BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Banking
DezbateriCărţiProfesionişti
CMS CMK
 
Print Friendly, PDF & Email

Principiile (uitate) ale procedurii insolvenței (IV). Rezoluția “firmelor” de investiții și a asigurătorilor
04.11.2016 | Gheorghe PIPEREA

 
SMARTBILL
Gheorghe Piperea

Gheorghe Piperea

* Prima parte a articolului poate fi consultata aici. A doua parte poate fi consultata aici. A treia parte, aici. 

Rezolutia societatilor de investitii

Procedura rezolutiei bancare, asa cum este ea descrisa in Legea nr. 312/2015 si explicitata in cele de mai sus, se aplica si asa-numitelor “firme de investitii”. Dispozitiile art. 576 din Legea nr. 312/2015 fac trimitere la aproape toate textele Legii nr. 312/2015 care reglementeaza planificarea, modalitatile si finantarea rezolutiei bancare, inclusiv la vanzarea afacerii, institutia – punte, instrumentul de separare a activelor si recapitalizarea interna, precum si la dispozitiile relative la situatia unor contracte ale entitatii supuse rezolutiei, a obligatiilor si a garantiilor constituite in vederea indeplinirii acestora. Diferentele in reglementare sunt reduse ca numar si intindere. Foarte putine texte relative la institutia – punte si, respectiv, la fondul de rezolutie a firmelor de investitii si la finantarea rezolutiei sunt concepute pentru a deroga de la regulile fixate pentru rezolutia bancara[1].

Autoritatea de Supraveghere Financiara (ASF), adica autoritatea de supraveghere si control a pietei de capital si a pietei asigurarilor, are si competenta de autoritate de rezolutie a firmelor de investitii, aceasta fiind, practic, o competenta “in oglinda” fata de cea a BNR, autoritatea de rezolutie bancara.

Subiectele acestui tip special de rezolutie il reprezinta asa-numitele “firme de investii”, la care se refera art. 1 alin. (1) lit. a), in fine, din Legea nr. 312/2015.

Semnificatia sintagmei “firme de investitii” este foarte dificil de stabilit, legea si instrumentele europene la care se refera utilizand trei termeni complet diferiti pentru a le identifica: firme, societati, intreprinderi[2].

Din analiza “definitiei”[3] cuprinse in art. 2 alin. (1), pct. 3 din Legea nr. 312/2015 rezulta ca ar fi vorba de “o firma de investiţii astfel cum este definita la art. 4 alin. (1) pct. 2 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 privind cerintele prudentiale pentru institutiile de credit si societatile de investitii[4]. Dupa cum se observa, deja “firma de investitii” devine “societate de investitii”. Textul din Regulament trimite, la randul sau, la Directiva 2004/39/CE privind pietele de instrumente financiare (directiva mai cunoscuta sub acronimul MiFID), unde deja nu se mai vorbeste nici de “firma de investitii”, nici de “societate de investitii”, ci de “intreprindere de investitii” (a se vedea art. 4 alin. (1) din MiFID). Firma/societatea de investitii trebuie sa fie, in intelesul Regulamentului, o entitate care are dreptul sa detina bani sau titluri de valoare apartinind clientilor, dar care nu este o banca sau firma locala (??!) si care este supusa unei cerinţe de capital iniţial minim[5]. Se observa, deci, o trimitere in cascada la cel putin doua reglementari europene, una care este direct aplicabila in dreptul intern (regulamentul), cealalta care este aplicabila in dreptul intern numai dupa implementarea sa (directiva), ceea ce inseamna ca, in mod normal, ar fi trebuit facuta o trimitere si la Legea pietei de capital nr. 297/2004, in varianta de dupa implementarea MiFID, dar aceasta ultima trimitere lipseste.

Simplu de inteles si aplicat, nu?

Formula legala din MiFID, recte, “intreprindere de investitii”, este complet diferita de cea consacrata normativ in dreptul nostru intern. Din analiza art. 3 C. civ. ne rezulta ca legiuitorul defineste intreprinderea, in dreptul comun, ca activitate organizata, iar nu ca subiect de drept, asa cum este aceasta definita in Dreptul Uniunii Europene.

In sensul MiFID, intreprinderea de investitii este, de regula, o persoana juridica, dar, in mod exceptional, poate fi vorba si de o entitate fara personalitate juridica avand ca obiect de activitate obisnuita exercitarea uneia sau mai multor activitati de investitii cu titlu profesional[6], precum si de o persoana fizica[7]. Pe baza acceptiunii largi a notiunii de “intreprindere de investitii” utilizata de MiFID, putem extrage concluzia clara ca societatile/intreprinderile de investii sofisticate, cum ar fi Fondul Proprietatea sau cele 5 SIF-uri, precum si fondurile de investitii de tip AOPC sau OPCVM cu personalitate juridica, pot fi supuse unei proceduri de salvare de la faliment prin rezolutie. Aceeasi concluzie se poate extrage, insa, si in privinta fondurilor de investitii fara personalitate juridica, a fondurilor de pensii private si a fondurilor de asigurari de sanatate care detin si investesc bani sau instrumente financiare ale membrilor lor. Surprinzator este, insa, ca pana si persoanele fizice pot face obiectul unei proceduri de salvare de la faliment prin rezolutie. Prin trimiterea pe care art. 2 alin. (1) pct. 3 din Legea rezolutiei bancare nr. 312/2015 o face, in cascada, la Regulamentul (UE) nr. 575/2013 si la MiFID, ne rezulta ca, nu doar teoretic, toate aceste intreprinderi de investitie, inclusiv persoanele fizice, vor putea fi salvate prin rezolutie. Nici nu se poate concepe o interpretare restrictiva a legii romane, in sensul eliminarii de la beneficiul acestei rezolutii a persoanelor fizice, intrucat, asa cum rezulta din art. 148 alin. (1) din Constitutie, Dreptul Uniunii Europene are prioritate la aplicare fata de dreptul intern, o norma interna care ar contrazice Dreptul Uniunii Europene fiind inlaturata de la aplicare.

Cea mai importanta consecinta a aplicabilitatii rezolutiei bancare la cazul unor entitati fara personalitate juridica sau al unor persoane fizice titulare ale unor intreprinderi de investitii este aceea ca, prin norma de trimitere cuprinsa in art. 576 din Legea nr. 312/2015 privind rezolutia bancara, toate modalitatile de rezolutie pot fi utilizate pentru salvarea firmelor de investitii, inclusiv capitalizarea interna. Or, precum rezulta cu evidenta din Legea nr. 312/2015, capitalizarea interna inseamna chiar confiscarea banilor din conturi ale clientilor, confiscarea investitiilor contributorilor, confiscarea depozitelor de fonduri, etc., totul pentru convertirea lor in “capital intern” necesar salvarii firmelor de investitii, inclusiv a persoanelor fizice – intreprinderi de investitii[8].

De precizat ca, la fel ca in cazul rezolutiei bancare, ASF poate dispune suspendarea unor obligatii ale entitatii supuse rezolutiei, indispoznibilizarea unor bunuri ale acesteia, reducerea unor garantii, incetarea unor contracte, etc., substituindu-se, astfel, ca si BNR, gestionarului procedurilor “obisnuite” de insolventa (administratorul judiciar sau lichidatorul) si judecatorului-sindic. Iar aceste masuri pot fi luate atat in privinta unor intreprinderi de investitii sofisticate, cu personalitate juridica si foarte multi stakeholders interesati in supravietuirea intreprinderii, cat si in privinta unor entitati fara personalitate juridica si chiar a unor persoane fizice – intreprindere.

Redresarea si rezolutia societatilor de asigurare

1. In privinta societatilor de asigurare si reasigurare, conceptul de salvare de la faliment este relativ diferit de cel edificat de Legea rezolutiei bancare nr. 312/2015 pentru banci.

In afara de faptul ca entitatile care activeaza pe piata asigurarilor “beneficiaza” de o lege separata, respectiv, Legea nr. 246/2015 privind redresarea si rezolutia asiguratorilor[9], precum si de o “competenta” de autoritate de rezolutie in persoana Autoritatii de Supraveghere Financiara (ASF), organismul public care supravegheaza si controleaza piata de capital si piata asigurarilor, trebuie observat ca, teoretic, procedura de salvare este scindata in doua faze relativ diferite, respectiv, faza redresarii, care este configurata ca o modalitate de preventie a insolventei, si procedura de rezolutie, care este conceputa ca o procedura de tratament extrajudiciar al insolventei. In plus, spre deosebire de Legea rezolutiei bancare nr. 312/2015, care face o distinctie neta intre banci de importanta sistemica (potentiale beneficiare ale salvarii prin rezolutie) si banci “obisnuite” (care nu sunt beneficiare ale salvarii prin rezolutie, fiind sortite falimentului conform procedurii “obisnuite”), separatia intre cele doua categorii fiind la discretia BNR, Legea redresarii si rezolutiei asiguratorilor nr. 246/2015 nu face nicio astfel de distinctie, toti asiguratorii aflati in situatie de dificultate majora fiind potentiali beneficiari ai redresarii si/sau rezolutiei sau de potentiali faliti. Din art. 9 din Legea rezolutiei bancare nr. 312/2015 rezulta ca bancilor de mare importanta pentru economie li se permite sa isi construiasca si sa deruleze propriile planuri de redresare sau, dupa caz, de rezolutie individuala, in caz de esec al acestora urmand ca BNR sa treaca la planul oficial, autoritar, de rezolutie si la rezolutia propriu-zisa, in timp ce bancilor “obisnuite” li se refuza acest beneficiu, ele fiind sortite falimentului in caz de dificultate majora. Dar lucrurile nu stau la fel in cazul asiguratorilor aflati in situatie de dificultate. Din art. 4 din Legea redresarii si rezolutiei asiguratorilor nr. 246/2015 rezulta ca asiguratorilor a caror dificultate majora ar putea avea un impact semnificativ in economie si in sistemul financiar li se permite sa isi faca planuri de redresare sau rezolutie dupa cerinte simplificate impuse de ASF. Restul asiguratorilor vor putea face planuri detaliate de redresare sau de rezolutie. In ambele cazuri, ASF va putea dispune incetarea derularii acestor planuri sau, dupa caz, va putea impune masuri noi, planuri de redresare sau de rezolutie autoritare ori, dupa caz, trecerea la faliment, fara distinctie in privinta dimensiunii si importantei asiguratorului aflat in situatie de dificultate financiara. De altfel, concluzia este si mai clara daca vom analiza dispozitiile art. 134, din care rezulta ca, in urma unei evaluari efectuate de auditor financiar, ASF ar putea ajunge la concluzia ca acţionarii şi creditorii ar fi beneficiat de un tratament mai bun in cazul in care asiguratorul aflat in rezoluţie ar fi urmat o procedura obişnuita de insolvenţa. Evident, in acest caz, ASF va cere tribunalului declansarea falimentului fata de acel asigurator, fara distinctie in functie de importanta economica a acestuia.

Daca asiguratorul face parte dintr-un grup cu extensie internationala, atunci se vor urma reguli similare cu cele stabilite pentru rezolutia bancara privitoare la un grup sau la membrul unui grup, reguli care tin cont de faptul ca pot fi implicate doua sau mai multe autoritati de rezolutie, deopotriva competente, ceea ce presupune, dupa caz, coordonare si cooperare, concursul de legi si de interese ale creditorilor nationali ai fiecareia dintre entitatile locale implicate, precum si comunicarea unor informatii sensibile si confidentiale intre cele doua sau mai multe autoritati competente.

De asemenea, ca si in cazul salvarii bancilor, se prevad reguli in aparenta stricte relative la ajutorul de stat, precum si la mecanismele de finantare a rezolutiei. Cu toate acestea, salvarea cu subventii sau cu imprumuturi din bani publici a asiguratorilor ne este exclusa desi, declarativ, aceste metode de salvare de tip bail-out sunt repudiate, in “favoarea” metodelor de salvare de tip bail – in.

In privinta rezolutiei, conditia sine qua non este si in cazul asiguratorilor ca acestia sa fi ajuns in situatie de dificultate majora, concept definit in coordonate aproape identice cu cele aplicabile bancilor[10]. Ca si in cazul rezolutiei bancare, care nu este obligatorie pentru BNR, si in cazul rezolutiei asiguratorilor exista optiunea pentru ASF de a dispune rezolutia sau, dupa caz, de a cere tribunalului deschiderea procedurii falimentului fata de asigurator.

In procedurile de redresare sau de interventie timpurie, ca si in cazul bancilor, entitatea in discutie poate fi supusa masurii inlocuirii managementului ales de actionari cu un administrator special sau cu un administrator temporar. Procedura de rezolutie va fi gestionata de un administrator de rezolutie. Foarte interesant este ca, spre deosebire de administratorul rezolutiei bancare, care nu poate fi altcineva decat Fondul de Garantare a Depozitelor in sistemul bancar, administratorul de rezolutiei a asiguratorilor nu este, neaparat, Fondul de garantare a asiguratilor. Orice alta persoana agreata de ASF poate indeplini acest rol. In acest sens este definitia administratorului de rezolutie de la art. 2 pct. 2 din Legea nr. 246/2015. Aceeasi concluzie rezulta si de la pct. 3, in privinta administratorului temporar.

2. Modalitatile proprius-zise ale rezolutiei sunt aproximativ identice cu cele prevazute pentru rezolutia bancara: vanzarea afacerii, institutia – punte, instrumentul/vehiculul de separare a afacerii[11]. Legea redresarii si rezolutiei asiguratorilor nr. 246/2015 reglementeaza si o procedura speciala, similara cu recapitalizarea interna a bancilor, denumita “reducerea valorii instrumentelor de capital sau conversia datoriilor in instrumente de capital”, dar care nu este prevazuta ca un instrument de rezolutie, ci ca un substitut al rezolutiei.

In toate cazurile, similar cu rezolutia bancara, si in privinta rezolutiei asiguratorilor se aplica regula dupa care entitatea reziduala (asiguratorul rezidual) de la care au fost transferate activele, drepturile sau obligaţiile este lichidat, va fi lichidat conform procedurii obişnuite de insolvenţa (art.71).

2.1. Vanzarea afacerii se efectueaza, conform art. 73 din Legea nr. 246/2015, de ASF, care este imputernicita sa transfere catre un cumparator care nu este o instituţie-punte fi acţiuni sau alte instrumente de proprietate emise de un asigurator supus rezoluţiei, fie active, drepturi sau obligaţii ale unui asigurator aflat in rezoluţie, partial sau totalitatea acestora, inclusiv transferul de portofoliu in asigurari. Acest transfer nu necesita acţionarilor asiguratorului supus rezoluţiei si nici acordul unor parţi terţe, si nu necesita nici respectarea vreunei cerinţe procedurale “prevazute de dreptul civil sau de legislaţia specifica pieţei asigurarilor” (expresia este normativa). Suntem, deci, in prezenta unei vanzari accelerate si fortate, in care vointa uneia dintre parti nu exista, iar “cerintele” din dreptul civil nu necesita conformarea initiatorului vanzarii[12].

Vanzarea se poate face si repetat (adica prin vanzari suplimentare), atat catre un cumparator, cat si catre mai multi cumparatori, care se se subroga in drepturile asiguratorului supus rezolutiei (precizarea relativa la suborgare se regaseste in art. 84).

Vanzarea se face cu plata (“contraprestatie”, conform formulei normative din art. 76), creditorul obligatiei de plata fiind, dupa caz, actionarul asiguratorului (daca vanzarea s-a referit la actiuni) sau chiar asiguratorul supus rezolutiei (daca vanzarea s-a referit la active si pasive ale asiguratorului). Desi creditorul platii este actionarul sau, dupa caz asiguratorul insusi, cuantumul pretului si modalitatile de plata sunt in afara puterii de influentare a creditorului, din moment ce vanzarea este fortata, similara cu executarea silita.

2.3. Instituţia-punte este, conform art. 89 din Legea nr. 246/2015, o entitate creata si controlata de ASF, in scopul de a prelua fie actiunile emise de asigurator supus rezolutiei, fie activele, drepturile şi obligaţiile unuia sau ale mai multor asiguratori supuşi rezoluţiei, in vederea pastrarii accesului la funcţiile critice şi a vanzarii acestora. Fondul de garantare a asiguraţilor poate funcţiona ca instituţie-punte, caz in care activitatea sa ca schema de garantare, administrator special, administrator temporar, administrator de rezolutie, entitate tutelara a fondului de rezolutie a asiguratilor, etc., va fi evidenţiata distinct.

Conform art. 106, institutia – punte poate fi o societate pe actiuni cu un singur actionar. Desi nu este o concluzie explicita a legii, se poate, totusi, deduce, ca acest actionar unic al institutiei – punte poate fi chiar ASF sau, dupa caz, Fondul de garantare a asiguratilor, institutie tutelata de ASF care, conform art. 2 pct. 20 si art. 89 din Legea nr. 246/2015, poate fi chiar institutia – punte (???!!). O asemenea aglomerare de atributii in dreptul unei institutii este riscanta, intrucat pot aparea foarte multe situatii de conflicte de interese, greu de gestionat cand angajati sau functionari ai aceleiasi institutii isi multiplica personalitatea. E important de retinut ca, spre deosebire de institutia – punte bancara, pentru institutia – punte a asiguratorilor se stabileste un minim de capital social: 2 milioane de euro. Constituirea unei astfel de institutii – punte se notifica CE.

Instituţia-punte este considerata a fi o continuare a asiguratorului supus rezoluţiei şi poate continua sa exercite toate drepturile exercitate de acesta (art. 94).

Funcţionarea unei instituţii-punte este supusa controlului ASF, inca din faza de constituire. Chiar si in cazul in care actionarul institutiei-punte nu este chiar ASF sau Fondul de garantare a asiguratilor, ASF numeşte sau aproba organul de conducere al instituţiei-punte, ii aproba remuneraţia şi ii stabileşte responsabilitaţile, fiind, in plus, decisiva in stabilirea strategiei şi a profilului de risc ale instituţiei-punte (art. 96). Toate aceste restrictii relative la modul in care functioneaza si este condusa institutia-punte se justifica, asa cum rezulta din art. 97, pe considerentul gestionarii instituţiei-punte in vederea pastrarii accesului la funcţiile critice şi a vanzarii asiguratorului, a activelor, drepturilor sau obligaţiilor catre unul sau mai mulţi asiguratori, in situaţia in care condiţiile sunt prielnice. Asadar, asa cum ne sugereaza si numele, institutia – punte este menita a asigura trecerea in siguranta a afacerii, la adapost de turbulentele si intemperiile pietei, din mana actualilor actionari sau manageri ai asiguratorului, in mana unor alti actionari sau manageri, mai stabili financiari si mai apti a face fata concurentei si dificultatilor pietei.

Pentru atingerea acestui scop, institutiei-punte ii sunt vandute, in conditii similare, inclusiv sub raportul repetarii vanzarilor, actiunile sau activele, drepturile si obligatiile asiguratorului, in vederea revanzarii lor catre un tert.

Aceasta revanzare trebuie facuta, conform art. 99, in mod deschis si transparent, va a denature activele, drepturile si obligatiile asiguratorului supus rezolutiei si fara a “discrimina nejustificat” vreun cumparator[13]. In fine, in cadrul acestei revanzari, institutia – punte trebuie sa se asigure de respectarea legislatiei ajutorului de stat.

Este interesant de remarcat dispozitia art. 110, din care rezulta ca, dupa vanzarea activelor la institutii – punte, asiguratorul rezidual intra in faliment, iar in aceasta situatie, lichidatorul asiguratorului rezidual trebuie sa asigure punerea in executare a dispoziţiilor organului de conducere al instituţiei-punte (??!).

Dupa indeplinirea rolului de transportator de la un mal la altul a afacerii salvate a asiguratorului, care va fi “decedat” oficial intre timp, institutia – punte, ea insasi, este supusa disparitiei. Pe de alta parte, art. 98 reglementeaza si alte situatii in care instituţie-punte nu mai reprezinta o instituţie-punte (expresia este una normativa, fiind preluata din lege…), respectiv, in caz de fuziune cu o alta entitate, cand nu mai este sub controlul ASF, cand s-a realizat transferul in intregime sau parţial al activelor, drepturilor sau obligaţiilor instituţiei-punte catre o terţa parte, in termen de pana la doi ani de la data la care a fost efectuat ultimul transfer de la un asigurator supus rezoluţiei (sau la sfarşitul unei eventuale perioadei de prelungire acordate de ASF) si, in fine, cand activele instituţiei-punte sunt complet lichidate, iar obligaţiile sale sunt achitate integral.

2.4. Instrumentul de separare a activelor este, conform art. 112, un vehicul de administrare a activelor catre care ASF poate transfera activele, drepturile sau obligaţiile unui asigurator supus rezoluţiei, iar acest transfer poate avea loc fara a obţine acordul acţionarilor asiguratorilor supuşi rezoluţiei sau al oricarei parţi terţe şi fara a se conforma vreunei cerinţe procedurale prevazute de lege. Vehiculul de administrare a activelor este o persoana juridica creata si controlata de ASF, in scopul de a primi, parţial sau integral, activele, drepturile şi obligaţiile unuia sau mai multor asiguratori supuşi rezoluţiei sau ale unei instituţii-punte. Vehiculul de administrare a activelor gestioneaza activele care ii sunt transferate cu scopul de protejare a acestora in vederea vanzarii ulterioare sau a lichidarii lor ordonate. Conform art. 119-120, in cazul in care s-a aplicat instrumentul instituţiei-punte, un vehicul de administrare a activelor poate, dupa aplicarea instrumentului instituţiei-punte, sa dobandeasca active, drepturi sau obligaţii de la instituţia-punte, ASF putand transfera active, drepturi sau obligaţii de la asiguratorul supus rezoluţiei la unul sau mai multe vehicule de administrare a activelor in mai multe randuri şi putand transfera inapoi active, drepturi sau obligaţii de la unul sau mai multe vehicule de administrare a activelor la asiguratorul supus rezoluţiei. Asiguratorul supus rezoluţiei are obligaţia de a reprimi orice astfel de active, drepturi sau obligaţii[14]. Conform art. 121, acest transfer inapoi de la vehiculul de administrare a activelor la asigurator poate fi dispus de ASF in situaţia in care aceasta posibilitate fusese planificata si prevazuta la momentul aplicarii instrumentului de rezolutie sau in situaţia in care respectivele drepturi, active sau obligaţii nu indeplinesc condiţiile de transfer sau nu se incadreaza in categoria drepturilor, activelor sau obligaţiilor specificate in cadrul instrumentului prin care a fost efectuat transferul.

2.5. Recapitalizarea interna reglementata expres in Legea rezolutiei bancare nr. 312/2015 este denumita altfel in Legea redresarii si a rezolutiei asiguratorilor nr. 246/2015. Este vorba de reducerea valorii instrumentelor de capital sau conversia datoriilor in instrumente de capital. Desi aceasta reducere a valorii actiunilor sau conversie a datoriei nu e prevazuta ca un instrument de rezolutie, ci ca un substitut al acesteia, ideea de baza si structura interna a institutiei este, practic, identica cu recapitalizarea interna bancara. Asadar, suntem in prezenta unei procedure de bail-in, adica de confiscare a creantelor, specifica pietei asiguratorilor.

Conform art. 125 din Legea nr. 246/2015, reducerea valorii actiunilor sau conversia datoriilor in actiuni se poate impune de ASF atat impreuna cu o masura de rezolutie, cat independent de orice masura de rezoluţie. ASF ia, “fara intarziere”, masura reducerii valorii sau a conversiei daca a stabilit ca toate condiţiile de declanşare a rezoluţiei prevazute de lege au fost indeplinite inainte de aplicarea unei masuri de rezoluţie sau, dupa caz, daca a stabilit ca in lipsa masurii de reducere a valorii sau de conversie, asiguratorul ar inceta sa mai fie viabil. Iar un asigurator nu mai este viabil daca el este in curs de sau este susceptibil de a intra intr-o situaţie de dificultate, daca masurile alternative din sectorul privat, masurile de supraveghere, inclusiv o masura de intervenţie timpurie, cu excepţia masurii de reducere a valorii sau de conversie in capital, luate individual sau combinate cu o alta masura de rezoluţie, nu sunt de natura sa inlature situaţia de dificultate a asiguratorului sau daca nu exista nicio perspectiva rezonabila potrivit careia intrarea intr-o situaţie de dificultate a asiguratorului ar putea fi impiedicata in timp util prin vreo masura, fie ea o masura alternativa a sectorului privat sau o masura de supraveghere, inclusiv o masura de intervenţie timpurie, in afara unei masuri de reducere a valorii sau de conversie a datoriilor in instrumente de capital relevante, luata individual sau in combinaţie cu o acţiune de rezoluţie (art. 127-128).

In cazul conversiei datoriilor, principalii creditori afectati si, in acelasi timp, destinatarii schemei de garantare[15], sunt creditorii de asigurari, adica acele persoane fizice sau juridice care sunt beneficiare ale asigurarii, cum ar fi, spre exemplu, persoanele pagubite in cazul asigurarii de raspundere civila auto. Acestia sunt platiti de Fondul de garantare a asiguratilor, dar, ca si in cazul rezolutiei bancare, nu este clar daca aceste sume se achita din disponibilitatile Fondului in timpul rezolutiei sau dupa esecul acesteia si intrarea definitiva a asiguratorului in faliment. In plus, si in cazul creditorilor de asigurari se stabileste o limita maxima a indemnizatiei de asigurare, tot ceea ce depaseste aceasta limita intrand sub incidenta “recapitalizarii interne”. Asadar, este foarte probabil ca o indemnizatie de asigurare mare de 100 de mii de euro sa nu fie achitata asiguratului, ci confiscata in vederea salvarii asiguratorului de la faliment, chiar daca ar trebui sa acopere, de exemplu, pagubele generate de decesul sau invaliditatea unui asigurat.

3. Asa cum s-a putut observa, deciziile si celelalte acte juridice de autoritate ale BNR, luate in calitate de autoritate de rezolutie, nu pot fi atacate in justitie decat la ICCJ, care se pronunta in prima si ultima instanta, o suspendare a efectelor deciziilor sau actelor de autoritate ale BNR nefiind permisa decat in conditii foarte restrictive. Din punct de vedere constitutional, mai ales din perspectiva liberului acces la justitie si al protectiei dreptului de proprietate al deponentilor, regulile stricte de procedura contencioasa aplicabila rezolutiei bancare sunt la limita sau chiar dincolo de aceasta. Din art. 138-140 din Legea redresarii si rezolutiei asiguratorilor nr. 246/2015 rezulta ca deciziile si actele de autoritate ale ASF pot fi atacate in contencios administrativea, atat de asiguratorul vizat de masurile de redresare sau de rezolutie, cat si de orice alte persoane interesate (actionari ai asiguratorului, creditori, concurenti ai asiguratorului, etc.). In comparatie cu rezolutia bancara, redresarea si rezolutia asiguratorilor este guvernata de o procedura contencioasa mai normala, in sensul ca deciziile si actele de autoritate ale ASF, in calitate de autoritate de rezolutie, pot fi atacate in contencios administrativ, dupa procedura normala, reglementata de Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, ceea ce inseamna ca aceste decizii sau acte de autoritate pot fi susceptibile si de suspendare, inclusiv de suspendare provizorie (institutii reglementate de art. 15, respectiva, art. 14 din Legea nr. 544/2004).

4. Interesant este ca, spre deosebire de rezolutia bancara, in cazul careia legiuitorul a facut un efort deosebit pentru a reglementa totul in cuprinsul celor 215 pagini format A4 ale legii, in cazul rezolutiei asiguratorilor s-a ales calea reglementarii secundare, fiind date in competenta ASF, conform art. 160, mai multe aspecte de detaliu ale redresarii si rezolutiei asiguratorilor[16]: condiţiile necesare pentru aplicarea masurilor de intervenţie timpurie si identificarea situaţiilor in care se considera ca un asigurator este in curs de a intra in dificultate sau este susceptibil de a intra in dificultate; criteriile pentru evaluarea impactului intrarii in dificultate a unui asigurator asupra pieţei de asigurari, asupra altor asiguratori, procesul de evaluare şi de luare a deciziilor de rezoluţie, stabilirea elementelor necesare eficacitaţii instrumentului de vanzare a activitaţii, circumstanţele adecvate aplicarii masurilor de recapitalizare ţinand cont de factorii corespunzatori acestor masuri si regulile de transparenţa aplicate in cazul folosirii instrumentelor de rezoluţie precum si detaliile suplimentare şi circumstanţele in care pot fi aplicate masurile de rezoluţie si criteriile necesare evaluarii posibilitaţilor de aplicare şi procedura de implementare a masurilor din planul de rezoluţie ; activitaţile, serviciile şi operaţiunile care se incadreaza, in genere, in categoria funcţiilor critice, precum şi criteriile pentru stabilirea liniilor de activitate şi a serviciilor asociate care se incadreaza in categoria liniilor de activitate esenţiale, dar si erviciile critice pe care ASF poate sa le ceara de la instituţiile aflate in procedura de rezoluţie pentru a permite unui destinatar sa exercite in mod eficient o activitate care i-a fost transferata; metodologia utilizata pentru stabilirea valorii instrumentelor financiare derivate atunci cand un asigurator se afla in procesul de rezoluţie; detalii privind informaţiile, indicatorii calitativi şi cantitativi, precum şi privind seriile de scenarii de criza financiara şi macroeconomica grava, relevante pentru condiţiile specifice asiguratorului, care includ evenimente de amploare sistemica şi crize specifice relevante, care trebuie sa se regaseasca in planurile de redresare.


[1] In plus, Legea nr. 312/2015 stabileste un numar foarte mare de sanctiuni contraventionale, date in competenta ASF (a se vedea art. 611 – 617), precum si o procedura de contestare in justitie a deciziilor ASF in materie de rezolutie care este similara cu contenciosul administrativ: actul de constatare a contraventiei este considerat act administrativ, contestabil la Curtea de apel in prima instanta si la ICCJ in recurs, el fiind si pasibil de suspendare a efectelor, prin mecanismul reglementat de art. 14-15 din Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ. Este o diferenta majora de tratament fata de cealalta autoritate de rezolutie reglementata de Legea nr. 312/2015, respectiv, BNR, ale carei acte si decizii administrative sunt contestabile in prima si ultima instanta la ICCJ, fara posibilitatea de suspendare.
[2] Din punctul de vedere al tehnicii legislative, glisarea intre aceste trei notiuni complet diferite este un scandal in sine, de vreme ce, conform Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativa, un concept juridic nu poate fi utilizat, in cadrul aceluiasi act normative, cu mai mult de un singur inteles. Dar a utiliza notiunea de “firma” cu sensul de societate sau intreprindere este o grava eroare conceptuala, intrucat firma este un element de identificare a unei entitati, cu sau fara personalitate juridica, si nu o forma juridica de organizare.
[3]Am pus ghilimele intrucat astfel de texte legale, plasate de lege in materia “definitiilor”, ar trebui sa ne ofere criterii precise de decelare a unui concept juridic (prin natura sa relativ greu de inteles), precum si unicitate si coerenta in interpretarea si aplicarea legii. In cazul analizat, conceptualizarea acestui subiect de drept, potential beneficiar al unei proceduri de rezolutie, este cat se poate de imprecisa si, in plus, face apel, in cascada, la alte reglementari, tot atat de imprecise.
[4] Documentul in format PDF poate fi descarcat de aici.
[5] E vorba de un minim de 730 de mii de euro, dupa ultimele standarde in materie.
[6] MiFID pune trei conditii suplimentare pentru acceptabilitatea existentei si recunoasterii unei astfel de entitati fara personalitate juridica: (i) conditia ca legile interne ale tarilor membre sa permita existent unei astfel de entitati care sa se poata ocupa cu astfel de activitati si (ii) conditia ca acea entitate fara personalitate juridica sa aiba un statut juridic suficient de bine caracterizat pentru a putea asigura protectia tertilor la un nivel similar cu cel “oferit” de o persoana juridica si (iii) conditia ca acea entitate sa faca obiectul unei supravegheri prudentiale corespunzatoare.
[7] Pentru a dobandi calitatea de intreprindere de investitii, o persoana fizica trebuie sa detina bani, instrumente financiare sau alte active ale clientilor, sa se fi asigurat ca, in caz de insolventa sau insolvabilitate, nu se poate intampla confuziunea patrimoniului propriu al persoanei fizice – intreprindere de investitie cu cel al clientilor (de ex., o fractiune a patrimoniului menita a impune o segregare ireversibila a creditorilor profesionali fata de cei personali poate fi asigurata printr-o fiducia sau, dupa caz, prin inregistrarea unui patrimoniu profesional de afectatiune, in sensul art. 2324 alin. (4) C. civ.) si, in fine, sa fi fost supusa unei supravegheri prudentiale adecvate si este auditata.
[8] Si, totusi, Legea darii in plata (mai cunoscuta sub acronimul DIP), care isi propune liberarea de datoriile reziduale a simplului particular sufocat de datorii la banca a fost catalogata “risc sistemic sever”. Nu este asta o minunata lume noua?
[9] Publicata in M. Of. nr. 813/2.11.2015, legea a intrat in vigoare pe data de 5.11.2015, adica la trei zile de la publicare. Intrucat nu are un termen de intrare in vigoare, rezulta ca Legii nr. 246/2015 ii este aplicabila regula constitutionala a intrarii in vigoare a legilor la trei zile de la publicarea lor oficiala.
[10] Pentru aceasta notiune, a se vedea supra, p.16-20.
[11] In legatura cu acest instrument de rezolutie, legea precizeaza, la art. 70, ca el se poate aplica numai impreuna cu un alt instrument de rezoluţie. Acest text, desi logic, nu are un echivalent in Legea rezolutiei bancare.
[12] Ne putem intreba daca cerintele “din dreptul civil” la care, prin text legal expres, se renunta, sunt cele relative la formalitatile de intabulare, inregistrare in registre publice, la autoritatile fiscal, etc. de asemenea, fiind vorba de o vanzare fortata, ne putem intreba daca, in procedura falimentului entitatii reziduale o asemenea vanzare ar putea fi anulata ca fiind in frauda creditorilor. Dar rezolutia asigurarilor este o chestiune prea noua pentru dreptul romanesc pentru a ne putea pronunta la acest moment, iar vanzarea fortata la care se refera art. 73 din Legea nr. 246/2015 este o situatie de prea stricta exceptie pentru a merita o dezbatere in sine.
[13] Formula legala implica existenta si a unei discriminari justificate…
[14] Termenii juridici utilizati de aceste texte legale par a fi traduceri neinspirate din engleza a unor sintagme ale directivelor europene in domeniu, intrucat, din punct de vedere juridic, nu exista in dreptul nostru nici expresia a transfera inapoi, nici cuvantul reprimire.
[15] Reamintesc ca acestia sunt deponentii, in caz de faliment bancar.
[16] ASF poate, prin regulament, sa isi listeze si sa isi descrie chiar si propriile competenţe in materie de redresare si rezolutie a asiguratorilor, ceea ce este destul de bizar.


Prof. dr. Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIAȚII


Aflaţi mai mult despre , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.