Secţiuni » Articole
ArticoleRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Legea insolvenței persoanei fizice reloaded sau În locul lui Moș Crăciun vine Grinch. Din nou (II)
16.11.2016 | Gheorghe PIPEREA

Gheorghe Piperea

Gheorghe Piperea

* Prima parte o puteți consulta aici.

O lege proasta e mai buna decat nicio lege. Motive de nefunctionalitate a legii, determinante pentru modificarea de urgenta a legii

Legea nr. 151/2015 a insolventei persoanelor fizice[1], ar trebui sa intre in vigoare in data de 31 decembrie 2016. Pana atunci ar trebui emise o serie de norme metodologice care ar urma sa expliciteze modul in care comisiile birocratice de insolventa se vor constitui si vor aplica legea, precum si modul in care se vor selecta si remunera administratorii procedurii si lichidatorii. Desigur, va trebui ca guvernul sa prevada in buget sumele necesare implementarii acestei legi, intrucat este vorba de personal, sedii, logistica si publicitate legala care trebuie, toate, finantate de la buget. In plus, fiecare dintre cele 4 profesii (avocati, notari, practicieni in insolventa, executori judecatoresti) care vor “furniza” administratori ai procedurii si lichidatori, vor trebui sa isi elaboreze propriile norme interne de aplicare a legii, precum si de selectare a administratorilor si lichidatorilor specializati in procedura insolventei persoanelor fizice – consumatori. Si, bineinteles, va fi vorba si de indelungate cursuri de pregatire profesionala initiala si continua.

Legea este departe de a fi un cadou de Craciun pentru destinatarii sai, deopotriva debitori, creditori sau organe ale procedurii. Este o lege proasta, atat sub aspectul conceptualizarii, cat – mai ales – sub aspectul tehnicii juridice. Bine macar ca este perfectibila: din moment ce exista, ea trebuie interpretata in sensul in care sa se aplice si nu in sensul in care sa nu se aplice, iar in practica se vor descoperi repede lacunele si inadvertentele legii, ceea ce va face necesara foarte rapid modificarea si ajustarea legii.

De altfel, ma indoiesc ca legea, in forma actuala, va intra in vigoare la data de 31 decembrie 2016. Probabil ca va fi succesiv amanata. Intre timp, putem spera ca macar unele greseli conceptuale si tehnice pot fi eliminate din lege, pentru a fi facuta utilizabila.

In primul rand, o serie de detalii organizatorice trebuie puse la punct pentru ca legea sa devina functionala. Spre exemplu :

(i) legea instituie comisii de insolventa, una centrala si alte 41 locale, cu atributii in privinta insolventei pe baza de plan de rambursare a datoriilor si cu atributii de supraveghere si control al lichidatorului dupa inchiderea procedurii de lichidare judiciara si dezinvestitarea instantei[2]; cu toate ca aceste comisii par a avea activitati foarte complexe si sustinute, ele vor avea doar intruniri lunare; nu este clar daca aceste comisii locale sunt unice (in privinta componentei birocratice) pentru fiecare judet, nu e clar deci, daca va exista o singura comisie, din 3 membri, care sa se intruneasca lunar, si care se se ocupe de toate potentialele cazuri de insolventa din acel judet; daca raspunsul este afirmativ, atunci a asigura independenta si impartialitatea membrilor comisiei va fi imposibil, intrucat, daca, de exemplu, solutiile comisiei sunt contestate si/sau desfiintate in justitie, ori daca unul dintre participanti (debitor, creditori, administratorii procedurii) recuza sau acuza de incompatibilitate membrii comisiei, nu va avea cine sa ii inlocuiasca pe acei membri ai comisiei; daca raspunsul este negativ, atunci dificultatea majora va fi aceea de a acoperi costul administrativ al unei multitudini de comisii de insolventa si de membri ai acestor comisii, care se vor organiza, probabil, dupa modelul organizarii pe complete a judecatorilor din cadrul aceleiasi instante;

(ii) componenta, modul de selectie si remunerarea membrilor comisiei necesita atat o metodologie la nivel central, cat si cate una la nivel local sau la nivel de institutie care furnizeaza membri pentru comisii; este evident ca selectia propriu – zisa a membrilor comisiilor va fi un cosmar birocratic; in plus, si membrii comisiilor vor trebui integrati unui program de pregatire profesionala initiala si continua in “tainele” acestei legi si ale legilor aplicabile sau completatoare (civil, procedura, fiscal, penal, etc.), ceea ce presupune alt efort financiar si logistic suplimentar;

(iii) bugetele necesare cheltuielilor procedurii vor fi considerabile; ANPC va fi ordonatorul de credite pentru aceste cheltuieli si principalul furnizor de “cadre” pentru comisii, de unde un necesar de cateva sute de noi functionari publici care sa se ocupe cu aceste proceduri in cadrul ANPC; or, pentru anul 2016 nu exista (inca) nicio alocare bugetara si nici o modificare de organigrama necesare angajarii acestui mare numar de functionari publici care sa se ocupe cu alocarea acestor fonduri si cu aplicarea procedurii insolventei la nivel de comisii locale;

(iv) in mod evident, exista un potential mare de coruptie a membrilor comisiei si a celor care decid numirea in functie a membrilor comisiei[3], ceea ce presupune intarirea capacitatii de reactie a organelor de ancheta penala.

In alta ordine de idei, confirmarea planului de rambursare, in sine, poate necesita intre 8 luni si 2 ani de procedura birocratica, intimidanta si imbacsita cu foarte multe cai administrative si jurisdictionale de atac sau mijloace de tergiversare. Spre exemplu, primul demers pe care trebuie sa il faca debitorul care intentioneaza sa se puna sub “protectia” insolventei este de a notifica toti creditorii de intentia sa. Timp de minim 30 de zile, debitorul trebuie sa ramana inactiv. Creditorii, in mod mecanic, fie vor incepe executarea silita, fie se vor pregati de reactie in cadrul procedurii. Cererea in sine de insolventa se va solutiona la termenele lunare de intrunire a comisiei. Iar termenul de o luna este optimist, fiind in directa corelatie cu gradul de incarcare cu dosare a comisiei. Daca aceasta va fi covarsita de un numar mare de cereri simultane, este evident ca nu va fi posibila solutionarea cererilor cu celeritate, fara amanari succesive si fara termene lungi. Desi sesizarea comisiei determina suspendarea provizorie a executarilor silite, totusi aceasta suspendare tine doar 3 luni, cu posibilitatea prelungirii sale judiciare (ceea ce presupune cereri succesive, repetitive, in instanta, precum si cautiuni). Iar creantele nu sunt inghetate la valoarea din data cererii de insolventa, acestea putand sa se umfle la infinit prin acumularea de dobanzi si penalitati in continuare, ceea ce va reduce si mai mult impactul unei suspendari a executarii. Inevitabil, debitorul presat de curgerea penalitatilor va fi nevoit sa ceara lichidarea, abandonand procedura rambursarii pe baza de plan. De altfel, comisia de insolventa are atributia ca, in cazul in care constata ca situatia patrimoniala a debitorului este iremediabil compromisa, iar debitorul este de acord, sa ceara instantei deschiderea procedurii de insolventa prin lichidare de active. O situatie tratabila, remediabila la data notificarii intentiei de deschidere a procedurii de rambursare pe baza de plan poate deveni, in timpul necesar pronuntarii deciziei de confirmare a planului, o situatie iremediabil compromisa.

In al treilea rand, se observa relativ usor ca birocratia generata de aceasta lege este excesiva. Inclusiv cererea debitorului de deschidere a procedurii este un formular tipizat (asa rezulta din art. 13 alin. (5) din lege). Desi sunt foarte multe detalii de bifat si acte de depus ca anexa la cerere, nu rezulta sanctiunea omisiunii vreuneia din aceste conditii formale. O cerere a debitorului nu poate fi respinsa pentru motivul incompletitudinii informatiilor si documentelor, ci doar pentru ca debitorul nu ar fi in insolventa sau nu ar fi membru al uneia dintre categoriile de persoane fizice care pot sa se puna sub “protectia” insolventei. De aceea, caracterul stufos si prolix al cererii si numarul mare de documente necesare nu se justifica.

Cu toata aceasta birocratie excesiva ce va covarsi oricum comisiile de insolventa, sunt enorm de multe acte si solutii relative la chestiuni aferente procedurii care necesita interventia instantei, aceste acte si solutii neputand fi emise de o comisie, despre care nici macar nu se poate sti daca este o autoritate administrativa, o jurisdictie administrativa[4] sau un organ al procedurii inlocuitor partial al instantei. Intentia legiuitorului de a degreva instantele de procedura insolventei persoanelor fizice, prin darea in competenta acestor comisii a unei mari parti din chestiunile aferente, este, de aceea, foarte departe de finalitatea sa, intrucat plangerile, contestatiile si actiunile in contencios administrativ generate de existenta acestor comisii vor incarca si mai mult rolul instantelor. Si, oricum, procedura insolventei pe baza de plan de rambursare este mult prea complexa pentru a fi derulata exclusiv in fata unei comisii fara activitate permanenta.

In fine, ca motive de nefunctionalitate a legii, mai ales in partea sa relativa la insolventa bazata pe un plan de rambursare a datoriilor, trebuie adaugate si :

(i) gresita reglementare a regimului locuintei familiale a celui aflat sub “protectia” insolventei, regim care, asa cum va rezulta din cele de mai jos, ridica si foarte multe aspecte de neconstitutionalitate si neconventionalitate, ceea ce va duce la o reticenta a debitorilor de a apela la aceasta procedura, pentru a nu-si pierde casele, precum si

(ii) gresita reglementare a intregii proceduri a confirmarii si executarii planului de rambursare a datoriilor ca un fel de ruleta ruseasca, ca un joc periculos pe care este obligat sa il joace doar debitorul; se va putea vedea mai jos ca debitorul caruia i s-a respins o cerere de insolventa pe baza de plan nu va mai putea cere lichidarea judiciara, ci numai o noua insolventa pe baza de plan, dupa trecerea a 6 luni de la respingerea definitiva a primei cereri; in acest timp, evident, debitorul va putea fi executat silit, iar datoriile lui vor putea creste la infinit, nemaiputand fi inghetate printr-o hotarare de insolventa prin lichidarea de active; de aici consecinta inevitabila a obligativitatii de facto a debitorului de a cere insolventa prin lichidare de active.

Este evident ca aceasta lege nu este o lege de protectie a debitorului si ca nu exista prea multe motive pentru un debitor supra-indatorat sa apeleze la procedura rambursarii pe baza de plan.

Mai degraba, un asemenea debitor supra-indatorat va apela din start la procedura de insolventa prin lichidare de active, o procedura judiciara care repeta unele dintre efectele esentiale ale procedurii falimentului profesionistilor, cum ar fi efectul suspendarii de drept a urmarilor silite individuale si efectul inghetarii valorii datoriilor la momentul deschiderii procedurii.

Culmea ironiei este ca nici macar aceasta procedura nu il va degreva total si imediat pe debitor de datorii, descarcarea (discharge) intervenind doar in proportie de 50%, respectiv, 40%, dupa cum restul datoriilor neacoperite in timpul procedurii lichidarii sunt achitate de debitor intr-un an sau trei de la inchiderea procedurii insolventei prin lichidarea de active. Daca aceasta limita temporala de un an sau trei ani de dupa inchiderea procedurii nu este respectata, se revine la responsabilitatea nelimitata reglementata in Codul civil, vechea si (inca ne) demodata regula asiguratorie a creditorilor care obisnuiesc sa isi asume riscuri. Doar dupa trecerea unei perioade de minimum 5 ani si doar daca se constata judiciar ca debitorul, cu toate diligentele depuse (si tinindu-si lichidatorul informat exact la fel cum un condamnat cu suspendarea executarii pedepsei isi tine informat ofiterul de supraveghere penala si probatiune) nu a reusit sa isi plateasca acel minim de 50%, respectiv, de 40%, din datorii, debitorul va fi descarcat de datoriile reziduale. Nici macar in cazul pensionarilor, somerilor, persoanelor cu dizabilitati si, in general, al persoanelor care nu au active si nici venituri (no income, no asset – NINA; low income, no assets – LINA), descarcarea de datorii reziduale nu intervine decat in conditii foarte parcimonioase, cronofage si bugetofage. Aceste persoane pot fi supuse asa-numitei proceduri “simplificate” de insolventa. In cazul procedurii „simplificate” de insolventa, descarcarea de datoriile reziduale intervine in baza unei hotarari judecatoresti separate, emisa la cererea debitorului, dupa cel putin 3 ani de la intrarea in procedura „simplificata”. A se observa ca, pentru a se sterge o datorie de circa 10 mii de lei (in jur de 2200 de euro), este nevoie ca o comisie sa se intruneasca pentru a analiza cererea de insolventa, de o instanta de fond si, eventual, de apel, care sa dispuna deschiderea procedurii “simplificate” de insolventa, de un lichidator care sa il supravegheze timp de 3 ani pe debitorul NINA/LINA, ca nu cumva acesta sa primeasca vreo donatie, vreo mostenire sau vreun picior ori vreo mina noua si sa nu anunte comisia, instanta si creditorii de aceste evenimente, de o noua interventie a comisiei de insolventa care, dupa verificarea indeplinirii conditiilor in cei trei ani de procedura “simplificata” de insolventa, sa emita o noua decizie de inchidere a procedurii si, intr-un final glorios, dupa ce decizia comisiei de insolventa va fi devenit si ea definitiva, de o noua hotarare a unei instante de fond sau de apel care sa dispuna stergerea enormei datorii de 2200 de euro a debitorului NINA/LINA. Foarte probabil efortul birocratic, logistic si financiar necesar acestei atat de generoase stergeri de datorie va costa Statul roman triplu. De fapt, ne va costa triplu pe noi, contribuabilii.

In toate cazurile, descarcarea de datorii nu este automata, ci exclusiv judiciara, presupunand conditii si termene ce trebuie constatate prin hotarari judecatoresti separate, atacabile fiecare cu apel.

Pentru banci si pentru ceilalti creditori iresponsabili care au creat sau au contribuit la starea de supra-indatorare a consumatorului nici nu se putea mai bine.

Cei ce isi asuma in mod nebunesc riscuri pe banii altora, stiind ca, daca sunt prea mari pentru a fi lasati sa falimenteze, vor fi salvati de stat, au acum un motiv in plus sa continue sa isi asume in mod ireponsabil riscuri: ruina eterna va fi a debitorului perpetuu inlantuit de datorii, cistigul garantat va fi al bancilor sau al colectorilor de creante.

Cateva motive de neconstitutionalitate si de neconventionalitate ale legii

Legea insolventei persoanelor fizice ridica delicate chestiuni de constitutionalitate si conventionalitate relative la dreptul la viata, la dreptul la demnitate si la dreptul la locuinta personala, precum si chestiuni grave de discriminare.

In privinta discriminarii, se va observa, mai intai, ca aceasta lege nu e pentru oricine. Chiar art. 1 declara ca scopul legii este instituirea unei proceduri care ii vizeaza pe debitorii de buna-credinta. Asadar, a contrario, nu se pot pune sub protectia insolventei debitorii de rea-credinta; aceasta “calitate” se va stabili de o comisie birocratica, si nu de o instanta, comisia fiind cea care va trebui sa rastoarne prezumtia de buna-credinta de care ar trebui sa se bucure orice particular. Nu rezulta din lege cine va trebui sa probeze reaua-credinta si, intrucat nu este permisa o interventie a unui creditor in cadrul procedurii relative la cererea de insolventa facuta de debitor, ramane ca solutia respingerii cererii debitorului pentru lipsa bunei-credinte sa fie intemeiata pe actele depuse la dosar de debitor (care, de altfel, este prezumat de buna-credinta si care isi va sustine aceasta buna-credinta si in cerere ori in pledoaria pentru admiterea cererii).

Din perspectiva egalitatii in drepturi, legea introduce reguli si interdictii segregationiste chiar mai grave. Somerii perpetui, precum si cei concediati recent, nu pot fi pusi sub protectia insolventei, chiar daca ei ar fi de buna-credinta. Conform art. 4 alin. (4) lit. c)-d), nu poate fi pus sub “protectia” procedurii insolventei debitorul care:

(i) a fost concediat in ultimii 2 ani din motive imputabile lui[5];

(ii) desi apt de munca, nu a depus eforturi pentru a-si gasi un loc de munca sau a refuzat nejustificat un loc de munca[6].

Legea instituie o asemenea bariera accesului la aceasta procedura incat creeaza pentru acesti oameni o situatie similara sau chiar mai rea decat cea in care s-ar afla recidivistii penali incorijibili care nu ar da dovezi de indreptare. Este o decadere din drepturile civile mai rea decat inchisoarea datornicilor. De altfel, din art. 13 alin. (6) lit. d) rezulta ca, la cererea (tipizata) de deschidere a procedurii, se ataseaza si un cazier judiciar si unul fiscal “la zi”. Acesti oameni, care sunt nu numai someri perpetui, ci si discriminati pe criterii de statut social, vor fi tinuti in latul supra-indatorarii perpetue si vor fi prazi facile pentru tot felul de recuperatori de creante, bancheri ai umbrelor, vanzatori de vise si vanatori de recompense.

Legea nu se aplica nici debitorilor care si-au regizat insolventa ori au inlesnit-o, cu intentie sau din culpa grava. La prima vedere, o astfel de cerinta este normala si benigna. Analizand, insa, doua dintre situatiile exemplificate de lege (art. 4 alin. (4) lit. f) si art. 4 alin. (5)), ne rezulta ca insolventa determinata sau inlesnita de debitor poate, foarte bine, sa fie o fapta comisa in co-autorat ori cu instigarea sau cu complicitatea unora dintre creditori. Spre exemplu, un contract de imprumut care majoreaza in termen scurt totalul datoriilor cu cel putin 25% poate fi si in aria de responsabilitate a unei banci care a practicat ceea ce Directiva 2014/17/EC privind creditele imobiliare denumeste “creditare iresponsabila”. Pe de alta parte, un contract de munca poate fi incetat prin acordul partilor nu numai pentru ca, voluntar, salariatul se transforma in somer, ci si pentru ca acordul se incheie pentru evitarea unor litigii de munca lungi si costisitoare, partile facandu-si concesii reciproce pentru evitarea procesului (patronul “scapa” de angajatul nedorit, salariatul isi primeste despagubirile pentru pierderea locului de munca). Si mai grav este cazul salariatilor din banci care sunt legati de banca asa cum erau iobagii legati de glie, prin faptul ca banca le acorda propriilor salariati, pe perioada cat sunt angajati, credite in conditii de favoare si alte facilitati, iar incetarea contractului de munca inseamna, de regula, trecerea la conditiile de creditare normale, conditii care atrag costuri duble sau triple pentru cel in cauza. Odata ce debitorul nu mai este angajat la acea banca, finantele sale personale si familiale sunt grav afectate, intrucat costurile creditului se dubleaza sau se tripleaza. De aici poate rezulta brusc o crestere a datoriilor cu mai mult de 25%. Or, a refuza insolventa unei astfel de persoane inseamna a o sanctiona pentru ca este libera, la fel cum erau sanctionati libertii in antichitate sau sud-africanii, dupa abolirea regimului de apartheid, pe criterii fundamentalist economice, in mod darwinist, in baza “legii” rezistentei naturale a celui mai puternic[7].

Legea aceasta, care ar trebui sa fie un sprijin pentru cei slabi, le refuza tocmai lor protectia.

Este o lege fundamental nedreapta.

Locuinta familiala a debitorului

1. Locuinta debitorului nu beneficiaza de o protectie eficienta in procedura reglementata de legea insolventei persoanelor fizice.

In procedura rambursarii datoriilor pe baza de plan, asa cum rezulta din art. 26 din lege, daca administratorul procedurii, dupa o evaluare demarata in acest scop, ajunge la concluzia ca locuinta familiala este excedentara, se va analiza si propune in plan o “solutie locativa alternativa”. Daca solutia propusa in plan este aprobata de creditori si confirmata de comisie, atunci locuinta initiala se va vinde sau, dupa caz, da in plata, debitorul urmand sa se mute din casa in maxim 6 luni. Ne putem intreba daca este posibila si o evacuare silita. Raspunsul este, evident, afirmativ, mai ales in cazul in care trec cele 6 luni fara gasirea solutiei locative alternative. Nu este niciun fel de indoiala ca in 9 cazuri din zece administratorul procedurii va ajunge la concluzia ca fie debitorul are prea multe case de locuit, fie debitorul are prea multa casa de locuit. Si, in fiecare din cele 9 cazuri din 10, in urma unei costisitoare si indelungate evaluari, se va propune mutarea debitorului intr-o locuinta alternativa. Familia debitorului va fi, desigur, nevoita sa renunte si la standardul initial de viata, si la obisnuintele aferente locatiei casei initiale. Spre exemplu, copiii scolari ai debitorului vor fi, cel mai probabil, obligati sa se mute la alte scoli, in functie de departarea la care se va gasi locuinta “alternativa”, iar sotul/sotia/partenerul debitorului va fi nevoit sa isi schimbe locul de munca.

In procedura lichidarii, toate bunurile urmaribile ale debitorului – deci inclusiv locuinta sa familiala – se vand conform canoanelor Codului de procedura civila, asa cum ritos stabileste art. 58 alin. (4) din Legea nr. 151/2015. De altfel, toate bunurile urmaribile ale debitorului se vand dupa normele din Codul de procedura civila referitoare la executarea silita (art. 58 alin. (1) din Legea nr. 151/2015). Asadar, pe acesta ruta se va inscrie si lichidarea locuintei familiale, a mobilierului si a celorlalte obiecte de uz casnic ale debitorului. Daca aceste bunuri sunt in co-proprietate sau in devalmasie cu alti membri ai familiei, tot ce trebuie sa faca lichidatorul pentru a le lichida este sa ceara si sa obtina partajul acestor bunuri, iar hotararea de partaj va fi pronuntata de judecatorul procedurii de insolventa (si nu de judecatorul de drept comun). Bunurile vandute de lichidator se dobandesc de cumparator (sau de adjudecatar, in caz de licitatie publica) libere de orice sarcini, asa cum rezulta din art. 58 alin. (8) din Legea nr. 151/2015. Intrucat nu exista nicio exceptare sau specificatie[8], inseamna ca imobilul cu destinatia de locuinta familiala se dobandeste liber inclusiv de sarcina de a fi locuinta familiala.

In procedura “simplificata” de insolventa, care presupune ca debitorul nu are bunuri urmaribile, deci nici casa de locuit care sa poata fi lichidata, nu se pune problema protectiei locuintei familiale. Acel debitor este, in jargonul corporatist – bancar, fie un debitor NINA (no income, no asset), fie un debitor LINA (low income, no asset) si, deci, el nu are bunuri si nici averi sau are venituri reduse, fara sa aiba averi. Totusi, daca in termenul de 3 ani in care debitorul NINA/LINA dobandeste prin mostenire sau prin donatie o casa de locuit, aceasta casa de locuit poate fi vanduta, in aceleasi conditii ca cele fixate pentru insolventa prin lichidare de active, numai dupa aceasta lichidare debitorul urmand sa beneficieze de stergerea de datorii consecutiva hotararii judiciare pronuntate in acest sens.

Pe de alta parte, daca debitorii care se pun sub „protectia” insolventei au o casa de locuit, ei devin NINA/LINA in urmarea lichidarii si a evacuarii din casa.

2. Din perspectiva ideii de protectie, care fundamenteaza proiectul legii insolventei persoanelor fizice, pana si dreptul comun (in principal, Codul civil) este mai favorabil debitorului si familiei sale.

Din dispozitiile art. 258 alin. (2)-(3) Codului civil roman rezulta ca familia are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului, acesta din urma fiind obligat sa sprijine, prin masuri economice si sociale, incheierea casatoriei, precum si dezvoltarea si consolidarea familiei. Familia este, in sensul acestei dispozitii, o entitate colectiva beneficiara de drepturi proprii. Din acest punct de vedere, familia nu este o simpla suma a indivizilor care o compun. In formula “familia are dreptul la ocrotire”, accentul este pus pe entitatea colectiva, si nu pe membrii individuali ai familiei. Aceasta nu inseamna ca indivizii nu ar avea dreptul la protectie, ci doar ca subiectul protectiei este ceva mai inalt, mai important decat persoana privita individual: familia, celula de baza, celula stem a societatii. Din punct de vedere procedural, familia, ca entitate colectiva beneficiara de drepturi, poate fi parte in proces, spre exemplu, intr-un proces de revizuire judiciara a unui contract prin eliminarea unor clauze abuzive sau intr-o contestatie la executare. Reprezentantul acestei entitati va putea fi, desigur, debitorul, ca pater familias, dar daca interesele acestuia sunt contrare familiei sau daca procesul duce catre potentiala pierdere a locuintei familiei, atunci familia va putea fi reprezentata de un alt membru al sau ori, dupa caz, de un curator.

Important de observat este ca, in sensul art. 258 C. civ., nu numai statul este dator sa ocroteasca familia, ci si societatea. Probabil ca textul se refera la societatea civila, dar se poate argumenta ca norma are in vedere societatea in toate formele sale de organizare, altele decat statul. Spre exemplu, poate fi vorba de unitati administrativ – teritoriale, de comunitati locale sau regionale, de institutii publice, de organisme profesionale, de ONG-uri de utilitate publica, de organizatii de lobby, etc., sau poate fi vorba de comisiile de insolventa ori de administratorii si lichidatorii angrenati in procedurile de insolventa a persoanelor fizice.

Locuinta familiala beneficiaza, in sistemul Codului civil roman, de un regim juridic de protectie similar cu cel pe care il organizeaza alte state din UE pentru asa-numita insolventa a particularilor, regim pe care, insa, Romania, prin adoptarea Legii nr. 151/2015, l-a refuzat.

Odata ce aceasta caracteristica este notata in cartea funciara ca atare, imobilul care reprezinta o locuinta familiala nu mai este in circuitul juridic obisnuit si nici nu mai poate fi vandut sau valorificat silit in formele clasice, normale ale executarii silite. Circulatia juridica a acestui imobil este limitata de incapacitati speciale de folosinta ce rezulta din calitatea de membru al unei familii, aceasta circulatie fiind supusa si unor formalitati prevazute de lege ad validitatem. In fine, dobanditorul ulterior al imobilului este tinut de anumite limite legale ale exercitiului dreptului sau de proprietate, rezultate ale caracteristicii imobilului de a fi locuinta familiala. Noul proprietar dobandeste imobilul grevat de sarcina de a fi locuinta familiala.

Astfel, conform art. 321 C. civ., locuinta familiei este locuinta comuna a sotilor sau, in lipsa, locuinta sotului la care se afla copiii. Oricare dintre soti poate cere notarea in cartea funciara a unui imobil ca locuinta a familiei, chiar daca nu este proprietarul imobilului. Pentru facilitarea sarcinii probei, familia isi poate nota in cartea funciara locuinta, aceasta facultate subzistand chiar si in cazul in care sotul/sotii nu ar (mai) fi proprietar(i). Dupa notare, caracterul de locuinta de familie al imobilului este opozabil tuturor, inclusiv creditorului urmaritor, colectorului de creante sau adjudecatarului imobilului (recte, cel care cumpara la licitatie imobilul – locuinta de familie, urmand sa evacueze din caza familia executata silit). Conform art. 322 alin. (1) C. civ., fara consimtamantul expres al celuilalt sot, niciunul dintre soti, chiar daca este proprietar exclusiv al imobilului, nu poate dispune de drepturile asupra locuintei si nici nu poate incheia acte prin care ar fi afectata folosinta acesteia. O ipoteca sau alte drepturi de preferinta ori sarcini asupra locuintei familiei (de exemplu, o inchiriere pe termen lung) sunt lovite de nulitate daca nu exista consimtamantul prealabil al celuilalt sot la incheierea acestor acte. Nulitatea are in vedere inclusiv ipotecile constituite in favoarea bancilor. Ea poate fi invocata direct, pe cale de actiune principala (actiune in constatarea nulitatii) sau pe cale de exceptie ori printr-o contestatie la executare. Interesant este ca, asa cum rezulta din art. 322 alin. (2) C. civ., si actele de dispozitie cu privire la bunurile care mobileaza sau decoreaza locuinta familiala, precum si deplasarea acestora in alt loc, trebuie facute tot cu consimtamantul expres al celuilat sot. In acest caz, nu exista un mandat tacit reciproc intre soti. Spre deosebire de actele de dispozitie asupra locuintei in sine, care sunt atacabile cu actiune in nulitate absoluta, actele de dispozitie sau de deplasare a acestor bunuri mobile importante pentru locuinta familiala sunt, conform art. 322 alin. (4), atacabile cu actiuni in anulare, care pot fi introduse in termen de un an de la “luarea la cunostinta” a acestor acte, dar nu mai tarziu de un an de la incetarea regimului matrimonial[9].

Caracteristica de locuinta de familie este o limita legala a dreptului de proprietate asupra imobilului, impiedicand exercitiul absolut al dreptului de proprietate in cazul in care acesta apartine sau ajunge sa apartina unei alte persoane decat cel care isi are locuinta de familie in acel imobil. Potrivit art. 602 C. civ., legea poate limita exercitiul dreptului de proprietate, fie in interes public, fie in interes privat. In acest din urma caz, pentru opozabilitatea fata de terti este necesara indeplinirea formalitatilor de publicitate prevazute de lege. Conform art. 625 C. civ., ingradirile generice stabilite de Codul civil ca limite ale exercitiului dreptului de proprietate se completeaza cu reglementarile speciale[10] aplicabile unor categorii de bunuri cum ar fi, printre altele, constructiile cu destinatie de locuinta familiala.

Intrucat societatea, in ansamblul sau, este obligata sa ocroteasca familia si, implicit, locuinta familiala, inseamna ca suntem in prezenta unui interes public, si nu a unuia privat, de unde concluzia ca inscrierea in cartea funciara caracteristicii de locuinta familiala nu este neaparat necesara, ci doar utila pentru facilitarea sarcinii probei. Pe de alta parte, un imobil cu destinatia de locuinta in care familia debitorului locuieste de ani de zile ar putea determina, in sine, o prezumtie de existenta a acestei caracteristici sau, mai mult decat atat, ar putea fi considerat fapt notoriu care, deci, nu trebuie dovedit.

Asadar, orice dobanditor ulterior prin acte juridice voluntare va trebui sa tina seama de caracteristica de locuinta de familie a imobilului. El va putea cere evacuarea din locuinta familiala a debitorului doar daca va oferi in schimb o locuinta familiala echivalenta (in care debitorul si familia sa ar urma sa locuiasca in calitate de chiriasi sau cu orice alt titlu durabil).

Solutia de mai sus se aplica si in cazul adjudecatarului imobilului, chiar daca, asa cum este regula generala in caz de executare silita, adjudecatarul dobandeste imobilul liber de orice sarcina, inclusiv de sarcina de locuinta familiala. Aceasta norma generala procesual – civila trebuie inlaturata de la aplicare, intrucat ea este contrara CEDO si Dreptului Uniunii Europene (asa cum va rezulta din consideratiile de mai jos, de la pct. 3).

Familia este, in sistemul Codului civil, o entitate cu drepturi proprii, diferite de cele ale indivizilor care o compun si mai importante decat drepturile acestora. De aceea, un membru al familiei, chiar minor, poate utiliza drepturile si actiunile pe care legea i le pune la dispozitie pentru a proteja dreptul la locuinta familiala.

Intregul regim de protectie a locuintei de familie reglementat in Codul civil, adica in dreptul comun, este anihilat de Legea nr. 151/2015.

3. Dispozitiile relative la locuinta familiei debitorului din legea insolventei persoanei fizice sunt neconstitutionale si neconventionale, fiind si in contradictie flagranta cu jurisprudenta recenta a CJUE si cu dispozitii din TFUE.

In primul rand, trebuie analizate consecintele asupra acestor dispozitii legale ale unei recente jurisprudente a CJUE: Speta Kušionová[11].

Avand de solutionat o intrebare preliminara a unei instante din Slovenia in legatura cu modul in care trebuie interpretat Dreptul Uniunii Europene atunci cand, in baza unui contract despre care se presupune ca ar contine clauze abuzive, se pune in executare silita un imobil care constituie locuinta familiala a consumatorului, Curtea de Justitie a Uniunii Europene de la Luxemburg (CJUE) a raspuns, printr-o prima si foarte interesanta trimitere la deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg (CtEDO), ca pierderea unei locuinte este una dintre cele mai grave atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului si ca orice persoana supusa riscului de a fi victima unei astfel de ingerinte trebuie in principiu sa fie in masura sa solicite examinarea proportionalitatii acestei masuri[12]. Mai departe, CJUE a aratat ca “pierderea locuintei familiale este nu numai de natura sa aduca atingere in mod grav dreptului consumatorilor, ci, totodata, pune familia consumatorului vizat intr‑o situatie deosebit de fragila”. CJUE a adaugat ca in Dreptul Uniunii Europene, dreptul la locuinta este un drept fundamental garantat de art. 7 din Carta Fundamentala a Drepturilor Omului (parte integranta a TJUE, n.n.) care trebuie luat in considerare de instanta nationala. In fine, CJUE a concluzionat ca, in ceea ce priveste, mai concret, consecintele provocate de evacuarea consumatorului si a familiei acestuia din locuinta care constituie resedinta lor principala, este important ca instanta nationala competenta sa aiba la dispozitie masuri provizorii care sa-i permita sa suspende sau sa impiedice o procedura nelegala de executare ipotecara atunci cand dispunerea unor astfel de masuri se dovedeste necesara pentru a garanta protectia efectiva urmarita de reglementari europene (asa cum este, spre exemplu, Directiva 93/13 sau Regulamentul procedurilor de insolventa 2015/848 din 20 mai 2015).

Dreptul la locuinţa familiala este un drept al omului. Acest drept este inclus in categoria drepturilor omului atat de CEDO, cat şi de TFUE. CEDO il prevede la art. 8, iar jurisprudenta CtEDO il considera mai important decat dreptul de proprietate a creditorului asupra creanţei contra debitorului. Acest drept prioritar este protejat de decizii recente ale CtEDO unde s-a pus problema evacuarii din locuinţa a consumatorului şi a familiei sale.

Sistemul de principii reunite in diversele instrumente internaţionale relative la drepturile omului prioritizeaza valorile. Familia este o valoare cu mult mai importanta decat proprietatea asupra unor creante, mai ales daca o asemenea proprietate este obţinuta prin abuz de putere economica, prin speculaţie sau prin furt.

In acest sens, semnificative sunt spetele McCann contra Regatului Unit (2008) şi Cosiç contra Croaţiei (2009). Dreptul la locuinţa ca drept al omului şi protecţia acestuia sunt prezente şi in decizii ale CJUE. Daca in speţa Mohamed Aziz (2013) se atrage atentia judecatorului national ca o executare silita, mai ales daca poarta asupra locuintei familiale a debitorului, poate fi suspendata chiar si din oficiu pentru motiv de clauze abuzive in contractual de credit, in speta Kušionová se arata: „[Statele membre ale UE] trebuie sa se asigure ca creditorii manifesta o indulgenta rezonabila şi fac incercari rezonabile de a soluţiona situaţia prin alte mijloace inainte de initierea procedurii de executare silita. […] In cazul in care, dupa procedurile de executare silita, raman datorii neachitate, statele membre ar trebui sa asigure protecţia unor conditii minime de trai şi sa instituie masuri pentru a facilita rambursarea, evitand indatorarea excesiva pe termen lung. […] Statele membre nu ar trebui sa impiedice partile la un contract de credit sa convina in mod expres ca transferul garanţiei catre un creditor este suficient pentru a rambursa creditul”[13]. In speţa Morcillo şi Garcia (2014), CJUE a statuat ca, mai ales cand e vorba de o locuinta familiala, este necesara o procedura care sa permita analiza clauzelor abuzive inca din faza de inceput a executarii silite, adica atunci cand se cere incuviinţarea/investirea cu formula executorie. Spre exemplu, consumatorului trebuie sa i se permita o opoziţie/apel impotriva hotararii de incuviinţare a executarii, cu efect de suspendare imediata a executarii, pentru a putea cere judecatorului efectuarea cu calm a analizei existentei in contract a clauzelor abuzive şi proportionalitaţii unei eventuale masuri de evacuare din locuinta.

In speta Kušionová, CJUE nu spune expres ca o locuinţa nu poate fi urmarita silit (nefiind investita cu o astfel de cerere), dar statueaza ca executarea silita asupra acestui imobil de tip special nu poate fi facuta cu depaşirea limitelor proportionalitatii si ale rezonabilitatii. In orice caz, debitorul, mai ales cel care are calitatea de consumator, trebuie sa fie audiat in legatura cu proportionalitatea si rezonabilitatea masurii evacuarii din locuinta familiala, asa cum impune CtEDO, in deciziile McCann (2008) şi Cosiç (2009), ceea ce inseamna ca textele legale din procedura noastra civila din care rezulta ca la investirea cu formula executorie se procedeaza la o verificare formala a titlului executoriu, intr-o procedura necontencioasa, terminata cu o hotarare de investire cu formula executorie nesupusa niciunei cai de atac trebuie inlaturate de la aplicare, sunt contrare CEDO. Solutia se aplica si lichidarii judiciare, intrucat Legea nr. 151/2015 privind insolventa persoanelor fizice trimite la normele de procedura relative la executarea silita.

4. Din perspectiva juridica, proportionalitatea inseamna un echilibru intre rigoarea unui drept sau a unei puteri si consecintele sale in planul relatiilor cu debitorul sau cu societatea, in ansamblul sau. Nu exista proportionalitate in cazul in care consecintele negative ale reglementarii unor drepturi sau puteri cauzate societatii, comunitatii sau altor drepturi si libertati individuale sunt mult prea mari, ajungand sa nege aceste interese publice sau, dupa caz, aceste alte drepturi si libertati individuale.

Scopul garantiei dreptului de proprietate este securitatea pe termen lung a proprietarului, increderea ca nu va fi expropriat in mod samavolnic, libertatea sociala si economica de care se poate bucura un proprietar care are o avere. In subsidiar, garantia dreptului de proprietate este menita a asigura si garantia comuna a creditorilor chirografari ai proprietarului, garantie care poarta asupra tuturor bunurilor sale, prezente si viitoare. Daca ceea ce se tinde a proteja este proprietatea unei creante acumulate in mod nelegitim (spre exemplu, ca urmare a unor practici comerciale inselatoare sau a unor clauze abuzive), speculativ (spre exemplu, ca urmare a unor cesiuni de creante sau de portofolii de creante catre mandatari sau colectori de creante) sau artificial si formal (spre exemplu, ca urmare a unor executari silite efectuate in baza unei incuviintari formale a executarii, fara verificarea legitimitatii creantei, a cuantumului ei exact, a faptului ca este prescrisa ori a faptului ca este platita deja), iar, pentru protectia dreptului de proprietate asupra acestor creante nelegitime sau speculative, este necesara sau „naturala” sacrificarea dreptului la locuinta debitorului si a familiei sale, atunci nu se mai respecta proportionalitatea.

In planul dreptului si al practicii judiciare romanesti actuale, nu se respecta principiul proportionalitatii, de exemplu, daca locuinta familiala se vinde silit ori se lichideaza la un pret care reprezinta mai putin de jumatate din valoarea initiala a casei (evaluarea fiind facuta la momentul acordarii creditului chiar de catre banca, prin evaluatorii proprii sau agreati), pentru restul creantei debitorul fiind urmarit in continuare, ad infinitum. Nu se respecta principiul proportionalitatii daca banca isi vinde creanta contra consumatorului unui colector de creante, pentru un pret al cesiunii disproportionat de mic fata de valoarea nominala a creantei[14]. Si, in fine, nu se respecta principiul proportionalitatii daca cel care a cumparat casa la licitatie si urmeaza a evacua de acolo familia consumatorului face aceasta operatiune cu titlu de speculatie. Daca creditorul urmaritor, colectorul de creante sau cumparatorul la licitatie sunt speculatori, ei incearca sa faca profit din starea de dependenta si din drama acestor oameni in timp ce acestia din urma incearca sa isi pastreze casele. In mod evident, nu vor putea fi preferati primii fara a se incalca principiul proportionalitatii.

In orice caz, realitatea romaneasca a ultimilor 5 ani ne arata ca aceste case rapite consumatorilor supra-indatorati prin executari silite abuzive sau prin preluarea lor in contul creantelor nu se vand. Ele sunt parcate in adevarate “custi de aur”, in SPV-uri[15] concepute de banci pentru a gestiona executarile silite sau prescrierile (=luarea caselor ipotecate in contul creantei), in asteptarea revenirii “boom”-ului imobiliar din anii 2006-2008, sau sunt vandute colectorilor de creante. Pur si simplu, aceste case care nu se vand sau care se vand foarte lent, cu inerentele deprecieri fizice si morale generate de trecerea timpului si lasarea lor in paragina, sunt similare cu productia de marfa nevandabila care se stocheaza cu costuri inutile si care, de fapt, nu au alta destinatie decat intretinerea iluziei detinerii unor averi si nu au alta consecinta decat generarea unor mirosuri de materie organica alterata. Casele parcate de banci in aceste custi de aur sunt pur si simplu proprietati – gramada care emana mirosuri neplacute in economie. Cei care si-au pierdut casele nu mai pot cumpara altele. Fiind in stare de supra-indatorare, ei nu mai au nici resurse pentru a le inchiria. Iar o populatie pauperizata si inspaimantata de banci si de executari silite nu va avea nici mijloacele, nici motivatia de a incepe din nou sa se imprumute ca sa cumpere case. Asa cum spunea J. E. Stiglitz, avem case goale si avem oameni fara adapost[16].

In aceste conditii, executarea silita sau lichidarea si evacuarea din locuinta nu sunt rezonabile si nici echitabile si, deci, nu se respecta conditia proportionalitatii, norma interna care o incalca urmand a fi inlaturata de la aplicare.

Protecţia juridica a acestor proprietati acumulate ilegitim sau speculativ, a acestor proprietati-gramada, nu poate prima asupra imperativului protecţiei familiei intr-un stat democratic si drept.

De altfel, imperativul protectiei familiei isi poate avea un subsidiar in protectia dreptului de proprietate a debitorului asupra veniturilor sale viitoare.

Casele acestea in care consumatorii isi stabilesc locuintele familiale se cumpara pe credit, care se acorda in considerarea veniturilor lor viitoare. Prin creditul de consum se aduc din viitor in prezent venituri ale consumatorului, care vor fi grevate in proportii covarstoare (chiar mai mari de 70%, limita impusa, spre exemplu, de normele de prudentialitate bancara) rambursarii imprumutului si platii costurilor acestuia, costuri de regula majorate artificial prin inserarea in contract si utilizarea de clauze abuzive. Aceste case se cumpara, practic, cu viitorul acestor oameni. Intrucat acesti debitori nu au alte proprietati decat munca si veniturile lor viitoare, aceste case sunt singurele lor bunuri de valoare, singurele lor proprietati. Sistemul drepturilor omului are in vedere, in principal, omul potential afectat de abuzul de putere. Dreptul de proprietate este protejat din acest punct de vedere, si nu in mod abstract, ca un reper religios. Dreptul de proprietate asupra acestor case – locuinta familala este mai important decat dreptul de proprietate al creditorilor asupra creantelor lor, mai ales ca, de regula, creditorii sunt corporatii si nu oameni in carne si oase. Corporatiile nu sunt fiinte umane si, de aceea, ele nu pot avea drepturi inalienabile[17].

De altfel, exista si o motivatie economica importanta pentru care acest drept de proprietate a proprietarului asupra locuintei familiale ar trebui protejat si nu anihilat. Aceste case au suferit deja o enorma devalorizare ca urmare a crizei economice globale (generate, poate chiar voluntar, de banci si de overlorzii care le detin). Procentul acestei devalorizari a fost, uneori, chiar si de 70% in raport de valoarea initiala evaluata, la momentul cumpararii. Fiind vorba de credite ipotecare sau imobiliare, este lesne de inteles ca, la acel moment al cumpararii s-a achitat un avans de minim 25% din pretul casei[18]. In plus, relativ la pretul initial al casei, o mare parte din valoarea sa a fost deja “consumata” cu costuri ale creditului achitate bancii, intrucat graficul de rambursare a fost construit in asa fel incat, in primii 5 – 6 ani de derulare a contractului, debitorul sa plateasca rate din principal insignifiante si costuri cu dobanzi si comisioane foarte mari. Cu o alta imputatie a platii (=ordinea stergerii componentelor datoriei lunare), aceasta casa ar fi putut fi achitata mult mai rapid decat ar fi rezultat din constructia graficului de rambursare. Banca si-a acoperit de mult mare parte din expectatia de profit, ceea ce ii ramane de facut dupa acesti 5-6 ani fiind sa astepte sa castige din eforturile de plata facute de debitor sau din consecintele ruinei lui. Or, acesti debitori, dupa aparitia fenomenului de supra-indatorare, risca sa piarda pana si aceasta valoare – casa aceea cumparata pe credit si care inmagazineaza veniturile lor viitoare, singura lor proprietate. Odata ce casa le este lichidata sau executata silit si ei sunt evacuati, acesti debitori carora li s-a vandut iluzia ca sunt proprietari de case devin, impreuna cu familia, homeless-i (daca nu au marele noroc sa ramana chiriasi in propria casa). Protectia acestei proprietati este importanta, pe termen mediu si lung, mai ales pentru creditori. Daca parintii isi pierd casa, generatia urmatoare va fi grevata de aceasta pierdere. Va fi o generatie mai sumbra, mai individualista, mai putin entuziasta pentru viata pe termen lung. Va fi o generatie pentru care casa, familia si viitorul nu prea vor mai avea sens. Externalitatile lor[19] vor fi negative pentru creditori. Valoarea proprietatii creditorilor – corporatii asupra creantelor lor contra acestor adulti ai viitorului va suferi deprecieri majore date de “neperformanta” viitorilor lor debitori. De aceea, pe termen mediu si lung, acest tip de economie de piata (care, de fapt, e o economie de prada) se va fi dovedit fragila. Iar aceasta fragilitate va genera alte crize, din ce in ce mai grave si mai masive, din care vor pierde, desigur, toti oamenii, dar vor pierde si creditorii lor. Stiglitz descrie, din acest punct de vedere, o adevarata panta fatala pe care se poate inscrie consumatorul, tragand dupa el familia sa: o rata la creditul ipotecar neplatita se amplifica si se transforma in pierderea casei, care se poate tranforma in concediere, care se poate transforma in destramarea familiei[20]. Daca se intampla ca unul sau mai multi dintre membri familiei sa se imbolnaveasca ori sa sufere un accident, toata familia va ajunge in faliment. Si de aici – “neperformanta” acestor debitori care va determina alte crize, mai indelungate si mai profunde decat cea pe care o traversam in prezent. Asadar, aceasta mica proprietate individuala care poate fi cotropita si neutralizata in acest mod, merita toata atentia autoritatilor si trebuie protejata. Persoanele fizice locuitori in case grevate de ipoteci au un drept de proprietate asupra acelor case. E un drept inalienabil, mai important in ordinea de preferinta stabilita de CtEDO decat dreptul de  proprietate asupra creantei ce ar apartine creditorilor – corporatii.

Daca principiul raspunderii nelimitate pentru datorii ale debitorului intra in coliziune cu acest drept al consumatorului la locuinta familiala intrucat executarea se poarta chiar asupra acestei locuinte, atunci principiul raspunderii nelimitate pentru datoriile persoanei fizice, care face parte din dreptul nostru intern, se inlatura de la aplicare.

Legislatia ajustarii datoriilor (care implica si iertari de datorie) serveste in mod evident unor politici sociale si economice legitime si, deci, nu este, prin ea insasi (ipso facto), o incalcare a principiului garantarii dreptului de proprietate privata.

In practica relativ recenta a CtEDO s-a pronuntat o decizie (speta Bäck vs. Finlanda, cu nr. 20/7/2004) care a confirmat in mare parte aceasta solutie.

O protecţie a locuinţei familiale a consumatorului poate fi pusa in practica şi in baza jurisprudenţei CJUE, pronunţata in interpretarea Directivei 93/13 privind clauzele abuzive si in baza Cartei Drepturilor Fundamentale ce face parte din Tratat[21].

Legislatia protectiei debitorului in calitate de consumator este primordiala in ordinea de preferinta normelor de protectie si garantare a dreptului de proprietate. O norma interna care ar inversa aceasta ordine de preferinta (asa cum este, spre exemplu, principiul raspunderii nelimitate pentru datorii, din Codul nostru civil, reluat aproape integral in Legea nr. 151/2015) ar incalca si CEDO.

3.5. Dreptul intern al Romaniei nu este, in mod evident, favorabil debitorului. De fapt, acesta este atat de constrangator şi de lipsit de atentie la situatia concreta familiala si la drepturile debitorului, incat procedura de executare silita, ajunsa in faza de evacuare, se poate derula in 4-6 luni, intrucat debitorul nu e citat la incuviinţarea executarii/investirea cu formula executorie a titlului executoriu, titlu care e verificat doar formal de judecator, iar hotararea de incuviinţare, ei bine, este una nesupusa niciunei cai de atac. Ce ii ramane debitorului este o biata contestaţie la executare, care are marile „avantaje” ca (i) este post-factum şi (ii) nu este suspensiva de executare, adica, poate fi formulata şi derulata chiar in timp ce executarea se finalizeaza. In procedura insolventei, asa cum s-a vazut mai sus, vanzarea casei si evacuarea sunt chiar accelerate de imperativul protectiei dreptului creditorilor (in care, desigur, sunt inclusi si aceia care s-au dovedit iresponsabili creditand acolo unde nu era cazul, precum si cei care fac profit speculand drama unor debitori ruinati de starea de supra-indatorare in care i-a adus consumul pe credit).

Ce ii ramane debitorului? Un drept la daune-interese. Caci repunerea in situaţia anterioara (revenirea debitorului in locuinţa familiala) este, adesea, iluzorie, cata vreme adjudecatarul este protejat de garantii puternice, el fiind prezumat de buna-credinţa.

Daca Statul roman nu isi indeplineste obligatia de ocrotire a familiei si, implicit, a locuintei familiale, sau nu pune in practica masuri eficiente de ocrotire, iar dreptul la daune interese este un simplu surogat al problemei si nu o solutie, ce pot face consumatorul sau familia sa, daca sunt loviti de insolventa? Cu exceptia unei palide plangeri la comisia de insolventa ce poate fi facuta contra masurilor lichidatorului, inclusiv a celei de scoatere in vanzare a casei de locuit a debitorului, acesta nu prea are la dispozitie mijloace eficiente. Teoretic, debitorul se poate opune (pe cale judiciara) la evacuarea din locuinta familiala si poate cere, in extremis, despagubiri de la Statul roman pentru omisiunea de a aplica dreptul european privitor la protectia locuintei familiale. Tot teoretic, pentru ca statul are obligatia sa ocroteasca familia, are obligatia sa ocroteasca si locuinta familiala, de unde concluzia ca, spre exemplu, politia poate refuza sa-si dea concursul la o executare silita sau la o evacuare din locuinta familiala. In practica, insa, in lipsa unor dispozitii exprese, mijloacele de protectie efectiva a locuintei familiale sunt putine.

Evacuarea, fiind o masura extrema, se va putea verifica daca nu cumva existau la momentul declansarii executarii silite alte masuri apte sa duca la realizarea creantei, fara a lasa debitorul si familia sa fara locuinta. Se va putea, de asemenea, analiza daca in contract exista sau nu clauze abuzive si daca riscul valutar tipic creditelor in franci elvetieni era exclusiv in sarcina debitorului, caz in care si aceasta clauza ar putea fi analizata sub aspectul caracterului abuziv. Creanta, necerta din aceste doua puncte de vedere, va putea fi, in consecinta, partial anulata, cu consecinta reducerii sarcinii debitorului, care va putea achita sau acoperi altfel restul creanţei.

Pentru aceste solutii potentiale, indic, in plus faţa de reglementarile din materia combaterii si sanctionarii clauzelor abuzive si fata de deciziile CtEDO şi CJUE enuntate, si un text de principiu din Codul de procedura civila, deseori ignorat de practicienii dreptului.

Bunurile debitorului pot fi supuse executarii silite daca, potrivit legii: (i) sunt urmaribile si (ii) numai in masura necesara pentru realizarea drepturilor creditorilor, asa cum rezulta din art. 629 alin. (1) din Codul de procedura civila.

In condiţiile art. 258 din Codul civil se poate argumenta (nu doar teoretic) o insesizabilitate temporara a unui imobil, cata vreme acesta are destinatia de locuinta. Dar, cel mai important aspect al regulii din Codul de procedura civila prevazute la art. 629 alin. (1) este acela ca, in sine, executarea silita este o soluţie in extremis de realizare a creantei. O executare silita ne-necesara apare ca fiind neintemeiata. Daca exista alte metode de realizare aflate la indemana partilor sau a creditorului ori daca judecatorul nu gaseste ca executarea silita este necesara, el ar trebui sa refuze investirea cu formula executorie a titlului executoriu prezentat de creditor. La fel ar trebui sa procedeze judecatorul si in cazul in care, cel puţin la nivel de aparenta, considera ca exista clauze contractuale cu potential caracter abuziv. Daca executarea silita, in genere, este o masura extrema de realizare a creantei, cu atat mai mult o executare silita a locuintei este o masura extrema, care nu ar trebui incuviintata decat in cazurile rare in care debitorul are alte imobile in care poate locui, eventual cu chirie. Intrucat Legea insolventei persoanelor fizice trimite la executarea silita din procedura civila, inseamna ca solutiile de mai sus, mutatis mutandis, sunt aplicabile si in procedura lichidarii judiciare.

Negarea elementelor de structura a „codului genetic comun” al procedurilor de insolventa

 1. In concluziile sale prezentate in speţa Deko Marty Belgium (cauza C-339/07, considerentul 26), la data de 16 octombrie 2008, avocatul general al CJUE, dl. Damaso Ruiz-Jarabo Colomer, a aratat: „in pofida diferenţelor existente intre ordinile juridice ale statelor membre, exista un cod genetic comun al solutiilor pe care acestea le ofera ca raspuns la actele de dispozitie asupra patrimoniului realizate prin fraudarea drepturilor creditorilor”.

Desi acest considerent se refera doar la actiunea in anularea actelor juridice ale debitorului incheiate in perioada suspecta (1 pana la 3 ani anteriori deschiderii procedurii), in realitate, procedurile de insolventa au mai multe aspecte comune tuturor statelor care reglementeaza aceasta procedura. Spre exemplu, suspendarea urmaririlor individuale, inghetarea valorii creantelor la data deschiderii procedurii si continuarea contractelor in curs la data deschiderii procedurii (aceste doua efecte automate fiind continutul aproape complet al notiunii juridice de „protectie” a tribunalului), descarcarea de datorii a falitului scuzabil (the fresh new start, in varianta americana), caracterul judiciar, colectiv si concursual al procedurii, precum si, intr-o masura importanta, caracterul sacrificial al acesteia. Procedura insolventei este ca un Pat al lui Procust care obliga subiectii procedurii (debitorul si creditorii) sa se alungeasca ori sa se scurteze de membre in asa fel incat sa cuprinda sau, dupa caz, sa incapa in pat.

Exista, asadar, un cod genetic comun tuturor procedurilor de insolventa, dar el este mult mai larg decat cel indicat de dl Colomer in speta Deko Marty.

Legea insolventei persoanelor fizice neaga aproape toate aceste elemente de structura dezoxiribonucleica a insolventei.

2. Numai debitorul poate cere deschiderea procedurii rambursarii pe baza de plan a datoriilor, nu si creditorii. Conform art. 6 din Legea insolventei persoanelor fizice, “initierea procedurii de insolventa” este o facultate exclusiva a debitorului. Si intrarea directa in lichidare este o facultate care i se permite exclusiv debitorului.

Desi se refera la intreaga procedura de insolventa reglementata de Legea nr. 151/2015, in realitate textul contine o inadvertenta, intrucat procedura de insolventa prin lichidare de active, care este una judiciara si care poate interveni si ca urmare a imposibilitatii realizarii sau ca urmare a esecului unui plan, poate fi declansata si la cererea creditorilor. In alta ordine de idei, se poate retine ca textul art. 6 nu mai restrange aria aplicabilitatii Legii nr. 151/2015 la debitorii de buna-credinta, asa cum o face art. 1, ci ii are in vedere pe toti creditorii aflati in insolventa, asa cum este aceasta definita de art. 3 pct. 12. Daca prima inadvertenta este relativ usor de acoperit prin interpretarea legii, cea de a doua inadvertenta este una grava. Este evident ca textul initial al legii nu facea distinctia intre debitorii de buna-credinta si cei de rea-credinta. Distinctia a fost introdusa in art. 4, text dezbatut in comisiile de specialitate din Parlament in intentia de a “corecta” forma initiala a proiectului, lobby-istii bancari uitand, probabil, de existenta acestui art. 6 in forma sa originara. Situatia e grava intrucat sugereaza ca limitarea “beneficiului” legii este facuta contrar Constitutiei si in urmarea unui impuls de moment, acela de a da satisfactie lobby-ului facut in Parlament pentru modificarea proiectului de lege. Cel mai probabil va urma o “excursie” nedorita la Curtea Constitutionala, atat pentru discriminare nepermisa, cat si pentru neclaritatea si impredictibilitatea legii.

Creditorii vor putea cere trecerea la lichidare numai in mod indirect, in succesiunea unui plan de rambursare, fie esuat, fie imposibil de realizat din motive obiective. Astfel, din art. 46 lit. b)-c) rezulta ca fiecare creditor poate cere instantei trecerea la lichidare, daca planul nu poate fi adus la indeplinire din motive imputabile debitorului si, respectiv, toti creditorii pot cere trecerea la lichidare, daca planul a esuat din motive imputabile debitorului[22].

Paradoxul legii este ca, intrucat creditorii nu pot cere direct si imediat deschiderea unei proceduri fata de debitorii lor, inseamna ca debitorii de rea-credinta vor ramane in afara sistemului sanctionator al legii (constituit, in principal, din decaderi si interdictii) si vor tulbura in continuare apele aparent linistite ale mediului de afaceri. Dezbaterile asupra proiectului initial al acestei legi relative la distinctia debitor de buna-credinta – debitor de rea-credinta si la conditiile de admisibilitate ale cererii de rambursare pe baza de plan a datoriilor[23] s-au purtat in jurul ideii ca legea nu trebuie utilizata abuziv de debitorii de rea-credinta si de debitorii “de profesie”. Dar, intrucat sunt aparati de efectele acestei legi, tocmai debitorii abuzivi si cei “de profesie” vor fi favorizati, intrucat ei au, oricum, la dispozitie in dreptul comun o larga paleta de metode de tergiversare si de fraudare a drepturilor creditorilor onesti.

Dupa deschiderea procedurii rambursarii datoriilor pe baza de plan, creditorii, pentru a participa, trebuie sa trimita administratorului o “informare” (si nu o declaratie de creanta) cu privire la cuantumul creantei, la eventualele garantii de care beneficiaza si o eventuala evaluare proprie a acestor garantii, “daca creditorul dispune de o astfel de evaluare”, precum si la masurile de restructurare pe care le-ar putea accepta. Estimez ca, in practica, primele probleme majore vor fi date de necesitatea de ce a sti ce efecte are aceasta evaluare, daca este sau nu contestabila si pe ce cale poate fi contestata, etc. Pe de alta parte, se vor putea ridica o serie de intrebari si mai complicate rezultate din lipsa unei astfel de evaluari: oare se va putea face o evaluare, eventual la cererea administratorului sau, dupa caz, la indicatia comisiei confruntata cu o contestatie a valorii garantiei? In cazul in care o astfel de evaluare se propune ori se dispune, cine si din ce fonduri va achita costul evaluarii? Si, in fine, care este sanctiunea omisiunii tuturor acestor elemente ale “informarii” pe care trebuie sa o trimita creditorii?

Creditorii, indiferent ca sunt sau nu trecuti pe tabelul creantelor, nu sunt organizati in colectivitati, asa cum se intampla in procedura insolventei profesionistilor. Nu exista o adunare a creditorilor formal organizata, cu atributii fixate de lege, si nici un comitet al creditorilor similar celui care exista in procedura insolventei profesionistilor. Aceasta optiune a legiuitorului este bizara, intrucat la art. 2 pct. 16 se vorbeste de o procedura colectiva, definita ca o “procedura de insolventa in care creditorii participa impreuna la urmarirea si recuperarea creantelor lor”. In realitate, singura situatie in care creditorii participa impreuna la procedura este aceea in care ei, in unanimitate, cer trecerea la insolventa prin lichidarea de active pentru imposibilitatea realizarii unui plan de rambursare a datoriilor. In rest, drepturile creditorilor se exercita individual. Chiar si votul asupra planului de rambursare este exercitat in mod individual, in principal, prin corespondenta. Desigur, nimic nu opreste creditorii sa organizeze informal astfel de organe colective, dar ele nu ar avea decat un rol consultativ sau de facilitare a unor consortii procesuale menite a face mai eficiente actiunile creditorilor impotriva debitorului sau a administratorului.

O importanta lacuna a legii vizeaza controlul creditorilor asupra procedurii insolventei. Din teoria si practica insolventei profesionistilor rezulta ca deschiderea procedurii insolventei determina, automat, trecerea controlului asupra persoanei juridice – debitor de la actionari si de la membrii organelor colegiale de conducere la creditori. In procedura falimentului comerciantului – persoana fizica, lichidatorul este cel care exercita, in locul debitorului, capacitatea juridica a acestuia, exercitiu supus si el controlului creditorilor. Cedarea controlului sau limitarea capacitatii de exercitiu sunt, deja, obisnuinte ale rationamentului juridic in procedurile de insolventa a profesionistilor. In schimb, din legea insolventei persoanelor fizice nu rezulta expres daca procedura rambursarii datoriilor pe baza de plan este sub controlul de oportunitate al creditorilor.

Un control al legalitatii actelor administratorilor poate fi exercitat in legatura cu rapoartele pe care acesta este obligat sa le formuleze si sa le prezinte comisiei de insolventa. Administratorul procedurii intocmeste rapoarte bianuale (acestea pot fi 10 sau, dupa caz, 12, dupa cum planul se intinde pe 5 ani, fiind prelungit cu inca un an, la cererea administratorului sau a debitorului), pe care le depune la comisia de insolventa si le comunica creditorilor (art. 39 alin. (1) pct. 4). Asa cum rezulta din art. 39 alin. (2), se poate face plangere la comisia de insolventa impotriva masurilor adoptate de administrator. Aceasta plangere nu este limitata la interesele creditorilor, putand fi formulata, cel putin teoretic, de orice alta persoana interesata. Spre exemplu, in aceasta postura s-ar putea afla debitorul sau membrii familiei debitorului. La randul sau, decizia comisiei prin care se solutioneaza plangerea poate fi contestata la instanta (a carei hotarare este supusa si ea apelului). Se observa ca se instituie nu mai putin de trei cai de atac contra acestor masuri ale administratorului, ceea ce nu este deloc de natura a asigura celeritatea si predictibilitatea acestei proceduri. Este cert, insa, ca creditorii pot exercita un anumit control asupra administratorului, macar prin presiunea implicita pe care o pot exercita asupra administratorului, care va sti ca o masura contestabila, controversata, va putea declansa acest adevarat cosmar judiciar. Nu rezulta, insa, daca in plangere creditorii (sau celelalte persoane interesate) pot invoca doar motive de legalitate sau si motive de oportunitate. In practica, probabil ca motivele vor fi amestecate.

Raportul final al administratorului, care se intocmeste in 30 de zile de la finalizarea planului, se poate contesta si el de creditori (art. 39 alin. (1) pct. 6). Nu e clar daca aceasta contestatie este de competenta comisiei sau a instantei. Inclin sa cred ca instanta va judeca aceasta contestatie, intrucat, atunci cand prevede atributii jurisdictionale pentru comisie, legea intituleaza “plangeri” caile de acces la acest tip de jurisdictie, in timp ce restul cailor de acces la justitie sunt intitulate “contestatii” sau apeluri. Pe de alta parte, aceasta concluzie poate fi sprijinita si pe dispozitiile art. 10 alin. (3) din care rezulta ca toate cererile, contestatiile si actiunile intemeiate pe Legea nr. 151/2015 se judeca potrivit dispozitiilor din Codul de procedura civila relative la judecata in prima instanta. Iar judecatoria are, in sistemul acestei legi, plenitudine de competenta in prima instanta.

In fine, un anumit tip de control poate fi exercitat de creditori si in procedura de inlocuire a administratorului procedurii. Astfel, conform art. 40 alin.1, in orice stadiu al procedurii, administratorul poate fi inlocuit de comisie, din oficiu, sau la cererea oricaruia dintre creditori, in ambele cazuri motivele inlocurii trebuind sa fie “temeinice”. In plus, creditorii reprezentand majoritatea valorii totale a creantelor pot cere comisiei de insolventa inlocuirea administratorului procedurii, in acest caz nefiind necesara proba unor motive temeinice. Creditorii majoritari vor putea face o astfel de cerere fie individual, fie reunind mai multe voturi care sa reprezinte majoritatea (in acest caz va fi vorba de o veritabila class action formulata nu in fata unui tribunal, ci in fata unei comisii…). In ambele cazuri, decizia comisiei poate fi atacata in instanta, decizia instantei fiind si ea atacabila cu apel, inclusiv de administratorul vizat de decizia/cererea de inlocuire. Numai la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti acel administrator care si-a pierdut increderea comisiei sau a creditorilor va parasi functia, in tot timpul procedurii el continuand sa o exercite. Din acest punct de vedere, precum si pentru motivul ca decizia comisiei de inlocuire a administratorului nu este executorie imediat, controlul creditorilor prin acest mecanism va fi destul de palid, ramanand ca posibilitatea inlocuirii sa actioneze ca un mecanism de autocontrol al administratorului, care va sti ca, daca pactizeaza cu debitorul sau daca isi va exercita fraudulos ori cu carente profesionale functia, va putea fi inlocuit, chiar si dupa o procedura atat de alambicata.

Nici in procedura insolventei prin lichidare de active creditorii nu sunt organizati in adunari sau comitete. In principiu, acestia au aproximativ aceleasi drepturi, pe care le pot exercita individual sau in alianta procesuala, pe care le au si in cadrul procedurii rambursarii pe baza de plan – in acest sens sunt dispozitiile art. 49, 61 si 63. Numai ca, intrucat lichidarea este o procedura judiciara, toate contestatiile si cererile de inlocuire sunt solutionate de instanta, si nu de comisia de insolventa.

Raportul curent al lichidatorului, care se depune trimestrial (si nu bi-anual, ca in procedura rambursarii pe baza de plan) poate fi contestat la instanta. Raportul, in urmarea admiterii contestatiei, poate fi anulat sau modificat (art. 61). Si raportul final poate fi contestat (art. 63). Admiterea contestatiei opreste inchiderea procedurii. Aceasta va putea interveni doar in cazul in care exista un raport final ramsese definitiv (art. 64 alin. (1)).

3. Interesant este ca, asa cum rezulta din art. 49 alin. (3), administratorul procedurii de rambursare pe baza de plan poate fi numit lichidator. E o dispozitie care pare a permite un premiu pentru esec (un plan esuat inseamna si o culpa in supraveghere a administratorului procedurii) si care poate ridica probleme delicate de hazard moral, putand determina psihologic un comportament pro-lichidare al administratorului. In plus, asa cum rezulta din art. 15 alin. (2), daca la data deschiderii procedurii rambursarii pe baza de plan era in curs o executare silita contra debitorului, comisia de insolventa il desemneaza (obligatoriu…) ca administrator al procedurii chiar pe executorul judecatoresc care derula acea executare silita. Din moment ce acest administrator poate fi desemnat si in calitate de lichidator, la momentul trecerii la lichidare, iar debitorul, inainte de a se pune sub “protectia” insolventei, trebuie sa anunte creditorii si sa astepte reactia acestora timp de 30 de zile, nu este exclus scenariul in care un creditor, practic, va putea controla procedura de la un cap la altul, declansand in cele 30 de zile o executare silita, obtinand numirea in calitate de administrator a executorului desemnat de el si accelerand trecerea la lichidare, unde va fi numit acelasi executor ca lichidator si va derula procedura, explicit sau insidios, sub influenta acestui unic creditor. De aici concluzia ca, faptic, aceasta procedura poate sa nu fie una colectiva si concursuala, ci una individuala, foarte asemanatoare cu executarea silita individuala. Or, aceasta consecinta neaga, pur si simplu, caracterul colectiv al procedurii, caracter care face parte din codul genetic comun al insolventelor. Aceasta nu mai este o insolventa, ci un mutant al insolventei.

4. Debitorul aflat in insolventa (instalata sau iminenta) apeleaza la procedura insolventei pentru a se pune sub protectia tribunalului sau pentru a-si regulariza datoriile prin lichidarea activelor si descarcarea de datoriile reziduale.

In procedura reglementata de legea insolventei persoanei fizice aceste doua finalitati sunt permise doar teoretic.

Debitorul de buna-credinta poate cere rambursarea datoriilor sale pe baza unui plan. Plata esalonata si partiala a datoriilor scadente inainte de deschiderea procedurii si plata la zi a datoriilor curente se poate asigura din majorarea sau mentinerea constanta a veniturilor debitorului, in paralel cu reducerea consistenta a datoriilor, mai ales a celor voluptuarii si a celor care nu sunt strict necesare si stringente. De asemenea, aceste plati esalonate pot sa presupuna si lichidarea unor active excedentare fata de capacitatile reduse de finantare a subzistentei si a “afacerilor” personale si familiale ale debitorului. Pe perioada planului, creditorii nu il vor executa sau urmari silit pe debitor si, in principiu, nu vor adauga dobanzi si penalitati creantelor lor anterioare deschiderii procedurii, daca prin planul de rambursare nu s-a convenit altfel. Daca planul este dus la bun sfarsit cu succes, datoriile neacoperite, total sau partial, prin plan se sting definitiv, in baza unei hotarari separate luate de instnata la finalizarea planului. Desigur ca debitorul, pentru a ajunge la acest final glorios, trebuie sa parcurga excesiv de prolixa si birocratica procedura de confirmare a planului si, in plus, in tot timpul realizarii planului (5 ani de la confirmare, plus un an aditional, acordat la cererea intemeiata a debitorului), sa execute intocmai planul, sub sanctiunea trecerii la insolventa prin lichidarea de active pentru esecul planului.

Debitorul care stie ca nu are nicio sansa de rambursare a datoriilor pe baza de plan, va cere direct insolventa prin lichidare de active. Aceasta este o procedura judiciara, avand efectele automate ale suspendarii urmaririlor individuale ale creditorilor si inghetarii valorii creantelor banesti[24].

Debitorul obisnuit are, teoretic, optiunea intre aceste doua modalitati ale insolventei. Debitorul fara bunuri si fara venituri nu are insa o astfel de optiune – el nu va putea cere decat insolventa “simplificata”.

Dar, in cazul debitorului obisnuit, daca din start se respinge cererea de deschidere a procedurii de rambursare a datoriilor pe baza de plan, pentru varii motive, debitorul nu mai poate face o cerere de insolventa prin lichidare de active. Optiunea de mai sus nu mai exista. Un astfel de debitor care a pariat neinspirat pe faptul ca va putea obtine deschiderea unei proceduri de rambursare pe baza de plan, nu va mai putea face decat o noua cerere de insolventa de rambursare a datoriilor pe baza de plan, dar numai dupa trecerea unui termen de 6 luni de la ramanerea definitiva a hotararii de respingere a primei cereri. Ulterior, daca i se admite cererea, debitorul mai poate ajunge in procedura insolventei prin lichidare de active doar daca planul de rambursare este, din start, imposibil de realizat sau, dupa caz, daca planul esueaza. Prin acest art. 13 care reglementeaza acest traseu obligatoriu al “optiunilor” debitorului, legea insolventei persoanelor fizice instituie o adevarata ruleta ruseasca pe care debitorul (exclusiv el) este obligat sa o joace. Daca nu vrea sa riste ca datoriile sa i se majoreze cu dobanzile si penalitatile care nu sunt inghetate pe toata perioada in care se judeca prima sa cerere de insolventa si, intrucat nu poate fi sigur ca va obtine o “protectie” a insolventei pe baza de plan de rambursare a datoriilor, debitorul trebuie sa se decida din start pentru insolventa prin lichidare de active. Ca si debitorii fara venituri si fara averi, care nu au decat “optiunea” insolventei simplificate, debitorii nesiguri pe sansele lor de redresare nu au decat “optiunea” insolventei prin lichidare de active.

Acesta nu mai este un proces in care, in mod onest, consumatorul cauta sa obtina protectia legii, acesta este un periculos joc de noroc, complet inacceptabil pentru un consumator care, are totusi, drepturi in calitate de cetatean.

Or, o asemenea consecinta a unei legi nu poate fi in consonanta, ci in totala contradictie cu Constitutia care, printre altele, prevede si liberul acces la justitie. Aceeasi Constitutie prevede, la art. 1 alin. (3), ca “Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenesti, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea […] reprezinta valori supreme […] si sunt garantate”.

5. Suspendarea urmaririlor silite individuale contra debitorului este, in procedura rambursarii datoriilor pe baza de plan, un efect provizoriu si temporar al deschiderii procedurii. Acest efect dureaza doar trei luni, suspendarea putand fi prelungita succesiv de instanta, conform art. 20 alin. (2), pentru alte termene de 3 luni (caz in care chestiunea cautiunii devine serioasa). Efectul suspendarii propriu-zise a urmaririlor individuale este amanat fata de data deschiderii procedurii, asa cum rezulta din art. 20 alin. (1) din Lege, el fiind consecutiv confirmarii planului de rambursare a datoriei (moment care, din punct de vedere practic, nu poate fi anterior unei perioade de 8 luni – 2 ani de la deschidere procedurii).

In procedura insolventei prin lichidare de active, suspendarea urmaririlor individuale ale creditorilor intervine de drept, odata cu deschiderea procedurii (art. 50 din Legea insolventei persoanelor fizice).

In legatura cu acest efect (provizoriu, amanat sau automat, dupa caz) al procedurii insolventei persoanelor fizice, trebuie spus ca sunt o serie de chestiuni teoretice si practice deosebit de complicate lasate nesolutionate in lege.

Spre exemplu:
– se suspenda toate actiunile contra debitorului, inclusiv cele in revendicare sau actiunile posesorii?
– se aplica regula si apelului/recursului debitorului in contra unei hotarari obtinute de un creditor inainte de deschiderea procedurii?
– se aplica regula si actiunilor extrajudiciare, precum si arbitrajelor?
– care este regimul actiunilor pentru realizarea creantelor nascute dupa data deschiderii procedurii?
– se aplica regula suspendarii si contractelor de leasing ori vanzarilor cu clauza rezervei dreptului de proprietate?

In lipsa unor solutii legislative expres reglementate in Legea insolventei persoanelor fizice, se poate face apel, in special in procedurile judiciare, la analogia cu reglementarile si solutiile jurisprudentiale relative la insolventa profesionistilor. O asemenea solutie practica este utilizabila in cazuri individuale, dar ea are inconvenientul impredictibilitatii si al lipsei ineluctabile de unitate a solutiilor judiciare.

6. Efectul de inghetare automata a datoriei ca urmare a deschiderii procedurii insolventei nu exista in procedura rambursarii pe baza de plan. O confirmare poate fi dispozitia relativa la bunurile afectate de garantii de la art. 23 alin. (5), care pare a fi in sensul ca acest efect nu exista, din moment ce creantele respective pot fi inscrise in tabel “inclusiv cu dobanzile”. Inghetarea datoriei poate fi, in schimb, o masura prevazuta in planul de rambursare a datoriilor, desi ea nu va fi opozabila acelui creditor care nu a votat in favoarea planului. Lipsa unei reglementari unitare, opozabile tuturor creditorilor, va fi o sursa de disensiuni intre creditori si o frana in calea unor planuri fezabile si realiste care nu pot avea efect fara masuri de ajustare a creantelor, ajustare care trebuie sa porneasca de la un cuantum precis si fix al datoriilor anterioare. O ajustare care incearca sa opereze asupra unui obiect (totalul datoriilor) cu geometrie variabila si cu potential de expansiune nelimitata este o masura inutila.

Efectul inghetarii datoriilor este prevazut, in art. 53 alin. (5)-(6), pentru procedura insolventei prin lichidarea de active. Formula prin care este reglementat acest efect este similara celei folosite in Legea insolventei profesionistilor nr. 85/2014.

7. Anularea actelor frauduloase incheiate de debitor in perioada suspecta este reglementata numai in cadrul procedurii insolventei prin lichidarea de active. Textul art. 60, care reglementeaza aceasta actiune, nu are un echivalent in procedura rambursarii datoriilor pe baza de plan.

O dispozitie bizara este prezenta in art. 64. Daca “se descopera” ca debitorul a incheiat acte frauduloase ori a actionat, in orice alt mod, in frauda creditorilor, se poate inchide procedura (???!). Cu toate acestea, daca toti creditorii isi exprima acordul de a se continua procedura, atunci aceasta nu se inchide, dar debitorul nu va beneficia de descarcarea de datorii – art. 64 alin. (2) din Lege.


[1] Legea a fost publicata in M. Of. nr. 464/26.06.2015. Titlul legii nu este riguros exact. Exista persoane fizice (profesionisti, comercianti) care sunt supuse reglementarii Legii nr. 85/2014, adica unui faliment in intelesul clasic al termenului, fara posibilitatea de reorganizare. Ar fi trebuit ca legea sa se refere la consumatori sau la simplii particulari, pentru a nu genera confuzie.
[2] Lichidatorul are atributia de a-l supraveghea pe debitorul care nu mai este sub efectul procedurii de lichidare, in asa numita perioada “postinchidere procedura”, care dureaza, dupa caz, 1 an sau 3 ani. In aceasta perioada “postinchidere”, debitorul, chiar iesit de sub efectul insolventei, trebuie sa achite 50%, respectiv, 40% din datorii, pentru a putea fi descarcat de restul datoriilor. Cuvantul „postinchidere” nu exista in limba romana. Este o inventie a autorului proiectului acestei legi.
[3] Asa cum se va putea vedea mai jos, comisia de insolventa poate „intoarce” votul creditorilor asupra unui plan de rambursare a datoriilor, pe care, in ciuda votului negativ al creditorilor, administratorul procedurii l-ar considera, totusi, fezabil. In acest caz, comisia de insolventa va putea cere creditorilor sa repete votul, pornind de la constatarea administratorului procedurii. O astfel de competenta exorbitanta este deosebit de periculoasa din perspectiva potentialului de coruptie.
[4] A se observa ca, in sistemul Constitutiei noastre, jurisdictiile administrative sunt facultative, si nu obligatorii; din faptul ca persoana fizica ce intentioneaza sa obtina o rambursare pe baza de plan a datoriilor este obligat sa sesizeze o astfel de comisie, fara sa i se permita un acces direct la justitie, ci numai indirect si prin ricoseu, ca urmare a contestarii deciziilor comisiei, rezulta ca legea are serioase probleme de constitutionalitate. Pentru alte motive pentru care legea ar putea fi contestata pentru motive de neconstitutionalitate, a se vedea mai jos, §2.
[5] Ne putem intreba: daca debitorul contesta, totusi, ca motivele concedierii i-ar fi imputabile, sustinand, spre exemplu, ca a fost concediat pentru motive de mobbing sau de hartuire sexuala, ar putea comisia deschide procedura, fara a verifica imputabilitatea concedierii?
[6] Ce poate o femeie somer, laborant chimist, in varsta de peste 45 de ani, sa faca in plus pentru a demonstra ca a fost peste tot pe la targuri de job-uri si nu si-a gasit loc de munca? Dar daca locul de munca “oferit” este “platit” cu 800 de lei, omul fiind absolvent de facultate? Sau daca job-ul oferit este cu durata determinata sau zilier?
[7] Joseph E. Stiglitz spune despre acest “realism” in stiinta economiei, care este, de fapt, un darwinism economic (adeptii sai spun de fiecare data: “sa lasam sistemul sa evolueze si sa supravietuiasca doar cei mai apti sa se adapteze”), in Pretul inegalitatii, Editura Publica, 2012, prefata, nota 11 (p. 466), ca nu exista certitudinea ca un sistem care functioneaza acum va avea rezilienta necesara ca sa reziste la dificultati viitoare si ca tocmai aceasta neputinta de a evalua rezilienta constituie unul dintre neajunsurile economiei de piata moderne. Spre exemplu, mie personal nu imi este clar ce s-ar putea intampla cu sistemul economic european expus socului masivei migratii de refugiati politici si economici din Orientul Mijlociu. Europa birocrata si tehnocrata se concentreaza, in ultimii 5 ani, pe eforturile de salvare a bancilor prea mari pentru a esua. Semne ca sistemul ar putea fi strivit sunt vizibile in incercarile disperate de “aparare” in interiorul granitelor spatiului Schengen sau al gardurilor de sarma ghimpata ale Ungariei, care seamana cu ceea ce faceau locuitorii cetatilor medievale asediate de “barbari” care credeau ca sunt aparati de zidurile masive si santurile inconjuratoare. Acest sistem al economiei de prada (denumita eufemistic “economie de piata”) nu este doar fragil, este nedrept (J. E. Stiglitz, op. cit., prefata, p. 11).
[8] O anumita exceptare poate fi extrasa din art. 3 pct. 2 lit. f) – este neurmaribil acel bun care serveste la exercitarea ocupatiei sau a profesiei debitorului “in conditiile art. 728 alin. (1) C. pr. civ.”. Daca, spre exemplu, casa de locuit a debitorului este si imobilul unde el isi desfasoara activitatea sau profesia, acest imobil ar putea scapa procedurii de lichidare, cu conditia, insa, ca aceasta destinatie sa fie opozabila tertilor inainte de intrarea in procedura lichidarii judiciare. Aceasta casa nu va putea fi urmarita de creditorii personali ai debitorului, ci numai de creditorii sai profesionali. Pe de alta parte, daca acea casa nu este afectata exercitiului profesiei (adica nu este facuta opozabila ca atare tertilor) sau daca ea doar serveste acestui exercitiu (exemplu: avocatul sau contabilul mai lucreaza si de acasa), atunci casa va putea fi urmarita doar daca nu exista alte bunuri urmaribile si doar pentru obligatii de intretinere ori pentru creante privilegiate asupra imobilului.
[9] Foarte importanta pentru aplicabilitatea in timp a acestei dispozitii noi din Codul civil este norma tranzitorie de la art. 30 din Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare a Codului civil care dispune ca art. 322 Cciv se aplica si in cazul casatoriilor in fiinta la data intrarii in vigoare a Codului civil, daca actele de dispozitie asupra locuintei familiei s-au incheiat dupa data intrarii in vigoare a Codului civil (subl. n., Gh. P.). Daca, spre exemplu, s-au constituit, dupa  data de 1 oct. 2011, ipoteci asupra locuintei familiei, ori daca s-au facut acte de dispozitie asupra acestei locuinte dupa aceeasi data (spre exemplu, la presiunea bancii sau a colectorului de creante, locuinta de familie a fost vanduta pentru a se acoperi o parte din creanta), iar unul dintre soti nu si-a dat consimtamantul expres la aceasta, atunci actul de dispozitie poate fi atacat cu actiune in nulitate, fara a se putea invoca ne-retroactivitatea legii. Mai complicata este situatia celor care au incheiat astfel de ipoteci sau acte de dispozitie asupra locuintei (inclusiv cea cumparata cu credit ipotecar) in perioada anterioara datei de 1 oct. 2011. Discutia priveste imensa majoritate a celor care au facut credite ipotecare sau imobiliare in anii de boom imobiliar. La prima vedere, acestia nu ar avea la dispozitie o astfel de actiune. Consider, insa, ca ar fi o discriminare nepermisa intre categorii de cetateni aflati in situatie identica, adica, aceea de consumatori. Din acest motiv, se poate ataca art. 30 din Legea nr. 71/2011, mai sus citat, pe motiv de incalcare a principiului constitutional al non-discriminarii. Curtea Constitutionala ar avea, probabil, suficiente motive pentru a decide ca acest text trebuie extins si la persoanele fizice, cetateni romani, care erau casatorite inainte de 1 oct. 2013 si care au facut astfel de acte de dispozitie asupra locuintei inainte de 1 oct. 2013. Pana la urma, principiul ocrotirii familiei apare si in Constitutie (art.26 alin. (1)).
[10] Interesanta tehnica de reglementare: normele generale se completeaza cu cele speciale…
[11] CJUE, cauza C–37/13, Monika Kušionová vs. Smart Capital a.s., hotararea din 10 sept. 2014.
[12] CJUE face trimitere la speta McCann vs. UK, nr. 19009/04, § 50 si la speta Rousk vs. Suedia, nr. 27183/04, § 137, ambele solutionate de CtEDO. In cauza McCann contra Regatului Unit (2008), a aratat ca pierderea locuinţei de catre o persoana este o forma extrema a ingerinţei in dreptul la respectarea domiciliului. Oricarei persoane care risca o restrangere atat de grava trebuie sa i se dea posibilitatea ca o instanţa de judecata sa analizeze si sa stabileasca proportionalitatea si rezonabilitatea masurii prin prisma art. 8 din Convenţie, chiar daca, potrivit dreptului intern, dreptul sau de a ocupa un imobil s-a stins.
[13] Speta Kušionová, preambul, parag. 27; ideea se reia in art. 28 alin. (4)-(5).
[14] Pe “piata”, aceste cesiuni au inceput sa fie perfectate si pentru preturi ridicole de 2-5% din valoarea nominala a creantei. Colectorul de creanta nu il va urmari pe consumator pentru aceasta valoare ridicola, ci pentru valoarea nominala a creantei, plus penalitatile.
[15] SPV = special purpose vehicle, intrument utilizat in vederea atingerii unui anumit scop special.
[16] J. E. Stiglitz, op. cit., prefata, p. 13.
[17] J. E. Stiglitz, op. cit., p. 231.
[18] Cu exceptia creditelor de tip sub-prime, care inca se mai practica in Europa, spre nelamurirea tuturor. Rezulta acest lucru din preambulul Directivei 2014/17 a creditelor imobiliare, paragraful 55.
[19] Consecintele exterioare ale faptelor sau actelor unor indivizi se numesc, in teoria economica standard, externalitati. A se vedea J. E. Stiglitz, op. cit., p. 114 si urm.
[20] J. E. Stiglitz, op. cit., p. 54. Autorul arata ca cea mai mare partea a falimentelor in America este generata de imbolnavirea unui membru al familiei.
[21] In acest sens, deosebit de importanta este recenta hotarare a CJUE din 17 iulie 2014, pronunţata in cauza C-169/14 (Speţa Morcillo şi Garcia contra Banco Bilbao). Considerentul 43 al acestei hotarari este edificator in acest sens: „Tinand seama de aceste caracteristici, in cazul respingerii opozitiei formulate de consumator impotriva executarii ipotecare a bunului sau imobil, sistemul procedural spaniol, luat in ansamblul sau şi astfel cum este aplicabil in cauza principala, expune consumatorul mentionat sau chiar, cum este cazul in litigiul principal, familia acestuia, riscului de a-si pierde locuinta in urma unei vanzari silite a acesteia, in conditiile in care instanta de executare va fi efectuat eventual si cel mult o examinare rapida a validitatii clauzelor contractuale pe care se intemeiaza cererea vanzatorului sau furnizorului. Protecţia de care consumatorul, in calitatea sa de debitor urmarit, ar putea eventual sa beneficieze in urma unui control jurisdictional efectuat in cadrul unei proceduri de fond initiate in paralel cu procedura de executare nu este susceptibila sa inlature acest risc intrucat, presupunand ca acest control conduce la constatarea existenţei unei clauze abuzive, acest consumator nu va obtine o reparatie in natura a prejudiciului sau care sa il repuna in situatia anterioara executarii bunului imobil ipotecat, ci, in cel mai bun caz, o indemnizatie compensatorie. Or, acest simplu caracter de indemnizatie al eventualei reparatii acordate consumatorului nu ii confera acestuia decat o protectie incompleta si insuficienta. Aceasta nu constituie un mijloc nici adecvat, nici eficace, in sensul art. 7 alin. (1) din Directiva 93/13, pentru a face sa inceteze utilizarea clauzei, considerata abuziva, a actului autentic care cuprinde constituirea unei ipoteci asupra bunului imobil pe care se intemeiaza executarea acestuia (a se vedea, in acest sens, Hotararea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 60)”. Desi este vorba de critici la adresa dreptului spaniol, este evident ca hotararea din speta Morcillo si Garcia este obligatorie in Romania, mai ales ca dispozitiile procedurii civile romane sunt similare (pana la identitate) cu cele spaniole. Daca reglementarile noastre interne sunt contrare acestei interpretari obligatorii a Dreptului Uniunii Europene – si sunt – atunci ele vor fi inlaturate de la aplicare, prin incidenta art. 148 alin. (2) din Constituţie. Statul şi societatea sunt datori sa protejeze familia si, implicit, locuinta familiala (art. 258, art. 321-322 din Codul civil) prin orice metode, inclusiv prin crearea unui drept pretorian, in lipsa unor norme legale.
[22] Nu este clar cum se va obtine aceasta unanimitate si nici ce s-ar intampla in caz de esec al planului daca majoritatea creditorilor ar cere trecerea la lichidare. In plus, consider ca situatiile de trecere de la procedura rambursarii pe baza de plan la procedura insolventei prin lichidare de active ar fi trebuit reglementate tocmai invers – pentru motive obiective de imposibilitate a realizarii planului ar fi trebuit votul tuturor creditorilor, in timp ce pentru esecul culpabil al planului ar fi trebuit ca fiecaruia dintre creditori, in mod individual, sa i se permita sa ceara trecerea la lichidare, cu titlul de sanctiune a esecului planului.
[23] Acestea au fost cam singurele dezbateri reale, caci restul discutiilor s-au facut in jurul “tortului” acestor proceduri, care trebuia impartit intre mai multe profesii juridice: practicieni in insolventa, executori, notari, avocati.
[24]Asa cum se arata mai jos, aceste efecte nu exista in procedura insolventei pe baza de plan de rambursare a datoriilor. Ele se vor fi instalat doar dupa confirmarea planului, ceea ce poate interveni intr-o perioada cuprinsa intre 8 luni si 2 ani de la deschiderea procedurii.


Avocat prof. dr. Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII

* Multumim RRDA


Aflaţi mai mult despre , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.