Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Executare silită
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
Transmisiunile live, înregistrarile video şi transcripturile conferinţelor şi dezbaterilor JURIDICE.ro sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj şi Timiş. 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti şi membrii UNELM.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Reprezentarea creditorului persoană juridică în faza executării silite – prin prisma Deciziei ÎCCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 9/2016

21.11.2016 | Evelina OPRINA
Evelina Oprina

Evelina Oprina

Problematica pe care o analizăm în prezentul studiu vizează posibilitatea de reprezentare a creditorului în faza executării silite printr-un mandatar persoană juridică şi ne-a fost relevată de orientarea recentă şi, totodată, divergentă a practicii judiciare ca urmare a Deciziei nr. 9 din 04 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[1], prin care s-a stabilit că: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă”.

În mod practic, deosebirea de opinii se situează pe terenul incidenţei prevederilor art. 84 alin. (1) C. proc. civ. şi, implicit, a interpretării aduse de decizia menţionată şi în faza executării silite ori menţinerea aplicabilităţii acestora exclusiv la faza judecăţii.

În ceea ce ne priveşte, apreciem fără rezerve că textul evocat însoţit de interpretarea oferită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie chestiunii cu care a fost învestită [modul de interpretare a dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul de a şti dacă acestea permit reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată printr-un mandatar persoană juridică, inclusiv formularea cererii introductive de instanţă printr-o astfel de persoană juridică, respectiv prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă] se aplică nu doar în prima fază a procesului civil, respectiv judecata, ci şi în faza executării silite[2] pentru argumentele ce succed.

Clarificarea acestei divergenţe jurisprudenţiale implică cu necesitate structurarea analizei de faţă pe următoarele aspecte: (i) relevarea principalelor norme cu caracter procedural cu incidenţă pentru prezentul studiu, (ii) susţinerea argumentaţiei prin anumite reguli şi principii de aplicare şi interpretare ale normelor juridice, (iii) analiza verificărilor pe care atât executorul judecătoresc, cât şi instanţa de executare trebuie să le realizeze în cadrul formalităţilor pe care sunt învestiţi să le deruleze.

(i) Reguli procedurale cu incidenţă asupra problematicii vizând reprezentarea creditorului persoană juridică în procesul civil

†O primă precizare se impune a fi făcută în legătură cu principalele norme de ordin procedural vizând reprezentarea judiciară în procesul civil, cu aplicaţie particulară în privinţa persoanelor juridice. Astfel, părţile îşi pot exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant, reprezentarea putând fi legală, convenţională sau judiciară [art. 80 alin. (1) C. proc. civ.].

Persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii [art. 84 alin. (1) C. proc. civ.], împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau persoană juridică dată unui avocat ori consilier juridic putând fi dovedită prin înscris, potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei [art. 85 alin. (3) C. proc. civ.].

Din punct de vedere al sancţiunii aplicabile, art. 82 C. proc. civ. statuează că atunci când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, iar, dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată. Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.

Precizăm în acest context că, din punct de vedere terminologic, art. 82 C. proc. civ. sancţionează lipsa dovezii calităţii de reprezentant, prin noţiunea de „dovadă” înţelegându-se înscrisul impus de art. 85 C. proc. civ. Pe de altă parte, prin noţiunea de „calitate de reprezentant” se înţelege aspectul de fond al operaţiunii de mandatare, în sensul de însuşiri ale persoanei reprezentantului care trebuie să întrunească anumite condiţii presupuse de legalul transfer către acesta al puterilor celui reprezentat, în ipoteza persoanelor juridice asemenea cerinţe fiind circumscrise limitărilor instituite de art. 84 C. proc. civ.

Or, în studiul de faţă, se observă că, deşi creditorul a depus la dosar o asemenea dovadă, aceasta nu satisface exigenţele impuse de art. 84 C. proc. civ. sub aspectul de fond al instituţiei reprezentării, iar nu sub aspectul de formă al acesteia.

Concluzionând pe acest nivel al analizei, apreciem că expresia „lipsa dovezii calităţii de reprezentant”, ce constituie chiar denumirea marginală a art. 82 C. proc. civ., subsumează ambele aspecte ale instituţiei reprezentării din perspectiva probării pe plan procesual, adică atât înscrisul doveditor al calităţii de reprezentant, cât şi dovedirea calităţii de reprezentant sub aspectul condiţiilor impuse de lege în persoana reprezentantului, lipsa oricăruia dintre acestea conducând la aplicarea sancţiunii cu care operează art. 82 C. proc. civ.

Prin urmare, nejustificarea calităţii de reprezentant în condiţiile impuse de art. 84 C. proc. civ. determină tot o lipsă a dovezii calităţii de reprezentant de vreme ce mandatarul unei persoane juridice nu poate fi, sub aspect al însuşirilor esenţiale, o altă persoană juridică şi nici consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.

În ce priveşte dispoziţiile procedurale care reglementează în mod strict şi particular chestiunea reprezentării în faza executării silite, art. 646 alin. (1) C. proc. civ. recunoaşte dreptul creditorului şi debitorului de a asista, personal sau prin reprezentanţii lor, la efectuarea tuturor actelor de executare, de a lua cunoştinţă de actele dosarului de executare şi de a obţine adeverinţe şi copii de pe aceste acte.

În plus, art. 664 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte că cererea de executare silită se depune, personal sau prin reprezentant legal ori convenţional, la biroul executorului judecătoresc competent ori se transmite acestuia prin poştă, curier, telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului şi confirmarea primirii cererii de executare cu toate documentele justificative. Iar alin. (4) al aceluiaşi text dispune că la cerere se vor ataşa titlul executoriu, în original sau în copie legalizată, după caz, şi dovada achitării taxelor de timbru, inclusiv timbrul judiciar, precum şi, dacă este cazul, înscrisurile anume prevăzute de lege.

Mai învederăm că, pe aspectul conţinutului cererii de executare silită, art. 664 alin. (3) C. proc. civ. face trimitere în completarea menţiunilor indicate de text la prevederile art. 148 C. proc. civ. care indică ca element obligatoriu al cererii, dacă este cazul, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor.

(ii) Reguli şi principii de aplicare şi interpretare ale normelor juridice relevante asupra analizei de faţă

†Procesul civil reprezintă activitatea pe care o desfăşoară instanţa de judecată, părţile, organele de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege[3]. Aşadar, procesul civil este alcătuit din cele două faze ale sale, cognitio şi executio, astfel încât acestea nu pot fi analizate disparat, întrucât numai împreună alcătuiesc un tot unitar, chiar dacă, pe anumite segmente, una dintre cele două faze poate lipsi. Aceasta nu înseamnă că procesul civil nu se mai bucură de cele două faze, ci doar că nu se mai impune apelul la una dintre ele, date fiind anumite circumstanţe ce o pot lipsi de interes pentru partea care acţionează.

Prin urmare, se impune concluzia fermă în sensul că normele din materia executării silite au caracter special faţă de cele din faza judecăţii. În calificarea unei norme ca având caracter general ori special, relevant este criteriul câmpului de aplicare al respectivei norme, specificul normei speciale fiind că aceasta derogă de la norma generală şi este de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinsă prin analogie. Fiind, aşadar, circumscrise unei anumite zone a procesului civil, unei anumite materii expres stabilită de lege, normele care reglementează executarea silită au în mod indubitabil caracter special, legiuitorul lăsând în numeroase situaţii anumite aspecte incidente fazei executării silite a fi reglementate, fie prin trimitere expresă, fie implicită, în virtutea regulii specialia generalibus derogant, de normele cu caracter general, de principiu, din faza judecăţii.

†Dihotomia procesului civil dintre judecata în faţa instanţelor de judecată şi executarea silită contribuie la susţinerea raţionamentului pe care îl împărtăşim, atâta veme cât dispoziţiile aici analizate sunt cuprinse în Cartea I a Codului de procedură civilă intitulată „Dispoziţii generale”, carte ce precede deopotrivă atât Cartea a II-a denumită „Procedura contencioasă”, cât şi Cartea a V-a ce poartă titlul „Despre executarea silită”, desprinzându-se cu uşurinţă concluzia că normele  reglementate în Cartea I au ca adresabilitate atât participanţii în faza judecăţii, cât şi pe cei din faza executării silite.

†Se constată, aşadar, că textele anterior evocate [art. 646 alin. (1) C. proc. civ., art. 664 alin. (2), (3) şi (4) C. proc. civ.] sunt singurele reglementări specifice fazei executării silite pe aspectul reprezentării creditorului în faţa executorului judecătoresc. Aşa fiind şi în aplicarea regulii specialia generalibus derogant, putem afirma că, pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme, afară de cazurile expres prevăzute de lege. Aşadar, dacă norma specială tace, atunci ea se întregeşte cu norma generală. Iar norma generală în materia reprezentării convenţionale a persoanelor juridice în procesul civil este art. 84 C. pr. civ., text ce a format obiect al interpretării instanţei supreme prin decizia anterior evocată.

Principalul argument adus de susţinătorii tezei contrarii opiniei pe care o împărtăşim, se fundamentează pe utilizarea de către legiuitor în art. 84 alin. (1) C. proc. civ. a expresiei „în faţa instanţelor de judecată”, aceştia apreciind, prin urmare, că dispoziţia cuprinsă în textul evocat cuplată cu interpretarea obligatorie oferită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismul pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu sunt incidente decât fazei judecăţii.

O atare manieră de aplicare şi interpretare strict literală a textului menţionat nu poate fi acceptată din punctul nostru de vedere, întrucât presupune nu numai un mod limitativ de analiză, dar, în egală măsură, şi eronat, eludând nu doar regula anterior evocată care rezolvă concursul dintre norma generală şi norma specială, dar şi regulile de interpretare logică şi sistematică a normelor juridice. Cantonarea partizanilor acestei opinii restrictive la o interpretare strict textuală, gramaticală nu poate conduce decât la o soluţie greşită pe fondul problematicii analizate, principiile de interpretare a normelor juridice trebuind aplicate toate împreună şi nu disparat, unele separat de celelalte, raţiunea interpretării constând tocmai în operaţiunea de stabilire a conţinutului şi sensului exact ale normelor supuse acestui procedeu.

Deşi este adevărat că procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii, ceea ce configurează principiul legalităţii (art. 7 C. proc. civ.), aceasta nu înseamnă că judecătorul aplică legea doar în litera ei, ci acesta trebuie să interpreteze norma aplicabilă cauzei, pentru a o adapta la faptele juridice deduse judecăţii. În activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele literale şi implicaţiile scopului urmărit de legiuitor[4]. Dacă nu i s-ar îngădui judecătorului un asemenea demers, ar însemna ca acestuia să-i fie negată posibilitatea de a spune dreptul în cauza dedusă judecăţii în conformitate inclusiv cu convingerea sa interioară. Activitatea judecătorului este una personală şi implică o apreciere proprie şi o convingere lăuntrică a acestuia în sensul identificării echilibrului între interesele părţilor aflate în conflict grefat pe norma legală abstractă. Ori, atingerea acestui scop nu poate fi decât rezultatul unei opere de aplicare a legii nu doar în sensul ei strict, textual, ci şi în găsirea justificării, raţiunii edictării respectivei legi, în scopul aplicării sale[5].

Susţinem, aşadar, cu tărie necesitatea ca judecătorul, în activitatea de aplicare a legii, să nu se rezume exclusiv la sensul literal al normei juridice, ci să facă şi o operaţiune complexă de interpretare a acesteia, pentru a-i putea descifra sensul exact şi corect, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, manifestând grija şi atenţia necesare pentru a nu abuza de puterea ce i-a fost conferită şi pentru a nu se substitui puterii legiuitoare.

Astfel, în contextul confruntării cu această teză restrictivă, apreciem că se impune cu atât mai mult recursul la procedeele de interpretare a normelor juridice, în urma cărora putem afirma cu tărie opinia pe care o împărtăşim. În măsura în care legiuitorul a făcut referire generică în cuprinsul prevederilor art. 664 alin. (2) C. proc. civ. la reprezentarea legală ori convenţională, este în firea unei logici elementare că, în completarea acestor dispoziţii, trebuie aplicate normele de drept comun. Şi, în continuarea raţionamentului, faptul că norma generală utilizează o expresie literală restrictivă nu înseamnă limitarea sensului acesteia, ci, dimpotrivă, se impune în acest context o extensiune a acesteia şi la o situaţie care, deşi strict formal, gramatical nu s-ar încadra în textul său, raţiunile avute în vedere de legiuitor la momentul edictării acestei norme generale se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul analizat, specific fazei executării silite.

†Pe firul aceleiaşi argumentaţii, în cele ce urmează vom evidenţia câteva considerente expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul Deciziei nr. 9 din 04 aprilie 2016 cu relevanţă asupra analizei de faţă.

Pentru început, trebuie precizat că cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile de către instanţa supremă a fost formulată într-un dosar având ca obiect învestire cu formulă executorie[6], cererea fiind formulată printr-un mandatar persoană juridică.

De relevat este şi faptul că soluţia legislativă conţinută în art. 84 alin. (1) C. proc. civ. nu este întru-totul nouă în ansamblul normativ românesc, ci constituie particularizarea unei soluţii de principiu statuate în sistemul nostru juridic anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu privire la problema admisibilităţii desfăşurării de către societăţi a activităţilor de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică. În acest sens, prin Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii[7] s-a stabilit că “cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică sunt inadmisibile[8].

A mai reţinut Înalta Curte că, întrucât limitarea prevăzută de art. 84 alin. (1) C. proc. civ. intervine numai în situaţia în care persoana juridică optează pentru reprezentare convenţională în faţa instanţei, caz în care îşi poate alege reprezentantul doar dintre categoriile prevăzute de textul menţionat, rezultă că, în lipsa reprezentării convenţionale, drepturile procesuale ale persoanei juridice pot fi exercitate prin reprezentantul legal.

Contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu şi în planul dreptului procesual, guvernat, în materia reprezentării, de norme legale imperative.

Iar folosirea adverbului „numai” din textul art. 84 alin. (1) C. proc. civ. subliniază exclusivitatea modalităţii de reprezentare convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor, ce poate fi realizată doar de cele două categorii de reprezentanţi nominalizaţi de text. Această concluzie reiese şi din sintagma „în condiţiile legii”, care face trimitere la legile ce reglementează profesiile de consilier juridic şi avocat.

De asemenea, relevant este şi par. 35 din Decizia analizată, care a surprins în mod succint esenţa raţiunii introducerii limitării prevăzute de art. 84 alin. (1) C. pr. civ. şi anume: activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaţilor şi consilierilor juridici. Or, dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar putea constitui obiect de activitate al mandatarului.

†Având în vedere toate considerentele anterioare, se impune cu necesitate identificarea unei explicaţii fireşti pentru care, dincolo de expresia strictă a legiuitorului din cuprinsul art. 84 alin. (1) C. proc. civ., acest text şi-ar justifica raţiunea de a fi doar în faza de judecată, adică în faţa instanţelor de judecată, iar nu şi în cea a executării silite, în faţa executorului judecătoresc? În ce ne priveşte nu identificăm niciun argument solid pentru o astfel de interpretare, ci considerăm că raţiunile sunt şi trebuie să fie apreciate ca fiind identice.

Astfel, justificarea introducerii limitării legale din art. 84 alin. (1) C. proc. civ. constă în interdicţia pentru persoanele juridice care optează pentru reprezentare convenţională în faţa instanţei de judecată, de a-şi alege reprezentantul din rândul altor categorii decât cele prevăzute de textul menţionat, în considerarea atribuţiilor specifice reprezentării convenţionale judiciare recunoscute pe cale legală doar anumitor profesii juridice. Împrejurarea că legiuitorul foloseşte expresia “în faţa instanţelor de judecată” nu poate conduce la concluzia inaplicabilităţii acesteia şi în faza de executare silită, întrucât, pe de o parte, expresia capătă în acest context o semnificaţie extinsă, în sens de participant la procesul civil indispensabil sub aspectul gestionării cauzei, iar, pe de altă parte, ca fază subsecventă judecăţii, executarea silită se subsumează acţiunii civile, reprezentând un element component al acesteia, care o întregeşte şi îi conferă eficacitate practică.

Prin urmare, executarea silită este integrată procesului civil, fiind supusă, în mod corespunzător, din punct de vedere procedural, aceloraşi reguli incidente fazei judecăţii.

Pe de altă parte, aşa cum în faza de judecată a procesului civil, instanţa are rolul central în ceea ce priveşte instrumentarea şi conducerea acestuia, tot astfel, în faza de executare silită, acest rol este alocat executorului judecătoresc. Chiar dacă executorul judecătoresc nu se bucură de toate garanţiile de independenţă şi imparţialitate pe care le asigură judecătorul, întrucât îşi desfăşoară activitatea sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei (art. 4 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti), apreciem că nu există nicio raţiune pentru ca, din perspectiva incidenţei regulilor reprezentării judiciare, acestea să nu se aplice fazei executării silite exclusiv din considerente ce ţin de statutul executorului judecătoresc.

Natura administrativ-judiciară a executării silite, concretizată pe de o parte în activitatea executorului judecătoresc şi pe de altă parte în activitatea instanţei de executare nu pot determina un regim juridic diferit pe planul regulilor de ordin procedural. Tot astfel, introducerea executorului judecătoresc în procedura de executare ca şi organism ce instrumentează întreaga procedură, bineînţeles sub controlul şi cenzura instanţei de judecată, nu poate atrage aplicarea sau dimpotrivă neaplicarea în cursul executării silite a unor norme de procedură ce vizează legala derulare a procesului civil, privit în ansamblul său.

Aşadar, distincţiile dintre statutul judecătorului şi cel al executorului judecătoresc, dintre funcţiile îndeplinite de fiecare dintre cei doi actori importanţi ai procesului civil nu justifică un tratament diferit în planul regulilor procedurale ce se circumscriu părţilor raportului juridic litigios ori devenit execuţional.

Un ultim argument în sensul că diferenţele de statut dintre cele două profesii nu pot avea influenţă asupra planului raporturilor procedurale constă în aceea că, indiferent de opinia pe care o împărtăşim pe problematica aici analizată, este evident că, pe tot parcursul procedurii execuţionale, există probabilitatea declanşării mecanismului de control al activităţii executorului judecătoresc prin intermediul instanţei de executare, ceea ce înseamnă că, într-o asemenea ultimă ipoteză, se activează dispoziţiile art. 84 alin. (1) C. proc. civ. sub aspectul reprezentării convenţionale a persoanelor juridice. În acest punct, nu găsim însă o explicaţie firească a instituirii unui regim juridic diferit pe aspectul posibilităţii de reprezentare a creditorului persoană juridică de către o altă persoană juridică, distincţie bazată doar pe considerentul că o asemenea reprezentare are loc în faţa executorului judecătoresc şi nu în faţa instanţei de judecată şi nu vedem cum ar putea fi solubilizat aspectul vizând reprezentarea convenţională a creditorului persoană juridică în faza executării silite, în una şi aceeaşi procedură, prin aplicarea unor reguli diferite după cum derularea procedurii execuţionale în anumite secvenţe se desfăşoară în faţa executorului judecătoresc ori a instanţei de executare.

Aşadar, din această perspectivă, raţiunile interpretării a fortiori a textului legal se impun, aplicarea acestuia şi în cursul executării silite urmând a se face în mod corespunzător, adică conform cu scopul urmărit de legiuitor. Raţiunea ce stă la baza limitării aduse de art. 84 C. proc. civ. prezintă tot atâtea temeiuri de aplicare şi pentru faza executării silite, reprezentarea în executare putând fi apreciată drept subclasă a reprezentării în faza judecăţii.

În caz contrar, s-ar ajunge la o eludare indirectă şi la o îndepărtare nepermisă de la raţiunea avută în vedere de legiuitor şi, în aplicarea suplimentară şi a argumentului reductio ad absurdum, orice alt punct de vedere va conduce la consecinţe inadmisibile şi ilogice.

(iii) Analiza verificărilor pe care executorul judecătoresc şi instanţa de executare trebuie să le realizeze pe aspectul reprezentării creditorului persoană juridică în cadrul formalităţilor pe care sunt învestiţi să le deruleze

Sub aspect practic, învederăm că, examinarea calităţii de reprezentant al creditorului în faza executării silite se poate realiza prin diferite mijloace procedurale. În strânsă legătură cu această chestiune se află şi problematica posibilităţii de ratificare a neregularităţii constatate.

†Astfel, la momentul sesizării cu cererea de executare silită, executorul judecătoresc are obligaţia de a verifica calitatea de reprezentant al creditorului şi să facă, în consecinţă, aplicarea prevederilor art. 664 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 84 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. După înregistrarea cererii de executare, executorul judecătoresc va putea solicita creditorului, în condiţiile art. 664 alin. (4) C. proc. civ., să complinească lipsa sesizată, sub sancţiunea refuzului de deschidere a procedurii de executare. De altfel, solicitarea încuviinţării executării silite se poate face de către executorul judecătoresc în termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii de executare silită [art. 666 alin. (1) C. proc. civ.], interval de timp înăuntrul căruia creditorului i se pot solicita clarificări, lămuriri ori ataşarea unor înscrisuri necesare soluţionării cererii. Necomplinirea neregularităţii constatate are drept consecinţă incidenţa sancţiunii nulităţii cererii de executare silită, pe temeiul art. 176 pct. 2 C. proc. civ., nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, ceea ce determină soluţia de refuz de deschidere a procedurii de executare, în condiţiile în care nulitatea cererii de executare presupune ca efect considerarea acesteia drept inexistentă.

De reţinut în acest context este faptul că, deşi strict formal, raportat la prevederile art. 82 C. proc. civ., sancţiunea incidentă ar fi anularea cererii de executare silită, în situaţia analizată, sancţiunea aplicabilă este cea specifică prevăzută de art. 665 alin. (1) C. proc. civ. şi anume refuzul deschiderii procedurii de executare, unei atare soluţii circumscriindu-i-se orice neregularitate procedurală identificată în etapa declanşării executării.

Acoperirea lipsurilor vizând calitatea de reprezentant al creditorului se realizează fie prin depunerea la dosarul de executare a unui alt exemplar al cererii de executare silită semnat de reprezentantul legal al creditorului persoană juridică sau de avocatul ori consilierul juridic al acestuia (în acest din urmă caz prin depunerea inclusiv a înscrisului doveditor pentru calitatea avocatului sau consilierului juridic de reprezentant convenţional pentru creditor), fie prin depunerea înscrisului doveditor al calităţii de reprezentant. Dacă, însă, înscrisul doveditor al calităţii de reprezentant are o dată ulterioară momentului de la care actele de procedură au fost săvârşite de reprezentant, acoperirea lipsurilor implică şi ratificarea de către parte a actelor de procedură săvârşite în aceste condiţii[9].

În acest context, trebuie să menţionăm că, în situaţia în care din cuprinsul cererii de executare silită nu rezultă calitatea mandatarului de reprezentant al creditorului ori menţionarea acestei calităţi este echivocă, executorul judecătoresc îi va putea solicita lămuriri în vederea clarificării poziţiei sale procesuale. Iar, în cazul în care mandatarul nu aduce precizările necesare, va fi socotit că acţionează în nume propriu, consecinţa fiind aceea a calificării mandatarului drept creditor. Şi cum nu se poate reţine identitatea dintre persoana creditorului menţionată în titlul executoriu şi persoana creditorului indicată în cererea de executare silită, soluţia executorului judecătoresc va consta în refuzul deschiderii procedurii de executare.

† Împotriva soluţiei de refuz de deschidere a procedurii de executare, creditorul va avea posibilitatea de a formula plângere în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii, la instanţa de executare, în condiţiile art. 665 alin. (2) C. proc. civ.

În ipoteza în care încheierea de refuz de deschidere a procedurii de executare s-a fundamentat pe lipsa dovezii calităţii de reprezentant, deşi creditorului i s-a pus în vedere de către executorul judecătoresc obligaţia corespunzătoare, apreciem că, în faţa instanţei de executare, în soluţionarea plângerii, creditorul va putea face proba acestei calităţi, prin depunerea înscrisurilor doveditoare, instanţa exercitând un control judecătoresc asupra legalităţii şi temeiniciei încheierii criticate.

Acoperirea lipsurilor vizând calitatea de reprezentant al creditorului se realizează şi în acest caz fie prin depunerea la dosar a unui alt exemplar al cererii de executare silită semnat de reprezentantul legal al creditorului persoană juridică, fie prin depunerea înscrisului doveditor al calităţii de reprezentant. Dacă, însă, înscrisul doveditor al calităţii de reprezentant are o dată ulterioară momentului de la care actele de procedură au fost săvârşite de reprezentant, probaţiunea menţionată presupune dublarea acesteia şi cu operaţiunea de ratificare de către parte a actelor de procedură săvârşite în aceste condiţii.

†Pentru situaţia în care această neregularitate procedurală a „scăpat” controlului de regularitate al executorului judecătoresc, ea poate fi cenzurată de instanţă pe calea procedurii de încuviinţare a executării silite, prin pronunţarea unei soluţii de respingere a cererii de încuviinţare pe temeiul art. 666 alin. (5) pct. 7 C. proc. civ., lipsa dovezii menţionate constituind un impediment la executare. În  niciun caz, cererea de încuviinţare a executării silite nu va fi anulată pe terenul art. 82 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, calitatea procesuală activă în acest demers aparţine exclusiv executorului judecătoresc, neridicându-se chestiunea reprezentării creditorului, iar, pe de altă parte, neregularitatea vizează cererea de executare silită, act supus cenzurii instanţei.

Privitor la posibilitatea acoperirii acestei neregularităţi în etapa încuviinţării executării silite, apreciem că, fiind în prezenţa unei proceduri necontencioase, în aplicarea art. 532 şi art. 536 C. proc. civ., instanţa de încuviinţare poate dispune orice măsuri utile cauzei, având inclusiv posibilitatea de a solicita fi executorului judecătoresc, fie chiar creditorului, pe tărâmul art. 532 alin. (2) C. proc. civ., să facă dovada calităţii de reprezentant.

Având în vedere considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin decizia nr. 458/2009[10], potrivit cu care legalitatea începerii procedurii de executare produce efecte asupra tuturor actelor de executare ulterioare şi, prin urmare, asupra tuturor părţilor implicate în această procedură, apreciem că nicio o altă interpretare nu poate fi oferită, Curtea apreciind că executarea silită nu trebuie privită unilateral, numai din perspectiva creditorului şi a drepturilor acestuia, ci şi din perspectiva debitorului, căruia deopotrivă trebuie să-i fie asigurate garanţiile ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, prin înlăturarea oricăror posibilităţi de abuz şi a eventualelor demersuri şicanatorii. Accesul la o instanţă de judecată, prin posibilitatea contestării actelor de executare făcute cu încălcarea legii, nu constituie întotdeauna un remediu suficient oferit persoanei împotriva căreia s-a procedat în mod nelegal la începerea executării silite. Este necesară o garanţie procesuală a debitorului pentru prevenirea oricărui abuz în exercitarea dreptului de către creditorul urmăritor, iar controlul judecătoresc al începerii executării silite constituie o asemenea garanţie, adecvată şi eficientă, a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în această procedură.

Astfel, prin decizia sus citată, a cărei raţiune a fost evocată şi ulterior de Curtea Constituţională prin decizia nr. 895/2015[11], s-a statuat şi apoi confirmat rolul instanţei de executare care, în procedura de încuviinţare a executării silite, nu este doar unul pur formal.

†În fine, un ultim şi posibil mecanism de control asupra acestui aspect de conformitate procedurală a cererii de executare silită poate fi reprezentat de contestaţia la executarea propriu-zisă formulată de debitor în condiţiile recunoscute de art. 666 alin. (6) C. proc. civ..

Din această perspectivă sunt de clarificat mai multe aspecte practice pentru corecta şi completa înţelegere a mecanismului contestaţiei la executare prin intermediul căruia se poate cenzura neregularitatea decurgând din lipsa dovezii calităţii de reprezentant al creditorului.

În primul rând este de semnalat faptul că dovada calităţii de reprezentant, în dubla sa valenţă, atât din punct de vedere al înscrisului doveditor, cât şi din punct de vedere al condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoana mandatarului se subsumează condiţiilor de legalitate a declanşării procedurii de executare, a căror lipsă este sancţionată de art. 666 alin. (5) C. proc. civ. Fiind, aşadar, în prezenţa, unei iregularităţi ce decurge din nesocotirea unei condiţii ce vizează legala începere a executării silite, cu consecinţa nevalabilităţii întregii proceduri execuţionale, singurul mecanism la care se poate apela ulterior obţinerii autorizării instanţei, prin intermediul caruia se poate obţine remedierea acestei neconformităţi, este contestaţia la executarea silită însăşi. Această formă de contestaţie se îndreaptă împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite, astfel cum rezultă explicit din prevederile art. 715 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., fiind ultimul instrument procedural prin care debitorul poate aduce în faţa instanţei de executare neregularitatea sesizată.

Nu putem accepta soluţia recunoaşterii posibilităţii ca, pe calea unei contestaţii la executare îndreptată împotriva unui act singular de executare săvârşit ulterior pe parcursul procedurii, să se solicite şi analizeze aspectul vizând dovada calităţii de reprezentant al creditorului, întrucât un asemenea viciu procedural, neinvocat în termenul instituit de art. 715 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., atrage decăderea din dreptul de a-l mai invoca ulterior, acesta acoperindu-se ca efect al incidenţei sancţiunii menţionate.

Aşadar, orice neconformitate ce se circumscrie condiţiilor de începere a procedurii de executare silită şi care poate atrage sancţiunea anulării întregii urmăriri poate fi cenzurată de instanţa de executare exclusiv pe calea contestaţiei la executarea propriu-zisă. O astfel de contestaţie poate fi exercitată, pe temeiul art. 715 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în termen de 15 zile de la data primirii de către debitor a încheierii de încuviinţare a executării silite sau somaţiei ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie, iar neexercitarea contestaţiei în condiţiile şi termenul menţionate va avea drept consecinţă decăderea debitorului din dreptul de a mai critica ulterior neregularitatea aici analizată.

Relativ la felul contestaţiei la executare prin care debitorul poate solicita cenzurarea aspectului vizând reprezentarea convenţională a creditorului persoană juridică, o precizare se mai impune a fi totuşi adusă. Astfel, în cazul în care creditorul îşi desemnează drept reprezentant un mandatar persoană juridică, însă nu la debutul procedurii execuţionale, ci pe parcursul acesteia, trebuie recunoscut debitorului dreptul de a critica această neregularitate procedurală prin intermediul contestaţiei la executare îndreptată împotriva primului act îndeplinit de executorul judecătoresc ce urmează unei asemenea desemnări, în condiţiile art. 715 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., adică în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă.

În al doilea rând, trebuie menţionat că, în ipoteza în care instanţa de executare a fost învestită cu o contestaţie la executarea propriu-zisă fără ca, însă, debitorul să critice aspectul lipsei dovezii calităţii de reprezentant al creditorului, instanţa nu poate să invoce din oficiu această neregularitate procedurală, o asemenea intervenţie nesocotind principiul disponibilităţii părţilor. Contestaţia la executare este un remediu procesual pus de legiuitor la dispoziţia părţilor raportului juridic execuţional pentru remedierea anumitor vicii procedurale, de natură a vătăma partea contestatoare, fără ca instanţa să aibă posibilitatea de a acţiona din oficiu, pe temeiul principiului rolului activ[12]. Aşadar, nereprezentând un motiv de critică din partea debitorului, instanţa nu poate invoca din oficiu lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

În al treilea rând, în ipoteza unei contestaţii la executare prin intermediul căreia debitorul nu a formulat critica vizând lipsa dovezii calităţii de reprezentant, se ridică întrebarea dacă prevederile art. 84 alin. (1) C. proc. civ. sunt incidente în privinţa intimatului creditor. Pe acest aspect, învederăm că nimic nu se opune, nici chiar lipsa unei asemenea dovezi ataşată la dosarul execuţional ori a vreunei critici formulate de debitor în cadrul contestaţiei la executare, ca instanţa să verifice aspectul legalei reprezentări a intimatului creditor în cadrul acestei acţiuni. Într-o asemenea ipoteză, sunt pe deplin aplicabile rigorile ce privesc reprezentarea pe plan procesual, neexistând nicio incompatibilitate între modalitatea în care creditorul este reprezentat în faţa executorului judecătoresc, pe de o parte şi în faţa instanţei de executare, pe de altă parte.

Această soluţie nu se opune opiniei anterior menţionate în sensul că nu se poate recunoaşte un regim juridic diferit pe aspectul imposibilităţii de reprezentare a creditorului persoană juridică de o altă persoană juridică după cum procedura se derulează în faţa instanţei de executare ori a executorului judecătoresc. Şi aceasta întrucât, spre deosebire de regula anterior expusă de natură a se impune la nivel principial, neajunsul procedural derivat din modalitatea de reprezentare a creditorului în faţa executorului judecătoresc în alte condiţii decât cele instituite de art. 84 alin. (1) C. proc. civ. este, în ipoteza aici analizată, acoperit ca efect al decăderii debitorului din dreptul de a-l mai invoca ulterior dacă nu a acţionat înăuntrul termenului prevăzut de art. 715 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nemaiputând fi adus în atenţia instanţei. Cu toate acestea, viciul acoperit ca efect al incidenţei sancţiunii decăderii nu leagă decât executorul judecătoresc şi debitorul în procedura execuţională, nu însă şi instanţa de executare care, în planul pur procesual al contestaţiei la executare, va putea invoca excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al intimatului creditor în faţa sa. Sancţiunea neacoperirii lipsei constatate va avea drept efect neacordarea dreptului mandatarului persoană juridică de a-l reprezenta pe creditorul persoană juridică în faţa instanţei de judecată, în sensul că nu se va lua în considerare prezenţa acestuia, nu i se va da cuvânul, iar partea în numele căruia s-a înfăţişat va fi considerată absentă, cu excepţia cazurilor în care intimatul creditor persoană juridică a luat anterior termenul în cunoştinţă în condiţiile art. 229 alin. (1) C. proc. civ.. În ce priveşte actele de procedură de executare ulterioare, acestea vor fi valabil săvârşite de executorul judecătoresc, în condiţiile în care neregularitatea decurgând din lipsa dovezii calităţii de reprezentant al creditorului s-a acoperit.

Neinvocarea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu va putea fi invocată pentru prima oară în calea de atac a apelului, dispoziţiile art. 82 alin. (2) C. proc. civ. impunând o atare restricţie procesuală. În schimb, criticarea unei asemenea neregularităţi procedurale presupus a fi fost greşit respinsă de prima instanţă va putea forma obiect de critică în calea de atac a apelului.

Pentru ipoteza în care calea de atac a apelului este formulată de intimatul creditor din primă instanţă, prin mandatar persoană juridică, fără ca în faţa primei instanţe să se fi invocat şi analizat excepţia decurgând din această neregularitate procedurală, instanţa de apel va putea invoca excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a apelantului creditor exclusiv pentru modalitatea de reprezentare a creditorului persoană juridică în etapa apelului, consecinţa neacoperirii acestui viciu constând în anularea cererii de apel, în aplicarea art. 482 C. proc. civ. coroborat cu art. 82 alin. (1) C. proc. civ. O asemenea soluţie nu va avea efect asupra modalităţii de instrumentare a contestaţiei în faţa primei instanţe, restricţia instituită de art. 82 alin. (2) C. proc. civ. pe aspectul termenului de invocare a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant vizând exclusiv modalitatea de reprezentare în faţa primei instanţe, acoperirea neregularităţii pe temeiul textului menţionat neoperând şi asupra modului de instrumentare a cauzei în etapa apelului, instanţa de apel având, aşadar, obligaţia de a verifica legalitatea cadrului procesual cu care a fost învestită.

Ultimul aspect ce se impune a fi dezlegat vizează posibilitatea acoperirii neregularităţii decurgând din lipsa dovezii calităţii de reprezentant în cadrul contestaţiei la executare de către intimatul creditor, care ataşând la dosarul cauzei dovada acestei calităţi, solicită respingerea contestaţiei la executare. În ceea ce ne priveşte, opinăm că în panoplia mijloacelor de apărare aflate la dispoziţia intimatului creditor în cadrul procesual al contestaţiei la executare se regăseşte şi aptitudinea de a acoperi neconformitatea criticată de debitor. Astfel, critica adusă pe aspectul lipsei dovezii calităţii de reprezentant fiind declanşată de debitor abia cu prilejul contestaţiei la executare, primul mijloc procedural prin intermediul căruia creditorului i se opune o atare neregularitate, apreciem că acestuia din urmă trebuie să i se recunoască posibilitatea practică de a se apăra faţă de criticile contestatorului debitor prin depunerea la dosar în cadrul probatoriului a înscrisurilor doveditoare pentru calitatea de reprezentant, astfel cum este impusă de dispoziţiile art. 84-85 C. proc. civ. Consecinţa acoperirii neregularităţii sesizate de debitor va consta în respingerea contestaţiei la executare, în vreme ce neadministrarea de probe în sensul acoperirii acestei neregularităţi va atrage admiterea contestaţiei la executare şi anularea încheierii de încuviinţare a executării silite, precum şi a actelor subsecvente, în măsura în care s-au săvârşit şi asemenea acte. Ulterior, însă, creditorul va avea posibilitatea de a declanşa o nouă procedură, prin formularea unei noi cereri de executare silită în condiţiile prevăzute de lege, însă sub rezerva încadrării în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, având în vedere că, în condiţiile art. 709 alin. (3) C. proc. civ., cererea anterioară de executare silită nu mai produce efectul întreruptiv de prescripţie dacă executarea silită a fost anulată.

Pentru considerentele anterior arătate şi după toate distincţiile prezentate, conchidem aplicabilitatea fără putinţă de tăgadă a prevederilor art. 84 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost clarificate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept prin Decizia nr. 9/2016 şi în faza executării silite, iar nu doar a celei de judecată, orice altă interpretare fiind străină atât de raţiunea legii, cât şi de litera acesteia, de regulile şi principiile de aplicare şi interpretare ale normelor juridice, precum şi de considerentele reţinute de instanţa supremă a căror incidenţă în faza executării silite se impune cu atât mai mult cu cât principiul avut în vedere este acelaşi ca şi în faza de judecată.



[1] Publicată în M. Of. nr. 400 din 26 mai 2016.
[2] Pentru o opinie similară, a se vedea, G. Răducan, Aspecte practice şi problematici privind încuviinţarea executării silite în noul context legislativ, în volumul “Executarea silită. Dificultăţi şi soluţii pratice”, vol. 1, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, tema nr. 18, pp. 180-199; R. Dan, Scurte consideraţii asupra reprezentării convenţionale a persoanelor juridice în faza executării silite, www.juridice.ro.
[3] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 2-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 3; V. M.  Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 148; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1973, pp. 30-34; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995, pp. 24-25; V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 9.
[4]  J. Van Compernolle, Vers une nouvelle definition de la function de juger: du syllogisme a la ponderation des interest, în vol. “Nouveaux itineraries en droit: Hommage a Francois Rigaux”, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1993, p. 499 apud V.M. Ciobanu în “Noul Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat”, Vol. I – art. 1-526, ed. a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 22.
[5] Pentru o pledoarie în sensul necesităţii găsirii echilibrului între independenţa judecătorului şi activitatea de aplicare/interpretare a legii, a se vedea V.M. Ciobanu în “Noul Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat”, Vol. I – art. 1-526, ed. a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pp. 23-24.
[6] Învestirea cu formulă executorie a fost eliminată ca şi formalitate distinctă prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, formula regăsindu-se numai în partea finală a încheierii de încuviinţare a executării silite. Ulterior, prin Legea nr. 138/2014, ca urmare a translatării procedurii încuviinţării executării silite de la instanţa de judecată la executorul judecătoresc, procedura învestirii cu formulă executorie a fost reintrodusă însă numai pentru titlurile executorii, altele decât hotărârile judecătoreşti. În fine, urmare declarării ca neconstituţional a art. 666 C. proc. civ. în forma adusă de Legea nr. 138/2014, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 895/2015, prin O.U.G. nr. 1/2016 s-a revenit la forma iniţială a Legii nr. 134/2010, învestirea cu formulă executorie fiind din nou eliminată ca procedură de sine stătătoare, formula executorie regăsindu-se în partea finală a încheierii de încuviinţare a executării silite.
[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006.
[8] În considerentele acestei decizii s-a reţinut că activităţile juridice de consultanţă, de reprezentare şi asistenţă juridică, precum şi de redactare de acte juridice, inclusiv a acţiunilor introductive în instanţă, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor, apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, în raporturile cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină, constituie, după caz, activităţi specifice profesiei de avocat, reglementate în art. 3 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată (2), cu modificările ulterioare, profesiei de notar public [art. 8, 9 şi 10 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată (3)] sau celei de executor judecătoresc (art. 7 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare).
De asemenea, anumite activităţi juridice, cum sunt cele de reprezentare juridică, de redactare a unor acte juridice, de formulare de acţiuni, de exercitare şi motivare a căilor de atac, pot fi îndeplinite de consilierii juridici, dar prestarea unor astfel de activităţi le este permisă numai în condiţiile reglementate prin art. 1-4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare, adică în calitatea lor de funcţionari publici sau de angajaţi, cu contract individual de muncă, la o persoană juridică de drept public sau privat.
Având în vedere că activităţile menţionate nu se încadrează în categoria faptelor de comerţ, prin raportare la dispoziţiile art. 3 şi 4 din Codul comercial (în vigoare la data pronunţării deciziei în interesul legii), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că acestea nu pot fi exercitate de societăţi constituite cu un asemenea obiect, cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a unor astfel de societăţi fiind inadmisibile.
[9] M. Tăbârcă în “Noul Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat”, Vol. I – art. 1-526, ed. a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 290.
[10] Publicată în Monitorul Oficial nr. 256 din 17 aprilie 2009.
[11] Publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din 04 februarie 2016.
[12] V. Bozeşan, Ipoteze practice privind raportul dintre disponibilitatea părţilor şi rolul activ al executorului judecătoresc, în volumul “Executarea silită. Dificultăţi şi soluţii pratice”, vol. 1, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, tema nr. 2, pp. 28-34.


Prof. univ. dr. Evelina OPRINA
Judecător, Tribunalul Ilfov


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Reprezentarea creditorului persoană juridică în faza executării silite – prin prisma Deciziei ÎCCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 9/2016”

  1. Valentin BULIGA spune:

    „Dreptul la apărare este garantat.”
    Prin sublinierea acestei afirmaţii la toate nivelurile – art. 48 alin. 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; art. 6 alin. 3 lit. c) din Convenţia europeană a drepturilor omului; art. 24 alin. 1 din Constituţia României, art. 13 alin. 1 C.pr.civ. (2010) – rep. – o socotesc o veritabilă axiomă.

    Subsecvent, dispoziţiunile art. 24 alin. 2 din Constituţia României ori ale art. 13 alin. 2 teza I C.pr.civ. (2010) – rep. chiar oferă anumite repere care ar contura conţinutul concret al unui astfel de drept fundamental, mai cu seamă dispoziţiunile art. 13 alin. 2 C.pr.civ. (2010)-rep. prefigurând şi maniera în care un asemenea drept ar urma să capete eficienţă, respectiv dreptul părţilor „în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii.”

    Într-adevăr, dispoziţiunile art.84 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep. – chiar şi prin titlul marginal – impun anumite limite exterioare în cazul reprezentării convenţionale a persoanelor juridice, acestea având la îndemână o astfel de reprezentare doar prin consilier juridic sau avocat. Însă, şi aceste limitări se mărginesc doar dinaintea instanţelor de judecată.
    Aceste limitări au cunoscut o analiză cu forţă obligatorie de interpretare prin decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, potrivit cu provocarea primită, vizează exclusiv ipoteza unei reprezentări convenţionale a unei persoane juridice prin mandatar tot persoană juridică dinaintea unei instanţe de judecată, neavând nicicând în vedere ipoteza când o reprezentare convenţională de acelaşi fel ar fi adusă dinaintea unei alte autorităţi, precum ar fi cazul executorului judecătoresc căruia, pe de altă parte, legiuitorul îi recunoaşte exclusivitatea exercitării funcţiei publice de instrucţie în materia executării silite – art. 623 C.pr.civ.(2010)-rep.

    În concret, studiul din top propune o extindere mutatis mutandis a celei dintâi ipoteze şi pentru cea când limitarea reprezentării convenţionale a unei persoane juridice de către un mandatar necalificat din perspectiva dispoziţiunilor art. 84 alin. 1 C.pr.civ. (2010) – rep. s-ar ivi dinaintea executorului judecătoresc.

    Or, orice limitare ce vizează un drept fundamendal cum este cel la apărare trebuie să satisfacă cel puţin cerinţele legalităţii şi ale proporţionalităţii raportate la un interes de ordine publică, ceea ce socotesc că în cazul de speţă nu se verifică, în prim rând sub aspectul legalităţii.

    Aş reaminti cu acest prilej că, în mod explicit, distincţiile dintre funcţia execuţională (de instrucţie publică) a executorului judecătoresc şi cea de jurisdicţie a instanţei de executare au fost subliniate şi de Curtea Constituţională prin consideraţiunile expuse la pct.23-24 din decizia nr.895/17.12.2015 (publicată în Monitorul Oficial al României nr.84/04.02.2016).
    Astfel, cu acel prilej, Curtea Constituţională a statuat că, referindu-se la distincţiile funcţionale amintite, „Constituţia recunoaşte numai judecătorului jurisdictio şi imperium, adică puterea de a „spune” dreptul şi de a impune executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită (a se vedea Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, sau Decizia nr. 189 din 10 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 22 februarie 2001)”. Tototdată, subliniind că „executorul judecătoresc, deşi îndeplineşte un serviciu public,…”cu toate acestea „ nu face parte din autoritatea judecătorească, iar activitatea sa, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei. Mai mult, acesta nu dispune de imperium – atribut care caracterizează numai judecătorul – pentru a da o hotărâre în baza căreia se dispune declanşarea executării silite, respectiv încheierea de încuviinţare a executării silite, şi nu beneficiază de atributele de imparţialitate şi de independenţă specifice numai instanţelor judecătoreşti (a se vedea şi jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, paragraful 41, Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Kleyn şi alţii împotriva Olandei, paragraful 190, sau Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragrafele 93 – 99).”

    În lumina statuărilor obligatorii precitate susţin că limitele reprezentării convenţionale ale unei persoane juridice operează deplin în faza executării silite exclusiv dinaintea instanţei de executare – ca specie a instanţei de judecată astfel cum este definită de dispoziţiunile art. 651 C.pr.civ. (2010) – rep. – şi a celei de control jurisdicţional, cu prilejul, de exemplu, al judecării vreunei contestaţii la executare ori vreunei cereri judiciare incidentale acesteia, ori de validare de poprire etc., însă nu şi în privinţa actelor de executare silită îndeplinite de partea raportului execuţional înaintea executorului judecătoresc, de exemplu cererea de executare silită sub auspciile dispoziţiunilor art. 664 alin. 1 C.pr.civ. (2010) – rep.

    Pentru a-mi susţine alegaţia tocmai pomenită aş dori să reamintesc dispoziţiunile art. 631 alin. 2 C.pr.civ. (2010) -rep. care arată limpede că „dreptul comun în materie de executare silită, indiferent de izvorul sau de natura obligaţiilor cuprinse în titlul executoriu ori din calitatea juridică a părţilor” este constituit din dispoziţiunile Cărţii a V-a – „Despre executarea silită”.
    Având un astfel de reper clar, aş putea accepta ca în cadrul procedurilor de executare silită să devină incidente norme juridice formale ce guvernează judecata, însă în sens contrar, adicătelea pe cale de excepţie expres prevăzută şi vădit derogatorie de la dreptul comun execuţional, nicidecum în maniera prezentată.
    Or, aşa cum se prezintă dispoziţiunile art. 646 C.pr.civ. (2010) – rep., părţile raportului execuţional – adică creditorul şi debitorul – sunt îndreptăţite de legiuitor „să asiste, personal sau prin reprezentanţii lor” – fără a se distinge izvorul prin care s-a transmis puterea de reprezentare – la efectuarea tuturor actelor de executare, să ia cunoştinţă de actele dosarului de executare, etc., iar „atunci când se consideră vătămaţi în drepturile ori interesele lor legitime, pot contesta actele de executare sau executarea silită însăşi, în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.”

    Această normă juridică de drept comun în materia executării silite, în sfioasa mea opinie, socotesc că justifică dihotomia atât de aspru combătută de studiul din top, observând utilizarea cu funcţie morfo-sintactică de conjuncţie adversativă „iar” pentru a distinge că, în raport de executorul judecătoresc, le este recunoscută părţilor exercitarea drepturilor arătate enunciativ, deopotrivă personal, cât şi prin reprezentanţi – fără vreo distincţie ori condiţie suplimentară relevantă, în timp ce, în raport de o eventuală contestație a executării silite înseşi ori a vreunor acte de executare silită – adică dinaintea unei instanţe de executare ca specie a instanţei de judecată, dreptul material la acţiunea specială pusă la îndemână (contestaţia la executare) este afectat atât de termenele defipte, cât şi de condiţiunile speciale prevăzute de lege, limitările prescrise de dispoziţiunile art. 84 alin. 1 C.pr.civ. (2010)-rep. operând în acest ultim context, aşadar, de plin drept.

    În consecinţă, cu prilejul unei cereri de executare silită adresată de un creditor executorului judecătoresc pe tărâmul dispoziţiunilor art.664 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep. observ că i se îngăduie a o înfăţişa acestuia din urmă şi prin reprezentant legal ori convenţional, acesta din urmă fără nicio limitare din cele prescrise de dispoziţiunile art.84 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep., în acest fel, s-ar putea întâlni şi acea situaţie – şi ea se întâlneşte adeseori în concret – când o astfel de cerere este înfăţişată de un creditor persoană juridică prin mijlocirea unui mandatar persoană juridică cu care creditorul se află în relaţii convenţionale.
    Mai apoi, de va fi caz de contestaţiune la executare, acelaşi creditor nu se va putea adresa instanţei de executare prin reprezentare convenţională decât cu respectarea limitelor prescrise de dispoziţiunile art. 84 alin. 1 C.pr.civ. (2010)-rep., adică doar prin consilier juridic sau avocat în temeiul unei convenţii de reprezentare specială şi directă, iară nu prin mijlocirea unui mandatar persoană juridică.

    Cât priveşte cererea de încuviinţare a executării silite, astfel cum este ea reglementată în prezent de dispoziţiunile art. 666 C.pr.civ. (2010)-rep. în forma ajustată ca efect al deciziei Curţii Constituţionale mai devreme amintite, întrucât este dată de legiuitor exclusiv executorului judecătoresc, deşi în interesul vădit al creditorului, o socotesc ca o aplicaţiune concretă a unei forme de reprezentare legală a intereselor creditorului de către executorul judecătoresc căruia i s-a adresat anterior cu cererea de executare silită potrivit dispoziţiunilor art. 664 alin. 1 C.pr.civ.(2010)-rep. Drept consecinţă, nici nu socotesc că ar fi caz de incidenţă a limitărilor prevăzute de dispoziţiunile art. 84 alin. 1 C.pr.civ. (2010)-rep. care pot interveni exclusiv în caz de reprezentare convenţională, nicidecum în vreuna din celelalte moduri de transmitere a puterii de reprezentare, respectiv cea legală ori judiciară, alternative prescrise de dispoziţiunile art.80 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep.

    În fine, cu îngăduinţă, aş dori să se observe că, înafara executorului judecătoresc, în aceeaşi situaţie s-ar mai putea regăsi şi alte autorităţi cărora legiuitorul le-a recunoscut o funcţie de instrucţie publică – administratorul/lichidatorul judiciar, notarul public, avocatul, primarul, sau le-a atribuit diverse funcţiuni administrativ-jurisdicţionale – registratorul de carte funciară, directorul oficiului registrului comerţului ori persoana de acesta desemnată, diferite comisii şi comiţii cu astfel de prerogative în materia contenciosului administrativ, achiziţii publice, etc. Dacă şi dinaintea acestora s-ar recunoaşte, mutatis mutandis, limitarea reprezentării convenţionale în maniera prescrisă de dispoziţiunile art.84 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep., s-ar ajunge practic la o diluare a unui astfel de mecanism instituit în exerciţiul concret al dreptului la apărare într-o măsură într-atât de consistentă încât să-i afecteze esențial chiar substanţa lui, posibilitate ce o socotesc inacceptabilă.

    Cu speranța că afirmarea alesei considerațiuni pentru stimata colegă nu va fi percepută ca un ”periaj” profilactic pentru înalta demnitate publică ce mintenaș o va exercita până la pensionarea mea, cu aleasă considerațiune, V.B.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Oana Ispas


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan