Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Dreptul muncii
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
SAVESCU & ASOCIATII
 
Print Friendly, PDF & Email

RIL admis. Încadrarea în grupele de muncă potrivit Ordinului Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990
10.11.2016 | Andrei PAP


Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 8 noiembrie 2016 a fost publicată Decizia nr. 9/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa cu privire la încadrarea în grupa I şi a II-a de muncă a activităţii desfăşurate anterior datei de 1 aprilie 2001.

1. Obiectul recursului în interesul legii

Prin memoriul de recurs în interesul legii au fost indicate următoarele probleme de drept ca fiind soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti:

1.1.  Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 referitor la posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în grupele I sau II de muncă, în perioada 18 martie 1969-01 aprilie 2001, în cadrul unui litigiu cu fostul angajator, care nu a procedat el însuşi la încadrarea activităţii reclamantului în grupa de muncă indicată de acesta, deşi acea activitate era prevăzută în anexa 1, respectiv 2 la ordin, precum şi posibilitatea instanţei de a obliga angajatorul la recunoaşterea retroactivă a acestei încadrări.

1.2.  În cazul răspunsului afirmativ la prima chestiune, interpretarea şi aplicarea art. 255 şi art. 330 Cod procedură civilă, respectiv art. 167 şi art. 201 Cod procedură civilă din 1865 raportat la art. 103 alin. 2 din Legea nr. 263/2010 şi art. 76 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 şi art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 92/1976, precum şi la pct. 15 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 referitor la admisibilitatea probei cu expertiză tehnică în domeniul protecţiei muncii pentru dovedirea condiţiilor concrete de muncă, inclusiv a procentului de timp lucrat în împrejurări care justifică încadrarea activităţii în grupele I şi a II-a de muncă.

1.3.  În cazul răspunsului afirmativ la primele două chestiuni, modul de interpretare a art. 272 din Codul muncii, republicat, cu privire la sarcina probei în ceea ce priveşte dovedirea condiţiilor de muncă efective şi procentul din timpul de lucru în care acestea s-au manifestat, în cazul în care prin expertiza tehnică în domeniul protecţiei muncii efectuată în cauză nu a fost posibilă examinarea nemijlocită a condiţiilor de muncă existente în trecut, iar părţile nu au prezentat înscrisuri privind determinările de noxe efectuate la vremea respectivă.

1.4.  Interpretarea şi aplicarea pct. 3 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 referitor la posibilitatea încadrării în grupa I sau II de muncă a activităţii desfăşurate de un reclamant prin asimilarea situaţiei acestuia, din perspectiva activităţii desfăşurate, dar care nu este indicată în anexa 1 sau 2 la ordin, cu cea a salariaţilor care au desfăşurat activităţi în condiţii de muncă similare în cadrul altor angajatori şi a căror activitate era prevăzută ca fiind încadrată în grupa I sau II de muncă potrivit anexelor 1 şi 2 la Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 .

2. Optica jurisprudenţială

A. Referitor la posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul nr. 50/1990, a încadrării muncii prestate în grupele I sau a II-a de muncă, în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, s-au exprimat următoarele opinii:

a) Într-o primă orientare jurisprudenţială, s-au pronunţat soluţii în sensul că încadrarea în grupa I sau a II-a de muncă nu mai poate fi făcută la momentul actual, după abrogarea Ordinului nr. 50/1990, întrucât nu mai există bază legală pentru o astfel de încadrare. S-a arătat că, în prezent, angajatorii nu au temei legal pentru a nominaliza noi persoane ori pentru a încadra activităţi desfăşurate anterior datei de 1 aprilie 2001 în grupe superioare de muncă, ci doar pentru a atesta un fapt consumat anterior datei menţionate, prin adeverinţe eliberate conform Ordinului ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse nr. 590/2008 ori prin înscrieri în carnetul de muncă, conform Decretului nr. 92/1976, numai în baza documentelor verificabile, aflate în evidenţele acestora.

Totodată, s-a mai apreciat că, nefiind respectate procedurile prevăzute de Ordinul nr. 50/1990, nici instanţa nu poate constata încadrarea unui salariat în grupa de muncă, întrucât nu se poate substitui angajatorului. S-a considerat că nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa de muncă are caracterul unui act de organizare internă a unităţii, prin comisia desemnată a analiza în concret condiţiile de muncă pentru fiecare salariat, instanţa nefiind competentă să facă încadrarea, care este o vocaţie, şi nu un drept.

În plus, având în vedere că pentru angajaţii din grupele superioare de muncă angajatorul a fost obligat să achite cote de contribuţii suplimentare, s-ar încălca şi principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

b) Într-o a doua orientare jurisprudenţială, s-a considerat că încadrarea în grupa I sau a II-a de muncă poate fi făcută şi la momentul actual, după abrogarea Ordinului nr. 50/1990, reţinându-se, ca principal argument, că prin solicitarea recunoaşterii grupelor de muncă salariaţii îşi valorifică un drept decurgând din prestarea muncii în anumite condiţii, reacţionând la pasivitatea angajatorului, care nu se poate prevala de propria neexecutare a obligaţiei de a evalua condiţiile concrete de la diversele locuri de muncă. Faptul că, după anul 1990, angajatorul şi sindicatele nu s-au preocupat de identificarea şi buna gestionare a riscurilor profesionale şi îmbunătăţirea condiţiilor de lucru nu este, prin el însuşi, de natură a exclude locurile de muncă de la încadrarea în grupa I, respectiv a II-a, de vreme ce reclamanţii au desfăşurat activităţi în astfel de locuri. Chestiunea, care a putut părea lipsită de un interes financiar bine conturat la momentul adoptării Ordinului nr. 50/1990, a dobândit ulterior un atare interes, în condiţiile în care încadrarea în grupe influenţează, graţie modificărilor legislative din ultimii ani, calculul pensiei, prin acordarea unui punctaj suplimentar aferent anilor lucraţi în grupele de muncă.

S-a apreciat că nimic nu împiedică partea interesată să se adreseze instanţei pentru a stabili, în raport cu dispoziţiile legale incidente, probele administrate şi condiţiile concrete ale cauzei, dacă activitatea desfăşurată de aceasta se încadrează într-o anumită grupă de muncă şi, respectiv, în ce procent, astfel că simplul fapt că angajatorul nu a decis, prin acte interne de nominalizare, care sunt persoanele ce se încadrează în grupa superioară de muncă, astfel cum impun dispoziţiile art. 6 din Ordinul nr. 50/1990, nu poate constitui un argument suficient pentru respingerea unei acţiuni.

B. Referitor la admisibilitatea probei cu expertiză tehnică în specialitatea protecţia muncii pentru dovedirea condiţiilor concrete de muncă, inclusiv a procentului de timp lucrat în împrejurări care justifică încadrarea activităţii în grupele I şi a II-a de muncă, în interpretarea şi aplicarea art. 255 şi art. 330 din Codul de procedură civilă, respectiv art. 167 şi art. 201 din Codul de procedură civilă din 1865, raportat la art. 103 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 şi art. 76 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, şi art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 92/1976, precum şi la pct. 15 din Ordinul nr. 50/1990, s-au conturat următoarele opinii:

a) Într-o primă orientare jurisprudenţială, s-au pronunţat soluţii în sensul admisibilităţii probei cu expertiză tehnică, cu motivarea că administrarea acestei probe este esenţială în determinarea, în concret, a condiţiilor de muncă şi a procentului, respectiv timpul efectiv de muncă, desfăşurat în astfel de condiţii. S-a mai susţinut că expertiza de specialitate este o probă fundamentală şi concludentă, dat fiind caracterul ştiinţific al acesteia, prin care se stabileşte ruta profesională a salariaţilor care solicită încadrarea în grupe superioare de muncă, condiţiile concrete în care şi-au desfăşurat activitatea şi noxele la care au fost expuşi, acestea fiind criterii ce ar conduce la stabilirea încadrării.

b) Într-o a doua orientare jurisprudenţială, s-au identificat soluţii în sensul inadmisibilităţii probei cu expertiză tehnică în domeniul protecţiei muncii pentru dovedirea condiţiilor concrete de muncă, inclusiv a procentului de timp lucrat în împrejurări care justifică încadrarea în grupele I şi a II-a de muncă, în susţinerea acestui punct de vedere argumentându-se că efectuarea unei expertize în prezent (s.n. la momentul soluţionării cauzei) nu este în măsură să prezinte condiţiile concrete de activitate desfăşurată în perioada anterioară anului 2001, procedându-se doar la o descriere generală a condiţiilor de lucru şi a atribuţiilor din fişa postului.

C. Referitor la modul de interpretare a art. 272 din Codul muncii, republicat, cu privire la sarcina probei în ceea ce priveşte dovedirea condiţiilor de muncă efective şi procentul din timpul de lucru în care acestea s-au manifestat, în cazul în care prin expertiza tehnică în domeniul protecţiei muncii efectuată în cauză nu a fost posibilă examinarea nemijlocită a condiţiilor de muncă existente în trecut, iar părţile nu au prezentat înscrisuri privind determinările de noxe efectuate la vremea respectivă, s-au exprimat următoarele opinii:

a) Într-o orientare jurisprudenţială s-au pronunţat soluţii în sensul neaplicării art. 272 din Codul muncii, republicat, în cadrul probaţiunii condiţiilor concrete de muncă, inclusiv a procentului de timp lucrat, argumentându-se că expertiza nu poate realiza o evaluare obiectivă a muncii prestate, în lipsa unor înscrisuri care să certifice încadrarea anterioară în grupele I şi a II-a de muncă sau care să confirme proporţia de timp lucrată în condiţii specifice acestor grupe, astfel că reclamanţii sunt cei obligaţi a dovedi condiţiile concrete de desfăşurare a activităţii, susceptibile a fi încadrate în dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990.

b) Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-au identificat soluţii în sensul aplicării art. 272 din Codul muncii, republicat, în cadrul probaţiunii condiţiilor concrete de muncă, dacă raportul de expertiză a relevat că procentul de 100% se poate justifica în condiţiile specifice în care reclamanţii şi-au desfăşurat activitatea şi nu a existat temei pentru a se considera că această activitate ar fi fost prestată doar parţial raportat la timpul de lucru, ţinând cont şi de împrejurarea că angajatorul nu a contestat situaţia de fapt prezentată de angajat.

D. Referitor la interpretarea şi aplicarea pct. 3 din Ordinul nr. 50/1990 privind posibilitatea încadrării în grupa I sau a II-a de muncă a activităţii unui reclamant prin asimilarea situaţiei acestuia, din perspectiva activităţii desfăşurate, dar care nu este indicată în anexa 1 sau 2 la actul normativ anterior menţionat, cu cea a salariaţilor care au desfăşurat activităţi în condiţii de muncă similare în cadrul altor angajatori şi a căror activitate era prevăzută ca fiind încadrată în grupa I sau II de muncă potrivit anexelor 1 şi 2 la Ordinul nr. 50/1990, s-au reţinut următoarele opinii:

a) Într-o primă orientare, s-au identificat soluţii în sensul că nu este posibilă asimilarea activităţilor încadrate în grupele I şi a II-a de muncă la nivelul unei categorii de angajatori, chiar dacă prestarea acesteia la nivelul altei categorii de angajatori a avut loc în condiţii de muncă similare, deoarece nu este posibilă o lărgire a sferei de aplicare a ordinului, reglementarea specială a grupelor de muncă fiind de strictă aplicare.

b) Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-au identificat soluţii potrivit cărora este posibilă asimilarea activităţilor prevăzute ca putând fi încadrate în grupele I şi a II-a de muncă la nivelul unei categorii de angajatori, când prestarea acesteia la nivelul altei categorii de angajatori a avut loc în condiţii de muncă similare, apreciindu-se că enumerarea din anexele 1 şi 2 la Ordinul nr. 50/1990 nu are caracter limitativ, întrucât încadrarea în fostele grupe superioare de muncă nu se realizează în funcţie de regăsirea în listele anexă, ci în funcţie de condiţiile concrete în care salariaţii şi-au desfăşurat activitatea şi prin raportare la uzura capacităţii de muncă pe care a implicat-o activitatea în aceste condiţii.

3. Opinia Procurorului General al PÎCCJ

3.1. În ceea ce priveşte prima problemă, prin punctul de vedere exprimat s-a arătat că Ordinul nr. 50/1990 şi Ordinul nr. 125/1990 sunt aplicabile pentru litigiile vizând perioada 1969-2001 iniţiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, întrucât munca prestată de asiguraţi se prezintă ca facta praeterita care, potrivit principiului tempus regit actum, sunt guvernate în întregime de legea aplicabilă la data producerii.

S-a susţinut că salariatului îi este deschis, pe această cale, accesul la o instanţă de judecată în vederea dobândirii sau protejării unui drept recunoscut de lege, iar obiectul litigiilor ce au generat o aplicare neunitară a legii, reprezintă, de fapt, o problemă de reconstituire a vechimii în muncă în anumite condiţii, încadrarea activităţii unui salariat într-o grupă superioară de muncă fiind un element al raportului juridic de muncă.

În opinia parchetului, considerentele Deciziei în interesul legii nr. 2 din 15 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 24/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 7 aprilie 2016, se impun cu putere obligatorie în a constata că împrejurarea că angajatorul nu a procedat la încadrare nu reprezintă un impediment peremptoriu de natură a paraliza dreptul de acces la justiţie al salariatului în vederea reconstituirii unei astfel de vechimi din perspectiva particulară a condiţiilor în care aceasta a fost realizată, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 223/2002 ce a extins sfera posibilităţii reconstituirii vechimii în muncă în situaţia în care nu au existat documente primare, indiferent de motiv, şi la persoanele care nu se mai aflau în activitate.

S-a arătat că o interpretare contrară ar duce la încălcarea art. 21 din Constituţia României, republicată, şiart. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin care se asigură accesul la o instanţă de judecată în vederea dobândirii sau protejării unui drept recunoscut de lege. Se precizează că împrejurările care deschid reclamantului calea acţiunii în reconstituirea vechimii în muncă şi cauzele neîncadrării se examinează în cadrul litigiului în funcţie de probatoriu.

3.2. În privinţa punctului doi, în principal, s-a arătat că acesta este o chestiune de aplicare a legii la situaţia de fapt concretă din fiecare cauză. Dacă însă se apreciază a fi o problemă de legalitate, pentru perioada 1969-1989 pentru care nu se solicită determinări de noxe, s-ar putea analiza verosimilitatea, pertinenţa şi concludenţa expertizei. După 1990, când buletinele de noxe au devenit obligatorii, administrarea probei cu expertiză nu ar fi legală, dat fiind cerinţa ordinului ca determinările de noxe să se efectueze în laboratoare şi ţinând cont de timpul considerabil scurs.

3.3. De asemenea, s-a învederat, ca răspuns la problema trei, că sarcina probei revine, ca în orice litigiu de muncă, angajatorului, care trebuie să demonstreze de ce nu a procedat la o astfel de încadrare.

3.4. Cu privire la cea de a patra problemă, Ministerul Public a apreciat, în esenţă, că sfera de aplicare a ordinului nu poate fi extinsă, prin aplicarea art. 3 în privinţa altor activităţi, funcţii sau locuri de muncă neprevăzute în anexe.

4. Opţiunea Înaltei Curți de Casatie şi Justiţie

Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursului, pronunţând următoarea soluţie:
„Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, pe cale de consecinţă, stabileşte că: 

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă”.

Andrei Pap

 

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate