Secţiuni » Jurisprudenţă » Curţi de apel
Jurisprudenţă Curţi de apel

Curtea de Apel Constanța. Anulare HCL privind taxa pentru creşterea gradului de linişte
18.11.2016 | Andrei PAP

Secţiuni: C. administrativ, Jurisprudență, Jurisprudență Curți de Apel, Selected
JURIDICE - In Law We Trust

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CONSTANŢA

SECŢIA A II-A CIVILĂ,

DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Dosar nr. 6149/118/2015

DECIZIA CIVILĂ Nr. 606/CA

Şedinţa publică din 12 septembrie 2016

Completul constituit din:

PREŞEDINTE: Nicolae Stanciu

Judecător: Revi Moga

Judecător: Ramona Poppa

Grefier: Daniela-Carmen Marc

Pe rol, judecarea recursului contencios administrativ şi fiscal declarat de pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CONSTANŢA – cu sediul în Constanţa, Bd. Tomis, nr. 51, jdeţ Constanţa, în contradictoriu cu intimata-reclamanta (…) – cu sediul ales în (…), sector (…), Str. (…), nr. (…), Parter, împotriva sentinţei civile nr. 1758/21.10.2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 6149/118/2015, având ca obiect anulare act administrativ.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, se prezintă avocat (…), pentru recurentul-pârât, în baza împuternicirii avocaţiale depusă la fila 68 dosar Tribunal Constanţa, lipsind intimata-reclamantă.

Procedura de citare este legal îndeplinită, conform dispoziţiilor art.153 şi următoarele Cod procedură civilă.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care evidenţiază părţile, obiectul litigiului, menţiunile referitoare la îndeplinirea procedurii de citare; învederează că recursul este motivat, scutit de plata taxei judiciare de timbru.

Avocat (…), pentru recurentul-pârât, precizează că nu mai are alte probe de administrat ori cereri prealabile de formulat.

Instanţa, constatând că nu sunt  motive de amânare  a cauzei, apreciază  dosarul  în stare  de judecată şi acordă cuvântul părţii prezente pentru dezbateri.

Avocat (…), pentru recurentul-pârât, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de fond şi respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, pentru depăşirea termenului de formulare a plângerii prealabile, iar, în subsidiar, ca nefondată, pentru motivele expuse şi dezvoltate în cererea de recurs, cu cheltuieli de judecată pentru fond şi recurs.  Hotărârea adoptată de Consiliul Local se referă nu numai la înfiinţarea unui serviciu nou, dar şi la asigurarea cheltuielilor de funcţionare şi întreţinere a acestuia. Ar fi anormal să se considere că la sfârşitul anului să desfiinţăm un serviciu pentru a-l înfiinţa din nou şi a reînfiinţa o taxă.

In baza art.394 Cod procedură civilă, instanţa închide dezbaterile şi rămâne în pronunţare.

C U R T E A

Asupra recursului de faţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1758/21.10.2015, Tribunalul Constanţa a admis cererea de chemare în judecată  formulată de către reclamanta (…), în contradictoriu cu pârât CONSILIUL LOCAL MUNICIPAL CONSTANŢA; a anulat in parte Anexa 5 „Alte taxe administrate de serviciul public de impozite, taxe si alte venituri ale bugetului local” din H.C.L. Constanţa nr. 246/18.12.2014 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale pentru anul 2015, in ceea ce priveşte „Taxa pentru creşterea gradului de linişte si siguranţa in derularea activităţilor economice în Constanţa, Mamaia şi Sat Vacanţă” şi a obligat pârâtul la plata către reclamanta a cheltuielilor de judecată în sumă de 1746,76 lei (taxa judiciara de timbru, onorariu avocat si c/val cheltuieli de transport – carburant).

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa, susţinând  că în mod greşit a reţinut instanţa de fond motivele de nelegalitate invocate de reclamantă potrivit cu care nu sunt întrunite condiţiile menţionate de lege pentru instituirea unor astfel de taxe.

S-a susţinut astfel că nu a fost înfiinţat un serviciu nou care să justifice instituirea unui taxe speciale arătând că Direcţia Politia Locală şi serviciul de salubrizare au fost înfiinţate în anii anteriori.

Raţiunea instituirii unei astfel de taxe este finanţarea cheltuielilor curente de întreţinere şi funcţionare a serviciilor înfiinţate.

Odată înfiinţat un serviciu nou, cheltuielile curente de funcţionare ale acestuia trebuie asigurate pe toată durata de funcţionare si nu numai în anul în care a fost înfiinţat.

Nu pot fi primite, de asemenea, nici celelalte motive de nelegalitate supuse atenţiei de către reclamantă. Nu poate fi contestat faptul că de serviciile Direcţiei Politiei Locale nu beneficiază persoanele fizice si juridice şi că această direcţie nu beneficiază de finanţarea cheltuielilor de întreţinere si funcţionare.

De serviciile Direcţiei Politiei Locale si ale serviciul de salubrizare beneficiază toţi cetăţenii municipiului, însă instanţa de fond consideră totuşi că nu sunt întrunite condiţiile de legalitate privind instituirea taxelor speciale.

În ceea ce priveşte formularea de către reclamantă a plângerii prealabile, se arată că, deşi hotărârea adoptată de către Consiliul Local Constanţa, în legătura cu perceperea taxelor speciale de la persoanele fizice si juridice plătitoare, a fost afişată la sediul autorităţilor administraţiei publice locale şi a fost publicată la data de 20.12.2014, nu s-a formulat contestaţie în termenul de 15 zile de la afişarea/publicarea acesteia, în conf.cu art.30 din Legea nr. 273/2006 şi art. 194 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003.

Prin plângerea prealabilă formulată de reclamantă s-a solicitat revocarea actului administrativ, însă înţelege să invoce excepţia tardivităţii formulării plângerii prealabile cu consecinţa inadmisibilităţii acţiunii, întrucât dispoziţiile legale sus-menţionate conţin norme derogatorii de la Legea nr.554/2004 în ceea ce priveşte plângerea prealabilă împotriva actelor administrative cu caracter fiscal, termenul pentru formularea plângerii prealabile fiind de 15 zile şi nu cel stabilit prin art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004.

În situaţia depăşirii excepţiei tardivităţii plângerii prealabile, se arată că după expirarea termenului de 15 zile de contestare, autoritatea deliberativă care a adoptat hotărârea se întruneşte şi deliberează asupra contestaţiilor primite.

In speţă, plângerea prealabilă a fost transmisă Comisiei I în vederea analizării.

Aşadar, procedura prealabilă se constituie într-un „fine de neprimire”, neîndeplinirea acesteia având drept consecinţă inadmisibilitatea acţiunii.

Ori, reclamanta nu s-a adresat cu plângere prealabilă prin care să conteste actul administrativ în litigiu, în sensul anulării acestuia.

Prin plângerea prealabilă s-a solicitat revocarea în parte a Anexei 5 pentru ca prin cererea de chemare in judecată să se solicitate anularea în parte a acesteia, la solicitarea pârâtului Consiliul Local.

Faţă de nedepunerea unui plângeri prealabile prin care să se conteste Anexa 5, aşa cum prevede art. 30 din Legea nr. 273/2006, invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Apreciază că noţiunea de revocare ar trebui folosită numai pentru cazurile de scoatere din vigoare a actelor administrative pentru cauze de inoportunitate în timp ce anularea ar trebui să desemneze desfiinţarea actului pentru motive de ilegalitate.

Intimata-reclamantă, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului  ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Deşi recurenta-pârâtă se referă în susţinerea excepţiei tardivităţii formulării plângerii prealabile la aceleaşi acte normative invocate şi de reclamantă, atât prin plângerea prealabilă cât şi prin cererea de chemare în judecată, le dă însă o interpretare eronată.

Astfel, H.C.L.nr.246/2014, prin reglementările cu caracter general, impersonale, produce efecte erga omnes, fiind un veritabil act administrativ normativ, fiind incidente prev.art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004, respectiv formularea plângerii prealabile oricând.

Legea nr.554/2004 reprezintă dreptul comun în materia contestării actelor administrative.

Art.15 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevăd că „reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.”

În cauză, potrivit art. 30 alin. 5 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, „împotriva acestor hotărâri persoanele interesate pot face contestaţie în termen de 15 zile de la afişarea sau publicarea acestora. După expirarea acestui termen, autoritatea deliberativă care a adoptat hotărârea se întruneşte şi deliberează asupra contestaţiilor primite.”

Aşadar, legea nu face nicio referire la calea de atac adresată instanţei de contencios administrativ împotriva răspunsului dat contestaţiei. De altfel, nici nu se precizează că respectiva contestaţie ar avea valoarea plângerii prealabile prevăzute de legea contenciosului administrativ. Pe de altă parte, se constată că sunt folosiţi termeni diferiţi de către cele două acte normative, legea finanţelor publice locale folosind termenul de „contestaţie”, iar cea a contenciosului administrativ acela de „plângere prealabilă”.

Art. 14 alin. 1 Legea nr. 24/2000 prevăd că reglementarea cu caracter special să fie din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel cu cea cuprinsă în norma generală. În caz contrar, trebuia să se prevadă în mod expres faptul că respectiva contestaţie reprezintă procedura prealabilă prevăzută de legea contenciosului administrativ.

E interesant de observat şi faptul că recurenta-pârâtă comite o altă eroare prin faptul că pune pe acelaşi nivel o Hotărâre de Guvern prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii 571/2003 (respectiv pct.194) cu Legea 554/2004.

În consecinţă, nu se poate interpreta că Legea nr. 273/2006 instituie şi pentru actele administrative cu caracter normativ un termen de introducere a plângerii prealabile, contrar legii contenciosului administrativ care, după cum am arătat, nu instituie un astfel de termen, plângerea putând să fie formulată oricând.

Intimata a depus la Consiliul Local Constanţa plângerea prealabilă înregistrată sub nr. 117589/19.08.2015 care nu a fost soluţionată în termenul legal de 30 de zile prevăzut la art. 2 alin. 1 lit. h Legea 554/2004, astfel că, în raport de prevederile art. 8 alin. 1 Legea 554/2004, a fost îndreptăţită să introducă cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar prin care a solicitat anularea în parte a Anexei 5 „Alte taxe administrate de serviciul public de impozite, taxe şi alte venituri ale bugetului local” din Hotărârea Consiliului Local Constanţa nr. 246/18.12.2014 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale pentru anul 2015 în ceea ce priveşte „Taxa pentru creşterea gradului de linişte şi siguranţă în derularea activităţilor economice în Constanţa, Mamaia şi Sat Vacanţă”.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, se arată că prin plângerea prealabilă a solicitat revocarea în parte a Anexei 5, iar prin cererea de chemare în judecată a solicitat anularea în parte a acesteia, în conf.cu prev. art. 7 alin. 1 din Legea nr.554/2004.

Deci, revocarea poate fi dispusă doar de organul emitent al unui act, pe câtă vreme anularea acestuia poate fi dispusă de instanţa de contencios administrativ.

În atare situaţie, solicită menţinerea sentinţei civile recurate în urma respingerii excepţiei inadmisibilităţii.

În legătură cu motivele de nelegalitate ale anexei 5 din HCL 246/2014 cu privire la taxa pentru creşterea gradului de linişte şi siguranţă în derularea activităţilor economice în Constanţa, Mamaia şi Sat Vacanţă, se arată că aceasta a fost instituită fără a se respecta cerinţele impuse de norma metodologică din 22.01.2014 pentru punerea în aplicare a art.248 Cod fiscal şi art.3 din Legea nr.273/2006.

Dispoziţiile legale impun în cazul de faţă îndeplinirea următoarelor condiţii:

– să se înfiinţeze un serviciu public local nou. pentru a cărui funcţionare se instituie taxa
specială;

– serviciul public nou înfiinţat să fie creat în interesul persoanelor fizice şi juridice, care
beneficiază de serviciul public local;

– taxa să corespundă prestării unui serviciu public de către autoritatea publică;

– taxa specială să se încaseze numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile publice respective;

– taxele speciale să fie utilizate numai în scopurile pentru care au fost înfiinţate, adică pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru înfiinţarea serviciilor publice de interes local şi pentru finanţarea cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare a acestor servicii.

În speţă, Consiliul Local nu a înfiinţat un serviciu public nou, pentru a căror înfiinţare şi funcţionare să fie necesară perceperea unei taxe speciale.

Aceste servicii publice au fost create anterior instituirii taxei speciale (e de notorietate faptul că Poliţia Comunitară, spre exemplu, a fost înfiinţată în anul 2008), în interesul întregii comunităţi a municipiului, vizând asigurarea ordinii publice, salubrizarea şi întreţinerea străzilor şi a zonelor publice.

Beneficiari a unor asemenea servicii publice sunt toţi cetăţenii care se folosesc de serviciile de ordine publică, salubrizare şi întreţinere a zonelor publice.

In spiritul legii, plata taxei speciale ar trebui să reprezinte o contraprestaţie a agentului economic în schimbul unui serviciu public care i se prestează lui însuşi, dar, raportat la situaţia concretă, operatorilor economici de pe raza municipiului Constanţa li se impune de fapt un veritabil impozit definit de Legea 273/2006 ca fiind „prelevarea obligatorie, fără contraprestaţie imediată, directă şi nerambursabilă, pentru satisfacerea necesităţilor de interes general”.

Nu există nici un temei legal, ca pentru o zonă publică, să fie obligată numai o singură categorie de persoane la suportarea cheltuielilor de întreţinere şi salubrizare, respectiv a cheltuielilor pentru asigurarea ordinii publice.

De asemenea, Consiliul Local nu a făcut dovada creării unui fond special în care se colectează această taxă, destinat finanţării serviciului public prestat şi nici a modului în care este finanţat acel serviciu public, serviciu care, aşa cum am arătat mai sus, nu există.

Pe lângă încălcarea condiţiilor de legalitate pentru instituirea unei taxe speciale, se mai poate constata că toate efectele nocive pe care Consiliul Local susţine că le-ar putea preveni sau combate prin această taxă, sunt sancţionate prin legi speciale şi pot fi combătute prin aplicarea lor.

Verificând legalitatea recursului din prisma motivului de casare ce se încadrează în prev.art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, se constată că acesta este nefondat, din următoarele considerente:

A.În legătură cu critica privind soluţionarea excepţiei tardivităţii plângerii prealabile:

Potrivit art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004, „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se considera vătămată într-un drept al său ori intr-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie sa solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, daca aceasta exista, in termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, in tot sau in parte, a acestuia”, iar, conform art.71 din acelaşi act normativ, „în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând”.

Invocându-se excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile în legătură cu solicitarea de anulare a actului contestat, instanţa de fond a procedat la verificarea îndeplinirii acestei condiţii în raport de prev.art.7 alin.1 şi 11 din Legea nr.554/2004.

În acest context, a reţinut că, solicitându-se anularea unui act administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

Prin motivul de recurs, recurentul susţine că, fiind vorba de un act administrativ care stabileşte o taxă locală specială, Legea nr.273/2006 instituie o procedură specială de contestare.

Astfel, art.30 alin.4 din Legea nr. 273/2006, „hotărârile luate de autorităţile deliberative, în legătură cu perceperea taxelor speciale de la persoanele fizice şi juridice plătitoare, vor fi afişate la sediul acestora şi publicate pe pagina de internet sau în presă”.

Art.5 din acelaşi act normativ prevede că „împotriva acestor hotărâri persoanele interesate pot face contestaţie în termen de 15 zile de la afişarea sau publicarea acestora. După expirarea acestui termen, autoritatea deliberativă care a adoptat hotărârea se întruneşte şi deliberează asupra contestaţiilor primite.”

Deci, susţine recurentul, termenul pentru depunerea plângerii prealabile  este de 15 zile.

Această susţinere este greşită din următoarele considerente:

Legea nr.554/2004 reprezintă dreptul comun în materia contestării actelor administrative, reglementând prin art.7 alin.11 faptul că „în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând”.

Recurentul susţine că art.30 din Legea nr. 273/2006 conţine o reglementare derogatorie de la Legea nr.554/2004, potrivit căreia plângerea prealabilă trebuie formulată în termen de 15 zile de la publicarea hotărârii prin care se stabileşte  taxa specială.

În speţă nu poate fi vorba de o normă derogatorie de la aplicarea art.7 alin.11 din Legea nr.554/2004, întrucât prevederile Legii nr.273/2006 reglementează situaţia contestaţiei împotriva hotărârii prin care  se adoptă o taxă specială, fără a face referire la calea de atac adresată instanţei de contencios administrativ împotriva răspunsului dat contestaţiei.

De asemenea, nu se precizează că respectiva contestaţie formulată în temeiul alin.5 al art.30 din Legea nr.273/2006 are valoarea plângerii prealabile în procedura Legii nr.554/2004 pentru a considera că este instituit un termen special (cel de 15 zile).

Ori, nu se poate susţine că norma din Legea nr.273/2006 reglementează aceeaşi materie ca şi Legea nr.554/2004, pentru a fi incidente reglementările speciale.

În atare situaţie, în cazul actelor administrative care privesc taxe speciale instituite de consiliile locale, contestaţia în faţa instanţei este reglementată de Legea nr.554/2004.

Pentru aceste considerente, critica privind excepţia tardivităţii plângerii prealabile raportată la termenul de 15 zile este neîntemeiată.

Întrucât excepţia tardivităţii plângerii prealabile este neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată.

B.În legătură cu critica vizând excepţia inadmisibilităţii contestaţiei ca urmare a tardivităţii plângerii prealabile prin care să se solicite anularea actului  administrativ, se reţine că şi aceasta este neîntemeiată.

Astfel, prin plângerea prealabilă adresată recurentului la 19.08.2015 (fila 17-30 dosar fond), intimata-contestatoare a solicitat revocarea în parte a H.C.L.246/2014, Anexa 5, în referire la „Taxa pentru creşterea gradului de linişte şi siguranţă în derularea activităţilor economice în Constanţa, Mamaia şi Sat Vacanţă”.

Cererea adresată emitentului actului  administrativ contestat este în acord cu art. 7 alin.11 din Legea nr.554/2004, potrivit căruia, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, persoana vătămată într-un drept într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ normativ, trebuie să solicite revocarea acestuia.

Dispoziţiile art.8 din Legea nr.554/2004 prevăd că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau intr-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns in termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea in tot sau in parte a actului.

Deci, conform textelor legale sus-menţionate, prin plângerea prealabilă adresată emitentului actului se solicită revocarea acestuia, iar ulterior soluţionării plângerii prealabile ori expirării termenului în soluţionarea sa, se poate solicita anularea actului administrativ considerat vătămător.

În speţă, intimata-reclamantă prin cererile formulate (plângere prealabilă, acţiune în anulare) a respectat întocmai prevederile legale sus-menţionate.

Susţinerea recurentului conform căreia intimata contestatoare prin plângerea prealabilă trebuia să solicite anularea Anexei 5 şi nu revocarea în conf.cu art. 30 din Legea nr. 273/2006, este neîntemeiată, întrucât nu se poate reţine caracterul derogatoriu al acestei dispoziţii în raport cu Legea nr.554/2004.

Potrivit art.15 din Legea nr.24/2000, „reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri”.

Ori, nu se poate reţine că cele două acte normative reglementează aceeaşi materie.

Pe de altă parte, revocarea reprezintă operaţiunea juridică prin care emitentul actului poate să îşi retracteze actul, situaţie care poate interveni în urma  formulării plângerii prealabile, pe când anularea actului poate fi dispusă de către instanţă după parcurgerea prealabile.

Întrucât intimata-reclamantă a urmat procedura instituită de art.7 şi 8 din Legea nr.554/2004, excepţia inadmisibilităţii, astfel cum a fost susţinută de recurentul-pârât, este neîntemeiată.

C.În legătură cu motivele de nelegalitate a Anexei 5 din H.C.L.246/2014 reţinute greşit de instanţa de fond, se constată că şi această susţinere este neîntemeiată.

Prin H.C.L.nr.246/2014, Anexa 5, pct.6 s-a instituit „Taxa pentru creşterea gradului de linişte şi siguranţă în derularea activităţilor economice în Constanţa, Mamaia şi Sat Vacanţă”.

Taxa a constituit venit cu destinaţie specială, instituită în temeiul art.282 Cod fiscal şi a fost fundamentată pe necesitatea menţinerii condiţiilor civilizate de trai în locurile publice, fiind utilizată pentru paza unor bunuri publice, prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi faptelor ilicite, antisociale, manifestate prin cerşetorie, furturi, tâlhării şi prostituţie, pentru combaterea comerţului stradal neorganizat, etc.

Taxa era datorată de toţi operatorii economici de pe raza municipiului Constanţa, staţiunea Mamaia şi Sat Vacanţă pentru spaţiile deţinute în vederea desfăşurării activităţilor economice, în funcţie de suprafaţa utilă a spaţiului respectiv.

De asemenea, s-a menţionat şi faptul că obligaţia de plată nu înlătură obligaţiile stabilite în sarcina operatorilor economici prin acte normative care reglementează paza obiectivelor bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, întrucât prin această taxă se urmăreşte reducerea unei game mai variate de acte antisociale şi nu doar a sustragerii de bunuri din anumite perimetre bine determinate.

Instanţa de fond a reţinut că potrivit disp.art.30 din Legea nr.273/2006, a normelor metodologice de punere în aplicare a art.248 Cod fiscal, instituirea taxelor speciale se poate realiza  de către Consiliul Local cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

1. să se înfiinţeze un serviciu public local nou, pentru a cărui funcţionare se instituie taxa specială;

2. serviciul public nou înfiinţat să fie creat în interesul persoanelor fizice şi juridice, care beneficiază de serviciul public local;

3. taxa să corespundă prestării unui serviciu public de către autoritatea publică;

4. taxa specială să se încaseze numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile publice respective;

5. taxele speciale să fie utilizate numai în scopurile pentru care au fost înfiinţate, adică pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru înfiinţarea serviciilor publice de interes local şi pentru finanţarea cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare a acestor servicii.

Consiliul Local nu a înfiinţat servicii publice noi, pentru a căror înfiinţare şi funcţionare să fie necesară perceperea unei taxe speciale. Aceste servicii publice au fost create anterior instituirii taxei speciale (e de notorietate faptul că Poliția Comunitară, spre exemplu, a fost înființată în anul 2008), în interesul întregii comunităţi a municipiului, vizând asigurarea ordinii publice, salubrizarea şi întreţinerea străzilor şi a zonelor publice, beneficiari a unor asemenea servicii publice fiind toţi cetăţenii care se folosesc de serviciile de ordine publică, salubrizare şi întreţinere a zonelor publice.

În aceste condiţii, este nelegală obligarea numai a unei categorii de persoane la plata taxei speciale de ordine publică, respectiv operatorii economici. Nu există niciun temei legal, ca pentru o zonă publică, să fie obligată numai o singură categorie de persoane la suportarea cheltuielilor de întreţinere şi salubrizare, respectiv a cheltuielilor pentru asigurarea ordinii publice.

Astfel, plata taxei speciale ar trebui să reprezinte o contraprestaţie a agentului economic în schimbul unui serviciu public care i se prestează lui însuşi (art. 2 pct. 55 Legea 273/2006: „taxă – suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un operator economic, o instituţie publică ori un serviciu public”),dar, raportat la situația concretă,operatorilor economici de pe raza municipiului Constanța li se impune de fapt un veritabil impozit definit de Legea 273/2006 ca fiind ”prelevarea obligatorie, fără contraprestaţie imediată, directă şi nerambursabilă, pentru satisfacerea necesităţilor de interes general” (art. 2 pct. 37).

Or, toate efectele nocive pe care Consiliul Local susţine că le-ar putea preveni sau combate prin această taxă, sunt sancţionate prin legi speciale şi pot fi „combătute” prin aplicarea lor.

De asemenea, Consiliul Local nu a făcut dovada creării unui fond special în care se colectează această taxă, destinat finanţării serviciului public prestat şi nici a modului în care este finanţat acel serviciu public.

Instanţa de fond a mai reţinut că, potrivit  art. 30 alin. 1 şi 6 din Legea nr. 273/2006: „Pentru funcţionarea unor servicii publice locale, create în interesul persoanelor fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, aprobă taxe speciale; taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective”.

Astfel, spre deosebire de impozit, definit în art. 2 pct. 5 din Legea nr. 273/2006   ca fiind  „37. impozit – prelevarea obligatorie, fără contraprestaţie imediată, directă şi nerambursabilă, pentru satisfacerea necesităţilor de interes general”,  perceperea taxei este condiţionată de prestarea unui serviciu  de către operatorul economic instituţia publică  ori serviciul public care percepe taxa, serviciu care să satisfacă o nevoie, un interes privat al celui care solicită acel serviciu .

Or, taxa pentru creşterea gradului de linişte şi siguranţă, deşi prin denumirea ei arată că este destinată creşterii gradului de linişte şi siguranţă în derularea activităţilor economice, nu este percepută pentru funcţionarea unui serviciu public local, creat în interesul persoanelor fizice şi juridice,  ci în interesul exclusiv al Municipiului Constanţa,  pentru paza unor bunuri publice, pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi a faptelor ilicite, antisociale, manifestate prin cerşetorie, furturi, tâlhărie şi prostituţie, pentru combaterea comerţului stradal neorganizat, prevenirea depunerilor de moloz şi gunoi menajer şi pentru prevenirea lipirii de afişe pe faţadele clădirilor, stâlpi şi copaci, iar acestei taxe nu îi corespunde nici o contraprestaţie în folosul reclamantului.

De asemenea, nu se poate susţine că această taxă este percepută în consideraţia activităţii economice desfăşurate de către cei de la care este percepută, întrucât nu se poate aprecia că săvârşirea infracţiunilor şi a faptelor ilicite, antisociale, manifestate prin cerşetorie, furturi, tâlhărie şi prostituţie, sau comerţul  stradal neorganizat, constituie consecinţa activităţii economice desfăşurate, iar în ceea priveşte necesitatea prevenirea depunerilor de moloz şi gunoi, prevenirea lipirii de afişe pe faţadele clădirilor, stâlpi şi copaci, similar, nu rezultă care este legătura dintre aceste fapte şi activitatea economică a reclamantului din această cauză pentru a i se pretinde plata taxei.

Astfel, că se constată că în mod nelegal, în lipsa unei prestaţii echivalente, se impune reclamantului, prin HCL 246/2014, plata taxei în cauză.

Susţinerea recurentei conform căreia taxa  pentru creşterea  gradului de linişte şi siguranţă în derularea activităţii economice   în Constanţa, Sat Vacanţă şi Mamaia a fost instituită conform art.30 din Legea nr.273/2006 este neîntemeiată, din următoarele considerente:

Potrivit art.30 din Legea nr.273/2006:

„(1) Pentru funcţionarea unor servicii publice locale, create în interesul persoanelor fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, aprobă taxe speciale.

(2) Cuantumul taxelor speciale se stabileşte anual, iar veniturile obţinute din acestea se utilizează integral pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru înfiinţarea serviciilor publice de interes local, precum şi pentru finanţarea cheltuielilor curente de întreţinere şi funcţionare a acestor servicii.

(3) Prin regulamentul aprobat de autorităţile deliberative se vor stabili domeniile de activitate şi condiţiile în care se pot institui taxele speciale, modul de organizare şi funcţionare a serviciilor publice de interes local, pentru care se propun taxele respective.

(4) Hotărârile luate de autorităţile deliberative, în legătură cu perceperea taxelor speciale de la persoanele fizice şi juridice plătitoare, vor fi afişate la sediul acestora şi publicate pe pagina de internet sau în presă.

(5) Împotriva acestor hotărâri persoanele interesate pot face contestaţie în termen de 15 zile de la afişarea sau publicarea acestora. După expirarea acestui termen, autoritatea deliberativă care a adoptat hotărârea se întruneşte şi deliberează asupra contestaţiilor primite.

(6) Taxele speciale se fac venit la bugetul local şi se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.”

Norma metodologică din 22.01.2004 pentru punerea în aplicare a art.248 Cod fiscal la pct.14 lit.b prevede că taxele speciale instituite pentru funcţionarea unor servicii publice  create în interesul persoanelor fizice şi juridice se încasează numai de la acestea.

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, conform dispoziţiilor legale sus-arătate, instituirea de taxe speciale  se poate realiza de către Consiliul Local, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

1. să se înfiinţeze un serviciu public local nou, pentru a cărui funcţionare se instituie taxa specială;

2. serviciul public nou înfiinţat să fie creat în interesul persoanelor fizice şi juridice, care beneficiază de serviciul public local;

3. taxa să corespundă prestării unui serviciu public de către autoritatea publică;

4. taxa specială să se încaseze numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile publice respective;

5. taxele speciale să fie utilizate numai în scopurile pentru care au fost înfiinţate, adică pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru înfiinţarea serviciilor publice de interes local şi pentru finanţarea cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare a acestor servicii.

În speţă, din hotărârea contestată nu rezultă că pentru instituirea taxei speciale a fost înfiinţat un nou serviciu public loc al pentru a cărui funcţionare s-a instituit această taxă.

Serviciul Direcţia Poliţie Locală, invocat în apărare de recurent, nu a fost înfiinţat prin H.C.L.246/2014.

Deşi în hotărârea recurată s-a reţinut că Poliţia Comunitară a fost înfiinţată în 2008, recurentul nu a adus probe în combaterea acestei situaţii şi care să dovedească înfiinţarea acesteia prin H.C.L.246/2014.

Chiar dacă se face abstracţie de faptul că nu a fost înfiinţat un nou serviciu public local pentru a cărui funcţionare se instituie taxa specială, nici dea de a doua condiţie nu este îndeplinită, respectiv cea care impune  ca serviciul nou înfiinţat să fie în interesul persoanelor care beneficiază de acesta.

Nu se poate susţine că taxa specială instituită este în beneficiul agenţilor economici, întrucât motivele pentru care a fost instituită  îl reprezintă paza bunurilor publice, prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi faptelor antisociale, taxa fiind, deci, instituită în interesul administraţiei publice, în condiţiile în care agenţii economici îşi vor lua măsuri privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţiei persoanelor.

Deci, pentru taxa plătită (în referire la art. 2 pct.55 din Legea nr.273/2006) nu rezultă care este serviciul efectiv prestat în interesul operatorului economic.

Mai mult decât atât, această taxă este datorată de o anumită categorie de contribuabili  (agenţii economici) şi este un veritabil impozit  în accepţiunea art.2 pct.37 din Legea nr.273/2006.

Nu se poate susţine că taxa instituită este percepută în considerarea activităţii economice desfăşurate  de către cei de la care este percepută, întrucât nu se poate  aprecia că motivele pentru care  a fost instituită este consecinţa  activităţii economice desfăşurate.

Deci, în lipsa unei prestaţii în favoarea agentului economic, nu i se poate impune taxa specială.

Din conţinutul actului administrativ contestat nu rezultă că suma încasată cu titlu „Taxa pentru creşterea gradului de linişte şi siguranţă în derularea activităţilor economice în Constanţa, Mamaia şi Sat Vacanţă”, este utilizată numai în scopul  pentru care a fost înfiinţată (respectiv colectarea sumelor cu titlu de taxă se face de serviciul care asigură prestarea acestuia) şi care sunt cheltuieli pentru finanţarea şi funcţionarea acestor servicii.

Astfel, deşi taxa specială este instituită în funcţie de suprafaţa utilă a spaţiului folosit de agentul economic, nu rezultă ce sumă va fi încasată şi cum va fi distribuită.

Ori, în atare situaţie, rezultă  că nu sunt îndeplinite  prevederile art.30 din Legea nr.273/2006 şi nici cele ale art.248 Cod fiscal  în referire la normele metodologice de aplicare.

Pentru aceste considerente, având în vedere că hotărârea recurată a fost pronunţată cu  aplicarea corectă a dispoziţiilor legale, în conf.cu art.488 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă în referire la  art.496 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul contencios administrativ şi fiscal declarat de pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CONSTANŢA – cu sediul în Constanţa, Bd. Tomis, nr. 51, jdeţ Constanţa, în contradictoriu cu intimata-reclamanta (…) – cu sediul ales în (…), sector (…), Str. (…), nr. (…), (…), împotriva sentinţei civile nr. 1758/21.10.2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 6149/118/2015.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 septembrie 2016

Andrei Pap

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti