ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Personal silvic contractual – răspundere disciplinară. Competenţa materială-funcţională a instanţei/completului de judecată
08.11.2016 | Mihai PAȘCA


Mihai Pașca

Mihai Pașca

Conform normelor procedurale cuprinse în art. 7 din  Legea nr. 134/2010 actualizată[1] ,,procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii”. Aceleaşi norme procedurale dispun în cuprinsul art. 95 faptul că ,,tribunalele judecă, în prima instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanţe, precum şi orice alte cereri date prin lege în competența lor”, astfel că excepţia necompetenţei materiale reprezintă posibilitatea juridică prin care se invocă, în cursul cercetării judecătoreşti şi exclusiv în faţa primei instanţe, nerespectarea normelor de competenţă in procesul civil, putând fi invocată de orice persoană interesată în cursul procesului supus aprecierii judecătoreşti – art. 130 alin. (1) – alin. (2): necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător  în orice stare a pricinii, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecata la care părţile sunt legal citate in fata primei instanţe

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că ,,spre deosebire de reglementarea anterioară, din dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, aşa cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, rezultă că necompetenţa materială, deşi este de ordine publică, nu mai poate fi invocată în orice fază a procesului, ci numai în faţa primei instanţe, in limine litis. Astfel, numai în reglementarea anterioară, necompetenţa de ordine publică putea fi invocată în orice stadiu al judecăţii, de oricare din părţi sau de instanţă din oficiu, acesta fiind regimul juridic care era prevăzut de art. 136 C.proc.civ. pentru orice excepţie de ordine publică. În prezent, art. 136 din noul C.proc.civ., aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 17 din Legea nr. 202/2010, prevede că excepţiile de ordine publică pot fi invocate în cursul procesului, în cazurile şi condiţiile legii, iar art. 159¹ alin. (2) C.proc.civ., introdus prin art. I pct. 23 din Legea nr. 202/2010, prevede că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

În consecinţă, necompetenţa de ordine publică nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs. (Decizia nr. 113 din 20 februarie 2013 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)[2] .

În mod evident şi neechivoc, litigiile deduse spre competentă şi legală cercetare şi apreciere judecătorească, în care una dintre părţi, în contradictoriu cu entitatea juridică angajatoare – direcţie silvică, este un salariat/ă personal silvic contractual, şi care are legitimitate procesuală activă ca urmare a contestării actului de dispoziţie emis, respectiv decizie de sancţionare disciplinară, este un litigiu de muncă, potrivit inclusiv normelor imperative cuprinse în art. 266, art. 267 lit. a) şi urm. din Legea nr. 53/24.01.2003[3] actualizată, fiind dispusă antrenarea expresă a răspunderii disciplinare a unei salariate personal contractual, astfel că aceste cauze civile sunt supuse în mod strict legal şi procedural regulilor, normelor şi dispoziţiilor din Codul Muncii – art. 247 şi urm., situaţie în care atât  aplicarea sancţiunii disciplinare prin actul de dispoziţie emis şi intrat în circuitul civil ca urmare  a comunicării se face de către emitentul pârât, prin uzitarea expresă a normelor cuprinse în art. 248 alin. (2) lit. c) coroborate cu aplicabilitatea întregii legislaţii incidente.

Potrivit dispoziţiilor art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu natura obligaţiilor şi raporturilor de muncă respective, cu atât mai mult cu cât legislaţia muncii, care reglementează jurisdicţional conflictele de drepturi şi interese, circumscrise contenciosului social, este deplin aplicabilă în asemenea cauze civile, în condiţiile în care izvorul juridic al obligaţiilor, drepturilor, obligaţiilor şi răspunderilor corespondente, căzute şi/sau atribuite părţilor interesate, izvorăsc şi sunt născute ca urmare a însuşirii prin semnătură a contractului individual de muncă. Astfel, inclusiv realizarea cercetării şi aprecierii judecătoreşti, dar şi soluţia legală şi dispozitivă, se  poate face şi trebuie a fi realizată şi circumscrisă acestor norme aplicabile, de strictă, evidentă şi obligatorie incidenţă şi aplicabilitate, iar nu în temeiul Legii nr. 188/8 decembrie 1999 (**republicată**)(*actualizată*),privind statutul funcţionarilor publici[4].

Este cert şi de necontestat faptul că pentru personalul silvic contractual şi nu numai, decizia de sancţionare disciplinară este un act de dreptul muncii – fiind întemeiată în drept inclusiv  pe dispoziţiile art. 248 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, fiind supusă condiţiilor de formă, formalism şi conţinut  prevăzute de art. 252 alin. (2) din Codul muncii şi a cărei verificare este dată în competenţa limitativă şi strict funcţională a secţiei civile – complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale, astfel că nu poate fi înlocuită, modificată şi nici schimbată natura juridică a deciziei emise ca act dispozitiv şi strict de dreptul muncii şi nu act administrativ unilateral.

Invocarea de către entitatea juridică emitentă a motivării în drept prin uzitarea incidenţei prevederilor OUG nr. 59/2000[5], în cuprinsul deciziei de sancţionare disciplinară se face motivat de faptul că acest act normativ reprezintă norma statură în cea ce priveşte întregul personal silvic, acesta fiind format inclusiv din personal contractual, astfel că aceste dispoziţii se completează şi se coroborează aplicativ cu legislaţia muncii şi numai în aceste condiţii poate fi stabilită şi atribuită competenţa funcţională a instanţei de judecată iniţial investită cu judecarea cererii introductive.

Evidenţierea în cuprinsul deciziei de sancţionare a prevederilor art. 48 alin. (2) lit. c) din OUG nr. 59/2000 actualizată se uzitează şi se face exclusiv pentru realizarea cuantificării, proporţionalităţii şi individualizării, inclusiv de ordin pecuniar, procentual şi sub aspectul întinderii efective a sancţiunii disciplinare, pentru: personalul silvic contractual care încalcă legile şi regulamentele specifice domeniului silviculturii și corespondent îndatoririlor, competenţelor şi prerogativelor ce îi revin potrivit contractului individual de muncă, raportat  și cu valorificarea  normelor de comportare, prin acest comportament omisiv şi/sau comisiv  putând a fi aduse daune intereselor silviculturii și prestigiului instituţiei pe care o reprezintă, răspunde disciplinar, contravenţional, civil sau penal, în funcţie de natura, ritmicitatea, consecinţele şi de gravitatea faptei culpabile sau cu vinovăţie săvârşite.

În mod cert, aceste dispoziţii reţinute de către emitent ca şi temei de drept nu pot determina considerente şi aprecieri care să stabilească altă competenţă materială şi de ordin funcţional de soluţionare a cauzei civile, decât competenţa exclusiv atribuită completului specializat pentru soluţionarea litigiilor de muncă. În acest context trebuie avute în vedere şi prevederile art. 248 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 actualizată, care dispun  neechivoc în sensul că ,,în cazul în care, prin statute profesionale aprobate prin lege specială,s e stabileşte un alt regim sancţionator, va fi aplicat acesta”.

Este evident faptul că voinţa legiutorului avută la data edictării actului normativ  menţionat a fost aceea de a produce efecte şi consecinţe juridice şi/sau pecuniare, în sensul interpretării şi aplicării juste şi deplin legale a legislaţiei în materie, astfel că prevederile art. 58  din OUG nr. 59/26 mai  2000 nu pot fi desfiinţate prin eventuala lipsire de conţinut, dar nici înlăturate şi/sau ignorate din punct de vedere aplicativ, trebuind a se proceda în consecinţă, cu necesară şi utilă incidenţă imperativă corespondentă, în sensul că personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, numai în măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu dispune altfel.

Un asemenea litigiu dedus judecăţii în mod cert nu este un contencios tipic şi/sau atipic şi nu poate fi nici atribuit, asimilat acestui fel de judecăţi, acţiuni introductive, toate acestea şi în raport de art. 59 din OUG nr. 59/2000 modificată, coroborat inclusiv la art. 109 din Legea nr. 188/1999, încât aşa după cum s-a reţinut anterior, nefiind în prezenţa unui veritabil act administrativ, ci a unei sancţiuni disciplinare aplicată unui salariat/e personal contractual, iar decizia de sancţionare nefiind emisă în legătură cu raportul de serviciu al unui angajat silvic  funcţionar public, nu trebuie să existe dificultăţi interpretative de ordin practic şi procedural, care să creeze eventuale dificultăţi şi probleme aplicării legislaţiei şi, implicit, nici a stabilirii şi determinării unei alte competenţe materiale funcţionale, decât cea aplicabilă unui veritabil şi evident litigiu de muncă. De altfel, în cauze cu un asemenea obiect şi petit, respectiv contestaţie ca măsură sancţionatorie disciplinară, nu este necesară şi nici reglementată  realizarea de către personalul contractual a vreunei proceduri prealabile anterioare promovării contestaţiei împotriva deciziei de sancţionare disciplinară, nefiind astfel incidente normele şi nici eventuale critici de sancţionare circumscrise excepţiei de prematuritate a manifestării interesului procesual ca urmare a promovării cererii introductive, acestea fiind cerinţe, condiţii şi proceduri specifice şi obligatorii acţiunilor în contencios administrativ. Deci, numai litigiile care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public se soluţionează exclusiv de instanţa de contencios administrativ.

Văzând natura, temeiul şi, implicit, suportul juridic al măsurii unilaterale de sancţionare disciplinară, anterior emiterii deciziei de sancţionare disciplinară, este obligatorie în mod deplin legal şi imperativ, sub sancţiunea desfiinţării măsurii sancţionatorii, parcurgerea de către entitatea juridică emitentă a procedurii prealabile impusă de Legea nr. 53/2003 actualizată, respectiv: art. 251 alin. (1)- alin. (4) ,,sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsura, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul-personal silvic contractual va fi convocat în scris de persoana/comisia împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea prealabilă, precizându-se în notificarea comunicată salariatului silvic, obiectul, data, ora, dar şi locul întrevederii.

Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condiţiile prevăzute la alin. (2) fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile. În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite sa realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este”.

Din cuprinsul dispoziţiilor legale anterior reţinute şi menţionate, se evidenţiază şi se arată în mod clar că numai cauzele civile care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt atribuite şi cad în competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe de judecată.

Tot în lămurirea definitivă şi obligatorie a competenţei materiale a instanţei de judecată competentă material, general şi teritorial, trebuie reţinut faptul că inclusiv prin Decizia ÎCCJ nr. 3/12.05/2014, recurs în interesul legii[6], s-a statuat în sensul că: “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006 privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 84/2007, coroborate cu dispoziţiile art. 254 şi art. 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 427/2001, cu modificările ulterioare, acţiunile în răspundere patrimonială formulate împotriva personalului silvic cu atribuţii de pază a pădurilor pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, în condiţiile art. 1 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006, sunt de competenţa materială a instanţelor de conflicte de muncă.”

În motivarea recursului în interesul legii s-a arătat şi reţinut că, potrivit inclusiv jurisprudenţei, art. 58 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 împarte personalul silvic în două categorii, respectiv: funcţionarii publici numiţi în funcţie printr-un act administrativ (decizie, ordin, dispoziţie) şi personalul contractual care îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, încheiat în condiţiile art. 10 din Codul muncii, republicat.

Trimiterea prin raportare pe care art. 58 alin. (1) din OUG nr. 59/2000 o face la dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici trebuie interpretată ca vizând alte aspecte, nereglementate de ordonanţă, iar nu cele care privesc răspunderea disciplinară a angajaţilor contractuali.

Legea nr. 188/1999 actualizată reglementează printre altele inclusiv o întreagă procedură de recrutare a funcţionarilor publici, de numire în funcţie, depunere a jurământului, etc., astfel încât atragerea răspunderii disciplinarea personalului silvic contractual cu atribuţiile şi prerogativele astfel stabilite în contractul individual de muncă şi, implicit, în fişa postului, nu se poate realiza decât prin emiterea dispoziţiei, a deciziei de sancţionare prevăzută de legislaţia muncii, întrucât aceste persoane se află într-un raport de muncă cu autoritatea silvică, născut şi exercitat pe baza contractului individual de muncă şi nu a unui  act administrativ de numire , nefiind, ca atare, funcţionari publici, desfăşurându-şi activitatea în baza unui astfel de contract sinalagmatic şi consensual.

În acest sens, trebuie a fi reţinute şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 republicată, potrivit căruia ,,prevederile statutului funcţionarilor publici nu se aplică personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii, deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică, întrucât persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplică legislaţia muncii”.

Ca atare, răspunderea disciplinară a acestei categorii de personal silvic contractual se realizează prin decizie emisă de către autoritatea, entitatea juridică în favoarea şi sub autoritatea  căreia se prestează munca, nefiind aplicabile în această privinţă dispoziţiile art.75  şi urm., respectiv 84 şi art. 85 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, ci prevederile legii speciale care trimit la răspunderea disciplinară reglementată de Codul muncIi, Legea nr. 53/2003 actualizată.

Astfel, judecarea acestor cereri este de competenţa exclusivă a jurisdicţiei muncii, a contenciosului social şi nu administrativ, potrivit dispoziţiilor Titlului XII art. 266 şi urm. din Codul muncii, republicat, iar, potrivit art. 48 alin. (1) din OUG nr. 59/2000, personalul silvic care încalcă legile şi regulamentele specifice domeniului silviculturii, îndatoririle ce îi revin potrivit contractului individual de muncă, precum şi normele de comportare, aducând astfel daune intereselor silviculturii şi prestigiului instituţiei pe care o reprezintă, răspunde disciplinar, contravenţional, civil sau penal, în funcţie de natura şi de gravitatea faptei săvârşite.

Prin urmare, dispoziţiile art. 58 alin. (1) din OUG nr. 59/2000 trebuie apreciate, valorificate şi interpretate de către instanţa de judecată ca făcând trimitere la răspunderea disciplinară reglementată expres şi limitativ de Codul muncii, în condiţiile în care, prin semnarea unui contract individual de muncă, între părţile interesate s-a generat şi născut un raport juridic obligaţional specific dreptului muncii, putându-se concluziona cu deplin suport juridic în sensul că normele cuprinse în Legea nr. 188/1999 actualizată, nu se aplică personalului silvic  contractual salariat, acestuia fiindu-i aplicabile normele, prevederile şi dispoziţiile legislaţiei muncii.

Pentru o soluţionare deplin justă a cauzelor civile,inclusiv în ceea ce priveşte aprecierea competenţei funcţionale/materiale, trebuie avut în vedere şi faptul că, potrivit normelor procedurale de strictă aplicare, hotărârea judecătorească se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile şi susţinerile părţilor litigante, sens în care sunt avute în vedere şi incidente prevederile art.1 alin. (2), art. 3 alin. (1), art. 4, art. 6 alin. (1), art. 7-8, art. 22, art. 398 alin. (1), art. 425 din Legea nr. 134/2010 actualizată. Un proces civil finalizat prin hotărârea judecătorească care dezleagă şi lămureşte inclusiv fondul dedus judecăţii, anterior fiind stabilită competenţa materială, generală şi teritorială a instanţei/completului de judecată cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică, mai ales în sarcina instanţei competente material şi teritorial, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor, susţinerilor, aprecierilor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Acestea sunt motivele şi consideraţiunile de drept pentru care trebuie apreciat în mod deplin legal şi procedural că asemenea litigii, cauze civile, trebuie soluţionate de un complet specializat în dreptul muncii, iar nu de către instanţa/completul de contencios administrativ, cu consecinţa respingerii excepţiei de necompetenţă materială funcţională invocată de către una dintre părţi, trebuind şi impunându-se prin forţa legislaţiei incidente să se facă aplicarea dispoziţiilor din Codul Muncii, respectiv art. 231, care prevede că ,,prin conflicte de muncă se înţelege conflictele dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă”, dar şi normele evidenţiate în cuprinsul art. 247-252 din acest act normativ, precum şi prevederile imperative şi aplicabile, astfel evidenţiate în Legea nr. 62/2011 actualizată, respectiv:

art.1 lit. g) angajat – persoana fizică, parte a unui contract individual de muncă ori raport de serviciu, care prestează muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator şi beneficiază de drepturile prevăzute de lege, precum şi de prevederile contractelor sau acordurilor colective de muncă aplicabile; art. 1 lit. o) conflict colectiv de muncă – conflictul de muncă ce intervine între angajaţi și angajatori care are ca obiect începerea, desfăşurarea sau încheierea negocierilor privind contractele ori acordurile colective de munca; art. 1 lit. p) conflict individual de muncă – conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative.

De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă următoarele: conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de munca ori raportul de serviciu, art. 208-210, dar şi art. 211 lit. a), unde se dispune şi reglementează: condiţiile de formulare a cererile care au ca obiect măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă.

Este evident faptul că, prin normele de drept cuprinse în OUG 59/2000 actualizată, se face o necesară şi utilă diferenţiere şi implicit distincţie între cele două categorii evident diferite de personal silvic-personal contractual şi funcţionari publici, astfel că, potrivit dispoziţiilor cuprinse limitativ la art. 58 alin. (1) din acest act normativ, nu ne regăsim în mod cert sub imperiul principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, cu concluzia deplin juridică a faptului că personalului silvic contractual, indiferent de funcţia şi calitatea profesională avută, deci. în integralitatea sa şi în mod cert, nu i se aplică prevederile Legii nr. 188/1999 actualizată.

Prin similitudine aplicativă şi de interpretare logică şi teleologică, şi în recunoaşterea şi valorificarea principiului de echitate juridică, privind strict condiţiile de executare şi desfăşurare a raportului juridic obligaţional, în condiţiile în care în mod evident dispozitiv şi obligatoriu şi deplin just, competenţa funcţional-materială în judecarea cauzelor având ca obiect răspunderea patrimonială a personalului silvic contractual, potrivit considerentelor de drept evidenţiate şi în decizia nr. 3/12.05.2014 pronunţată de către ÎCCJ,anterior reţinută şi invocată, a fost stabilită expres în favoarea instanţelor de contencios social-litigii de muncă şi asigurări sociale, iar, prin corespondență strict procedurală, aceeaşi competenţă trebuie reţinută şi valorificată în situaţia aceleiaşi categorii profesionale contractuale, dar cu petit şi obiect diferit, respectiv răspundere disciplinară, aceasta în mod cert şi pentru echitate de raţionament anterior menţionat.

Prin uzitarea în actul dispozitiv emis privind încetarea raportului juridic de muncă sau antrenarea răspunderii disciplinare sau în cererea introductivă dedusă judecăţii având ca obiect reţinerea dispozitivă a răspunderii patrimoniale a prevederilor cuprinse în Legea nr. 53/2003 actualizată, din perspectiva dreptului substanţial şi normativ uzitat, competenţa  material/funcţională, dar şi sub acest aspect procesual, este dobândită prin atribuire neechivocă în favoarea completelor de litigii de muncă, aceasta numai în situaţia exclusiv a personalului contractual, orice alte aprecieri contrare trebuind a fi desfiinţate şi înlăturate ca fiind lipsite de suport juridic.

Potrivit  Cap. 6 art. 48 alin. (1) din OUG nr. 59/2000, personalul care încalcă legile şi regulamentele specifice domeniului silviculturii, îndatoririle ce îi revin potrivit contractului individual de muncă, precum și normele de comportare, aducând astfel daune intereselor silviculturii și prestigiului instituţiei pe care o reprezintă, răspunde disciplinar, contravenţional, civil sau penal, în funcţie de natura şi de gravitatea faptei săvârşite .

Prin urmare, dispoziţiile art. 48 alin. (1) din OUG nr. 59/2000 se impun a fi reţinute şi interpretate ca făcând trimitere expresă şi neechivocă la răspunderea disciplinară/patrimonială reglementată de legislaţia muncii, în condiţiile în care, prin semnarea unui contract individual de muncă, între părţile interesate s-a născut un raport juridic specific şi exclusiv dreptului muncii, astfel că personalul silvic contractual care îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, încheiat în condiţiile art. 10 din Legea nr. 53/2003 actualizată, este supus cerinţelor de competenţă materială astfel definite expres şi limitativ atât în acest ultim act normativ, dar şi de Legea nr. 62/2011 actualizată.

În aceste condiţii, referirea reglementativă pe care art. 58 alin. (1) din OUG nr. 59/26.05.2000 o face privitor la dispoziţiile Legii nr. 188/1999, respectiv: ,,personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu dispune altfel”, trebuie reţinută şi interpretată ca vizând alte consideraţiuni, elemente şi aspecte neevidenţiate, necuprinse şi nereglementate de ordonanţă, şi nu în cea ce priveşte răspunderea disciplinară/patrimonială a angajaţilor silvici contractuali.

De altfel, inclusiv Legea nr. 2/1 februarie 2013[7], privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013, a statuat la art. XX alineatul (1) al articolului 269 din Legea nr. 53/2003 republicată, în sensul că se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 269 alin. (1) – judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.”

Art. XXI – Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în M. Of. nr. 625 din 31 august 2012, se modifică după cum urmează: Articolul 210 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 210 – Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.”

Legea nr.427/ 18 iulie 2001[8], pentru aprobarea OUG nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, publicată în M. Of. nr. 406/ 23 iulie 2001 şi intrată în vigoare la data de 23 iulie 2001, dispune: la articolul 1, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„Art. 1. – (1) Personalul silvic, in sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, este format din persoanele care au pregătire de specialitate silvică atestată prin actul de absolvire a unei forme de învăţământ recunoscute România şi care exercită efectiv profesiuni specifice activităţii in domeniul silviculturii.

„art. 53. – aplicarea sancţiunilor prevăzute la art. 48 alin. (2) se va face de către:

b) directorii direcţiilor silvice care aplică personalului silvic din cadrul acestor direcţii, precum şi personalului silvic cu pregătire superioară din cadrul ocoalelor silvice din subordine sancţiunile prevăzute la lit. a)-g) inclusiv; pentru personalul silvic cu pregătire medie si de bază vor aplica sancţiunile prevăzute la lit. a)-g);

c) şefii ocoalelor silvice care aplică personalului silvic cu pregătire medie şi de bază din subordine sancţiunile prevăzute la lit. a)-c) inclusiv.

Concluzionând, legat de obligativitatea  interpretării, dar şi a aplicării de către cei care spun şi realizează dreptul în mod deplin just a normelor de drept incidente şi aplicabile în speţe care au ca obiect contestarea măsurilor sancţionatorii disciplinare aplicate personalului silvic contractual, aceste cerinţe trebuie a fi realizate în litera, dar şi spiritul acestor prevederi, sens în care trebuie a fi valorificată voinţa celui care a edictat norma de drept aplicabilă, aceasta demonstrând inclusiv intenţia legiuitorului de a lăsa în competenţa instanţelor judecătoreşti interpretarea situaţiilor şi a incidentelor procedurale/procesuale, dar şi a excepţiilor invocate chiar din oficiu.

În acest context, legat de spiritul legii incidente trebuie reţinută şi definiţia acestui element constitutiv şi deplin dispozitiv a unei norme de drept, ca fiind raţiunea de a fi, sufletul, dar şi  esenţa legii, respectiv: „Spiritul legii este acea forţă suverană, acel elan al instinctului, care se ridică din inima generoasă a mulţimii, este ,de asemenea, această trebuinţă de armonie, acel ritm de echitate, care se coboară din înaltul spirit al unei societăţi. Spiritul legii este reflexul idealului uman”.

,,Şi cu toate aceste învăţăminte, vedem faptul curios că şi astăzi unii din cei ce aplică legile se ţin de litere şi nu de spiritul lor, acea flacără mare de justiţie, la lumina căreia textele de legi iau forma ce li se cuvine şi se luminează” – Victor Margueritte, un distins autor francez,  Pandectele Române, Partea IV, nr. 11, 1931, p. 178, coloana II şi II[9].

Cu siguranţă, circumscris unei logici juridice necesare şi corespondent demersurilor evident interpretative şi strict procedurale, atât deciziile care urmează a fi pronunţate ca urmare a regulatorului de competenţă generat ca urmare a ivirii conflictului negativ de competenţă dintre secţiile de litigii de muncă şi asigurări sociale, respectiv secţia de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă din cadrul aceleaşi instanţe – tribunal,conform dispoziţiilor art. 136 din Legea nr. 134/2010 actualizată, precum şi o eventuală şi necesară decizie pronunţată de către ÎCCJ – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi care urmează a fi dată în rezolvarea de principiu a interpretării competenţei exclusive atribuită uneia dintre cele două secţii ale tribunalului menţionate anterior şi cu care urmează a fi sesizată potrivit şi prevederilor art. 519 şi urm. din Legea nr. 134/2010 actualizată, cu reţinerea inclusiv a incidenţei art. 521 alin. (3) din aceste ultime norme procedurale, şi/sau decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii – art. 514 şi urm. din Legea nr. 134/2010 actualizată, deci, implicit, şi art. 517 alin. (4) din acest ultim act normativ, vor lămuri în mod obligatoriu şi definitiv diferenţele de apreciere, inclusiv dispozitivă, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a contestaţiilor promovate ca şi părţi interesate, de către personalul silvic contractual împotriva deciziilor/dispoziţiilor de sancţionare disciplinară, cu certificarea, astfel, a sinonimiei de competenţă material-funcţională obligatorie.


[1] Legea 134/ 1 iulie 2010,privind Codul de procedură civilă, publicată în M.Of.nr. 485/ 15 iulie 2010, data intrării in vigoare : 15 februarie 2013.
[2] Decizia nr. 113 din 20 februarie 2013 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
[3] Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 (**republicata**)(*actualizata*)Codul muncii*) publicată în M.Of.nr. 345/ 18 mai 2011, şi intrată în vigoare la data de 18 mai 2003.
[4] Legea nr.188/8 decembrie 1999(**republicată**)(*actualizată*),privind statutul funcţionarilor publici, publicată în M.Of.nr. 600/ 8 decembrie 1999, data intrării in vigoare  7 ianuarie 2000.
[5] OUG 59/26.05.2000 publicată în M.Of.nr.238/30.05.2000, data intrării în vigoare 30.05.2000.
[6] Decizia ÎCCJ nr. 3/12 mai 2014 publicată  în M. Of. Partea I nr. 445/ 18 iunie 2014.
[7] Legea nr.2/ 1 februarie 2013,privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a legii nr. 134/2010 publicată în M. Of. nr. 89/ 12 februarie 2013.
[8] Legea nr.427/ 18 iulie 2001,pentru aprobarea OUG nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic,publicată în M.Of.nr. 406/ 23 iulie 2001,şi intrată în vigoare la data de  23 iulie 2001.
[9] Victor Margueritte , un distins autor francez,  Pandectele Române, Partea IV, nr. 11, 1931, p. 178, coloana II şi III.


Asistent judiciar Mihai Paşca

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate