Chiar au nevoie de recunoaştere socială şi juridică expresă uniunile consensuale dintre persoane de acelaşi sex?
21 noiembrie 2016 | Maria BORNEA
În ultima vreme se discută intens, în toate felurile, pe toate canalele şi de foarte mulţi neaveniţi, despre necesitatea ca societatea să aibă „toleranţă” faţă de persoanele de acelaşi sex, care trăiesc împreună. Cei mai mulţi, mai ales împricinaţii interesaţi, ne pretind vehement această toleranţă, altfel se consideră discriminaţi şi ne ameninţă cu mari pedepse pentru această discriminare.
Au făcut şi proiecte de acte normative în acest sens.
Vă propun să discutăm, foarte pe scurt, doar câteva aspecte juridice ale acestor situaţii.
Cel mai invocat motiv este regimul juridic al bunurilor obţinute în timpul conviețuirii şi posibilitatea partajului juridic al acestora.
Se susține că bunurilor dobândite în timpul conviețuirii acestor categorii de persoane nu li se va recunoaşte caracterul de bunuri comune şi, dacă se despart, nu vor putea face partajul, astfel că au nevoie de o recunoaştere juridică a parteneriatului lor, pentru ca apoi, dacă au achiziţionat bunuri, acestora să li se recunoască caracterul de bunuri comune, care pot fi supuse partajului judiciar. Adică, aceste uniuni să fie producătoare de consecinţe juridice, la început mai puţine, dar apoi, ”pas cu pas”, pe toate planurile: adopții, căsătorii, etc., doar viaţa merge înainte!
Se ignoră, cu bună ştiinţă, Codul civil, faptul că orice subiect de drept, fără nicio discriminare, deci şi cei de acelaşi sex, care trăiesc doar în fapt împreună, au totală libertate contractuală şi pot face orice fel de convenții civile referitor la toate aspectele vieţii lor: pot cumpăra bunuri de orice natură şi în oricare din formele coproprietăţii, îşi pot transmite drepturi de proprietate, folosinţă, superficie, pot constitui uzufruct, uz, îşi pot transmite bunuri mobile, iar deţinătorul de bunuri mobile este considerat proprietar, pot contracta împreună creanţe, etc.
Partajul patrimoniului dobândit împreună, atât drepturi, cât şi datorii, se poate face oricând, la cererea oricăruia dintre coproprietarii codobânditori, în condițiile dreptului comun.
Pot încheia tot felul de convenții referitoare chiar şi la modul lor de conviețuire, care, chiar dacă ar conține unele clauze anulabile, ei le pot respecta.
La fel ca toţi subiectii de drepturi, pe lângă Codul civil, au la dispoziție şi toate celelalte reglementări juridice, sociale şi morale care reglementează relaţiile sociale şi patrimoniale.
Pentru a conviețui împreună, aşa cum vor, nu au nevoie de aprobarea nimănui, deci nici a semenilor lor. Nimeni nu va putea să îi împiedece să conviețuiască împreună, dacă asta vor. Trebuie doar să îşi vadă de treburile lor şi să nu impună, în niciun fel, şi altora acest mod de viaţă.
Şi în vecinătatea mea cunosc câţiva băieţi care trăiesc în astfel de uniuni de fapt, dar nu are nimeni nimic cu ei, nu sunt izolaţi, nici ignoraţi de ceilalţi. Sunt amabili, simpatici, oameni de calitate, au relaţii foarte bune cu toţi vecinii, dar, în intimitatea locuințelor lor, trăiesc aşa cum vor, dar cu discreţie, nu au un comportament ostentativ şi sfidător, iar această atitudine este spre binele tuturor. Toţi vecinii ştiu că ei au ales un altfel de mod de viaţă, dar nu am auzit să existe manifestări homofobe împotriva lor. Beneficiază de o totală „toleranţă” din partea comunităţii în care trăiesc, pe care au obţinut-o prin modul lor de manifestare în relaţiile cu vecinii, fără să impună nimănui nimic.
Cei care vin cu tot felul de pretenţii de acceptare expresă a uniunilor lor vor, de fapt, să impună societăţii, cu ostentaţie, modul lor de viaţă, pretinzând ca relaţiile lor să fie considerate normale, deoarece, în acest fel, în astfel de relaţii vor intra tot mai multe persoane şi nu vor mai fi consideraţi altfel decât ceilalţi.
Insistenţa cu care vor să impună şi recunoaşterea juridică a legăturilor lor provine din nevoia de a primi definitiv pecetea de normalitate, în speranţa că tot mai mulţi vor adopta modul lor de viaţă şi atunci generaţiile care vin nu vor mai şti ce este firesc, normal, şi ce nu. De obicei, la acest mod de viaţă sunt convinse mai uşor să adere persoane vulnerabile: adolescenţi, orfani, bolnavi, săraci, oameni singuri, alcoolici, drogaţi, etc.
Nouă, care am auzit despre astfel de relaţii pentru prima dată la criminologie, criminalistică şi medicina legală, nu ne vor putea impune niciodată convingerea că au un comportament normal,dar nici nu au nevoie de nicio aprobare nici de la noi, nici de la alţii.
Ştiinţa nu a reuşit încă să stabilească dacă comportamentul lor sexual este patologie sau nu. Sunt argumente plauzibile şi într-un sens, şi în altul, dar caracterul dobândit al acestor înclinaţii începe să prindă tot mai mult contur. În orice caz, nu li se poate permite nici să crească, nici să facă adopții de copii, pentru că înseamnă că li se permite să facă prozelitism asupra adoptaților, iar acesta ar putea fi începutul sfârşitului. Aici societatea trebuie să intervină pentru a proteja copiii.
Totuşi, cred că ştiinţa ar trebui să definească până unde este normalitate şi unde începe patologia şi atunci societatea ar putea, în cunoştinţă de cauză, să facă eugenie socială, să îşi aplice tratamente şi sociale şi medicale pentru a nu se îmbolnăvi de tot.
Avocat Maria Bornea
Baroul Arad
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
