Perimarea de drept a executării silite. Constituționalitate
22 noiembrie 2016 | Anda-Laura TĂNASE
În Monitorul Oficial al României nr. 876 din data de 2 noiembrie 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 416/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Daniel Ivanovici într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București – Secția civilă.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, text de lege care are următorul cuprins: „(1) În cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc, executarea se perimă de drept”.
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (3) astfel cum se interpretează şi prin prisma dispozițiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispoziția legală criticată reglementează perimarea executării silite în cazul în care se reține culpa creditorului care, deși i-a fost solicitat în scris de către executorul judecătoresc, a lăsat să treacă un termen de 6 luni fără să îndeplinească actul sau demersul necesar executării silite solicitat de executor.
Din motivarea excepției de neconstituționalitate reiese că autorul acesteia este nemulțumit de faptul că, față de vechea reglementare, nu poate cere el însuși, în calitate de debitor, constatarea perimării executării silite, deoarece Codul de procedură civilă, în actuala sa formă, condiționează intervenirea perimării de solicitarea scrisă a executorului judecătoresc adresată creditorului. Faţă de această critică, Curtea reţine că debitorul trebuie să execute de bunăvoie obligaţia sa stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu, potrivit art. 622 din Codul de procedură civilă. În caz contrar aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită. În situaţia declanşării procedurii, debitorul, de regulă, nu are un interes în finalizarea executării silite în contra sa, singura parte interesată în executare fiind creditorul.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia legiuitorul a lăsat la aprecierea unui participant la executarea silită, respectiv a executorului judecătoresc, prerogativa de a determina incidenţa instituţiei perimării şi a efectelor acesteia, în cadrul executărilor silite pe care le efectuează, Curtea reţine că dispoziţia legală criticată dă expresie rolului activ al executorului judecătoresc. Dacă executorul judecătoresc are obligaţia de a stărui prin toate mijloacele prevăzute de lege pentru realizarea interesului creditorului, în egală măsură şi părţile din această procedură trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile prevăzute de lege.
În privinţa creditorului Curtea reţine că, potrivit art. 647 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, acesta are obligaţia de a acorda executorului judecătoresc, la cererea acestuia, sprijin efectiv pentru aducerea la îndeplinire, în bune condiţii, a executării silite, punându-i la dispoziţie şi mijloacele necesare în acest scop, iar în privinţa debitorului, acesta trebuie să se conformeze titlului executoriu. În concluzie, perimarea operează ca o sancţiune pentru inactivitatea sau neglijenţa creditorului care a fost încunoştinţat, în scris, de obligaţiile sale de către executorul judecătoresc.
Aşadar, neîndeplinirea de bunăvoie a obligaţiei prevăzute în titlu executoriu a condus la declanşarea executării silite, autorul excepţiei de neconstituţionalitate, debitor al obligaţiei, fiind nemulţumit de faptul că nu poate beneficia de instituţia perimării din cauza existenţei condiţionărilor prevăzute de textul legal criticat. Or, astfel cum s-a arătat mai sus, partea interesată în executarea obligaţiei este creditorul, debitorul fiind interesat, mai degrabă, în stingerea procedurii de executare prin intervenţia perimării. Deci, ceea ce primează este executarea obligaţiei, şi nu intervenirea perimării executării silite, dat fiind faptul că procesul civil a fost finalizat, iar creditorul a apelat la procedura executării silite pentru recuperarea creanţei sale. Măsura legislativă criticată vine în susţinerea realizării obligaţiei de executare, reprezentând, totodată, o sancţiune a creditorului pentru lipsa de diligenţă, dar şi o măsură de constrângere a debitorului care nu şi-a executat de bunăvoie obligaţia.
În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat.
Astfel, Curtea decide: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Avocat Anda-Laura Tănase
ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII
