Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Legea insolvenței persoanei fizice reloaded sau În locul lui Moș Crăciun vine Grinch. Din nou (I)
09.11.2016 | Gheorghe PIPEREA

Gheorghe Piperea

Gheorghe Piperea

Tipurile de proceduri de insolventa. Schema celor trei tipuri de procedura si descarcarea de datorii reziduale

Legea insolventei persoanei fizice stabileste trei tipuri de proceduri de insolventa, proceduri foarte diferite intre ele, dar care pot avea, toate, un element comun: descarcarea de datorii reziduale. Potrivit art. 5 din Lege, insolventa persoanei fizice poate inseamna: (i) rambursarea pe baza de plan a datoriilor; (ii) insolventa prin lichidarea de active; (iii) procedura simplificata de insolventa.

Cele trei proceduri pot sa decurga una din alta si, mai mult decat atat, pot fi reversibile. Astfel, o rambursare pe baza de plan care este imposibila din punct de vedere economic sau juridic ori care s-a soldat cu un esec poate degenera intr-o insolventa prin lichidare de active. La randul sau, aceasta poate sa inceteze, in favoarea unei (teoretice) rambursari pe baza de plan a datoriilor, daca, in timpul lichidarii, debitorul primeste o donatie sau o mostenire de natura a modifica substantial starea sa patrimoniala si a face posibila fie rambursarea in intregime a datoriilor, fie confirmarea unui plan de rambursare. O procedura simplificata de insolventa (care este o procedura accelerata de lichidare a datoriilor, urmata de o procedura amanata pe trei ani de descarcare de datorii reziduale) poate fi transformata intr-o procedura de rambursare pe baza de plan daca debitorul primeste donatii sau mosteniri consistente. Aceeasi procedura simplificata se poate transforma intr-o procedura de insolventa prin lichidare de active fara posibilitatea de descarcare de datoriile reziduale daca debitorul nu respecta conditiile puse in notificarea consecutiva hotararii de deschidere a procedurii simplificate de insolventa.

Descarcarea de datorii reziduale este unul dintre cele trei scopuri ale procedurii prevazute de Legea insolventei persoanei fizice, scop fixat de art. 1 din Lege: redresarea situatiei financiare a debitorului, acoperirea intr-o masura cat mai mare a pasivului acestuia si descarcarea de datorii.

1. Schematizarea procedurii rambursarii pe baza de plan

Acest tip de procedura este doar teoretic o procedura “administrativa” de insolventa. In fapt, ea este o procedura semi-judiciarizata, date fiind multiplele ocazii cu care participantii la procedura pot ajunge in fata instantei (plangeri sau contestatii contra deciziilor comisiei, actiuni directe in fata instantei, cum ar fi actiunea debitorului care ar cere confirmarea planului de rambursare contra votului negativ al creditorilor, actiuni vizand controlul judiciar al actelor si operatiunilor administratorului procedurii, etc.).

Procedura de rambursare a datoriilor pe baza de plan presupune nu numai conditii si termene procedurale restrictive, ci si pasi si jaloane procedurale care delimiteaza procedura pe stadii, in orice moment procedura putand sa vireze catre o insolventa prin lichidare de active. Astfel, pot fi identificate un stadiu preliminar si mai multe stadii procedurale popriu-zise, dupa categorisirile si distinctiile de mai jos.

(i) Stadiul preliminar: debitorul care intentioneaza sa obtina “protectia” insolventei este obligat sa notifice intentia sa creditorilor cunoscuti (art. 13 alin. (4)); debitorul poate sesiza comisia de insolventa doar dupa trecerea a minim 30 de zile de la notificare; creditorii pot, in tot in acest timp, sa declanseze contra debitorului diverse proceduri de urmarire silita, inclusiv pentru motivul ilegitim de a putea controla procedura prin intermediul executorului judecatoresc investit cu puterea de a-l executa silit pe debitor si, ulterior, sa supravegheze insolventa prin rambursare pe baza de plan; in acest stadiu preliminar se poate pune problema, macar la nivel teoretic, daca debitorul va putea cere instantei sa dispuna pe cale de ordonanta presedintiala, suspendarea executarilor silite sau daca creditorilor li se va permite sa ceara indisponibilizarea (sechestrul) averii debitorului, ambele optiuni fiind permise in procedura insolventei profesionistilor; prin analogie, asemenea cereri se vor putea face si in procedura insolventei persoanei fizice.

(ii) Pasul unu: se formuleaza de catre debitor cererea de rambursare a datoriilor pe baza de plan; procedura se deruleaza in fata comisiei de insolventa; deciziile comisiei nu sunt executorii, putand fi contestate la judecatorie, iar hotararile judecatoriei sunt atacabile cu apel la tribunal, acesta fiind un apel suspensiv de executare; daca se admite in principiu cererea debitorului de rambursare a datoriilor pe baza de plan, se suspenda provizoriu si temporar, pe maxim 3 luni, executarile silite contra debitorului; daca in aceste trei luni nu se ajunge sa se confirme un plan (ceea ce este previzibil, avand in vedere complexitatea procedurii si multitudinea cailor de atac prevazute de lege), se poate desprinde din dosarul de insolventa un dosar paralel, in care se cere instantei, repetitiv, suspendarea provizorie a executarii silite; o cerere de rambursare a datoriilor pe baza de plan poate fi admisa daca debitorul este de buna-credinta si este intr-o situatie de supra-indatorare, dar care nu este o situatie iremediabil compromisa; asadar, procedura “administrativa” de insolventa nu se deschide prin constatarea starii de insolventa a debitorului, ceea ce este de-a dreptul bizar[1]; o cerere de rambursare a datoriilor pe baza de plan poate fi respinsa de comisia de insolventa daca situatia debitorului este iremediabil compromisa; in acest caz, comisia, dupa ascultarea debitorului, va putea cere instantei sa dispuna deschiderea procedurii insolventei prin lichidare de active; interesant este ca, daca s-a respins cererea de deschidere a procedurii “administrative” de insolventa, debitorul, el insusi, nu va putea cere lichidarea, ci va putea cere, dupa trecerea unei perioade de 6 luni, doar o alta rambursare pe baza de plan.

(iii) Pasul doi: dupa deschiderea procedurii de catre comisia de insolventa printr-o decizie care contine si dispozitia de numire a administratorului procedurii, se trece la elaborarea tabelului creantelor; atributia verificarii creantelor si intocmirii tabelului creantelor apartine administratorului procedurii; in genere, atributiile administratorului procedurii sunt similare celor pe care le are administratorul judiciar in procedura insolventei profesionistilor[2]; atat tabelul creantelor, cat si rapoartele semestriale si celelalte masuri ale administratorului procedurii (cu exceptia raportului final) sunt supuse plangerilor debitorului, creditorilor si altor persoane interesate; plangerile sunt solutionate de comisia de insolventa, iar hotararile acesteia, precum si raportul final al administratorului procedurii, sunt supuse contestatiilor la judecatorie; solutiile date in contestatii sunt supuse apelului la tribunal.

(iv) Perioada intermediara: desi nu exista o perioada de observatie formal reglementata, asa cum este aceasta conceputa in Legea insolventei profesionistilor nr. 85/2014, este evident ca intre data deschiderii procedurii si data  confirmarii unui plan de rambursare a datoriilor debitorul trebuie sa isi limiteze activitatea obisnuita, inclusiv sub aspectul capacitatii sale de exercitiu; debitorul nu va putea, in aceasta perioada, sa incheie niciun act juridic neobisnuit (acte de dispozitie de valoare mare, dari in plata, remiteri de datorie, acte juridice cu titlu gratuit, etc.), ci numai acte juridice si operatiuni ce tin de activitatea sa curenta; el nu doar ca este tinut sub supravegherea administratorului procedurii, dar el trebuie sa formuleze si sa depuna trimestrial la comisia de insolventa informatii relative la activitatea si patrimoniul sau; contractele de lunga durata ale debitorului, inclusiv cele de utilitati, se prezuma a fi continuate; din punctul de vedere al credibilitatii, pe toata aceasta perioada intermediara, debitorul este purtatorul stigmatului insolventei, ceea ce inseamna ca aceasta perioada ar trebui sa fie cat mai scurta posibil (cu toate ca, in realitate, ea va dura, dupa o estimare optimista, 8 luni, iar dupa o estimare realista, 2 ani); administratorul procedurii va face, in aceasta perioada, o analiza diagnostic a sanselor unui plan, dar si un inventar al bunurilor debitorului; un proiect de plan de rambursare se supune unei proceduri prealabile de “conciliere” cu creditorii, procedura in cadrul careia debitorul si creditorii sunt “asistati” de administratorul procedurii.

(v) Pasul trei: propunerea planului, concilierea asupra planului si votul creditorilor; pentru aprobarea planului de catre creditori este necesar votul creditorilor care reprezinta cel 55% din valoarea creantelor si cel putin 30% din creantele privilegiate.

(vi) Pasul patru: confirmarea planului poate fi dispusa, in principal, pe baza hotararii favorabile a creditorilor luata cu majoritatea dubla de 55%, din valoare totala a creantelor si de 30% din valoarea creantelor privilegiate; planul poate fi confirmat de instanta, in mod exceptional, chiar in contra votului creditorilor[3], daca administratorul procedurii a consemnat intr-un proces – verbal ce constata votul negativ asupra planului ca acesta este, totusi, fezabil; decizia de a cere confirmarea planului in contra votului creditorilor sau, dupa caz, trecerea la insolventa prin lichidare de active, apartine exclusiv debitorului; pe de alta parte, cand exista o astfel de opinie a administratorului procedurii asupra “fezabilitatii” planului, administratorul procedurii poate sesiza comisia de insolventa, care va putea cere creditorilor repetarea votului, pornind de la premisa ca administratorul procedurii considera planul ca fiind fezabil; respingerea planului de catre creditori si infirmarea acestuia de catre instanta duc la insolventa prin lichidare de active; in acest caz, perioada intermediara nu se mai soldeaza cu un plan, ci cu o lichidare; de asemenea, procedura rambursarii pe baza de plan poate degenera intr-o lichidare: esecul unui plan confirmat sau imposibilitatea realizarii unui plan sunt evenimente care determina dreptul creditorilor de a cere lichidarea; de altfel, asa cum s-a vazut, si debitorul poate cere direct lichidarea, in cazul votului negativ al creditorilor asupra planului.

(vii) Pasul cinci :  descarcarea de datoriile reziduale, ca urmare a realizarii planului; descarcarea de datorii nu este automata, ea fiind o masura dispusa pe cale separate de instanta.

2. Schematizarea procedurii insolventei prin lichidare de active

Daca debitorul “considera” ca situatia sa este iremediabil compromisa, el va putea cere direct instantei initierea insolventei prin lichidare de active (art. 6 alin. (1)). In acest caz nu mai exista obligatia notificarii prealabile a creditorilor cu privire la intentia debitorului de a cere lichidarea.

Daca, insa, debitorul a cerut rambursarea pe baza de plan, iar aceasta cerere i-a fost respinsa de comisie, el nu mai poate cere insolventa prin lichidare de active. Daca s-a deschis o procedura de rambursare a datoriilor pe baza de plan, iar creditorii au votat impotriva planului, debitorul are optiunea de a cere insolventa prin lichidare de active[4].

Asa cum s-a observat mai sus, procedura rambursarii pe baza de plan poate degenera intr-o insolventa prin lichidare de active. Facultatea de a cere trecerea la lichidare apartine creditorilor, fie individual (in caz de esec al planului, oricare dintre ei poate cere trecerea la lichidare), fie in colectiv (in caz de imposibilitate de realizare a planului, toti creditorii pot cere trecerea la lichidare).

Si comisia de insolventa poate cere trecerea la insolventa daca va constata, dupa ascultarea debitorului, ca situatia sa este iremediabil compromisa.

O procedura de insolventa simplificata poate deveni o insolventa prin lichidare de active daca se constata ca debitorul fara venituri si fara avere a primit o donatie sau o mostenire care modificata substantial situatia sa patrimoniala.

Schematic, procedura insolventei prin lichidare de active este similara cu falimentul in procedura simplificata, reglementata de Legea nr. 85/2014. Astfel:

(i) stadiul preliminar: debitorul care este in situatie iremediabil compromisa formuleaza o cerere de insolventa prin lichidare de active, pe care o depune la comisia de insolventa; aceasta din urma, dupa ce analizeaza cererea, o trimite instantei cu indicarea opiniei proprii dupa care debitorul poate sau nu poate sa fie pus sub protectia insolventei; cererile de deschidere a procedurii formulate de creditori ca urmare a esecului sau imposibilitatii realizarii planului, precum si cererea comisiei care constata ca situatia debitorului este iremediabil compromisa se depun direct la instanta; si in aceasta situatie se poate pune problema suspendarii prin ordonanta presedintiala a executarilor silite sau a indisponibilizarii bunurilor din averea debitorului, pentru a nu se spori gravitatea starii de insolventa;

(ii) pasul unu: hotararea judecatoreasca de deschidere a procedurii; in toate cazurile, hotararea de deschidere a procedurii se pronunta de catre instanta, care va dispune si numirea unui lichidator; odata cu hotararea de deschidere a procedurii se instaleaza si efectele obisnuite ale acesteia: se suspenda de drept urmaririle individuale contra debitorului, sunt inghetate creantele la valoare lor din data deschiderii procedurii, sunt supuse lichidarii datoriile anterioare si sunt interzise obligatiile noi;

(iii) perioada lichidarii: debitorul nu poate efectua decat operatiunile juridice premise de art. 57 si doar in limitele acolo prevazute; in genere, se poate spune ca este limitata capacitatea de exercitiu a debitorului, drepturile acestuia fiind exercitate de lichidator (cu exceptia celor strict personale); spre exemplu, debitorul nu poate incheia, pe perioada procedurii, decat acele acte juridice care se refera la bunurile sale ne-urmaribile si actele juridice de intretinere a sa si a persoanelor aflate in ingrijirea sa, in limitele cheltuielilor aprobate pentru asigurarea unui nivel de trai rezonabil (art. 57 alin. (2)); pe toata perioada procedurii, debitorul trebuie sa lucreze sau, daca nu are un loc de munca ori un venit corespunzator, sa isi caute de lucru; in perioada de dupa deschiderea procedurii, se elaboreaza tabelele de creante, se efectueaza inventarul averii debitorului, se stabileste cuantumul maxim al cheltuielilor debitorului necesare mentinerii unui nivel de trai rezonabil pentru el si familia sa; pe toata perioada lichidarii, operatiunile financiare relative la debitorul se vor realiza printr-un cont bancar controlat de lichidator; masurile lichidatorului si, in special, tabelele de creante, sunt supuse contestatiilor creditorilor; in aceasta perioada se efectueaza lichidarea averii debitorului, conform normelor relative la executarea silita; de asemenea, se efectueaza distributiile catre creditori, conform ordinii de preferinta inscrisa in art. 62;

(iv) pasul doi: hotararea de inchidere a procedurii; procedura se inchide prin hotarare a instantei, dupa ramanerea definitiva a raportului final al lichidatorului (art. 64); odata cu inchiderea procedurii, instanta se dezinvesteste; nu acelasi lucru se intampla si cu lichidatorul; acesta, sub controlul comisiei de insolventa, va continua sa exercite functia de supraveghere a debitorului fata de care s-a inchis procedura lichidarii;

(v) perioada “postinchidere procedura”, care se intinde pe maxim 5 ani dupa data inchiderii procedurii, este o perioada in decursul careia, sub supravegherea lichidatorului, debitorul trebuie sa depuna eforturi pentru a achita un minim de 40% din totalul datoriilor ramase neacoperite in timpul procedurii si sa respecte diferite alte obligatii, sub sanctiunea pierderii dreptului de stergere a datoriilor reziduale; astfel, se vor putea sterge datoriile reziduale ce reprezinta maxim 50% din total, daca debitorul plateste de 50% intr-un an de la inchiderea procedurii, sau 40% din total, daca debitorul plateste 60% din total intr-o perioada de 3 ani; daca, totusi, au trecut 5 ani si nu s-a reusit nici plata acestor procente din datoriile reziduale, atunci acestea vor fi supuse unei proceduri judiciare separate de stergere; in aceasta perioada “postinchidere procedura”, desi instanta se dezinvesteste de procedura propriu-zisa de insoventa, lichidatorul ramane totusi investit cu supravegherea modului in care debitorul isi respecta obligatiile “postinchidere procedura”; comisia de insolventa ramane, de asemenea, competenta sa il supravegheze pe lichidator;

(vi) hotararea finala, relativa la descarcarea de datorii reziduale, se emite intr-un dosar distinct, separat de dosarul fostei proceduri de lichidare; dupa trecerea perioadelor de 1 an, 3 ani sau 5 ani, dupa caz, debitorul va putea cere instantei sa pronunte o hotarare separata de descarcare de datoriile reziduale;

(vii) retroactiv, hotararea de deschidere a procedurii insolventei prin lichidare de active poate avea si efecte asupra actelor juridice incheiate de debitor in perioada suspecta (perioada de doi ani anterioara deschiderii procedurii); aceste acte juridice pot fi anulate daca au fost incheiate in frauda creditorilor;

(viii) dupa hotararea finala relativa la descarcarea de datorii, exista o perioada de inca 5 ani in care se produc efecte ulterioare, consecventiale inchiderii procedurii si descarcarii de datoriile reziduale; prin hotararea de inchidere a procedurii sau, dupa caz, prin hotararea de revocare a beneficiului eliberarii de datorii, instanta va putea dispune, la cererea oricarei persoane interesate, interdictia ca debitorul sa ocupe functii de conducere in cadrul unor persoane juridice ori autoritati (art. 86 alin. (3)); interdictia se dispune pe o durata de 5 ani.

3. Procedura asa-zis “simplificata” de insolventa

Atributul “simplificat” atasat acestei proceduri este de-a dreptul sarcastic[5]. A se observa ca, in toata aceasta procedura, comisia intervine de doua ori; la fel si instantele de judecata; lichidatorul pare a fi prezent permanent, el fiind, in lipsa unei dispozitii exprese care sa atribuie comisiei de insolventa aceasta competenta, acel organ al procedurii care il supravegheaza pe debitor. Si, desigur, membrii comisiei, judecatorii, lichidatorii, precum si tot personalul auxiliar, trebuie platiti. Tot ceea ce trebuie sa se evite este stergerea unei enorme datorii de 10-12 mii lei. Simplu, eficient si necostisitor, nu-i asa?

Desi, asa cum rezulta din art. 65, procedura se aplica unor persoane care nu au venituri, nu au averi (no income, no assets = NINA) si nici datorii mai mari de 12 mii de lei, acest tip de insolventa este foarte prolix reglementat, este incarcat de tensiune birocratica si este nejustificat de costisitor. De altfel, din modul in care este formulat art. 65 din lege ne rezulta ca, daca debitorul este NINA, el va depune cererea de insolventa simplificata la comisie. Asadar, daca pentru debitorul obisnuit insolventa este o facultate, pentru debitorul NINA insolventa este o obligatie[6].

Comisia de insolventa va verifica indeplinirea conditiilor de deschidere a procedurii si, daca rezultatul este „pozitiv”, va sesiza instanta cu cererea de deschidere a procedurii simplificate[7]. Instanta va constata indeplinirea acestor conditii, intr-o sedinta la care ii citeaza pe debitor si pe creditori.

Dupa ce sentinta de deschidere a procedurii va fi ramas definitiva, toate urmaririle silite contra debitorului se vor suspenda de drept, iar datoriile sale vor fi inghetate la valoarea din data deschiderii procedurii.

In termen de 15 zile de la ramanerea definitiva a hotaririi de deschidere a procedurii simplificate, comisia de insolventa va emite o notificare adresata debitorului in care ii va pune in vedere acestuia sa isi plateasca datoriile curente, sa nu se imprumute si sa comunice anual comisiei situatia sa patrimoniala, inclusiv o schimbare pozitiva in privinta activelor sale patrimoniale (bunuri dobandite din eventuale mosteniri sau donatii[8]) sau a veniturilor sale. Aceste obligatii trebuie sa fie respectate de debitor in urmatorii trei ani. In caz contrar, comisia de insolventa poate dispune incetarea procedurii simplificate, cu consecinta reinvierii tuturor datoriilor anterioare deschiderii procedurii, inclusiv a dobanzilor si a penalitatilor.

O supraveghere curenta a debitorului NINA din partea unui lichidator este necesara pentru scopurile reglementarii, intrucat comisia de insolventa nu este un organ permanent pentru a putea exercita o astfel de supraveghere. Asadar, prin analogie cu dispozitiile din materia insolventei prin lichidare de active, va exista si in aceasta procedura un lichidator cu atributii analoage, chiar daca institutia lichidatorului nu este expres prevazuta in lege pentru supravegherea debitorului NINA.

Daca, la expirarea acestui termen de 3 ani, comisia de insolventa va constata ca debitorul a respectat obligatiile impuse prin notificare, va emite o decizie de inchidere a procedurii in care constata indeplinirea conditiilor pentru stergerea datoriilor reziduale ale debitorului.

Nu se poate sti cu precizie ce institutie constata stergerea datoriilor reziduale in cazul debitorului NINA (instanta sau comisia de insolventa), intrucat o competenta anume in acest scop nu este expres prevazuta in lege. Prin analogie, se poate adopta solutia de la procedura insolventei prin lichidare de active, prevazuta la art. 72: stergerea datoriilor reziduale se dispune, si in aceasta situatie, de instanta, si nu de comisia de insolventa.

Asadar, dupa ce decizia comisiei de insolventa de inchidere a procedurii va ramane definitiva, debitorul va putea cere judecatorului sa emita o hotarare separata de descarcare de datoriile reziduale, iar judecatorul va emite o asemenea decizie doar daca va constata, la randul sau, ca obligatiile din notificare au fost respectate pe perioada de 3 ani impusa de lege.

Descarcarea de datoriile reziduale versus liberarea de datorii in dreptul comun

1. In sistemul Legii insolventei persoanelor fizice, principiul raspunderii nelimitate si indefinite pentru datoriile persoanei fizice ramane aplicabil, doar ca unele consecinte ale acestuia sunt cvasi-restrictionate prin hotarari ale instantei de descarcare de datoriile reziduale. In cazul in care descarcarea de datorii este refuzata sau, dupa caz, revocata, se revine la principiul raspunderii nelimitate in toata splendoarea lui.

Datoriile reziduale reprezinta acea parte din datoriile totale ale debitorului care vor fi ramas neacoperite dupa finalizarea oricaruia dintre cele trei tipuri de procedura, iar descarcarea de aceste datorii reziduale (stergerea acestora, asa cum rezulta din definitia de la art. 2 pct. 11 din Legea) presupune, de fiecare data, hotarari separate ale de instantei[9].

Descarcarea de datorii este o solutie judiciara care presupune verificarea indeplinirii de catre debitor a unor conditii si/sau a trecerii unor termene (5 ani, in cazul insolventei prin lichidare de active, trei ani in cazul insolventei simplificate), masuri care se iau fie ca urmare a succesului unui plan de rambursare a datoriilor, fie la propunerea comisiei de insolventa. In consecinta, nu exista o descarcare automata de datorii. Asadar, descarcarea de datoriile reziduale nu este automata: ea este dispusa, la cerere, de instanta, printr-o hotarare separata de hotararea de inchidere a procedurii, in oricare din cele trei variante prevazute de lege.

Pe de alta parte, descarcarea de datorii este conditionata si, de aceea, ea poate fi refuzata pentru motivele prevazute la art. 75 (debitorul isi incalca cu intentie sau din neglijenta oricare dintre obligatiile prevazute de legea insolventei sau, dupa caz, obligatiile impuse lui in perioada “postinchidere procedura”), sau revocata pentru fraude in dauna creditorilor savarsita in cei trei ani ulteriori inchiderii procedurii (art. 77). Daca beneficiul descarcarii de datorii a fost revocat, atunci debitorul nu va mai putea formula inca o cerere de insolventa in urmatorii 5 ani, in niciuna dintre modalitatile pevazute de lege (art. 86 alin. (2)). Daca cererea de descarcare de datorii este respinsa, atunci debitorul va fi tinut de toate obligatiile istorice sau curente, inclusiv de dobanzile si penalitatile la acestea. In mod evident, in aceste cazuri, se revine la raspunderea nelimitata reglementata de art. 2324 alin. (1) C. civ.

Intr-o prima modalitate, eliberarea de datoriile reziduale poate interveni in urmarea unui plan de rambursare a datoriilor finalizat cu succes. Pentru a obtine eliberarea, debitorul trebuie sa ataseze cererii sale decizia comisiei care constata inchiderea procedurii de rambursare pe baza de plan. Chiar daca decizia comisiei constata incetarea procedurii fara incidente relative la programul de plati, instanta poate decide respingerea cererii de liberare de datorii, daca debitorul nu si-a respectat obligatiile stabilite de legea insolventei sau asumate prin plan (nu se vede, totusi, cum ar putea fi inchisa o procedura pe baza e plan in cazurile in care planul nu a fost integral realizat), a fost neglijent sau lipsit de interes pentru executarea obligatiilor, a fost condamnat, concediat, a inlesnit ajungerea sa in insolventa (probabil ca acest ultim motiv de refuz al descarcarii de datorii trebuie verificat retroactiv, dupa ce debitorul va fi trecut prin furcile caudine ale unei proceduri intermediare de 8 luni pana la 2 ani, plus o perioada de 5 ani + un an aditional de executare a planului) sau a acumulat datorii ori pentru orice alte motive prevazute la art. 4 alin. (4) drept temeiuri ale respingerii cererii initiale de insolventa pe baza de plan.

Intr-o a doua modalitate, in procedura insolventei prin lichidare de active, descarcarea de datorii reziduale intervine la finalul celor 1 an, trei ani sau 5 ani de perioada “postinchidere” procedura, cu conditia ca, in primul an, debitorul sa fi achitat 50% din datorii, in primii trei ani, debitorul sa fi achitat 40% din datorii, iar dupa trecerea unei perioade de minim 5 ani, debitorul sa fi achitat o catime oarecare din datorii (desi este posibil ca debitorul sa nu reuseasca sa achite nimic in acesti 5 ani, descarcarea de datorii poate interveni totusi, cu conditia sa nu existe motive de genul celor listate la art. 75 pentru care descarcarea de datorii este refuzata).

In procedura “simplificata” de insolventa, descarcarea de datorii intervine la finalul celor 3 ani ulteriori inchiderii procedurii, cu conditia ca debitorul LINA sa isi fi executat intocmai obligatiile stabilite de comisia de insolventa prin notificarea emisa dupa inchiderea procedurii “simplificate”. Chiar daca acest debitor, prin definitie, nu are venituri si nici averi, descarcarea de datorii i se poate refuza si lui, pentru aceleasi motive aplicabile debitorilor “obisnuiti”. Sensul sau macar utilitatea acestei reguli scapa oricarei incercari de analiza rationala.

2. Este rezonabil ca descarcarea de datorii sa nu fie totala si nici neconditionata in cazul unui plan de rambursare a datoriilor. Dar faptul ca descarcarea de datorii consecutiva inchiderii procedurii insolventei prin lichidarea de active si chiar si cea care poate interveni in urmarea inchiderii procedurii “simplificate” de insolventa (care presupune o datorie totala de maxim 12 mii de lei) nu este nici automata, nici totala, nu mai este rezonabil. Spre exemplu, in cazul debitorului NINA, descarcarea de datorii nu intervine imediat, ci numai dupa trecerea unei perioada de minim 3 ani, in care debitorul NINA/LINA trebuie sa dea dovezi temeinice de indreptare, ca in cazul unui condamnat care se vrea reabilitat. In plus, unui astfel de debitor fara venituri si fara averi i se poate refuza acest “beneficiu”, ceea ce in cazul sau este absurd. In procedura insolventei prin lichidare de active, debitorul va trebui ca, intr-o perioada de maxim un an, sa achite un minim de 50% din datoriile sale reziduale (cele ramase neachitate in cadrul procedurii insolventei prin lichidare de active) sau, intr-o perioada de minim 40%. Doar in aceste conditii instanta, sesizata in acest scop, va dispune descarcarea de restul datoriilor. Ne putem intreba de unde va reusi debitorul, ale carui active urmaribile au fost lichidate in procedura insolventa, sa gaseasca resursele platii acestor datorii intr-un an sau in trei. Sa nu uitam ca este vorba de un debitor falit, care nu ar putea avea o “imagine” mai buna in relatiile de munca sau profesionale decat aceea pe care i-o “ofera” stigmatul falimentului. Daca debitorul nu va reusi, totusi, sa isi achite datoriile in cei cinci ani ulteriori inchiderii procedurii, atunci instanta ii va da descarcare de datorie.

Interesant este ca, in conditiile in care debitorul ar ignora “beneficiile” acestei proceduri de “protectie”, el ar putea sa se libereze de aceste datorii, fie prin imposibilitatea de plata (art. 1634 C. civ. prevede o astfel de liberare de datorii), fie prin stingerea dreptului material la actiune a creditorului contra sa, prin efectul prescriptiei. Termenul general de prescriptie este de 3 ani. In schimb, daca debitorul face greseala de a apela la “protectia” insolventei, atunci prescriptia, intrerupta de hotararea de deschidere a insolventei pe baza de plan, va fi prelungita dupa data inchiderii procedurii, cu inca 5 ani, perioada minima dupa care instanta poate acorda beneficiul descarcarii de datorii a debitorului. Cum procedura insolventei prin lichidare de active poate dura mai mult de un an, inseamna ca acest termen de plata de 5 ani + n ani, cat dureaza procedura, este o adevarata prelungire legala a termenului prescriptiei, o dublare, practic, a termenului in care aceasta ar interveni in conditii normale, cand debitorul nu apeleaza la aceasta metoda de “protectie” contra urmaririlor creditorilor.

In cazul insolventei profesionistilor persoane fizice, procedura reglementata de Legea nr. 85/2014, descarcarea de datorii este imediata si totala, cu conditia ca falimentul sa fie scuzabil (ne-fraudulos). Nu exista niciun motiv care sa justifice o asemenea discriminare intre persoane fizice. In definitiv, profesionistul persoana fizica si simplul particular sunt, si unul si celalalt, persoane fizice, o raspundere limitata pentru unul si o raspundere ne-limitata si perpetua pentru celalalt neavand nicio motivatie valida.

Darea in plata, reglementata de art. 59 din Legea insolventei persoanelor fizice, nu are efect liberatoriu. Debitorul ramane obligat si pentru restul ramas neacoperit de valoarea bunului luat in plata in contul creantei, urmand a “beneficia” de descarcarea de datorii in conditiile de mai sus. Dispozitia este in contradictie nu numai cu Directiva 2014/17 a creditelor imobiliare (art. 22 alin. (4)-(6), in principal), dar chiar si cu Codul civil, intrucat ipotecile “fara regres”, in cazul carora creditorul ipotecar trebuie sa isi limiteze urmarirea silita la bunul ipotecat, neavand dreptul de a cere acoperirea restului de creanta in caz de insuficienta valorica a ipotecii, devin, practic, ipoteci cu regres. La fel stau lucrurile si cu acele conventii prin care creditorul si debitorul se invoiesc ca urmarirea creditorului, in caz de neexecutare, sa se limiteze la bunul ipotecat: Legea nr. 151/2015 a insolventei persoanelor fizice modifica, implicit, si aceste conventii[10].

Asadar, aceasta lege, prezentata in nota sa de fundamentare ca fiind o lege de protectie a consumatorilor si o lege a celei de-a doua sanse, nu numai ca nu respecta codul genetic al procedurilor de insolventa, dar ea nu este o lege de protectie. In “filozofia” acestei legi nu exista o reala a doua sansa, nu exista a fresh new start.

In fapt, aceasta lege este o lege de protectie a creditorilor generatori si gestionari ai hazardului moral.

Fiind convinse ca simplii particulari fie nu vor fi niciodata descarcati de datorii, fie nu li se va permite sa apeleze la procedurile falimentare pentru a obtine descarcarea chiar si partiala de datorii, bancile si ceilalti creditori iresponsabili vor “sti” la nivel subliminal ca nu au motive sa se teama de efectele asumarii iresponsabile riscurilor de neplata, aruncand pe piata in mod aventuros noi si noi credite si produse financiare riscante. In plus, bancile sunt deja prea mari pentru a fi lasate sa falimenteze si, de aceea, de fiecare data, statul va sari in ajutorul lor, la nevoie. Pentru ca banii alocati de stat pentru salvarea diversilor debitori de la faliment sunt inevitabil mai putini decat ar fi necesari, atunci bancile nu vor fi de acord cu descarcarea de datorii si nici cu salvarea consumatorilor, caci tortul banilor necesari salvarii ar fi impartit cu altii si ar duce la “prejudicii”. Statul va fi determinat sa se concentreze pe salvarea bancilor, consumatorii ramanand cel mult in postura de victime colaterale (collateral damages[11].

Bine ati venit in viitorul din cosmarurile contemporanilor lui George Orwell (autorul romanului distopic 1984).

3. Omisiunea de a plati nu se reduce larefuzul conştient şi voluntar de a plati; ea poate fi si rezultatul imposibilitatii de plata, cauzata de insolvabilitate sau de supra-indatorare. Un debitor insolvabil este un debitor ruinat. El nu isi mai poate plati toate datoriile, chiar daca ar avea, cu buna-credinta, aceasta intentie. Supra-indatorarea este excesul de datorii, in raport de sursele de finantare imediata a platii acestora. De la aparitia primului incident de plata, pentru debitorul supra-indatorat urmeaza panta fatala: el pierde treptat din credibilitate, fiindu-i din ce in ce mai greu sa obtina credit sau sa transforme la timp in lichiditati activele de care dispune, urmand mai multe alte incidente de plata si, in final, insolvabilitatea, ruina financiara. „Turbina electrica”, altadata alimentata de apa si vant, tocmai s-a oprit.

Sunt unii consumatori care isi dezvolta si chiar isi „cultiva” o dependenta patologica de indatorare. Exista realmente cazuri de dependenta de shopping; se fac chiar filme cu acest subiect. Creditorii oportunisti pun la dispozitie bani pentru a castiga ulterior din dependenta de imprumuturi, asa cum fac traficantii de droguri, care creeaza mai intai dependenta de droguri si, ulterior, castiga enorm de pe urma bolii. Autoritatile au, in aceste cazuri, dilema de a decide daca raspunderea pentru datorii astfel facute este a consumatorului sau daca nu cumva aceasta raspundere trebuie pasata creditorului-traficant care a creat si alimentat aceasta „nevoie” sau macar partajata intre datornic si creditor.

Pentru situatia de imposibilitate de plata cauzata de insolventa sau de insolvabilitate, comerciantii au la dispozitie legislatia insolventei, in virtutea careia se pot pune sub protectia tribunalului: creditorii sunt tinuti la distanta pe perioada protectiei, intrucat nu se mai pot derula urmariri silite individuale, iar creantele lor sunt inghetate, pentru a se limita proportiile dezastrului. Chiar daca procedura insolventei este ca un fel de Pat al lui Procust, implicand sacrificii ale debitorului care, ca si nefericita victima a personajului mitologic, trebuie sa se alungeasca sau, dimpotriva, sa se scurteze pentru a putea ocupa integral sau pentru a incapea in limitele stricte ale Patului, totusi, debitorul profesionist beneficiaza de o serie de efecte favorabile importante, fiind operate diferite modificari ale obligatiilor sale, cum ar fi amanarile la plata, stergerile totale sau partiale de datorii, ca urmare a implementarii unui plan de reorganizare, reducerile sau anihilarile privilegiilor ce insotesc creanta, precum si o stergere totala a datoriilor – discharge – ca urmare a falimentului scuzabil. Este vorba despre o liberare de datorii, inversul inlantuirii juridice.

In dreptul civil roman, simplii particulari „beneficiaza”, in schimb, de o raspundere nelimitata fata de orice creditor, cu toate bunurile lor, fie ele prezente sau viitoare, si indiferent de (im)posibilitatea de plata. Chiar daca bunurile sale sunt insuficiente pentru acoperirea tuturor datoriilor sale, debitorul ramane in continuare obligat, ad infinitum. Obligatiile debitorului ii pot chiar supravietui. Aceasta raspundere nelimitata este inversul starii de liberare de datorii.

Supra-indatorarea poate fi o experienta traumatica pentru consumator. „Fericirea” de a consuma a celui (supra)indatorat se transforma in angoasa tragica a raspunderii nelimitate pentru datoriile asumate. Pana la dovada contrara, aproape imposibil de facut, debitorul poarta toata vina pentru situatia in care se afla. El este blamat, stigmatizat, facut responsabil pentru toate consecintele pe care le determina starea sa: creditorii nu isi mai pot obtine emolumentul, nu isi mai pot plati propriile datorii, familia nu mai are surse financiare suficiente pentru a-si sustine costurile propriului standard de viata, este aruncata in strada de creditori, etc. In lumea noastra, de inceput de secol XXI, simplul particular este mai degraba consumator decat cetaţean. Cetaţeanul are drepturi, inclusiv dreptul la demnitate si la locuinta familiala; consumatorul are obligaţii şi „libertatea” de a se mişca atat cat ii permite lungimea lanţului juridic care il leaga de creditor. Daca, in cazul cetateanului, discutia se concentreaza pe drepturi, in cazul consumatorului, discutia se concentreaza pe datorii. De aceea, un regim legal si judiciar care sa permita consumatorilor aflati in dificultate financiara sa se libereze de datorii si sa redevina cetateni tine chiar de drepturile fundamentale ale omului. Victima sigura a colectorilor de creante, consumatorul – cetatean are totusi dreptul la subzistenta, la domiciliu (locuinta familiala) si la protectia contra mijloacelor violente, viclene sau perfide de colectare a creantelor, care ar putea degenera in hartuirea debitorului si a familiei sale sau in prejudicii fizice ori morale aduse debitorului si familiei sale. Si, in fine, el are dreptul de a fi tratat echitabil. Ruinarea sa nu trebuie sa il transforme nici in tinta vanatorilor de recompense, nici in tapul ispasitor pentru toate relele antrenate de criza economica.

Lumea noastra este o retea de legaturi juridice in care suntem, virtual sau real, debitori si creditori in acelasi timp si in care suntem nevoiti sa consumam, chiar si pe credit, pentru a trai. Stiglitz si teoria economica a externalitatilor – efectele pe care actiunea individuala le produce in mediul sau uman si natural, beneficii sau pagube.

Anticii au sesizat la nivelul cel mai profund acest dat esential. Marile religii ale lumii si-au fixat ca precept iertarea de datorii la fiecare 7 ani, pentru ca cel liberat sa se poata lega juridic din nou; exodul evreilor din Egipt a fost o traversare a desertului care a durat 40 de ani, in asa fel incat generatiile de robi sa fie inlocuite biologic de generatii de oameni liberi, capabili sa isi intemeieze propria societate pe Taramul Fagaduintei, cu propriile legaturi juridice (juris vinculum). De altfel, Moise nici nu a pasit cu toti ceilalti in acest Taram, ci s-a oprit la granite; el era din alta lume si trebuia sa ramana in acea lume apusa.

Stoicii si crestinii timpurii isi fixau ca principiu eliberarea de datorii. Cel ce nu datoreaza nimic este fericit (felix qui nihil debet), asa sustineau stoicii. ”Trebuie sa va nasteti din nou”, scrie in Evanghelia dupa Ioan.

Acest concept al iertarii de datorii era bine-cunoscut si aplicat in antichitate chiar si pe teritoriul actualei Romanii.

Documentul de mai jos este o traducere a unui decret scris in piatra de conducatorii anticei Histria, decret care aduce omagii unui mare bancher care a iertat de mai mult de 60% din datorie orasul Histria si l-a pasuit cu un termen de doi ani, pentru ca orasul sa isi poata plati datoria: Histria

In lumea de azi, insa, a nu avea nicio datorie este imposibil. Ceea ce este insa posibil, intr-o lume a secolului XXI, este o eliberare temporara de datorii, pentru a primi a doua sansa: a fresh new start, cum zic americanii. Legislatiile post-moderne, inclusiv cea americana si cea europeana, promoveaza liberarea de datorii a falitului scuzabil, pentru a-i permite sa redevina consumator, pornind de la zero, cu sansa unui nou inceput.

4. Liberarea de datorii in dreptul comun

(i) Insolvabilitatea este acea stare a patrimoniului debitorului in care valoarea elementelor sale de activ – bani, bunuri şi active incorporale – este mai mica decat totalitatea datoriilor (pasivul). Este starea in care a ajuns patrimoniul debitorului, aflat in pierdere constanta de active sau de venituri, in raport de datoriile constante sau, dupa caz, in creştere, pe care le (a)cumuleaza. Un debitor insolvabil este un debitor ruinat. Insolvabilitatea este, intr-adevar, ruina juridica (deconfitura) a debitorului. Cauzele insolvabilitaţii pot fi multiple, ea putand fi determinata obiectiv (un dezastru, un fenomen natural cu efecte negative, fapta sau ruina unui terţ cu influenţa determinanta asupra resurselor sau veniturilor debitorului, erodarea valorii activelor cumparate pe credit sau grevate de garanţii) sau indusa subiectiv (gestiunea greşita sau iresponsabila a averii, risipirea acesteia, acumularea de datorii in exces, in speranţa regularizarii celor vechi şi presante, etc.). Un debitor insolvabil nu işi mai poate plati toate datoriile, chiar daca ar avea, cu buna-credinţa, aceasta intenţie. El devine un risc de neplata pentru creditori din exact momentul in care se afunda in ruina. El este un risc şi pentru circuitul civil, in ansamblu.

Supra-indatorarea este excesul de datorii, in raport de sursele de finanţare imediata a platii acestora. Excesul de datorii rezulta din faptul ca: (i) activele debitorului, chiar mai mari decat pasivele, nu sunt lichidabile imediat, in timp ce datoriile sunt deja scadente; (ii) activele debitorului sufera o erodare importanta a valorii lichidabile, ajunsa insuficienta pentru achitarea datoriilor exigibile; (iii) veniturile debitorului scad sau capata valori fluctuante, insuficiente platii datoriilor; (iv) chiar in caz de menţinere a valorii activelor şi a nivelului veniturilor, datoriile se acumuleaza, intr-un ritm imposibil de urmarit şi intr-un cuantum imposibil de acoperit. De la apariţia primului incident de plata, pentru debitorul supra-indatorat urmeaza panta fatala: el pierde treptat din credibilitate, fiindu-i din ce in ce mai greu sa obţina credit sau sa transforme la timp in lichiditaţi activele de care dispune, urmand unul sau mai multe incidente de plata şi, in final, incetarea plaţilor. Lipsa de lichiditaţi (cash) necesare platii datoriilor exigibile determina, astfel, insolvabilitatea debitorului, mai rapid decat in situaţia in care ar fi existat un echilibru al datoriilor cu sursele de finanţare. Un debitor supra-indatorat nu işi mai poate plati datoriile. La fel ca şi cel insolvabil, debitorul supra-indatorat devine un risc pentru creditori şi pentru circuitul civil, in genere.

Exista, insa, o diferenţa neta intre: (i) supra-indatorarea activa, determinata de imprumuturi iraţionale sau de un management financiar dezastruos, aventurier sau chiar fraudulos, şi (ii) supra-indatorarea pasiva, in cazul careia consumatorul onest obişnuia sa işi achite datoriile, dar apariţia unor circumstanţe neprevazute şi nefericite – şomaj, boala, drame familiale, scaderea abrupta a valorii ipotecii – l-a pus, impotriva voinţei sale, in postura de a nu-şi mai putea achita datoriile. Daca supra-indatorarea pasiva este inabilitatea de a plati, care nu se datoreaza culpei debitorului, ci impreviziunii, in cazul supra-indatorarii active debitorul este, in totalitate sau in parte, culpabil de aceasta stare. Supra-indatorarea activa rezulta din obiceiul non-rational de a se imprumuta şi are trei cauze majore: (i) super-increderea in sine, super-optimismul (only the sky is the limit…), omisiunea de a lua in calcul evenimente imprevizibile care ar putea strica festinul (şi, totuşi, psalmistul ne spune ca exista un timp al bucuriei şi un timp al suferinţei…); (ii) sub-evaluarea riscurilor de boala sau şomaj, bazata pe supra-evaluarea propriei experienţe; (iii) supra-evaluarea avantajelor pe termen scurt, unita cu ignorarea efectelor pe termen mediu şi lung (creditul „doar cu buletinul” este un exemplu romanesc recent…).

La mijlocul distanţei intre supra-indatorarea activa şi cea pasiva se afla supra-indatorarea cauzata in parte de comportamentul iresponsabil şi iraţional al creditorului care a vrut sa dea cu imprumut prea mult, in ciuda aparenţei de risc pe care o prezenta de la inceput consumatorul. O astfel de supra-indatorare este generata atat de comportamentul debitorului, care s-a indatorat dincolo de limitele surselor sale de venit şi ale bunurilor sale afectate garanţiei plaţii, cat şi de comportamentul creditorului, care a imprumutat fara inţelepciune şi prudenţa. De aceea, legislaţiile multor state nu mai vad in contract – cel mai mirean lucru – ceva sacrosanct. Raspunderea pentru datoria la care debitorul a fost determinat printr-o creditare iresponsabila nu mai este doar a sa, ci şi a creditorului. De altfel, in procedura insolventei, acei creditori care au cauzat sau au contribuit la instalarea insolventei debitorului, prin susţinerea abuziva cu credite sau prin creditarea iresponsabila, pentru a da aparenţa de sanatate financiara a debitorului sau aparenţa de activitate susţinuta şi profitabila (contabilizata, de regula, prin indicatori de genul EBITDA, care arata profitul operaţional estimat, omiţand potenţialele pierderi), pot fi facuţi responsabili de insolventa, in acelaşi fel in care sunt ţinuţi responsabili administratorii. Nu exista nici un motiv pentru a refuza aplicabilitatea acestei tehnici juridice şi la simplii particulari care se supra-indatoreaza, incurajaţi de banci.

(ii) In dreptul civil roman, simplii particulari „beneficiaza” de o raspundere nelimitata, faţa de orice creditor, cu toate bunurile lor, fie ele prezente sau viitoare, şi indiferent de (im)posibilitatea de plata. Chiar daca bunurile sale sunt insuficiente pentru acoperirea tuturor datoriilor sale, debitorul ramane in continuare obligat, ad infinitum. Obligaţiile debitorului ii pot chiar supravieţui, intrucat ele pot trece la moştenitori, daca aceştia vor fi acceptat moştenirea. Este inversul starii de liberare de datorii. Este ceea ce rezulta din art. 2324 alin. (1) din Codul civil roman.

Spre deosebire de Romania, cele mai multe state UE au creat mecanisme legale sau judiciare de ajustare a debitelor consumatorilor aflaţi in dificultate financiara sau in stare de supra-indatorare, de regula prin adaptarea la situaţia speciala a consumatorilor a legislaţiei insolventei comercianţilor şi a corporaţiilor (o reglementare existenta, veche, cu tradiţie şi jurisprudenţa consistente, care permite comercianţilor sa se puna sub protecţia tribunalului şi, daca e cazul, sa falimenteze controlat). Exista, deci, cetaţeni ai Uniunii Europene care nu beneficiaza (sau nu sunt ţinuţi) de aceste mecanisme. De aici, un potenţial de discriminare şi de incalcare a principiului libertaţii de circulaţie a persoanelor in interiorul Uniunii Europene, precum şi o potenţiala criza de legitimitate a Dreptului Uniunii Europene[12].

Debitorul „neperfomant” in Romania, unde nu exista o procedura de protectie a tribunalului pentru starea de insolventa a simplilor particulari, este o persoana controlabila, o persoana inlanţuita prin multiplele legaturi juridice (vinculum), mai ales de creditorii – banci, care fie au garanţii, fie beneficiaza de executorialitatea contractului (facilitate pe care nu o au ceilalţi creditori, aceştia putandu-şi executa silit debitori doar daca ar avea o hotarare judecatoreasca in contra debitorilor lor); şi, in plus, raspunderea nelimitata a debitorului neperformant, care oricum nu poate plati, pentru ca este in stare de supra-indatorare, il face o prada sigura şi facila pentru firmele de colectare a creanţelor (care cumpara creanţele „neperformante” ale bancilor la preţuri infime, incercand ulterior sa le „colecteze”). O procedura de protectie judiciara a debitorului insolvent ar putea elimina aceasta facilitate non-concursuala şi non-concurentiala acordata bancilor, dar şi riscul practicilor abuzive ale firmelor de colectare a creanţelor, aducand debitorul sub controlul, dar şi sub protecţia tribunalului. Pe de alta parte, in cursul procedurii de insolventa, debitorul ar fi ţinut sa faca plati, in exacta masura a posibilitaţilor sale şi in deplina transparenta (controlat şi supravegheat de un administrator judiciar), doar in caz de faliment scuzabil urmand a opera descarcarea de datorie (discharge).

In lipsa unui set de reguli naţionale aplicabile insolventei judiciare a simplilor particulari, se poate aplica setul de reguli naţionale analoage sau similare, recte, cele relative la insolventa profesioniştilor. O alta soluţie ar duce la incalcarea principiului egalitaţii şi a principiului libertaţii de circulaţie, ambele fiind pietre de temelie ale construcţiei europene, inca de la origini. Toţi cetaţenii UE au dreptul la astfel de reglementari.

(iii) Este evident ca nu poţi lua camaşa de pe un om dezbracat. E, de asemenea, clar, ca acei creditori care au practicat o creditare inadecvata sau iresponsabila, au ajutat la crearea problemei supra-indatorarii şi, deci, ei trebuie sa suporte unele costuri ale rezolvarii problemei[13].

Un astfel de regim ar impune şi o alta percepţie a riscului şi ar da motive suplimentare serioase imprumutatorilor sa incerce sa evite creditele „rele”, adica ar tempera entuziasmul exuberant de a credita. Ar reduce riscul, ar face un pic mai improbabil fenomenul de black swan. Formalizand un astfel de regim s-ar putea ajunge, paradoxal, la reducerea incertitudinii platii şi a hazardului moral. Debitorul pus sub protecţia tribunalului ar avea posibilitatea de a realiza venituri, de a-şi desfaşura profesia şi de a-şi finanţa costurile intreţinerii familiei; o parte din venituri nu ar trebui orientate ca plati catre creditori, ci ar trebui utilizate de debitor pentru scopuri sociale, spre exemplu, pentru intreţinerea copiilor sau a varstnicilor.

Iar un regim legal şi judiciar protectiv pentru consumatorii aflaţi in dificultate financiara este menit a proteja individul şi societatea de ruina şi degradare.

Supra-indatorarea familiilor (households) este o chestiune de ordine publica şi are consecinţe sistemice. Ea poate fi o experienţa traumatica pentru consumator, un stigmat care, alaturat consecinţelor deja prezente ale supra-indatorarii, inseamna drame, suferinţe, umilinţe gratuite, excluziune sociala. In familia unui debitor supra-indatorat s-ar fi putut naşte un alt potenţial Mozart sau Einstein, numai ca acesta nu a putut fi descoperit la timp şi pus in lumina, intrucat debitorul, pater familias, era falit, ne-putand sa asigure „finanţarea” educaţiei acelui potenţial geniu. Respectul acestor drepturi, inclusiv dreptul de a visa şi dreptul la demnitatea fiinţei umane, trebuie sa fie fundamentul lumii noastre şi nu goana nesabuita dupa profit.

(iv) Obligaţia juridica (juris vinculum) se stinge prin plata, atunci cand prestaţia datorata este executata de bunavoie; plata (solutio) reprezinta executarea obiectului insuşi al obligaţiei. Cu acordul creditorului, debitorul se poate libera şi daca executa alta prestaţie (darea in plata, datio in solutum).

Plata parţiala nu este liberatorie pentru restul datoriei. La fel, plata unei datorii nu duce la liberarea de celelalte datorii. Principiul raspunderii nelimitate a debitorului este in continuare aplicabil. Afirmaţia este valabila şi in cazul stingerii parţiale a datoriei prin dare in plata.

Dar, daca debitorul, deşi ar vrea, nu poate sa efectueze plata sau daca singurul bun de valoare (şi urmaribil) al debitorului este cel ipotecat, in mod evident, dupa executarea acestuia, debitorul este insolvabil, plata nemaifiind posibila.

Trebuie vazut daca: (i) darea in plata poate fi impusa creditorului care refuza sa acorde liberarea debitorului insolvabil, soluţie care sa fie in competenţa judecatorului; (ii) darea in plata poate fi extinsa la totalitatea datoriilor celui care cere protecţia tribunalului pe aceasta cale.

Darea in plata poate fi impusa de judecator in virtutea dreptului judecatorului de a revizui un contract aflat in suferinţa, pentru a-l reechilibra. Se poate ajunge la acest final fie prin apelul la mecanismul adaptarii contractului pentru impreviziune, fie prin apelul la echitate, ca mijloc de completare a contractului, fie prin aplicarea regulilor referitoare la leziune, pentru disproporţie vadita a prestaţiilor parţilor, fie, in fine, prin eliminarea din contract a unor clauze abuzive.

Echitatea este motivul pentru care judecatorul este chemat sa faca dreptate. Este elementul intrinsec al dictonului fiat justitia pereat mundi: o lume fara dreptate nu merita sa existe.

Echitatea este fie o limita a efectelor contractulu[14], fie o completare a acestor efecte, in vederea re-echilibrarii contractului.

Restabilirea echilibrului contractual inseamna ca, in caz de criza a contractului, parţile impart riscul de pierdere/ruina, fie de comun acord, fie in urmarea unei decizii judecatoreşti. Daca a ajuns sa fie executat, bunul care a ajuns la o valoare mult scazuta faţa de evaluarea sa iniţiala nu va acoperi decat in parte creanţa, iar debitorul care nu are alt bun urmaribil, in mod evident, nu va putea plati acest rest de creanţa ramas neacoperit. Creditorul, care ar primi in plata bunul executat, ar putea marca mai rapid pierderea (pe care o va marca oricum, dar mult mai tarziu şi cu mai multe costuri). Aşadar, o datio in solutum ar salva atat situaţia debitorului (care va „scapa” de raspunderea nelimitata, primind şansa unui nou şi proaspat inceput, a unui fresh new start), cat şi cash-flow-ul creditorului (care nu va mai trebui sa constituie provizioane şi sa suporte costuri legale). Debitorul va partaja, astfel, riscul pierderii valorii proprietaţii cu creditorul.

Datio in solutum poate fi utilizata nu doar ca o soluţie pentru o singura datorie garantata cu ipoteca, ci şi ca soluţie a supra-indatorarii. Multiple datorii, cu sau fara ipoteci aferente, care nu mai pot fi platite, pot fi stinse prin datio in solutum, cu efectul corelativ al stingerii restului de creanţe ramase neacoperite. Un debitor care nu deţine decat bunul afectat de garanţia creditorului beneficiar al garanţiei, bun a carei valoare s-a redus sub valoarea rezultata din evaluarea intitiala, este, oricum, insolvabil. De notat ca este vorba de situaţia de insolvabilitate sau de supra-indatorare, cand debitorul nu mai poate plati, chiar daca ar putea, şi este supus ori este pe cale de a fi supus unei executari silite sau unei cesiuni a creanţei catre un colector de creanţe.

De altfel, la origini, falimentul era o datio in solutum totala, debitorul falit abandonand in mainile creditorilor toate bunurile din patrimoniul sau.

Ramane ca tribunalul, constatand insolvabilitatea debitorului, consecutiva executarii silite sau darii in plata a bunului afectat garanţiei, sa dispuna şi liberarea de datorii a debitorului, oferindu-i şansa unui nou inceput.

Iertarea de datorii prin datio in solutum, odata ridicata de la rangul de convenţie la cel de procedura legala ce poate fi impusa de judecator, poate preveni executarea silita a bunurilor debitorilor, atat timp cat este fezabil şi rezonabil, putand implica şi moratorii, scheme de re-esalonare, vanzarea bunului ipotecat chiar de catre debitor, etc. Un regim legal sau jurisprudenţial obligatoriu al iertarii de datorii ipotecare ar fi un motiv in plus pentru creditori sa fie mai atenţi la risc, sa evalueze corect garanţiile şi sa nu se grabeasca cu executarea silita, mai ales ca e vorba de persoane fizice şi gospodarii (households).

Soluţia, sustenabila pentru motivele de mai sus, ar trebui sa ţina cont de imperativul de a nu fi afectata protecţia increderii, fundamentul dreptului afacerilor. In definitiv, este vorba aici de un remediu, şi nu de o regula. A exagera in acest tip de soluţii ar insemna sa fie facuta inutila ideea de asumare a unui risc şi de responsabilitate pentru transformarea riscului in pierdere/prejudiciu. Iar aplicarea prea frecventa a datio in solutum ar insemna sa ne intoarcem la o economie de troc, care obstaculeaza circuitul „sanguin” al banilor. In situaţia in care debitorul insolvabil sau supra-indatorat are mai mult de un bun ipotecat, de exemplu, o casa şi un teren, el va putea beneficia de datio in solutum cu efect liberatoriu doar daca va abandona in mainile creditorilor toate aceste bunuri urmaribile. Altfel, soluţia darii in plata ar deveni inechitabila in sens invers şi ar putea favoriza abuzurile. Chiar şi in cazul in care bunul dat in plata pentru ştergerea totala a datoriilor ar fi casa de locuit a debitorului şi familiei sale, soluţia ar trebui sa fie aceeaşi, intrucat este o soluţie voluntara, acceptata de debitor. Este foarte probabil ca, inainte de a oferi creditorului in plata casa de locuit, debitorul işi gaseşte o casa cu chirie sau o casa de locuit cu costuri mai uşor sustenabile.

(v) Liberarea poate interveni şi prin constatarea insolvabilitaţii (deconfiturii). Deconfitura sau insolvabilitatea rezulta din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executarii silite, faţa de valoarea totala a datoriilor exigibile. Starea de insolvabilitate poate fi stabilita de judecator, de regula, la cererea creditorilor (care urmaresc sa obţina decaderea debitorului din termen, cu consecinţa inceperii imediate a executarii silite), dar şi la cererea debitorului, daca acesta intenţioneaza sa obţina beneficiul ştergerii datoriilor, intrucat acestea nu mai pot fi achitate din cauza starii de insolvabilitate. Efectele acestei stari se pot produc erga omnes, şi nu doar faţa de creditorul urmaritor.

Imposibilitatea fortuita de executare este, in condiţiile art. 1634 din Codul civil, exoneratoare de raspundere: daca obligaţia sa nu mai poate fi executata din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit sau a unor alte evenimente asimilate acestora, debitorul este liberat de datorie şi de raspunderea pentru aceasta; daca imposibilitatea este doar temporara, executarea obligaţiei este suspendata, pentru un termen rezonabil. Insolvabilitatea, cu efectul sau practic automat de imposibilitate de plata, poate fi considerata o imposibilitate de executare. Daca insolvabilitatea este scuzabila sau inocenta, rezultand din fapta altora sau din conjuncturi economice şi sociale nefavorabile, atunci ea este exoneratoare de raspundere. Falimentul angajatorului, concedierea neculpabila, boala sau infirmitatea care au ca efect dispariţia sau diminuarea drastica a surselor de finanţare a datoriilor simplului particular sunt evenimente fortuite care determina insolvabilitatea acestuia. Tot astfel, in cazul profesionistului, dispariţia unei pieţe sau a unei afaceri, falimentul sau restructurarea drastica a afacerilor principalului sau unicului partener de afaceri, incetarea contractului de dependenta (de genul francizei sau al distribuţiei exclusive) determina insolventa şi, practic automat, insolvabilitatea. Supra-indatorarea pasiva este, de asemenea, un eveniment asimilat cazului fortuit. Intrucat insolvabilitatea priveşte intregul patrimoniu al debitorului şi face inutila orice incercare de executare silita, inseamna ca ea este „opozabila” erga omnes, ducand la liberarea de toate datoriile care (oricum) nu mai pot fi achitate.

Liberarea de datorii se poate obţine şi pe cale de contestaţie la executare. Veniturile şi bunurile debitorului pot fi supuse executarii silite daca sunt urmaribile şi numai „in masura necesara realizarii creanţei”. Daca nu exista bunuri urmaribile, nu se poate incepe sau continua o executare silita. Or, insolvabilitatea inseamna lipsa bunurilor urmaribile suficiente pentru a acoperi toate datoriile. Daca executarea silita este inutila, intrucat nu poate duce la realizarea creanţei, inseamna ca o cerere de incuviinţare a executarii silite este neintemeiata; intr-adevar, executarea silita se deruleaza numai in masura realizarii creanţei. Dezavantajul contestaţiei la executare consta in faptul ca este punctuala, fiind ocazionata de fiecare executare silita in parte. De aceea, o constatare generica a insolvabilitaţii, cu efectuarea unei formalitaţi suficient de vizibile incat sa poata ajunge la cunoştinţa creditorilor, ar putea ajuta la stoparea unor incuviinţari inutile ale unor executari silite, care şi aşa covarşesc, in prezent, instanţele.

(vi) Debitorul se poate libera şi prin inlaturarea de la aplicare a principiului raspunderii nelimitate. Intrucat aplicarea dreptului internaţional al drepturilor omului este prioritara in dreptul intern, o norma interna ce contravine acestui sistem de norme fiind inlaturata de la aplicare, inseamna ca şi art. 2324 alin. (1) din Codul civil, poate fi inlaturat de la aplicare pentru contrarietate cu CEDO şi jurisprudenţa CtEDO[15].

Dreptul la viaţa şi la integritate fizica, dreptul la locuinţa familiala[16], dreptul la demnitate umana şi chiar şi dreptul la vis sunt drepturi ale omului care primeaza faţa de dreptul de proprietate asupra creanţei pe care creditorul sau colectorul de creanţe ar putea sa o pretinda. Daca, de exemplu, principiul raspunderii nelimitate pentru datorii ale debitorului intra in coliziune cu dreptul consumatorului la locuinţa familiala, intrucat executarea poarta chiar asupra acestei locuinţe, iar contractul in baza caruia se efectueaza executarea conţine clauze abuzive, atunci principiul din dreptul nostru se inlatura de la aplicare. Legislaţia ajustarii datoriilor (care implica şi iertari de datorie) serveşte in mod evident unor politici sociale şi economice legitime şi, deci, nu este, prin ea insaşi (ipso facto), o incalcare a principiului garantarii dreptului de proprietate privata. In practica CEDO s-a pronunţat o decizie (speţa Bäck vs. Finlanda, cu nr. 20/7/2004) care a confirmat in mare parte aceasta soluţie. In consecinţa, legislaţia protecţiei debitorului in calitate de consumator este primordiala in ordinea de preferinţa normelor de protecţie şi garantare a dreptului de proprietate. O norma interna care ar inversa aceasta ordine de preferinţa (aşa cum este, spre exemplu, principiul raspunderii nelimitate pentru datorii, din Codul nostru civil) ar incalca CEDO.

In dreptul roman este reglementat principiul responsabilitaţii nelimitate pentru obligaţiile juridice. Pentru jurişti, este un truism ceea ce in Codul civil se numeşte garanţia comuna a creditorilor: oricine este obligat personal, este ţinut sa işi plateasca datoria, cu toate bunurile sale prezente şi viitoare [art. 2324 alin. (1) din Codul civil]. Un debitor ruinat, fie el un Moş Goriot care şi-a donat averea fiicelor sau imprumutat la banci ori dator la furnizorii de utilitaţi, la asociaţia de locatari sau la colectorul de creanţe, este in continuare ţinut sa işi plateasca toate datoriile, pana la finalul vieţii. Chiar daca nu (mai) are decat casa de locuit a sa şi a familiei sale, ba, mai mult, chiar daca nu mai are (aproape) nimic, intrucat casa i-a fost executata silit, iar salariul ii este poprit, in proporţie de o treime (1/3), de creditori, debitorul este ţinut in continuare responsabil pentru toate datoriile. Şi, intrucat generozitatea şi sufletele nobile nu reprezinta moneda curenta sub domnia legilor pieţei, aşa cum spune dl. Colomer in notele sale de concluzii din speta Deko Marty Belgium[17], acest debitor este o victima sigura şi facila a pradatorilor economici. Nu exista o modalitate expres reglementata in legea noastra pentru ca simplul particular ajuns in aceasta postura de Moş Goriot sa se poata pune sub protecţia tribunalului.

* Legea insolventei persoanelor fizice nr. 151/2015 ar trebui sa intre in vigoare in data de 31 decembrie 2016.


[1] Prof. Lucian Bercea a sustinut, la conferinta din 25 septembrie 2015, organizata de Wolters Kluwer sub denumirea “Gheorghe Piperea despre Legea insolventei persoanei fizice”, ca, in cazul insolventei “administrative”, conditia deschiderii procedurii nu este insolventa, ci “supra-indatorarea progresiva structurala” a debitorului (n.n – structural = ceea ce nu este intamplator, ci cronic, durabil). Comisia analizeaza o perioada de un an anterioara cererii de deschidere a procedurii, perioada in care debitorul ar fi trecut din starea de disconfort financiar tolerabil in starea de disconfort financiar intolerabil. Personal consider ca prezenta unor executari silite sau a unor actiuni contra debitorului face ca acest disconfort financiar devenit intolerabil sa fie inutil de dovedit.
[2] O diferenta notabila este ce de la art. 39 alin. (1), pct. 1, lit. e) – administratorul procedurii monitorizeaza […] masurile pentru recuperarea creantelor al caror titular este creditorul; asadar, nu administratorul procedurii are atributia de a urmari incasarea creantelor debitorului, inclusiv prin actiuni in justitie sau prin executare silita a debitorilor debitorului; dreptul de a-si incasa creantele ii apartine in continuare debitorului, care vasta singur in justitie, la nevoie, pentru recuperarea creantelor sale; intrucat aceasta atributie nu este stabilita in sarcina administratorului procedurii, inseamna ca actiunile debitorului pentru recuperarea creantelor sale nu vor fi scutite de taxa de timbru, ceea ce inseamna ca aceste actiuni vor fi intimidante pentru debitor care, desigur, nu va avea fondurile necesare avansarii unor platit in contul taxelor judiciare de trimbru; probabil ca, in astfel de situatii, debitorul ar fi indreptatit sa obtina scutiri sau esalonari de la plata taxelor judiciare de timbru, in baza regulilor relative la ajutorul public judiciar, dar aceste reguli sunt prolixe si birocratice, nefiind de natura a incuraja persoanele indreptatite sa apeleze la ele.
[3] Debitorul poate cere judecatoriei sa ii confirme un plan in contra vointei creditorilor chiar si in cazul in care, in majoritatile obtinute, intra si voturile creditorilor inruditi cu el, daca, de asemenea, administratorul procedurii opineaza ca planul este echitabil si fezabil, iar voturile creditorilor contra planului vor fi fost emise doar din motive de nemultumire a creditorilor fata de procentele de acoperire prin plan a creantelor lor contra debitorului.
[4] Nu e clara intentia legiuitorului in aceasta privinta – nu exista nici un motiv logic ca lichidarea sa ii fie refuzata unui debitor care nu reuseste din start sa convinga comisia de buna sa credinta si de sansele sale de redresare, dar sa ii fie permisa optiunea pentru lichidare unui debitor care a tinut in sah creditorii timp de un an, timp in care a pus miscare un intreg mecanism costisitor pentru buget, „necesar” pentru glorioasa sarcina a constructiei concluziei ca debitorul nu are sanse de redresare.
[5] Intentia autorilor proiectului nu a fost deloc ironica, asa cum nici comandatii lagarelor naziste nu erau ironici cand scriau pe intrarea de la Auschwitz “Arbacht macht frei”.
[6] De aici consecinta ca debitorul NINA va putea fi acuzat si de bancruta simpla: daca nu se pune sub “protectia” insolventei, debitorul homeless poate ajunge la puscarie. Poate ca e mai bine asa – macar la inchisoare, acest debitor are unde sa stea si ce sa manance …
[7] Oare ce sens are aceasta analiza prealabila facuta de comisie? Rezultatul analizei se poate impune instantei? Evident, nu. Este inca o chestiune birocratica inutil prevazuta in lege, dar costisitoare pentru buget, intrucat aceste analize se vor efectua fie de comisie, in sine, iar asta inseamna timp alocat unor sedinte remunerate, fie de experti angajati de comisie, iar acestia factureaza onorarii…
[8] Redactorii proiectului legii au omis castigurile la loterie…
[9] Legea stabileste o lista cu obligatiile excluse de la esalonare, reducere sau stergere. In aceasta categorie sunt incluse (interesant acest joc involuntar de cuvinte: exclus – inclus…) obligatiile de intretinere si amenzile ori confiscarile penale sau contraventionale (art. 3 pct. 14, art. 25 alin. (4)). In plus, aceste creante, fie ca sunt anterioare sau ulterioare, sunt hiper-privilegiate. Daca sunt consistente, prezenta acestor datorii in pasivul debitorului exclude, practic, un plan de rambursare. Aceste datorii “incluse in categoria creantelor excluse” beneficiaza de acelasi hiper-privilegiu si in procedura lichidarii judiciare (art. 62 alin.(4) pct. 2), grevand in aceeasi masura sansele celorlalti creditori de a-si vedea creantele acoperite “intr-o masura cat mai mare” (expresie ce face parte din continutul art. 1, care stabileste scopul procedurii).
[10] Ma intreb daca, in practica, acest text se va aplica si contractelor in derulare la data intrarii in vigoare a legii. Probabil ca da, intrucat lobby-ul bancar va considera ca este in interesul bancilor, iar ce e bun pentru banci, este bun si pentru noi
[11] A se vedea, in acelasi sens: Joseph E. Stiglitz, Pretul inegalitatii, Editura Publica, 2012, p. 321 si nota 16 subsol.
[12] Pentru ca cele mai multe state UE reglementeaza insolventa/falimentul simplilor particulari, orice consumator care are o resedinta statornica intr-o tara membra a UE are dreptul sa işi declare insolventa acolo, indiferent daca statul al carui cetaţean este acel consumator reglementeaza sau nu insolventa particularilor. Un cetaţean roman s-ar putea declara insolvent in Marea Britanie, daca ar avea acolo o resedinta statornica (COMI – center of the main interest), desi nici el, nici alt cetatean roman nu s-ar putea declara insolvent in Romania. Nu doar ca suntem in prezenţa unei nepermise discriminari intre cetaţenii diferitelor state membre ale UE (discriminare care ataca bazele constituţionale ale formarii UE), ci asistam la doua consecinţe neplacute şi iritante ale acestui sistem de reglementare, inadmisibile pentru niste oameni ai secolului XXI: (i) debitorul cu mari datorii, dar care dispune de lichiditati suficiente pentru a se „misca” dintr-o tara in alta cu resedinta, isi poate „cumpara” instantele unei tari (forum shoping) pentru a obtine efectele benefice ale protectiei tribunalului, efecte pe care nu le poate obtine la instantele din tara sa de origine sau de cetatenie; doar cei cu suficiente mijloace financiare pot practica acest „sport”, ceea ce este profund inechitabil (o lege pentru bogati si alta pentru restul…); vasta majoritate a celor care sunt in stare de supra-indatorare nu dispun de mijloacele financiare necesare acoperirii costului presupus de acest forum shoping; aceasta vasta majoritate este compusa din cetaţeni (care au, totusi, drepturi…) cu venituri mici sau neglijabile şi mici datorii, dar pe care, totusi, nu le pot plati, iar pentru ei ideea de a se muta in strainatate pentru a munci sau locui este o simpla iluzie sau o gluma proasta; (ii) debitorul de rea-credinta se poate pune sub protectia tribunalului intr-o tara care accepta insolventa particularilor, lasand creditorii din tara sa de cetatenie sau rezidenta intr-o pozitie pe care acestia nu o au faţa de nici un alt debitor al lor, adica la distanta de orice masura de constrangere uzuala, care este inlaturata de faptul obţinerii protecţiei tribunalului intr-o alta tara.
[13] Este ceea ce sustine London Economics intr-un raport pregatit pentru Parlamentul European in anul 2013.
[14] Principiul ne-limitarii raspunderii din art. 2324 alin. (1) din Codul civil, preluat sau nu in contract, este un exces inechitabil de reglementare.
[15] CEDO = Conventia Europeana a Drepturilor Omului (la care Romania a devenit parte in 1994, integrand-o in dreptul intern). CtEDO = Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Solutiile jurisprudentiale ale acestei curti sunt obligatorii in toate statele parte la CEDO, inclusiv in Romania.
[16] Speta Monika Kušionová vs. Smart Capital a.s., hotararea din 10 sept 2014, mai sus citata; CtEDO, speţa McCann vs. UK, nr. 19009/ 04, § 50, mai sus citata, si speţa Rousk vs. Suedia, nr. 27183/04, §137. CJUE a aratat ca „pierderea locuintei familiale este nu numai de natura sa aduca atingere in mod grav dreptului consumatorilor (Hotararea Aziz, punctul 61), ci totodata pune familia consumatorului vizat intr-o situaţie deosebit de fragila”. CJUE a adaugat ca in Dreptul Uniunii, dreptul la locuinţa este un drept fundamental garantat de art. 7 din Carta Drepturilor Omului care trebuie luat in considerare de instanţa de trimitere in cadrul aplicarii Directivei 93/13. In fine, CJUE a concluzionat ca, in ceea ce priveşte, mai concret, consecinţele provocate de evacuarea consumatorului şi a familiei acestuia din locuinta care constituie resedinta lor principala, este important ca instanta naţionala competenta sa aiba la dispozitie masuri provizorii care sa-i permita sa suspende sau sa impiedice o procedura nelegala de executare ipotecara atunci cand dispunerea unor astfel de masuri se dovedeşte necesara pentru a garanta protecţia efectiva urmarita de Directiva 93/13.
[17] In Nota 54 subsol din concluziile sale, dl. Colomer arata: ”suntem de acord cu anumiti autori ai doctrinei pentru care aceste doua viziuni au un numitor comun: „realizarea unui ideal de justitie”, astfel cum arata N. Bermejo Gutiérrez, Créditos y quiebra, Civitas, Madrid, 2002, p. 467-468”.


Avocat prof. dr. Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII

* Multumim RRDA


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.