceptului de „proprietate” (care, printre altele, cuprinde şi „bunurile incorporale”), a se vedea secţiunea II.1 (paragrafele 84-86) din prezentul Raport Amicus Curiae.
[26] M. Eliescu, op.cit., p. 80.
[27] Anexa 6.
[28] Anexa 3.
[29] Astfel, prof. Marieta Avram arată:
„Referitor la categoria contractelor aflate în derulare se ridică problema de constituţionalitate în raport cu art. 15 alin. (2) din Constituţie. Fără a epuiza argumentaţia, considerăm că art. 11 este neconstituţional, pentru că, în materie contractuală, atât valabilitatea contractului, cât şi efectele, precum şi executarea şi încetarea acestuia sunt supuse legii în vigoare la data la care a fost încheiat.” (M. Avram, “Despre legea privind darea în plată: între folclorul juridic și rațiunea dreptului”- disponibil accesând https://www.juridice.ro/455084/despre-legea-privind-darea-in-plata-intre-folclorul-juridic-si-ratiunea-dreptului.html)..
[30] Prof. Marian Nicolae concluzionează după cum urmează:
„Deci, modificând explicit efectele „contractelor de credit aflate în derulare” – în sensul că acestea pot fi stinse printr-o cauză nouă, necunoscută la data încheierii lor și care operează practic ad nutum, contra voinței celeilalte părți, prin mecanismul dării în plată silite a imobilului ipotecat și stingerea în întregime a tuturor debitelor (principale și accesorii) – , Legea nr. 77/2016 este o lege vădit retroactivă. […]
Din cele ce precedă un lucru este cert: violând, în mod flagrant principiul neretroactivității legii noi și, înfrângând, astfel, principiul securității juridice și, pe cale de consecință, a principiului supremației dreptului (Rule of Law), Legea nr. 77/2016 bulversează, în mod grav, raporturile contractuale, derivate din contractele de credit ipotecar încheiate de consumatori, ceea ce este nu numai inadmisibil, ci și impardonabil.
Abuzul autorității legislative poate fi cenzurat numai de către instanța constituțională! Să sperăm că aceasta se va ghida exclusiv de principiile de legalitate și de justiție ale statului de drept pe care Constituția le proclamă în mod formal, iar nu de considerente de oportunitate politică sau de falsă democrație zisă populară.
În afară de aceasta, nimic nu oprește pe legiuitor să revină asupra acestei legi și, dacă nu dorește să abroge o lege vădit neconstituțională, măcar s-o pună de acord cu dispozițiile legii fundamentale. Un legiuitor înțelept și, mai ales, responsabil, n-ar pregeta să facă acest lucru!” (M. Nicolae, “Despre retroactivitatea așa-zisei legi de dare în plată” – disponibil accesând https://www.juridice.ro/465212/despre-retroactivitatea-asa-zisei-legi-de-dare-in-plata.html (în continuare: M. Nicolae, „Despre retroactivitate”).
[31] Prof. Gheorghe Piperea arată:
„Legea dării în plată a imobilului ipotecat nu încalcă principiul ne-retroactivităţii legii din art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Codul civil.
În primul rând, e bine să ne reamintim ce a decis Curtea Constituţională în anul 2011 în legătură cu legile Isărescu-Băsescu-Boc ale austerităţii din 2010, cele care au permis operarea unor masive tăieri de salarii, pensii și indemnizaţii, precum şi un şomaj în masă în rândurile bugetarilor, plus închiderea unor spitale, “operaţiuni” care au dus la adâncirea falimentului consumatorilor cauzat de băncile iresponsabile care s-au jucat poker cu case şi cu destine în anii de boom imobliar (2006-2008):
“O lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. În aceste condiţii, Curtea nu poate reţine argumentele privind înfrângerea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie” (decizia nr. 1321 din 11 octombrie 2011, Curtea Constituţională)” (D. Popa, Gheorghe Piperea, „Câteva argumente de ordin principial relative la necesitatea legii dării în plată și unele critici ale „argumentelor” de ordin emoțional ale opozanților acestei legi” – disponibil accesând http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-20818028-gheorghe-piperea-citeva-argumente-ordin-principial-relative-necesitatea-legii-darii-plata-unele-critici-ale-argumentelor-ordin-emotional-ale-opozantilor-acestei-legi.htm).
[32] M. Nicolae, Despre retroactivitate”.
[33] M. Avram, op.cit.
[34] M. Nicolae, Despre retroactivitate”.
[35] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016.
[36] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 7 noiembrie 2011.
[37] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 august 2000.
[38] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 18 decembrie 2015.
[39] Şi această condiţie este pe deplin satisfăcută în cazul excepţiei de neconstituţionalitate a art. 11 din Legea nr. 77/2016
Într-adevăr, faptul că părțile au ales – potrivit principiului libertății contractuale – să reglementeze stingerea creanței exclusiv prin plata creditului (deci fără posibilitatea de remitere de datorie a debitorului pentru partea ce excede valoarea bunului adus drept garanție) constituie „efecte susceptibile a se produce din raportul anterior, realizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi, neputându-se susține în mod rezonabil că părțile realizează un nou acord de voință cu ocazia fiecărei plăţi a ratei din credit. De asemenea, nu se poate susține nici că obligaţia de restituire a creditului prin plata în bani se naşte la data exigibilităţii fiecărei rate, deoarece această obligație (și anume, obligaţia de restituire a împrumutului și a celorlalte costuri agreate) s-a născut la momentul încheierii contractului, urmând însă a fi executată prin prestații succesive cu caracter unitar.
În cadrul contractului de credit, creditorul și-a executat obligația esențială de punere la dispoziție a sumei împrumutate la momentul semnării contractului, iar debitorul, prin semnarea graficului de rambursare, și-a asumat în mod valabil și cu caracter definitiv obligația de restituire a sumei împrumutate prin plată, efectuarea plăților periodice în baza scadențarului de plată urmând să se facă în modalitatea de stingere aleasă până la rambursarea integrală a creditului.
De altfel, natura juridică de contract cu executare uno ictu a contractului de credit a fost confirmat prin Decizia nr. 760 din 27 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (Anexa 7): „Contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că banca îşi asumă o obligaţie care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte îşi asumă o obligaţie de restituire succesivă nu face ca natura contractului să fie succesivă, ştiut fiind că, contractul nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte şi cu executare succesivă pentru cealaltă parte. Restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nu este decât o modalitate de executare a obligaţiei, obligaţia de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar” (sublinierea noastră, L.M.).
În același sens, în doctrină (M. Nicolae, Contribuții, p. 386. Anexa 5) s-a reținut că „[…] în cazul unui împrumut cu dobândă, dreptul la dobânzile viitoare este un drept actual, definitiv dobândit la data contractării, fiind amânat doar exercițiul acestui drept. Aici nu se poate spune că legea veche supraviețuiește pentru că acest efect s-a produs deja din momentul încheierii contractului. Nu trebuie confundată problema producerii efectelor juridice cu aceea a realizării lor, adică a îndeplinirii sau executării lor (în exemplul nostru, dreptul la dobândă, efect al contractului, este definitiv dobândit la data încheierii contractului, chiar dacă realizarea lui, prin încasarea dobânzilor, se va face ulterior)” (sublinierea noastră, L.M.).
[40] În afară de aceste deosebiri care au relevanţă pentru critica de neconstituţionalitate a art. 11 din Legea nr. 77/20166 din perspectiva neretroactivităţii şi a previzibilităţii legii, mai există şi alte deosebiri, dar care au relevanţă pentru alte critici de neconstituţionalitate; astfel:

  • Decizia nr. 245/2016 reține (paragraful 49) că ”[…] legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare”, pe când în ceea ce privește art. 8 alin.(5) din Legea nr. 77/2016 (conform căruia această lege se aplică și pentru cazurile în care bunul adus în garanție a fost deja valorificat în procedura de executare silită), legea nouă nu poate să reglementeze o operațiune viitoare de aşa-zisă „dare în plată”, ci operează o operaţiune de „remitere datorie”;
  • Decizia nr. 245/2016 reține (paragraful 59) că ”[…] în temeiul art. 44 din Constituție, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat”. Pe de altă parte, Legea nr. 77/2016 nesocoteşte art. 53 din Constituţie, întrucât nu conține criterii obiective pentru a identifica debitorii ce pot să uzeze de această lege, făcând dovada dificultăților financiare/de rambursare;
  • Decizia nr. 245/2016 reţine (paragrafele 61 şi 62) că ”În considerarea specificului economiei de piață, rolul statului este limitat la crearea cadrului general, economic, social și politic, necesar pentru derularea activității operatorilor economici, ceea ce implică adoptarea unor reglementări restrictive, dar în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor și intereselor legitime ale tuturor, reglementări care nu pot afecta substanța drepturilor.

[41] Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 (în continuare, „Directiva”).
[42] Anexa 6.
[43] Anexa 8.
[44] Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011.
[45] Decizia nr. 9 din 7 martie 1994 privind pronunţarea asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a prevederilor art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civila, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 si a Legii nr. 94/1992 privind organizarea si funcţionarea Curţii de Conturi (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994);  Decizia Curţii Constituţionale nr. 972 din 21 noiembrie 2012 .referitoare la sesizarea formulată de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte (publicată in M. Of nr. 800 din 28 noiembrie 2012).
[46](1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. […]”,
[47] „(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege si numai daca se impune, după caz, pentru:apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor si a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusa numai daca este necesara intr-o societate democratica. Măsura trebuie sa fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată in mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existentei dreptului sau libertății.”

[48](1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

[49] “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.“
[50] I. Muraru, în „Constituţia României. Comentariu pe articole”, coordonatori I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 174. Anexa 9.
[51] Făcând abstracţie de Decizia nr. 81 din 15 iulie 1994 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 21 Ianuarie 1995), care a avut ca obiect situaţia considerată la acel moment ca excepţională a art. 200 alin. 1 din fostul Cod penal (încriminarea penală a „relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex”).
[52] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 24 februarie 2000.
[53] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 10 mai 2011.
[54] La data pronunţării Deciziei nr. 70 din 27 februarie 2001, aşadar anterior revizuirii din 2003 a Constituţiei, art. 41 corespundea actualului art. 44 (cele două texte având şi redactări parţial diferite, care însă nu afectează în nici un fel aspectele supuse prezentei analize).

[55] Hotărârea din 3 iulie 2003, pronunțată în Cauza Buffalo SRL în lichidare c. Italia – disponibilă (în limba franceză) http://hudoc.echr.coe.int/eng#{„fulltext”:[„buffalo”],”languageisocode”:[„FRE”],”documentcollectionid2″:[„GRANDCHAMBER”,”CHAMBER”,”DECGRANDCHAMBER”],”itemid”:[„001-65747”]}
[56] Hotărârea din 24 iunie 2003, pronunțată în Cauza Stretch c. Marea Britaniehttp://hudoc.echr.coe.int/eng#{„fulltext”:[„stretch”],”documentcollectionid2″:[„GRANDCHAMBER”,”CHAMBER”,”DECGRANDCHAMBER”],”itemid”:[„001-61173”]}
[57] Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Pine Valley Developments Ltd c. Irlanda, A 222 (1999)
http://hudoc.echr.coe.int/eng#{„fulltext”:[„pinevalley”],”documentcollectionid2″:[„GRANDCHAMBER”,”CHAMBER”],”itemid”:[„001-57711”]}
[58] Hotărârea din 30 noiembrie 2004 pronunțată în Cauza Öneryildiz c. Turcia http://hudoc.echr.coe.int/eng#{„languageisocode”:[„RUM”],”appno”:[„48939/99″],”documentcollectionid2”:[„GRANDCHAMBER”],”itemid”:[„001-94146”]}
[59] Reamintesc conţinutul art. 6 alin. (6) din Codul Civil:
Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”(sublinierea noastră, L.M.).

[60] Natura juridică de contract cu executare uno ictu a contractului de credit a fost confirmată prin Decizia nr. 760 din 27 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (Anexa 7).
[61]Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate.
[62](1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:

  • a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;
  • b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
  • c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor;
  • d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
  • e) refacerea si ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
  • f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
  • g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.

[63](1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege si numai daca se impune, după caz, pentru:apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor si a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie sa fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertății.”

[64] Decizia nr. 768 din 18 decembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 și art. 42 din Legea farmaciei nr. 266/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2015.
[65] Decizia nr. 1138 din 4 decembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3 pct.1 lit. a) şi pct.6, ale art. 31 alin.(1) şi ale art. 33 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 din ianuarie 2008.
[66] Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind reorganizarea unor autorităţi şi Instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2008.
[67] Conform expunerii de motive a propunerii legislative, „În contextul în care debitorii – persoane fizice – nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului, poate apărea situaţia în care, deşi imobilul aflat în proprietatea debitorului a fost valorificat în urma executării silite, să rămână o diferenţă de plată din partea debitorului.”
[68] La momentul emiterii Avizului Băncii Centrale Europene, art. 1 alin. (2) al propunerii legislative avea următorul conţinut: „Prezenta lege reglementează dreptul debitorului de a stinge integral creanţa şi accesoriile sale, izvorând dintr-un contract de credit, prin transmiterea către debitor a dreptului de proprietate asupra bunului imobil ipotecat în favoarea creditorului, în condiţiile reglementate de prezenta lege”. Această reglementare este reluată (într-o redactare diferită, dar cu aceleași efecte) de actualul art. 3 al Legii nr. 77/2016.

[69] Anexa 8.
[70] Art. 1: „(1) Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.
                (2) Consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicata, cu modificările şi completările ulterioare.
                (3) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.
                (4) Prevederile prezentei legi nu se aplică creditelor acordate prin programul „Prima casă”, aprobat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă”, aprobată cu modificări si completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările şi completările ulterioare.”
Art. 3: „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.”
Art. 4 alin. (1) lit. b) şi c):Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:[…]   

  • b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;
  • c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; […].” 

Art. 8 alin. (1) şi (5): „(1) În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. […]
                (5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.”
[71]Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”
[72] Decizia Curţii Constituţionale nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996.
[73] Decizia nr. 198 din 17 octombrie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. 1 şi ale art. 5 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în  Monitorul Oficial al României; Partea I, nr. 702 din 28 decembrie 2000.
[74] Anexa 10.
[75] Anexa 11.


Prof univ. dr. Lucian Mihai
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

Cuvinte cheie: , , , ,
Secţiuni/categorii: Drept comercial, SELECTED TOP LEGAL, Studii

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Amicus Curiae cu privire la darea în plată”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD