Posibilă neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111 alin. (10) Cod procedură penală privind audierea persoanei vătămate
2 noiembrie 2016 | Matei-Ciprian GRAUR
Matei-Ciprian Graur
Noile modificări ale Codului de procedură penală, reglementate cu ocazia intrării în vigoare a OUG nr. 18/2016, au avut intenţia de a readuce pe făgaşul constituţionalităţii anumite prevederi procesuale, criticate atât de practicieni, cât şi de teoreticieni, imediat după 1 februarie 2014 şi declarate ulterior ca fiind neconstituţionale chiar de către Curtea Constituţională.
Astfel, ordonanţa amintită a redesenat anumite instituţii de drept procesual penal, completând prevederile iniţiale cu altele noi şi care, după cum vom vedea în demersul nostru, pot schimba radical cursul anchetei penale.
Scopul prezentei analize este de a evidenţia o posibilă neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111 alin. (10) Cod proc. pen., articolul menţionat referindu-se la modul de audiere a persoanei vătămate.
Astfel, prin art. II pct. 16 din OUG nr. 18/2016 au fost introduse noi alineate la articolul iniţial 111 Cod proc. pen., aflat în secţiunea a 3-a a Titlului IV – audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente.
Ceea ce ne interesează în demersul nostru sunt ultimele două alineate ale articolului menţionat, apreciind în final că ultimul alineat este neconstituţional, încălcând dreptul la apărare şi, în final, însăşi dreptul la un proces echitabil.
Conform art. 111 alin. (9) Cod proc. pen., audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni se desfăşoară de îndată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, se va realiza ulterior depunerii plângerii fără întârzieri nejustificate. În continuare, art. 111 alin. (10) Cod proc. pen. stabileşte că declaraţia dată de persoana vătămată în condiţiile alin. (9) constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale.
În primul rând, apreciem că posibilitatea prevăzută de dispoziţiile art. 111 alin. (9) Cod proc. pen., în sensul instituirii a unei veritabile obligaţii în sarcina organului judiciar de a audia cu prioritate persoana vătămată, de îndată, chiar înainte de începerea urmăririi penale, este nu numai o modificare binevenită, dar şi o accentuare a rolului activ pe care organele de anchetă penală trebuie să îl manifeste în general, imediat după înregistrarea unei sesizări.
Astfel, considerăm că, indiscutabil, audierea cu prioritate a persoanei vătămate se impune mai ales în condiţiile în care, de foarte multe ori, plângerile sunt redactate sumar, fiind nevoie de clarificări privind fapta săvârşită şi făptuitorul. De asemenea, în contextul săvârşirii unor infracţiuni cu un impact emoţional puternic asupra persoanei vătămate, este posibil ca aceasta să se răzgândească ulterior şi să nu mai dorească detalierea faptei, audierea fără întârziere a acesteia putând duce la descoperirea celui vinovat cu o celeritate sporită.
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte dispoziţia cuprinsă în art. 111 alin. (10) Cod proc. pen., apreciem că aceasta deviază de la regulile unui proces echitabil şi, implicit, de la dreptul la apărare garantat de art. 24 din Constituţie.
În acest sens, legiuitorul instituie regula conform căreia declaraţia luată persoanei vătămate în condiţiile amintite, chiar înainte de existenţa unei ordonanţe de începere a urmăririi penale in rem, constituie mijloc de probă.
Din punctul nostru de vedere această prevedere aduce atingere inclusiv celorlalte dispoziţii şi reguli de bază ale procesului penal.
Astfel, conform art. 100 Cod proc. pen., în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în devafoarea suspectului sau inculpatului. De asemenea, art. 285 Cod proc. pen. stabileşte că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Prin urmare, raportându-ne la noua filosofie a procesului penal, acesta demarează, indiscutabil, odată cu întocmirea ordonanţei in rem de către organul de urmărire penală. Până în acel moment nu putem vorbi despre o strângere de probe, faza actelor premergătoare existentă în legislaţia anterioară, nemairegăsindu-se printre noile exigenţe procesual penale.
De aceea, doar în condiţiile existenţei unui proces penal început, adică a existenţei cel puţin a unei ordonanţe in rem, se declanşează în sarcina organelor judiciare respectarea drepturilor procesuale ale părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali. Până la acel moment, chiar sesizate cu o plângere a persoanei vătămate, organele de anchetă penală nu desfăşoară activităţi în cadrul unui veritabil prcoes penal, ci, din contră, adună informaţii în vederea stabilirii dacă se impune sau nu declanşarea unui astfel de proces.
În acest sens, apreciem că regula instituită de textul legal conform căreia declaraţia luată persoanei vătămate constituie mijloc de probă chiar dacă a fost luată înainte de începerea urmăririi penale, adică în afara unui proces penal început, poate deveni periculoasă în contextul în care, fiind considerată mijloc de probă, se pot dispune soluţii în procesul penal prin raportare chiar la aceasta.
Posibilitatea chiar a condamnării inculpatului, având în vedere mijloace de probă administrate în afara procesului penal, încalcă în mod flagrant dreptul al un proces echitabil, în condiţiile în care mijlocul de probă nici nu a fost obţinut în cadrul unui proces penal în care să devină aplicabile exigenţele Convenţiei. Mai mult, cerinţele legalităţii şi loialităţii administrării probelor pot sau nu să fie respectate în aceste condiţii, în contextul în care principiile amintite se aplică doar odată cu începerea unui proces penal, or art. 111 alin. (10) Cod proc. pen. instituie posibilitatea administrării de probe în afara procesului.
Ne punem, de asemenea, întrebarea, ce se întâmplă în situaţia în care persoana vătămată se încadrează în situaţiile în care asistenţa juridică este obligatorie în cursul urmăririi penale? Se vor aplica aceste reguli momentului anterior începerii procesului penal? Dacă nu, aceasta reprezintă o vătămare chiar a drepturilor persoanei vătămate prin prevederile instituite de articolul în discuţie.
În concluzie, apreciem că regula prevăzută de art. 111 alin. (10) Cod proc. pen. încalcă dreptul la apărare instituit atât de normele constituţionale, cât şi de cele europene, şi, implicit, dreptul la un proces echitabil, în viziunea noastră, declaraţia persoanei vătămate, luată anterior începerii urmăririi penale, având doar aptitudinea de a ghida organele de urmărire penală în vederea stabilirii dacă se impune sau nu începerea urmăririi penale, în niciun caz nefiind permisă asimilarea acesteia cu un veritabil mijloc de probă.
Judecător drd. Matei-Ciprian Graur
Judecătoria Ineu
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
