BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Dreptul muncii
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
SAVESCU & ASOCIATII
 
Print Friendly, PDF & Email

ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Interpretarea sintagmei „salarizat la acelaşi nivel”
10.11.2016 | Andrei PAP


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016 a fost publicată Decizia nr. 23/2016 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă sintagma „salarizat la acelaşi nivel” din conţinutul alin. (51) vizează ansamblul textului imediat precedent, respectiv „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice”, precum şi textul „la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (1) şi textul „la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (2).

I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 20 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 28.884/3/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă sintagma „salarizat la acelaşi nivel” din conţinutul alin. (51) vizează ansamblul textului imediat precedent, respectiv „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice”, precum şi textul „la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (1) şi textul „la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (2).

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

Instanţa de trimitere a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să lămurească, prin intermediul unei hotărâri prealabile, următoarea chestiune de drept: interpretarea art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă sintagma „salarizat la acelaşi nivel” din conţinutul alin. (51) vizează ansamblul textului imediat precedent, respectiv „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice”, precum şi textul „la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (1), şi textul „la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (2).

În primul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că este necesară reformularea chestiunii de drept, având în vedere că sintagma a cărei lămurire se solicită şi care a suscitat controverse de interpretare în cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (precum şi pentru celelalte instanţe judecătoreşti din ţară cu competenţă în această materie) este cea cuprinsă în de art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare – „salarizat la acelaşi nivel” – text care a fost introdus în corpul actului normativ prin Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 6 aprilie 2015 şi, ca atare, în vigoare din 9 aprilie 2015.

Astfel cum şi instanţa de trimitere menţionează, această normă nu poate fi interpretată decât în contextul dispoziţiilor art. 1 din acelaşi act normativ [art. 1 alin. (1) şi (2)], având în vedere că prin art. 1 alin. (51) se instituie o excepţie de la primele două alineate ale aceluiaşi text.

Art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd:

Art. 1. –

„(1) În anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

(2) În anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

. . . . . . . . . .

(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”

Din interpretarea acestor norme rezultă că la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se instituie regula menţinerii, în anul 2015, la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare).

Pe de altă parte, alin. (2) al art. 1 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă prevede regula menţinerii, în anul 2015, la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, a cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

În sfârşit, alin. (51) din art. 1 al aceleiaşi ordonanţe de urgenţă reglementează o excepţie sau o derogare de la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), anterior citate.

Esenţa acestei excepţii este aceea că pentru destinatarii normei juridice anterioare este permisă o majorare a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice şi a cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare (şi stabilirea unor drepturi salariale într-un cuantum superior celui din decembrie 2014), dacă sunt îndeplinite premisele descrise de această normă.

Chestiunea de drept semnalată de instanţa de trimitere priveşte lămurirea conţinutului sintagmei „salarizat la acelaşi nivel”, în contextul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, din două perspective:

– dacă „salarizarea la acelaşi nivel” se referă doar la personalul din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, sau priveşte personalul tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, salarizat la acelaşi nivel (prin urmare, identificarea destinatarilor acestei norme);

– iar în cea din urmă variantă se impune a se lămuri care este sensul sintagmei „salarizat la acelaşi nivel” şi, în consecinţă, dacă stabilirea nivelului de salarizare presupune raportarea la reperele ce decurg din prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.

În aprecierea primei instanţe (ca şi într-o opinie minoritară exprimată la nivelul curţilor de apel din ţară), destinatarii acestei norme sunt următoarele categorii de personal:

– personalul din aparatul de lucru al Parlamentului;

– personalul din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel cu cel din aparatul de lucru al Parlamentului;

– personalul din cadrul Consiliului Concurenţei;

– personalul din cadrul Curţii de Conturi.

Pentru a se putea conchide asupra acestei prime chestiuni este necesar a se preciza contextul legislativ al adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

Legea în domeniul salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice este Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

În art. 7 din această lege se prevede:

„(1) Aplicarea prevederilor prezentei legi se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare.

(2) Valoarea salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare utilizată la reîncadrarea pe funcţii a personalului în anul 2011 se stabileşte prin legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.”

Legea-cadru nr. 284/2010 a fost succedată de legi speciale anuale, astfel:

  1. Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010;
  2. Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011 (prin care se stabilea salarizarea în anul 2012 a personalului plătit din fonduri publice);
  3. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 decembrie 2012, aprobată prin Legea nr. 36/2014 (prin care se stabilea salarizarea în anul 2012 a personalului plătit din fonduri publice);
  4. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare;
  5. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare;
  6. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 11 decembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare.

În consecinţă, fiecare dintre aceste acte normative este adoptat în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, constatare ce are semnificaţia că legea-cadru constituie dreptul comun în domeniul său de reglementare, astfel încât regulile sale sunt aplicabile în cazul în care prin legile speciale anuale nu se prevede altfel.

În acest sens este util a se menţiona ceea ce reţine Curtea Constituţională prin Decizia nr. 201 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 29 iunie 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1)-(3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare: „29. Sintetizând, Curtea reţine că, deşi după anul 2010 legiuitorul şi-a propus instituirea unui sistem de salarizare unic, care să aducă transparenţă şi previzibilitate în materia salarizării, în fapt, drepturile salariale s-au calculat pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislaţiei anterioare, în fiecare an actele normative care au reglementat salarizarea personalului bugetar din fonduri publice făcând trimitere la cuantumul drepturilor salariale din anul precedent. Astfel, în prezent, stabilirea acestor drepturi este un proces dificil, care nu corespunde intenţiilor pe care legiuitorul le-a avut atunci când a conceput sistemul unic de salarizare şi care face greu de înţeles principiile avute în vedere în reglementarea drepturilor anumitor categorii socioprofesionale.”

În capitolul I al Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, Dispoziţii generale, sunt prevăzute o serie de reguli cu valoare de principiu, aplicabile în acest segment al salarizării personalului bugetar plătit din fonduri publice.

Dintre acestea este necesar a fi observate dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (3), precum şi prevederile art. 3, potrivit cărora:

Art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, prevede astfel:

„(1) Dispoziţiile prezentei legi se aplică:

a) personalului din autorităţi şi instituţii publice, respectiv Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale; (…)

(2) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică Băncii Naţionale a României, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.

(3) Intră în categoria personalului din sectorul bugetar personalul încadrat pe baza contractului individual de muncă, personalul care ocupă funcţii de demnitate publică şi personalul care ocupă funcţii asimilate funcţiilor de demnitate publică, precum şi personalul care beneficiază de statute speciale, inclusiv funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu statut special.”

Art. 3. –

„Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii:

a) caracterul unitar, în sensul că reglementează salarizarea tuturor categoriilor de personal din sectorul bugetar, prin luarea în considerare a drepturilor de natură salarială stabilite prin acte normative speciale în sistemul de salarizare reglementat de prezenta lege;

b) supremaţia legii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forţa legii;

c) echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar;

d) sustenabilitate financiară, prin stabilirea de majorări salariale în baza legilor speciale anuale.”

Aşa fiind, potrivit textului anterior citat – art. 2 alin. (1) lit. a) -, rezultă că legea salarizării unice este aplicabilă, între alte categorii de destinatari, personalului din autorităţi şi instituţii publice.

Mai mult decât atât, acelaşi text conţine o enumerare limitativă a autorităţilor şi instituţiilor publice din care face parte personalul căruia îi este aplicabil acest act normativ, chiar dacă unele dintre acestea sunt enunţate generic.

Aceste autorităţi şi instituţii publice sunt: Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale.

Revenind la dispoziţiile art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se constată că dintre autorităţile şi instituţiile publice pentru care este instituită derogarea de la regula menţinerii – şi în anul 2015 – a nivelului salariului de bază şi al sporurilor acordate în anul 2014, acest text enumeră explicit doar personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi şi indică numai de o manieră implicită şi personalul celorlalte autorităţi şi instituţii publice, fără a detalia care sunt aceste „celelalte autorităţi şi instituţii publice”.

Având în vedere cele anterior redate din conţinutul Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că autorităţile şi instituţiile publice în favoarea cărora este edictată norma din art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sunt cele ce se regăsesc în enumerarea de la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi autorităţile şi instituţiile publice indicate în mod neechivoc în cuprinsul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare – personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi.

Suprapunând cele două texte, prin coroborarea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, cu art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi cu observarea principiului reglementat la art. 3 lit. c) din acelaşi act normativ, rezultă că personalul din „celelalte autorităţi şi instituţii publice” la care se referă textul supus interpretării sunt: Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome (altele decât Consiliul Concurenţei şi Curtea de Conturi), precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale.

Concluzia anterioară este susţinută şi de împrejurarea că aparatul de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi (care se adaugă autorităţilor şi instituţiilor publice de mai sus) sunt enunţate de o manieră explicită în textul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare; pe de altă parte, Consiliul Concurenţei este o autoritate administrativă autonomă, potrivit art. 3 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, constatare valabilă şi pentru Curtea de Conturi, astfel cum reiese din art. 1 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel încât, aceste autorităţi administrative se încadrează în una dintre categoriile enumerate limitativ de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare – autorităţi administrative autonome.

Ca atare, rezultă că, în contextul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” priveşte personalul tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice enumerate la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în rândul cărora sunt incluse şi autorităţile şi instituţiile publice indicate în mod expres de text, respectiv Parlamentul, Consiliul Concurenţei şi Curtea de Conturi.

Către această dezlegare conduc şi principiile reglementate de art. 3 din aceeaşi Lege-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în special cel definit la lit. c): „echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar;”.

În mod neîndoielnic, acest principiu denotă în mod esenţial asumarea de către legiuitor a egalităţii de tratament juridic, respectiv un tratament juridic echitabil şi nediscriminatoriu între categoriile de personal din sectorul bugetar care desfăşoară muncă de valoare egală, în sensul de a se asigura acestora, prin aplicarea dispoziţiilor legii de salarizare, o remuneraţie egală.

Acelaşi principiu este şi cel care a stat la baza amendării textului de la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, prin introducerea alin. (51), cu ocazia dezbaterilor de la nivelul Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din Camera Deputaţilor, întrucât, astfel cum rezultă din Raportul comun din 17 martie 2015 al acestora asupra proiectului de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, motivarea amendamentului privind introducerea alin. (51) în cuprinsul art. 1 din această ordonanţă a fost următoarea: „Pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.”

Deşi expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenţiei legiuitorului în operaţiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

Pornind de la motivarea acestui amendament devine evident că sintagma „salarizat la acelaşi nivel” care explicitează categoriile de destinatari ai normei de excepţie de la art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate avea în vedere acelaşi nivel de salarizare stabilit în urma unei comparaţii între personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice, întrucât, ca regulă, nu se poate susţine că personalul din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice ocupă aceleaşi funcţii cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului (chiar dacă identitatea de studii şi vechime, în unele cazuri, ar putea fi întrunită).

Totodată, nu s-ar putea concluziona, contrar obiectivului afirmat în mod explicit de legiuitor – eliminarea discriminărilor -, că, adoptând această normă de excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, scopul acesteia nu este atins, pentru că s-ar nega însăşi justificarea textului nou-introdus.

Astfel, dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice şi personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme şi să fie exceptate de la această finalitate – eliminarea discriminării – celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime cu alte persoane din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice care au un nivel de remunerare superior.

Deşi legiuitorul este suveran în opţiunile sale de legiferare, ca şi pentru adoptarea oricăror criterii legale în reglementarea unui anumit raport juridic, trebuie menţionat că elaborarea actului normativ se supune regulilor de tehnică legislativă, sens în care pot fi menţionate dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora:

„(1) Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

(2) Pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente şi de perspectivă, precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare.”

În acelaşi timp, art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte: „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce.”

Faţă de aceste reguli de legiferare (premisa respectării acestora fiind implicită) apare ca lipsită de orice justificare raportarea nivelului de salarizare pentru personalul din celelalte autorităţi sau instituţii publice şi, în consecinţă, stabilirea unuia dintre termenii comparaţiei, ca fiind nivelul de salarizare al personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, aşadar, pentru alte categorii de personal care niciodată nu vor ocupa aceleaşi funcţii cu cele din aparatul de lucru al Parlamentului, ci funcţiile specifice propriei categorii socioprofesionale; altfel spus, termenii comparaţiei, într-o exprimare clară, fluentă şi inteligibilă, nu pot proveni decât din cadrul aceleiaşi categorii socioprofesionale.

Recunoaşterea validităţii unei alte interpretări ar însemna, pe de o parte, îndepărtarea de la scopul normei şi chiar infirmarea lui pe cale de interpretare, iar, pe de altă parte, operaţiunea de aplicare a legii ar presupune luarea în considerare şi raportarea permanentă la un criteriu extrinsec salarizării personalului din cadrul respectivei autorităţi sau instituţii publice; or, într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea ajunge (decât, eventual, accidental) la eliminarea diferenţelor salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.

În plus, trebuie luat în considerare că, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene.

Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie, discriminarea înseamnă aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă (Cauza Driha c. României din 21 februarie 2008, Cauza Marcks c. Belgiei – 1979 etc.).

Pe de altă parte, la nivelul Uniunii Europene există reglementări care au caracter prioritar faţă de cele din dreptul intern, date fiind cele prevăzute de art. 20 din Constituţia României, şi anume: Directiva 2006/54/CE din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă (precedată de Directiva 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976), Directiva Consiliului 2000/43 din 19 iulie 2000 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, precum şi Directiva Consiliului 2000/78/CE din 2 decembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă; chiar dacă aceste acte normative nu vizează principiul „la muncă egală, remuneraţie egală”, trebuie menţionat că prin aceste acte comunitare se urmăreşte înlăturarea pe întreg teritoriul Uniunii a discriminărilor bazate pe rasă sau origine etnică, precum şi pe criterii de sex, apartenenţă religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă.

Interpretarea dată prin prezenta decizie, fundamentată, între altele, şi pe principiul nediscriminării, nu contravine celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, potrivit căreia „prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”; aceeaşi soluţie se reflectă şi în deciziile Curţii Constituţionale nr. 819 şi nr. 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008.

Concluzia anterioară este susţinută prin aceea că interpretarea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, are în vedere intenţia legiuitorului ca prin adoptarea acestei norme să elimine discriminările existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, aşadar în acord cu scopul legii, iar, pe de altă parte, nu poate fi înlăturată obligaţia instanţei de judecată de a face aplicarea prioritară a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ori a dreptului Uniunii Europene şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, obligaţie ce decurge din dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, dar şi din jurisprudenţa instanţei europene şi, respectiv, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Deşi priveşte discriminarea pe criterii de sex, în Hotărârea din 10 aprilie 1984 (C-14/83 Sabine von Colson şi Elisabeth Kamann vs. Land Nordrhein-Westfalen cu privire la interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în paragrafele 22 şi 26, a apreciat astfel: „22. Este imposibil să se stabilească o egalitate efectivă a şanselor în absenţa unui regim sancţionator corespunzător. O astfel de consecinţă decurge nu numai din finalitatea directivei, ci în special din art. 6 din directivă, care, conferind candidaţilor la un loc de muncă care au făcut obiectul unei discriminări dreptul la o cale judiciară de atac, recunoaşte în favoarea acestora existenţa unor drepturi care pot fi invocate în justiţie.” 26. „(…) prin aplicarea dreptului naţional şi în special a dispoziţiilor unei legi naţionale special adoptate în vederea aplicării Directivei 76/207, instanţa naţională este obligată să interpreteze dreptul său naţional în lumina textului şi a finalităţii directivei, în vederea obţinerii rezultatului prevăzut la articolul 189 al treilea paragraf.”

De aici rezultă principiul potrivit căruia ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptăţite de o discriminare rezultată dintr-un act normativ să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul instanţelor naţionale.

În ceea ce priveşte înţelesul sintagmei „salarizat la acelaşi nivel” din cuprinsul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, pornind de la faptul că premisa salarizării la acelaşi nivel presupune compararea nivelului de salarizare între persoane care fac parte din aceeaşi categorie socioprofesională care ocupă aceeaşi funcţie, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime şi care fac parte – în mod alternativ – din cadrul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, din personalul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi personalul celorlalte autorităţi sau instituţii publice [astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare], Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că acest nivel de salarizare al fiecărei persoane care poate invoca beneficiul normei de la art. 1 alin. (51) este cel care decurge din prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

Având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a fost adoptată pentru reglementarea salarizării personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, rezultă că, din punct de vedere temporal, acest act normativ are o activitate limitată în timp – 1 ianuarie 2015 – 31 decembrie 2015, astfel că momentul iniţial al aplicării acesteia a fost 1 ianuarie 2015.

Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, nivelul de salarizare ce va fi comparat, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice în aceleaşi condiţii, este nivelul de salarizare din luna decembrie a anului 2014, care, prin efectul art. 1 alin. (1) şi (2), s-a menţinut la acelaşi nivel şi în anul 2015.

Astfel cum deja s-a arătat, conform art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (fără aplicarea valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare), în timp ce, potrivit art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ, în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.

În consecinţă, nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 28.884/3/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice”.

Andrei Pap

 

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate