Despre inaplicabilitatea interdicției inițierii sau a suspendării dizolvării ori lichidării persoanei juridice în cadrul procedurii insolvenței. Și alte două motive de neconstituționalitate în materia măsurilor preventive aplicabile persoanelor juridice
26 octombrie 2016 | Andra-Roxana TRANDAFIR (ILIE)
Andra-Roxana Trandafir
O dezbatere recentă JURIDICE.ro a adus (din nou) în discuție problema măsurilor preventive aplicabile persoanei juridice. Mai exact, una din problemele ridicate se referea la posibilitatea aplicării măsurii preventive a interdicției inițierii sau a suspendării dizolvării ori lichidării persoanei juridice în cadrul procedurii insolvenței. În acest context, s-a afirmat că „penalul ține în loc multe lucruri, inclusiv procedura insolvenței, pentru că interesul public într-un raport de drept public – cum este raportul de drept penal – e prioritar față de interesul creditorilor, care oricum se vor îndestula la un moment dat, când se va termina procesul penal. Poate că este de esența procesului ca acea societate (…) care urmează să fie trimisă în judecată să nu se dizolve anterior”, iar „o măsură preventivă nu e veșnică; de esența măsurii preventive e că are un caracter limitat în timp”[1].
Plecând de la aceste considerente, vom arăta în prezentul material* că, în opinia pe care o îmbrățișăm, măsura preventivă a interdicției inițierii sau suspendării dizolvării ori lichidării persoanei juridice nu se aplică în cadrul procedurii insolvenței (1). În acest context, se cuvine să menționăm și alte două probleme pe care le ridică reglementarea actuală: una ce ține de posibilitatea contestării măsurilor preventive (2), iar cealaltă este legată de durata pentru care se pot dispune asemenea măsuri față de persoanele juridice (3).
1. Inaplicabilitatea interdicției inițierii sau suspendării dizolvării ori lichidării persoanei juridice în cadrul procedurii insolvenței
Prima măsură preventivă prevăzută de lege în materia persoanelor juridice se referă la interdicţia iniţierii sau, după caz, suspendarea anumitor operaţiuni care vizează dispariţia persoanei juridice, împrejurare care ar fi de natură să determine împiedicarea tragerii la răspundere penală a acesteia. Din acest punct de vedere, riscul este similar sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată.
A. Conținutul măsurii preventive constând în interdicția inițierii sau suspendarea dizolvării sau lichidării persoanei juridice
În primul caz, nou introdus prin Codul de procedură penală în 2014, legiuitorul are în vedere situaţia în care persoana juridică nu se află încă în procedura de dizolvare sau lichidare. În acest sens, în vederea bunei desfăşurări a procesului penal, potrivit art. 495 alin. (4) NCPP, persoana juridică suspect sau inculpat este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de dizolvare sau lichidare.
În a doua situaţie, existentă şi în Codul de procedură penală din 1968, suspendarea poate fi dispusă numai dacă procedura de dizolvare ori de lichidare este deja începută[2].
B. Inaplicabilitatea măsurii preventive în cadrul procedurii insolvenței. Aspecte de drept intern
În legătură cu această măsură preventivă, în opinia pe care o îmbrățișăm, singura procedură a cărei iniţiere se interzice sau a cărei suspendare se solicită este cea de dizolvare sau lichidare voluntară, iar nu procedura de insolvenţă a unei persoane juridice, aşa cum se întâmplă uneori în practica judiciară. Procedura insolvenţei nu poate fi suspendată în temeiul acestui articol şi, ca regulă, nu poate fi suspendată nici în baza altui temei juridic, cum ar fi art. 413 C. pr. Civ., motivat de faptul că ar exista un proces penal împotriva persoanei juridice.
Mai exact, măsura preventivă poate fi dispusă doar dacă este vorba despre dizolvare sau lichidare (art. 245 și urm. C. civ. și art. 227-2371 – 252-2702 din Legea nr. 31/1990 în ceea ce privește societățile), iar nu în situațiile prevăzute de Legea nr. 85/2014 (ori în cazul în care dizolvarea se dispune ca sancțiune administrativă sau penală). Avem în vedere în acest sens scopul măsurilor preventive, menționat în art. 493 C. pr.pen., și anume împiedicarea sustragerii de la răspundere penală. Pentru a ilustra în mod plastic acest scop, comparând cu situația măsurilor preventive aplicabile persoanelor fizice, putem afirma că trebuie să împiedicăm prin orice mijloace legale sustragerea voluntară a unui individ de la răspundere penală, însă, dacă suspectul sau inculpatul se îmbolnăvește de o boală incurabilă și este posibil să moară până la soluționarea definitivă a cauzei, nu este posibil (și nici util), prin mijloace de drept penal, să încercăm să îl ținem în viață, doar pentru a avea pe cine condamna la finalul procesului penal. Tot astfel, dacă persoana juridică încearcă să se sustragă voluntar de la răspundere penală, da, trebuie să poată fi luate măsuri preventive specifice, însă, dacă aceasta urmează a fi lichidată în procedura insolvenței, trebuie să permitem desfășurarea acestei proceduri așa cum prevede legea specială. Aceasta pentru că insolvența este o procedură judiciară, desfășurată sub controlul de legalitate al judecătorului sindic, neputând fi admise contradicții între magistrați care au în mod evident roluri diferite.
În acest sens, în doctrină s-a arătat că „procedura insolvenţei, odată deschisă, ar trebui să fie un flux continuu şi neîntrerupt de acte juridice, operaţiuni şi procese, cu un parcurs de regulă ireversibil şi indiferent faţă de calea aleasă (reorganizare sau faliment). Este un itinerariu care trebuie derulat cu celeritate, în scopul acoperirii creanţelor”[3].
Problema a fost tangențial analizată de Curtea constituțională, în sensul că, în motivarea mai multor excepții de neconstituționalitate ridicate, reunite într-un singur dosar, autorii acestora au arătat, printre altele, că „legiuitorul nu a făcut nicio distincţie între dizolvarea şi lichidarea de drept comun şi dizolvarea şi lichidarea în procedura insolvenţei. Această lipsă de preciziune, care încalcă art. 53 alin. (2) din Constituţie, permite ca judecătorul sau procurorul să ia măsuri preventive de suspendare a dizolvării sau lichidării, ori chiar de iniţiere a procedurii insolvenţei (specie a dizolvării şi lichidării), chiar şi atunci când aceste proceduri sunt reglementate a se desfăşura sub supravegherea şi controlul judecătorului-sindic”[4]. Decizia pronunțată nu răspunde însă și acestei critici.
În motivarea hotărârii respective, Curtea constituțională a arătat doar cu caracter general că măsurile luate de Stat pentru a asigura un climat de ordine şi încredere la nivel economic „nu trebuie să aibă ca rezultat tocmai negarea libertăţii comerţului, ci să se constituie într-un adevărat corolar al acestuia. În aceste categorii de măsuri se încadrează şi dispoziţiile legale ce vizează măsurile preventive care pot fi luate faţă de persoane juridice. Statul, reglementând asemenea măsuri, veghează la securitatea circuitului comercial şi, pentru a asigura acel climat de ordine şi încredere la nivel economic, a prevăzut instituirea unor măsuri preventive faţă operatorii economici care înregistrează disfuncţionalităţi.”[5] Dimpotrivă, apreciem că măsura preventivă prevăzută la art. 493 alin. (1) lit. a) C.pr.pen., dacă este dispusă în cadrul procedurii insolvenței, are tocmai efectul contrar. Astfel, în opinia noastră, „obligarea” unei persoane juridice să „supraviețuiască” în asemenea condiții contravine în mod evident principiului esențial al comerțului, care este acela de a obține profit, precum și spiritului în care a fost redactată Legea insolvenței, procedura prevăzută de aceasta fiind una menită să asigure protecția debitorului, dar și a persoanelor care pretind drepturi asupra patrimoniului acestuia.
Nu pot fi așadar ignorate efectele dezastruoase pe care imposibilitatea lichidării persoanei juridice, ca urmare a dispunerii unei astfel de măsuri preventive, le poate avea față de acționari și alți creditori, inclusiv deci față de creditorii din procesul penal. Este așadar evident că măsura preventivă ar conduce la un scop opus celei pentru care a fost de fapt instituită dacă ar fi admisibilă în procedura insolvenței[6].
Falsul argument potrivit cu care măsura preventivă protejează creditorii din procesul penal poate fi ușor combătut, având în vedere că nimic nu-i împiedică să participe în procedura insolvenței, potrivit art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, care oferă și remedii pentru satisfacerea acestei creanțe, în măsura în care ea ar deveni certă, inclusiv dacă persoana juridică este radiată între timp[7].
C. Jurisprudență CEDO relevantă în materia măsurii preventive prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.
Forțarea menținerii unei activități economice, în condițiile în care aceasta nu mai generează profit și devine chiar producătoare de prejudicii, ori imposibilitatea valorificării unor bunuri ca urmare a blocării lichidării, bunuri care își diminuează valoarea sau care devin greu de vândut, reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al terților (creanța lor reprezentând un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului[8]). Această ingerință nu respectă cerințele stabilite de jurisprudența CEDO în această materie.
Astfel, atingerile aduse substanţei dreptului de proprietate trebuie să treacă testul legalităţii, cât şi pe cel al proporţionalităţii. Or, în situația pe care o analizăm, atingerea adusă dreptului de proprietate nu este prevăzută de o lege care să respecte exigențele Convenției europene, astfel cum acestea au fost stabilite prin jurisprudența Curții, întrucât este neclar ce se înțelege prin dizolvare sau lichidare (iar măsura preventivă nu poate fi nici contestată de cei afectați[9]).
Totodată, atingerea adusă dreptului de proprietate nu este nici proporțională, întrucât rupe justul echilibru între exigenţele interesului general şi imperativele legate de protejarea drepturilor fundamentale[10], absența oricărei indemnizații pentru creditori neputând fi justificată[11].
Astfel, „interesul public” (general), deseori invocat pentru a justifica ținerea în loc a procedurii insolvenței (ori a altui proces civil) există, dar acest interes general nu poate fi absolut, ci trebuie să se subsumeze condițiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
De pildă, într-o cauză aflată pe rolul Curții europene, Statul a dispus interdicţia de construire cu privire la un teren al societăţii reclamante, urmând a fi expropriat. Situaţia a durat mai bine de 36 de ani, fără posibilitatea obţinerii unei indemnizaţii. Curtea a stabilit că limitările aduse dreptului de proprietate şi consecinţele asupra valorii terenului decurg din diminuarea disponibilităţii cu privire la bunul în cauză. Deși dreptul de proprietate nu a dispărut, el și-a pierdut substanţa. Întrucât societatea s-a aflat într-o incertitudine totală cu privire la soarta bunului său, neavând niciun recurs efectiv împotriva măsurii[12], fapte care i-au scăzut considerabil şansele să vândă terenul, şi având în vedere faptul că nicio indemnizaţie nu a fost oferită pentru o asemenea atingere adusă dreptului de proprietate, Curtea a concluzionat că art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat[13].
Situația de fapt poate fi ușor transpusă în planul măsurii preventive a interdicției inițierii ori a suspendării dizolvării sau lichidării persoanei juridice în procedura insolvenței, întrucât în această situație creditorii nu au nicio certitudine cu privire la momentul la care va înceta măsura preventivă și nici nu primesc vreo indemnizație pentru atingerea adusă dreptului lor de proprietate[14].
D. Dacă totuși se dispune măsura preventivă în procedura insolvenței…
Chiar dacă s-ar admite o interpretare contrară (în sensul că ar putea fi interzisă inițierea procedurii insolvenței ori că ar putea fi suspendată această procedură) în niciun caz nu poate fi interzisă inițierea întregii proceduri, după cum nu poate fi suspendată procedura insolvenței indiferent de faza în care s-ar afla, textul de lege fiind de strictă interpretare, vorbind deci doar despre dizolvare sau lichidare (cu mențiunile făcute mai sus cu privire la aceste noțiuni), ceea ce s-ar traduce prin intrarea în faliment (art. 145 și urm. din Legea nr. 85/2014). Doar de la acel moment s-ar putea vorbi, în această ipoteză (pe care nu o îmbrățișăm) de posibilitatea suspendării respectivelor faze ale procedurii.
Totodată, o asemenea măsură nu conduce automat la blocarea procedurii insolvenței pe termen nelimitat, ci doar pe durata pentru care s-a dispus respectiva interdicție ori suspendare. Facem această mențiune întrucât în practica judiciară apar probleme de interpretare a dispozițiilor legale incidente. Astfel, de exemplu, într-o cauză, instanța a dispus „luarea faţă de învinuita X S.A. – în insolvență a măsurii preventive a suspendării procedurii de lichidare a persoanei juridice pe o perioadă de 60 de zile, respectiv….”. Ulterior, în insolvență, judecătorul sindic, a dispus „suspendarea judecării cauzei care formează obiect al dosarului până la soluționarea cauzei penale în care s-au dispus măsuri preventive față de societatea X”. În mod evident, o asemenea soluție este greșită, judecătorul sindic neputând suspenda mai mult decât a suspendat judecătorul de drepturi și libertăți. În recurs, instanța a dispus (în mod corect, în condițiile date, cu precizările de mai sus) „trimiterea cauzei la judecătorul sindic în vederea continuării judecății, cu respectarea măsurii preventive a suspendării procedurii de lichidare a persoanei juridice pe durata subzistenței acesteia”[15].
E. Imposibilitatea suspendării procedurii insolvenței de către judecătorul-sindic
În fine, așa cum am arătat și cu alte ocazii, subliniem că procedura insolvenței nu poate fi suspendată nici de judecătorul-sindic din motivul existenței unui proces penal împotriva persoanei juridice. Astfel, dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ. sunt incompatibile cu cele ale art. 342 din Legea insolvenţei nr. 85/2014 (art. 149 din Legea nr. 85/2006). Potrivit art. 2 din Legea insolvenţei, scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă. Din această dispoziţie legală, coroborată cu
art. 5 pct. 44 şi art. 3 pct. 46, ca şi din întreaga reglementare a Legii nr. 85/2014, rezultă că legea prevede o serie de acte şi operaţiuni în vederea scopului sus-menţionat. Mai mult decât atât, de esenţa procedurii insolvenţei este celeritatea acesteia, aşa cum prevăd în mod expres dispoziţiile art. 94 din Legea nr. 85/2014. De altfel, şi din prevederile art. 43 din Legea nr. 85/2014 reiese faptul că judecătorul sindic nu îşi poate suspenda propriile hotărâri (în această situaţie, hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei).
În acest sens, într-o cauză în care a fost solicitată suspendarea procedurii insolvenţei ca urmare a existenţei unui proces penal împotriva societăţii comerciale debitoare, judecată în temeiul art. 244 C.pr.civ. din 1865, instanţa a reţinut că „procedura insolvenţei, odată deschisă, presupune o serie de acte şi operaţiuni complexe ce urmează a fi îndeplinite în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, iar existenţa unei cauze penale în care au fost trimişi în judecată administratorii societăţii şi societatea debitoare nu poate conduce la suspendarea procedurii conform art. 244 C.proc.civ. Existenţa cauzei penale este o împrejurare pe care administratorul/lichidatorul judiciar o va avea în vedere în exercitarea atribuţiilor sale în măsura în care îndeplinirea acestor atribuţii ar avea legătură cu respectiva cauză penală, iar o eventuală acţiune în antrenarea răspunderii ar putea fi suspendată cf. art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. dacă s-ar aprecia îndeplinite cerinţele legale, dar întreaga procedură a insolvenţei nu poate fi suspendată deoarece o astfel de măsură este incompatibilă cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006”[16].
F. Concluzii cu privire la măsura preventivă constând în interdicția inițierii ori suspendarea procedurii dizolvării ori lichidării persoanei juridice
Apreciem aşadar că singura procedură care ar putea fi suspendată în temeiul Codului de procedură penală este cea de lichidare sau dizolvare (voluntară), ca măsură preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. în situaţia în care persoana juridică este urmărită penal şi dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege. În niciun caz nu ar putea fi suspendată procedura insolvenţei, pentru motivele arătate mai sus[17]. Într-o astfel de situație, după cum am menționat, creditorii (care au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie), se văd în imposibilitate de a-şi valorifica creanţa până la finalizarea procesului penal ori a încetării măsurii preventive, neprimind nicio despăgubire până la acel moment şi neştiind când se va întâmpla acest lucru[18].
2. Neconstituționalitatea imposibilității contestării măsurilor preventive de către orice persoană interesată
Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) C.proc.pen., luarea măsurilor preventive poate fi atacată cu contestaţie, la instanţa ierarhic superioară, de persoana juridică sau procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru persoana juridică lipsă.
Cu privire la titularii contestaţiei, apreciem că, din raţiuni de echitate, se impune reglementarea posibilităţii de a ataca încheierea prin care se iau măsuri preventive de orice persoană interesată, iar nu numai de procuror şi persoana juridică, întocmai ca în cazul măsurilor asigurătorii. (Și) din acest punct de vedere, reglementarea actuală ridică vădite probleme de constituționalitate[19]. Soluţia pe care o propunem este firească, dacă avem în vedere faptul că luarea măsurilor preventive faţă de persoana juridică poate afecta direct drepturile altor persoane, care nu au nicio cale de atac, fiind încălcat astfel dreptul la un proces echitabil în latura sa civilă şi ridicându-se probleme chiar pe tărâmul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. De pildă, în cazul în care se ia, faţă de persoana juridică, măsura preventivă constând în suspendarea procedurii de lichidare, pentru ca aceasta să nu se sustragă de la eventuala obligaţie de a plăti despăgubirile civile şi amenda penală, iar bunurile entităţii în lichidare sunt ipotecate în favoarea altei persoane (creditor care este străin de săvârşirea faptei prevăzute de legea penală), care a început executarea ipotecii, aceasta ar trebui să aibă posibilitatea de a contesta luarea măsurii preventive, întrucât oricum ea ar avea prioritate în momentul executării. Aceeaşi poate fi situaţia când, de exemplu, măsura preventivă vizează interdicţia iniţierii unor acte juridice cu privire la un bun care nu aparţine, în realitate, persoanei juridice. Este evident că persoana căreia îi aparţine bunul (sau are un alt drept asupra acestuia) trebuie să poată contesta măsura preventivă. Chiar dacă, o eventuală contestaţie a altor persoane ar putea fi motivată pe tărâmul art. 6 CEDO, în practică, cel mai probabil, aceasta ar fi respinsă ca inadmisibilă. Pentru evitarea unei asemenea situaţii, se impune reglementarea expresă a acestor aspecte.
3. Neconstituționalitatea absenței unei durate maxime a măsurilor preventive
Potrivit art. 483 alin. (4) C.pr.pen., măsurile preventive pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii, în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile. Evident, atât prelungirea, cât şi menţinerea pot fi dispuse doar mai înainte de expirarea termenului de 60 de zile, în caz contrar fiind vorba de luarea din nou a măsurii preventive.
În legătură cu aceste dispoziţii legale, trebuie observat că nu se precizează o durată maximă totală a măsurilor preventive, nici pe parcursul urmăririi penale şi nici pe parcursul judecăţii. Aceasta înseamnă că măsurile preventive pot fi luate pe întreaga durată a urmăririi penale şi a judecăţii, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege privind prelungirea acestora. Este însă evident că măsurile preventive nu trebuie să se prelungească pe o durată nejustificată[20], care să le transforme în adevărate sancţiuni ori care să împiedice desfăşurarea activităţii persoanei juridice, mai ales că, aşa cum am arătat, acestea pot afecta şi drepturile altor persoane care, în prezent, nu au nicio posibilitate de a le contesta.
Apreciem, în acest context, că ar fi oricând admisibilă o excepție de neconstituționalitate pe motivul inexistenței unei durate maxime a măsurilor preventive aplicabile persoanelor juridice, așa cum s-a decis în materia măsurilor preventive aplicabile persoanei fizice[21]. Cu toate că această problemă a fost deja ridicată în fața Curții Constituționale, decizia pronunțată în materie se mărginește să arate că excepția fondată pe acest considerent este neîntemeiată, spre deosebire de situația persoanelor fizice, unde „Curtea a cenzurat inexistenţa unor termene şi a unei durate maxime pentru care pot fi luate măsurile preventive, deoarece intruziunea în dreptul fundamental al libertăţii individuale nu asigura un just echilibru între interesul public şi cel privat”[22]. Aceasta nu reprezintă totuși o motivare a constituționalității inexistenței unei durate maxime a măsurilor preventive aplicabile persoanelor juridice, cu privire la acest lucru Curtea invocând alte aspecte[23] pe care le-am analizat anterior. În fine, cu privire la această decizie, este interesant de observat că trei dintre instanțele care au dispus sesizarea Curții constituționale cu neconstituționalitatea art. 493 C.pr.pen. au considerat că excepția este întemeiată, motivările lor fiind pe deplin justificate[24].
4. Concluzie
După ce multă vreme nu au fost aplicate în practica judiciară, măsurile preventive ce pot fi luate față de persoanele juridice suscită astăzi un interes deosebit și ridică numeroase probleme, unele provenind din reglementarea defectuoasă, iar altele, din înțelegerea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile. Apreciem totuși că intervenția organelor de urmărire penală ori a instanțelor penale în activitatea unei persoane juridice, oricât de vinovată s-ar dovedi că este aceasta, nu trebuie să conducă la ruinarea terților de bună-credință care trebuie să recupereze sume de bani de la respectiva persoană.
[1] A se vedea A. Lăncrănjan, în cadrul dezbaterii Dacă nu recuperează banii, măcar îi spală (transcr.ns.).
[2] A se vedea, de exemplu, Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, sentinţa nr. 846 din 6 decembrie 2010, definitivă, în A.R. Trandafir (Ilie), Răspunderea penală a persoanei juridice. Jurisprudență rezumată și comentată, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 395 şi urm..
[3] A se vedea, pentru această opinie, Gh. Piperea, Penalul ține în loc insolvența, Curierul Judiciar nr. 12/2014, p. 666.
[4] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 139 din 10 martie 2016, par. 21.
[5] Idem, par. 45.
[6] În sens contrar, a se vedea Curtea de Apel Ploiești, Secția penală, Încheierea din 5 mai 2015 în dosarul nr. 8029/105/2014/a9, nepublicată, în care instanța reține, fără a motiva totuși concluzia la care ajunge, că măsura preventivă ar fi compatibilă cu procedura insolvenței.
[7] Potrivit art. 102 alin. (8) din legea nr. 85/2014: ”Creanţa unei părţi vătămate din procesul penal se înscrie sub condiţie suspensivă, până la soluţionarea definitivă a acţiunii civile în procesul penal în favoarea părţii vătămate, prin depunerea unei cereri de admitere a creanţei. În cazul în care acţiunea civilă în procesul penal nu se finalizează până la închiderea procedurii insolvenţei, fie ca urmare a reuşitei planului de reorganizare, fie ca urmare a lichidării, eventualele creanţe rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, dacă este cazul, din sumele obţinute din acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor ce au contribuit la aducerea persoanei juridice în stare de insolvenţă, potrivit prevederilor art. 169 şi următoarele.”
[8] Cu atât mai mult, dreptul creditorului de a executa silit garanţiile constituite contractual în favoarea sa reprezintă o valoare patrimonială protejată pe tărâmul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie. A se vedea R. Rizoiu, Aplicabilitatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în materia garanţiilor reale mobiliare, Revista română de drept privat nr. 5/2008, p. 21-22 și CEDO, cauza 121. A se vedea totodată cauza Gasus Dosier und Fördertechnik GmbH c. Olanda, 23 februarie 1995, www.hudoc.echr.coe.int.
[9] S-a reținut în acest context că „orice ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să fie însoţită de garanţii procedurale care să-i permită entităţii în cauză să îşi prezinte cazul în faţa autorităţilor competente pentru a putea să atace în mod efectiv măsurile care aduc atingere drepturilor garantate de acest text convenţional” (a se vedea cauza Capital Bank AD c. Bulgaria, 9 septembrie 2004, www.hudoc.echr.coe.int, parag. 134). O asemenea garanție pentru creditori nu există în materia măsurilor preventive (a se vedea infra, pct. 2).
[10] Astfel, s-a reţinut în jurisprudenţă că „pentru a aprecia dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru şi, mai ales, dacă nu atrage pentru reclamanţi o sarcină disproporţionată, trebuie luate în calcul modalităţile de indemnizare prevăzute de legislaţia internă. În acest sens, fără plata unei sume rezonabile în raport de valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă şi o lipsă totală de indemnizare nu ar putea să fie justificată pe tărâmul art. 1 decât în circumstanțe excepţionale” (A se vedea cauza Sfintele mănăstiri c. Gercia, 9 decembrie 1994, www.hudoc.echr.coe.int, parag. 71). Pentru a analiza cauzele excepţionale, Curtea ia în calcul faptul că incertitudinea – legislativă, administrativă sau ţinând de practica autorităţilor – poate modifica conduita Statului; atunci când este vorba de chestiuni de interes general, puterile publice trebuie să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă (a se vedea cauza Valle Pierimpiè Società Agricola S.p. a. c. Italia, 23 decembrie 2014, www.hudoc.echr.coe.int, parag. 73).
[11] S-a reținut astfel că absenţa indemnizaţiei nu este compatibilă cu Convenţia, nefiind invocată nicio cauză excepţională în cazul în care transferul proprietăţii unui teren către Stat s-a realizat fără a fi oferită nicio explicaţie sau justificare suficientă pentru lipsa indemnizaţiei (a se vedea cauza Granitul SA c. România, 22 martie 2011, www.hudoc.echr.coe.int , parag. 50) ori dacă societatea reclamantă chiar a fost obligată să plătească o sumă de bani pentru folosirea fără titlu a terenului expropriat (a se vedea cauza Valle Pierimpiè Società Agricola S.p. a. c. Italia, cit. supra, parag. 75.) Tot astfel, într-o cauză în care fusese anulat transferul proprietăţii asupra unui imobil în favoarea unei societăţi, fără a exista vreo posibilitate ca aceasta să primească vreo despăgubire, Curtea a apreciat că nu există nicio circumstanţă excepţională care să poată justifica lipsa indemnizaţiei (a se vedea cauza Ukraine-Tyumen c. Ucraina, 22 noiembrie 2007, www.hudoc.echr.coe.intt, parag. 60). A se vedea, pentru toate aceste aspecte, A. R. Trandafir, Protecția drepturilor fundamentale ale persoanei juridice în jurisprudența CEDO, cit. supra, nr. 58 și urm.
[12] Cu privire la acest aspect, a se vedea pct. 2 al prezentului material.
[13] A se vedea cauza Terazzi SRL c. Italia, 17 octombrie 2002, www.hudoc.echr.coe.int .
[14] Motivând Decizia nr. 139 din 10 martie 2016, Curtea constituțională arată că „limitarea atributelor dreptului în privinţa patrimoniului persoanei juridice este determinată de săvârşirea unei fapte penale” (a se vedea par. 39). Însă, problema care se pune în cazul de față este atingerea adusă dreptului de proprietate al creditorilor din procedura insolvenței, față de care ingerința nu poate fi justificată.
[15] A se vedea Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, decizia nr. 1051 din 29 aprilie 2014, nepublicată, menționată în T.C. Briciu, A.R. Trandafir (Ilie), Incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură civilă sau ale Codului de procedură fiscală în materia măsurilor asigurătorii luate în procesul penal. Concursul între măsurile asigurătorii luate în procesul penal şi titlurile executorii (II).
[16] A se vedea Trib. Constanţa, Secţia a II-a civilă, sentinţa civilă nr. 545 din 18 februarie 2013, nepublicată.
[17] A se vedea C.A. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 1051 din 29 aprilie 2014, definitivă, nepublicată, în care instanţa a arătat că din reglementarea Legii insolvenţei „reiese că procedura insolvenţei trebuie să se caracterizeze prin celeritate, iar suspendarea judecăţii aduce atingere grav acestui caracter”, iar faţă de această împrejurare „nu se poate ajunge la situaţia prelungirii în mod artificial în aşteptarea soluţionării prealabile a unui proces penal”; a se vedea, pentru toate aceste aspecte, T.C. Briciu, A.R. Trandafir (Ilie), loc. cit.
[18] Pentru această concluzie, a se vedea A.R. Trandafir, Protecția drepturilor fundamentale ale persoanei juridice în jurisprudența CEDO, cit. supra, nr. 54.
[19] Idem, nr. 85.
[20] Așa cum s-a arătat în cadrul aceleiași dezbateri, „Doi ani sunt suficienți pentru a paraliza activitatea operatorilor economici” (a se vedea M. Bădescu – Dacă nu recuperează banii, măcar îi spală – transcr.ns).
[21] A se vedea, de exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 361 din 7 mai 2015, cu privire la arestul la domiciliu.
[22] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 139 din 10 martie 2016, par. 40.
[23] Astfel, Curtea arată că „în măsura în care s-ar institui un termen maxim până la care pot fi prelungite/menţinute măsurile preventive faţă de persoana juridică, atunci s-ar nega însuşi scopul acţiunii penale, şi anume acela de a trage la răspundere penală persoana juridică, întrucât, prin permiterea dizolvării, lichidării, fuziunii sau divizării sale, obiectul acţiunii penale, astfel consacrat de art. 14 din Codul de procedură penală, ar rămâne fără finalitate. Or, tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni este un deziderat al ordinii publice, care legitimează, pe cale de consecinţă, instituirea măsurilor reclamate. Astfel, deşi în urma finalizării procesului penal instanţa de judecată ar dispune condamnarea persoanei juridice inculpate, aceasta nu mai poate fi trasă la răspundere penală, deoarece şi-a pierdut identitatea prin dispariţia sa juridică şi radierea din Registrul comerţului.” (a se vedea par. 39 din decizia menționată). Așa cum am arătat, tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice vinovate nu trebuie realizată cu prețul sacrificării intereselor terților de bună credință.
[24] „Tribunalul Dolj – Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece nu este reglementată durata maximă a măsurilor preventive care pot fi dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată. O asemenea situaţie afectează dreptul fundamental al persoanei juridice la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, dreptul la o activitate economică şi la liberă iniţiativă şi nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o.
Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece ingerinţele în drepturile fundamentale ale persoanelor juridice instituite prin măsurile preventive nu sunt proporţionale cu cauzele care le-au determinat, întrucât dispunerea, prelungirea ori menţinerea măsurilor fără a fi reglementat un termen maxim pentru care acestea se pot dispune nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual.
Tribunalul Prahova – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece ingerinţa analizată nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o, respectiv asigurarea instrucţiei penale, şi nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel privat, atât timp cât nu este precizată o durată maximă pentru care se pot dispune măsuri preventive faţă de persoane juridice.” (a se vedea par. 27-29 din decizia menționată).
Asist. univ. dr. Andra-Roxana Trandafir (Ilie)
Facultatea de Drept a Universității din București
* Prezentul material reunește mai multe aspecte pe care le-am scris în această materie, dintre care unele au fost deja publicate în lucrările A.R. Trandafir, Protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor juridice în jurisprudenșa CEDO, Ed. C.H. Beck, București, 2015 și M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ediția I, București, Ed. C.H. Beck, 2015, iar altele urmează să apară în ediția a II-a a aceleiași lucrări.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
