« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii
3 comentarii

ANAF spune că Ministerul Public nu are competenţă să aprecieze starea de fapt fiscală
23.11.2016 | Daniel UDRESCU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Daniel Silviu UDRESCU

Daniel Udrescu

Linia de demarcaţie între Ministerul Public, care argumentează că nu există restricţii procedurale sau substanţiale în dreptul administrativ care să anihileze sau să împiedice organele judiciare penale să stabilească situaţia de fapt fiscală şi să lămurescă aspectele de specialitate ale cauzei prin procedee probatorii numite în legislaţia procesual penală, este contrazisă „cu legea în mână” de Direcţia Generală Juridică din ANAF care a trimis către Direcţia Generală de Inspecţie Fiscală, cu adresa 1096161/16.07.2013, un răspuns  care indică abuzul parchetelor cu privire la anchetarea unor cauze penale. Starea de fapt fiscală poate fi apreciată numai de către ANAF.

Considerentele Ministerului Public:

– În materia specifică a prejudiciului rezultat din comiterea unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, prezintă importanța atât determinarea existenței unei sarcini fiscale, cât și a realității operațiunii comerciale purtătoare de efecte fiscale.

– Potrivit art. 172 alin. (1), C.p.p. în orice fază a procesului penal poate fi dispusă de către organul judiciar efectuarea unei expertize de către un expert judiciar neutru și independent, în condiții de contradictorialitate cu experții recomandați de părți și cu dreptul subiecților procesuali principali și a părților de a formula propriile obiective, de a ridica obiecțiuni față de cele propuse de ceilalți participanți și de a fi consultați de către experți, atunci când aceștia consideră necesar. Constatările și concluziile experților desemnați și a celor parte se materializează într-un raport de expertiză, care constituie un mijloc de probă nominalizat în mod expres de lege (art. 97 alin. (2) lit. e) C.p.p.) și care, în caz de neconformitate, poate fi remediat în cazurile prevăzute de art. 179-181 C.p.p. prin audierea expertului desemnat, întocmirea unui supliment de expertiză sau chiar efectuarea unei noi expertize.

– Modalitatea de stabilire a prejudiciului în procesul penal este guvernată de principiile fundamentale ale acestuia, respectiv cele ale libertății de administrare și evaluare a probelor. Ca urmare, adevărul judiciar, în toate fațetele sale, din perspectiva existenței faptei, a persoanelor responsabile și a elementelor constitutive ale infracțiunii (inclusiv urmarea imediată – prejudiciul), poate fi stabilit prin orice mijloc de probă care nu este interzis de lege (art. 97 alin. (2) lit. f) C.p.p.).

– Instrumentele aflate la dispoziția organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată pentru stabilirea celor arătate nu cunosc nicio limitare, rezolvarea acțiunii penale sau a celei civile putând avea ca suport probatoriu orice mijloc de probă neprohibit de lege.

Dispoziţiile legale amintite sunt specifice ramurii de drept căreia îi aparţin, mai puţin un aspect esenţial, cel al art. 126 alin. (1) din Constituţia României.

Pentru judecarea creanţelor fiscale pe care Parchetul le numeşte prejudiciu (subliniez estimat) singura autoritate legal investită este Instanţa de Contencios Fiscal, care judecă aspectele fiscale unde SINGURA AUTORITATE care stabileşte creanţe fiscale este ANAF.

Ministerul Public mai poate solicita, potrivit art. 350 Cod procedură fiscală, inspectorilor ANAF efectuarea de controale fiscale, conform obiectivelor stabilite de către procuror, constatările acestora fiind materializate într-un proces-verbal, care constituie mijloc de probă în procesul penal. Nefiind locul a ne exprima asupra convenționalității și constituționalității acestor mijloace de probă, ne mărginim să arătăm că apare curioasă instituirea prin lege ca mijloace de probă a lucrărilor de specialitate întocmite de către una din părțile procesului penal, respectiv partea civilă ANAF, a cărei poziție de egalitate cu celelalte părți – inculpat, parte responsabilă civilmente, este în acest mod serios pusă sub semnul întrebării. Totuşi, există erori de logică care trebuie analizate corect:

– Parchetul cercetează fapte de natură fiscală fără inspecţie fiscală, fără modificarea bazei de impunere, prejudiciind atât contribuabilul, cât şi Bugetul Public Naţional.

– Procedura de stabilire a unui titlul de creanţă fiscală, dar şi cu privire la diverse aspecte de judecată, prevede la art. 3 alin. (5) CPP: Asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

– Legea i-a conferit ANAF statutul de SINGURĂ AUTORITATE care stabileşte creanţe fiscale şi dispune cu privire la fraude fiscale. Prin începerea unei urmăriri penale fără o inspecţie fiscală se încalcă dreptul constituţional la apărare în Contenciosul Fiscal, neputându-se contesta actul administrativ fiscal, un drept al contribuabilului, garantat de LEGE.

– Dosarele penale, în care procurorul stabileşte prejudiciu fiscal fără ANAF sunt erori judiciare care încălcă dreptul la apărare, dacă nu a fost întocmită o decizie de impunere cu posibilitate de contestare în Contenciosul fiscal.

Se reţine existenţa unor vicii esenţiale în materialul prezentat de Ministerul Public, din care lipsesc actele administrativ fiscale decizie de modificare a bazei de impunere şi decizie de impunere însoţite Raportul de inspecţie fiscală. Nelegal, fără a avea COMPETENŢĂ în stabilirea TVA şi a impozitului, Parchetul prezintă, fără probe contabile şi fiscale, un raport de constatare sau expertiză contabilă de PRESUPUS prejudiciu. Ceea ce este special în domeniul fiscal este faptul că Parlamentul a desemnat prin Lege O SINGURĂ AUTORITATE – ANAF să stabilească creanţe fiscale. În acest fel, dacă se aplică corect Codul de procedură fiscală, arăt că Ministerul Public nu are calitate de a modifica un act administrativ fiscal, ANAF fiind singura autoritate, deoarece LEGEA spune că stabilirea obligaţiei fiscale este atributul EXCLUSIV al organului fiscal. Atribuţia de stabilire a obligaţiei fiscale este în competenţa exclusivă a organelor fiscale (art. 7 alin. (2), art. 23, art. 32, art. 41 Cod procedură fiscală), de unde rezultă că nu se poate calcula prejudiciu fiscal, fără ca ANAF să modifice baza de impunere. În baza principiilor certitudinii juridice şi conform jurisprudenţei (extensive) CEDO şi CJUE, se motivează claritatea şi coerenţa rezonabilă a legii. Contenciosul Fiscal NU RECALCULEAZĂ baza de impunere, ci anulează actul administrativ, acest calcul fiind apanajul exclusiv al ANAF. Cert este că LEGEA este clară – atribuţia de stabilire a obligaţiei fiscale este în competenţa exclusivă a organelor fiscale.

Punctul meu de vedere este simplu. Daca declaraţia fiscală este act administrativ fiscal, actul trebuie întâi anulat, Ministerul Public neavând competenţa să-l anuleze.  Discuţia de prejudiciu penal nu poate exista decât după anularea actului administrativ fiscal.

Al doilea aspect este cel prezentat într-un articol mai vechi, respectiv Ministerul Public, dacă nu permite ANAF să-şi manifeste dreptul de parte civilă, în momentul în care se constituie ca parte în dosar, ce este datoare a face o judecată proprie în legătură cu „natura, întinderea pretenţiilor…”, în sensul de a se raporta la acte de natură fiscală, ce pot fi contestate în Contenciosul fiscal. Dacă urmărirea penală nu respectă dreptul ANAF, atunci aduce prejudicii directe bugetului de stat.

Ministerul Public argumentează eronat că, întrucât orice analiza în materia fraudei fiscale are în vedere și ipoteza în care acoperirea prejudiciului reclamat de către statul român reprezintă o soluție de normalizare a raporturilor cu organele fiscale și judiciare, dar și de prevenire a unor consecințe păgubitoare în cazul soluționării cauzei printr-o hotărâre de condamnare, noțiunea de prejudiciu penal, izvorul acestuia, modalitățile practice de stabilire pe cale probatorie a acestuia în procesul penal, dar și semnificația acoperirii anticipate a pagubei asupra apărărilor formulate în cadrul procesului penal ar fi diferită de creanţa fiscală.

Se argumentează că prejudiciul penal în materia infracțiunii de fraudă fiscală nu poate fi confundat cu debitul fiscal. În timp ce debitul fiscal include atât sumele reprezentând taxe și impozite datorate de către contribuabil, cât și cele reprezentând penalități, dobânzi și accesorii, prejudiciul penal este compus exclusiv din sumele echivalente taxelor și impozitelor eludate prin vreuna din modalitățile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005. Aceasta întrucât pretențiile civile ale persoanei vătămate care reclamă un prejudiciu în procesul penal nu sunt identice ca noțiune cu paguba produsă prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, acțiunea civilă fiind supusă principiului disponibilității, partea civilă având deplină latitudine în cuantificarea pretențiilor sale civile, în timp ce prejudiciul rezultat din comiterea infracțiunii, atunci când constituie urmarea imediată principală sau secundară a faptei, este un element de interes public, care poate determina chiar și existența, calificarea juridică sau modalitatea simplă sau agravată de săvârșire a faptei. Dar cum poate prejudiciul să treacă peste anularea unui act administrativ fără încălcarea art. 126 alin. (1) din Constituţie?

În acest context, în ceea ce privește asigurarea resurselor financiare ale Statului Român, există o diferență de viziune între:

– Investigarea civilă prin Codul de procedură fiscală (cu dispoziţiile relevante ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), unde accentul se pune pe colectarea impozitelor, taxelor și a contribuţiilor. În acest sens, este de subliniat că nerespectarea dispoziţiilor în materie fiscală atrage plata de dobânzi şi penalităţi: orice abatere de la plata taxelor şi impozitelor cade sub incidenţa art. 173 alin. (1) Cod procedura fiscală valabil din 2016 – Dispoziţii generale privind dobânzi şi penalităţi de întârziere, în sensul în care “pedeapsa” pentru neplata la termen sunt dobânzile şi penalităţile de întârzire: „Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.” 

şi
– Investigarea penală prin Codul de procedură penală (alături de dispoziţiile relevante din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale), unde accentul se pune pe angajarea răspunderii penale (deci, pe pedepsire), dar acest lucru se poate face numai pe infracţiunile definite de lege, nu pe actele fiscale, ce sunt reglementate de Codul fiscal.

Astfel, se constată o interpretare eronată, diferită de cea europeană de a da organelor penale liber la instrumentarea cauzelor economico-fiscale.

Art. 233 CPF vechi – Constatarea faptelor ce pot constitui infracţiuni  Constatarea faptelor ce pot constitui infracţiuni în condiţiile art. 296^1 din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, este de competenţa organelor fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Procesul-verbal întocmit constituie mijloc de probă în condiţiile art. 214 din Codul de procedură penală.

Luând în considerare cauzele reunite ale CJUE C-80/11 și C-142/11, Mahagaben şi Peter David punctul 62:  „Astfel, în principiu, este de competența autorităților fiscale să efectueze controalele necesare asupra persoanelor impozabile pentru a detecta nereguli și fraude privind TVA ul, precum și să aplice sancțiuni persoanei impozabile care a săvârșit aceste nereguli sau aceste fraude”, considerăm că este responsabilitatea ANAF să detecteze elementele de fraudă şi această expertiză nu poate lua locul organului fiscal.

Aș vrea să vă supun atenţiei următoarele:
a) act administrativ fiscal, definiție – actul administrativ fiscal este definit prin art. 41 C. proc. fisc., reprezentând actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale. Sunt acte administrativ fiscale: decizia de impunere, declaraţia fiscală, certificatul de înregistrare, certificatul de cazier fiscal, decizia de restituire, decizia privind măsuri de îndeplinit, notă de compensare, notă de scădere, decizia de soluţionare a unei contestații, etc. Nu sunt acte administrativ fiscale actele premergătoare: Raportul de inspecţie fiscală, Procesul-verbal de control şi nici Adresele de înştiinţare.

b) Art. 28 din Legea 554/2004: Completarea cu dreptul comun

(1) Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de alta parte.

(2) Instanţa de contencios administrativ nu poate suspenda judecarea pricinii când s-a început urmărirea penala pentru o infracţiune săvâşită în legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul – persoana vatămată – stăruie în continuarea judecării pricinii.

Aspecte de luat în considerare în argumentare:

1. Contribuabilul a depus la ANAF o declaraţie fiscală ce este act administrativ fiscal, ce nu a fost modificată.  Ministerul Public vrea să constate nulitatea unui act administrativ în urmărirea penală. Are competenţă? NU!!!

2. Prin expertiză sau raport de constatare se vrea modificarea unei baze de impunere, care are la bază actul administrativ fiscal declaraţie de impunere, fără decizie de modificare a bazei de impunere/decizie de impunere. Se poate? NU!!!

3. Aduc în discuție Motivarea sentinţei nr. 140 din dosarul nr. 271/231/2010 a judecătorul Lucian Buta din care citez:

„Un aspect foarte important efectuat de judecător a fost controlul de legalitate, dar şi controlul de constituţionalitate al actelor dispuse de procuror sau trimise spre judecare, prin rechizitoriu:

„Speculaţiile de presă de la care porneşte acuzarea sunt amplificate prin aprecieri asupra oportunităţii achiziţiei, care depăşesc competenţele legale ale procurorului. Şi constatarea nulităţii absolute a Hotărârii nr. 100/12.11.2004 a CJ Vrancea prin care s-a dispus rectificarea bugetului consiliului judetean (f. 108 R) depăşeşte competenţa legală a procurorului.

Se încalcă din nou prev. art. 126 alin. (1) din Constituţia României (în acelaşi sens a se vedea secţiunea II pct. E al considerentelor), procurorul substituindu-se (din nou) instanţelor judecătoreşti, care sunt singurele în măsură să anuleze sau să constate nulitatea unui act administrativ. Este cunoscut că şi în cazul unei nulităţi care intervine ope legis este nevoie de o statuare judecătorească. Or, nicio instanţă nu s-a pronunţat asupra Hotărârii nr. 100/12.11.2004 a CJ Vrancea, (a unui act administrativ fiscal) motiv pentru care aceasta se bucură de prezumţia de legalitate…”

Am fost învinuit că deplasez discuţia în alt plan decât cel corespunzător procesului şi procedurii penale, în care răspunsul exhaustiv la problematica ridicată se regăseşte în principiile libertăţii depline a mijloacelor de probă şi a liberei evaluări a acestora. Da, este corectă învinuirea, pentru că principiile se aplică NUMAI DACĂ actul administrativ declaraţie fiscală a fost anulat, pentru că, dacă nu, se bucură de prezumţia de legalitate dacă nu a fost modificat printr-o decizie a unei instanţe (adaug singura COMPETENTĂ) de Contencios Administrativ, care să-i respecte dreptul la apărare, sau de ANAF, ce poate anula actul prin decizie de modificare a bazei de impunere/decizie de impunere.

d) Problema competenţei. Cine este competent să judece anularea unui act administrativ? Cum discutăm de impozite și taxe, ca prejudiciu, când acestea ţin de funcţionalitatea conferită de lege Contenciosului?

e) Prin lege, Creanţa fiscală se stabileşte în baza art. 93 Sfera și actele de stabilire a creanțelor fiscale:

(1) Stabilirea creanțelor fiscale reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare și a creanțelor fiscale.
(2) Creanțele fiscale se stabilesc astfel:

a) prin declarație de impunere, în condițiile art. 95 alin. (4) și art. 102 alin. (2);

b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.

Următorul aspect este cel al competenţei referitoare la decizia de impunere conform art. 95 Cod de procedură fiscală:

(1) Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent.

(2) Organul fiscal emite decizie de impunere ori de câte ori acesta stabilește sau modifică baza de impozitare ca urmare a unei verificări documentare, a unei inspecții fiscale ori a unei verificări a situației fiscale personale, efectuate în condițiile legii.

Drept pentru care doresc să abordăm acest aspect metodic. Cine încearcă?

Daniel Udrescu

Argumentarea Ministerului Public a fost preluată dintr-o opinie exprimată de av. Dominic Pop și expert contabil Alexandru Suteu

Cuvinte cheie: , , , , ,
Secţiuni: Fiscalitate, Opinii, SELECTED TOP LEGAL | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “ANAF spune că Ministerul Public nu are competenţă să aprecieze starea de fapt fiscală”

  1. Argumentarea Considerentelor Ministerului Public a fost dezvoltata de Av. Dominic Pop si Expert Contabil Alexandru Suteu, fiind luata dintr-o opinie efectuata intr-un dosar comun. Cu scuzele de rigoare catre autori, am omis acest lucru.

    Un prim comentariu primit arata urmatoarele:

    Apreciez persistenta dumneavoastra in a incerca demonstrarea lipsei competentei functionale a organelor judiciare in stabilirea prejudiciului fiscal.
    Insa consider ca trebuie deplasata dezbaterea nu in sensul piedicilor formale ale procesului penal, ci in sensul evitarii pluralitatii de proceduri (fiscala si penala), delimitarea clara a raspunderii fiscale de cea penala (a se vedea lipsa distinctiei in practica judiciara intre cheltuielile nedeductibile fiscal si cele care corespund unor operatiuni fictive in intelesul art. 2 lit. f din Legea 241/2005; confuzia permanenta intre operatiuni artificiale, fara consecinta sustragerii de la indeplinirea obligatiilor fiscale, si cele fictive prin care sunt sustrase de la indeplinire obligatii fiscale, etc.), dar mai ales in directia redimensionarii raspunderii penale in cazul fraudei fiscale, atat din perspectiva limitelor de pedeapsa, dar si al fixarii unei sume minime de la care sa poata fi antrenata raspunderea penala, din prisma oportunitatii actiunii penale.

  2. Pregătesc imediat după Crăciun un articol pe această temă, pe care să-l public pe J, pentru că mi se pare necesar să încercăm cât mai mulți să lămurim aceste probleme de fiscal-penal. O să iau în considerare și punctele pe care le menționați în acest articol.

    De asemenea, vreau să scriu și despre neconstituționalitatea/neconvenționalitatea articolului 28 alin. (2) din Codul de procedură penală.

    O altă preocupare a mea este să arăt cam cum se procedează în alte state membre cu privire la faptele de evaziune fiscală și cine/cum sesizează procurorul, în ce etapă, și cu ce documente, și dacă acele documente pot fi contestate în contencios administrativ (procesele verbale), și de ce ar exista acest drept de a le contesta – separat de procedura penală.

    În plus, o să încerc să ating și problema legalității probelor – și anume a probelor strânse de autoritățile de control fiscale, și apoi utilizate în penal, și cum este această problemă reglementată în alte state membre – și la nivel de jurisprudență.

    Mă va preocupa în principal dreptul la apărare al contribuabilului pentru că de exemplu în Germania se face diferență între probe, interzicându-se folosirea unor anumite probe din dosarul fiscal în ancheta penală deoarece ar constitui o auto-incriminare. 😉

    Și o să încerc să identific acele situații în care s-ar impune nu suspendarea procedurii fiscale pentru că se află în derulare o anchetă penală, ci invers, acele situații în care s-ar impune suspendarea anchetei penale până se judecă în fiscal (inspirată fiind tot de practica din Germania și de argumentele instanțelor de acolo raportat inclusiv la drepturile fundamentale).

    Deci revin,

    • Am de pregatit cateva opinii in care s-au pronuntat decizii cu care nu sunt de acord. Modul de abordare trebuie sa fie constructiv. Atata timp cat sunt judecatori de penal care nu inteleg partea fiscala, va fi foarte greu de convins ca exista o problema. Ma gandesc la Cazul Voiculescu, unde instanta a gresit fundamental, dar totusi nimeni nu s-a deranjat, acolo unde lucrurile erau simple (pentru mine) – duplicare de active facuta de procurorul condamnat penal Eva. Trebuie sa facem o pregatire mai asidua in domeniul fiscalo-penal.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD