Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Insolvenţă
DezbateriCărţiProfesionişti
PIPEREA & ASOCIATII
 
Print Friendly, PDF & Email

Proceduri de prevenție și proceduri prefabricate sau accelerate de insolvență
24.11.2016 | Gheorghe PIPEREA

Gheorghe Piperea

Gheorghe Piperea

Precizari prealabile. Exista, fie la nivel normativ, fie la nivel de practica de afaceri, diferite tehnici, instrumente si mecanisme menite a evita stigmatul insolventei sau, dupa caz, a accelera procedurile judiciare de insolventa, mult prea constrangatoare si cronofage. A preveni insolventa sau a incerca un tratament extra-judiciar al dificultatilor majore ale intreprinderilor poate fi mai eficient si mai putin dureros decat insolventa in sine pentru partile implicate. Iar, daca insolventa este inevitabila, o solutie rapida, negociata si andosata de instanta, poate fi o sansa pentru afacerea debitorului (nu neaparat si pentru debitor…) si, deci, pentru cei care depind de supravietuirea acesteia (stakeholders). Aceste proceduri sunt preponderent conventionale, desi legea consacra o serie de proceduri de numire a unor negociatori oficiali si de omologare a unor contracte intre debitor si principalii creditori, precum si cai de atac si contestatii care pot face din aceste practici de afaceri niste proceduri cvasi-judiciare; este vorba aici, in principiu, de procedura mandatului ad-hoc si de procedura concordatului preventiv. Pe de alta parte, o procedura de insolventa poate fi accelerata si supusa doar unui control simplificat al judecatorului-sindic, daca este pregatita in prealabil, printr-o serie de aranjamente contractuale intre debitor, principalii creditori si finantatori. Este vorba aici despre ceea ce, in jargonul corporatist, se numeste insolventa prefabricata sau pre-ambalata (pre-packed).

Desi Legea insolventei face referire – timid – la acest gen de aranjamente contractuale menite a pune in practica o insolventa pre-ambalata, riscurile acestei forme accelerate de insolventa (potential de frauda in dauna fiscului sau in dauna salariatilor ori a comunitatii locale din care, spre exemplu, debitorul ar fi “extras” ca urmare a unei insolvente preambalate) fac ca ele sa fie evitate, in ciuda avantajelor evidente pe care le pot avea pentru toti cei implicati.

Adevarul este ca procedurile pre-ambalate (pre-packed) de insolventa, mandatul ad-hoc si concordatul preventiv, pot fi relativ usor deturnate de actori de rea-credinta ai insolventei, desi ele sunt teoretic benigne, intrucat este vorba de acorduri intre debitor si principalii creditori.

1. Mandatul ad-hoc este, conform definitiei legale, o procedura confidentiala, declansata la cererea debitorului in dificultate financiara, prin care un mandatar ad-hoc, desemnat de instanta, negociaza cu creditorii in scopul realizarii unei intelegeri intre unul sau mai multi dintre acestia si debitor, in vederea depasirii starii de dificultate in care se afla. Asadar, mandatul ad-hoc nu este solutia dificultatilor financiare ale debitorului, ci traseul propus de debitor (si andosat de instanta) si desenat de instanta care numeste mandatarul ad-hoc pentru a facilita aceasta solutie, care este una eminamente conventionala. Este vorba de o procedura de negociere prin intermediul unui specialist in insolventa care poate genera un contract intre debitor, pe de o parte, si principalii creditori, pe de alta parte, care sa regleze creantele anterioare si sa puna ordine in creantele curente si in perspectivele debitorului, forma, continutul si rezultatele acestui contract fiind nelimitate.

In schimb, concordatul preventiv este chiar un contract incheiat intre debitorul in dificultate financiara, pe de o parte, si creditorii care detin cel putin 75% din valoarea creantelor acceptate si necontestate, pe de alta parte, omologat de judecatorul-sindic, contract prin care debitorul propune un plan de redresare si de realizare a creantelor acestor creditori, iar creditorii accepta sa sprijine eforturile debitorului de depasire a dificultatii in care se afla.

2. Despre intelegerile preventive si negocierile extrajudiciare privind restructurarea datoriilor Legea insolventei face doar cateva remarci (timide si destul de confuze) la art. 66 alin. (2) si, respectiv, art. 117 alin. (3).

Astfel, actele juridice voluntare, incheiate cu buna-credinţa, de debitorul care, astfel, executa un acord cu creditorii generat de negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor debitorului, sunt scoase de sub incidenta unei actiuni in reintregirea patrimoniului debitorului, sub rezerva ca acordul sa fi fost de natura a conduce, in mod rezonabil, la redresarea financiara a debitorului si sa nu aiba ca scop prejudicierea şi/sau discriminarea unor creditori (art. 117 alin.3 din Legea insolventei). Asadar, o actiune in reintregirea patrimoniului contra acestor acte juridice ale debitorului (care, prin definitie, sunt incheiate in perioada suspecta, adica in cei doi ani anteriori deschiderii procedurii insolventei) este inadmisibila daca acele acte sunt incheiate sau perfectate in executarea unui acord extrajudiciar de restructurare, daca acel acord era realist si, in plus, daca restructurarea nu era, de fapt, o simulatie a unei fraude in dauna creditorilor sau a unei discriminari intre creditori. Daca aceste trei conditii cumulative nu sunt intrunite, atunci actele respective sunt supuse actiunii in reintregirea patrimoniului (plus, evident, riscului unei actiuni penale pentru bancruta frauduloasa ori, dupa caz, pentru alte fapte penale similare). In categoria acordurilor extrajudiciare privind restructurarea datoriilor intra, desigur, eventualul acord semnat in urma demersurilor de facilitare a negocierii efectuate pentru debitor si creditori de mandatarul ad-hoc, dar si acordurile directe de restructurare, atat cele colective (cu principalii creditori: bancile, fiscul, reprezentantii salariatilor si furnizorii de utilitati, laolalta), cat si cele individuale[1]. Nu intra in aceasta categorie concordatul preventiv omologat de judecatorul-sindic, intrucat acesta nu mai este un act in intregime voluntar al debitorului.

Interesant este ca, in conditiile art. 66 alin. (2)-(3) din Legea insolventei, in cazul in care expira termenul de depunere a cererii de insolventa de catre debitor (30 de zile de la aparitia starii de insolventa), si debitorul se afla in curs de negociere a unor acorduri extrajudiciare de restructurare, inclusiv prin facilitarea unui mandatar ad-hoc sau a unui administrator concordatar, debitorului i se permite sa continue aceste negocieri, dar i se impune, totusi, obligatia, ca in termen de 5 zile de la esuarea acestor negocieri, sa ceara deschiderea procedurii insolventei.

Asadar, legea, chiar daca nu o spune in mod expres, incurajeaza acordurile extrajudiciare de restructurare.

Prin coroborare cu mai sus-amintitul art. 117 alin. (3) din Legea insolventei, din art. 66 alin. (2)-(3) rezulta si inadmisibilitatea atacarii acestor acte juridice cu actiune in anulare, in conditiile in care nu se releva o simulatie sau o discriminare intre creditori puse in practica prin acorduri de restructrurare nerealiste.

3. In cadrul procedurii insolventei, active de valoare importanta pot fi externalizate doar cu acordul prealabil al comitetului creditorilor si cu conditia ca acelui creditor care beneficiaza de drepturi de preferinta asupra activelor respective sa i se asigure o protective corespunzatoare (art. 87 alin. (2)-(3) din Legea insolventei nr. 85/2014), iar o finantare in cadrul procedurii, finantare care presupune o garantie de plata, se efectueaza doar cu acordul adunarii creditorilor si cu acceptul, expres sau implicit, al creditorilor cu creante anterioare deschiderii procedurii de a-si subordona eventualele drepturi de preferinta in favoarea finantatorului (art. 87 alin. (4)).

Aceste proceduri sunt costisitoare si cronofage, dar ele ar putea fi interpretate creator de instante si de actorii procedurii, in ideea de a le face functionale. Eficienta acestor texte legale, precum si a incercarilor de restructurare si salvare a afacerii debitorului inainte de a ajunge in insolventa poate fi maximizata daca intelegerilor debitorului cu principalii creditori, mediate de un manager de criza, li s-ar da un caracter judiciar. Un puternic efect de levier ar facilita aceste intelegeri, caci beneficiile procedurii (incetarea urmaririlor individuale, inghetarea datoriilor, continuarea contractelor, executorialitatea hotararilor) s-ar pastra. In plus, tot ceea ce poate insemna frane sau bariere in procedura judiciara de insolventa (tabele de creanta, contestatii, inventar, evaluari, contestatii la acestea, vot in adunarea creditorilor) ar putea fi eliminat sau redus la maxim in conditiile in care debitorul si majoritatea creditorilor ar fi deja intelesi la momentul la care s-ar cere deschiderea procedurii insolventei si aprobarea intelegerii.

Asa cum s-a putut vedea mai sus, Legea insolventei nu numai ca nu interzice acordurile prealabile deschiderii procedurii, ci chiar le incurajeaza.

O procedura de insolventa, derulata, de regula, dupa schema clasica ce imparte procedura insolventei in hotararea de deschidere a procedurii – perioada de observatie – hotararea de confirmare a planului plan de reorganizare – perioada de reorganizare (si, in caz de esec al reorganizare, perioada de faliment si de inchidere procedurii urmata de radierea debitorului – persoana juridica si de descarcarea de datorii a falitului scuzabil) si care are un caracter esentialmente judiciar, fiind sub controlul de oportunitate al creditorilor, poate fi inlocuita cu un aranjament contractual prealabil deschiderii procedurii insolventei si andosat de judecatorul-sindic prin emiterea hotararii de deschidere a procedurii insolventei, cu dublul scop de a obtine efectele imediate ale deschiderii procedurii insolventei (incetarea urmaririlor individuale, inghetarea creantelor, continuarea contractelor in curs si incetarea celor care dauneaza colectivitatii creditorilor) si efectele consecutive inchiderii procedurii (stergerea datoriilor reziduale ale debitorului), pe de o parte, si de a elimina cat mai multe dintre constrangerile temporale si procedurale si cat mai multe bariere apte sa incetineasca procedura si, deci, sa limiteze sansele redresarii afacerii debitorului.

In lipsa unei proceduri legale descriptive, cele ce urmeaza ar putea fi in rezumat schema conventionala si cvasi-judiciara a unei proceduri pre-ambalate (pre-packed) de insolventa.

Asadar, un acord deja parafat inainte de deschiderea procedurii este anexat cererii de deschidere a procedurii, judecatorul–sindic pronuntand, odata cu deschiderea procedurii, si hotararea de reorganizare care contine acordul debitorului cu principalii creditori (acord care va tine seama, desigur, de drepturile creditorilor absenti sau disidenti si mai ales, va tine seama de drepturile salariatilor). Hotararea de deschidere a procedurii va fi pusa in practica, intr-o procedura accelerata, ca un plan de reorganizare deja votat de creditori, fara perioada de observatie, in cele cateva saptamani sau luni care urmeaza deschiderii procedurii. Daca, in urmarea intelegerii debitorului cu principalii creditori si cu finantatorii, o separare a afacerii debitorului de activele “rele” sau excedentare ale acestuia ar fi necesara sau utila, atunci omologarea acestei conventii de catre judecatorul-sindic, odata cu deschiderea procedurii, va insemna si lichidarea, prin procedura simplificata de faliment, a fractiunii “rele” sau excedentare a patrimoniului debitorului[2]. Nu ar mai fi nevoie, intr-o asemenea situatie, deja reglata conventional intre participantii la procedura, de prea multe eforturi si termene de verificare sau de contestare a creantelor (acestea ar fi recunoscute si reglate prin acordul prealabil de restructurare), nici de inventarierea si evaluarea activelor si nici macar de organizarea unor adunari ale creditorilor care sa voteze planul. Chestiunile complicate relative la aprobarea prealabila a vanzarilor neobisnuite ale debitorului insolvent, precum si cele relative la aprobarea garantiilor aferente finantarilor in procedura insolventei ar putea fi foarte simplu si eficient evitate.

Nu exista nicio opreliste legala ca debitorul, laolalta cu principalii creditori, sa depunasi planul de reorganizare, odata cu cererea de deschidere a procedurii, planul nefiind altceva decat rezultatul acordurilor extrajudiciare de restructurare a datoriilor, de finantare a activitatii curente, de schimbare a actionariatului si a managementului si de reorientare a activitatii debitorului. De aceea, o cerere de acest gen nu numai ca ar fi admisibila, ci chiar dezirabila. De altfel, a considera inadmisibila o astfel de cerere ar insemna un refuz nejustificat al judecatorului de a-si exercita atributiile constitutionale.

4. O preluare pe credit a unei intreprinderi inseamna cumpararea controlului asupra acelei intreprinderi care se confrunta cu dificultati financiare (sau a unei parti consistente a acesteia, separabile de cochilia intreprinderii-tinta) utilizand in totalitate sau in mare parte un credit bancar. In acest gen de cumparare a controlului se utilizeaza, destul de des, si banii sau garantiile oferite de asa-numitii sponsori financiari ai preluarii[3].

In jargonul bancar, preluarea pe credit a unei intreprinderi – tinta se mai numeste si “preluare cu efect de levier” (leveraged buy out, LBO, cu varianta management buy out, MBO, cumparatorul controlului, in acest caz, fiind chiar managerul intreprinderii – tinta).

Preluarea pe credit a unei intreprinderi-tinta poate fi o preluare negociata cu actionarii, specifica dificultatilor financiare care nu sunt inca asimilabile cu insolventa (shareholders driven) si o preluare negociata cu creditorii, specifica insolventei deja instalate (creditors driven). In ambele variante, pretul preluarii este doar in mica parte suportat de cumparator, care, desi isi poate asocia un sponsor financiar in efortul de preluare (ceea ce, oricum, ii augmenteaza forta competitionala si de negociere), se imprumuta de la banci pentru a completa necesarul de fonduri pentru a-si asigura succesul preluarii. De fapt, partea cea mai consistenta a pretului este pusa la dispozitia cumparatorului de catre o banca (sau de catre un sindicat de banci, daca suma implicata este foarte mare). Preluarea cu efect de levier a intreprinderii-tinta este, deci, o cumparare pe datorie a acestei intreprinderi. Este o afacere de preluare cu efecte de levier a unei alte afaceri (??!).

LBO este o tranzactie complexa, un grup radiant de contracte care tind toate catre asigurarea preluarii intreprinderii–tinta, la adapost de eventuale intentii de competitie din partea tertilor. Afacerea LBO, din acest punct de vedere, nu este doar a cumparatorului, ci si a bancii si, destul de frecvent, a sponsorilor financiari ai preluarii. De aceea, preluarea unei intreprinderi–tinta se si numeste preluare cu efect de levier (leveraged). Afacerea este sustinuta si finantata de o banca si, deseori, de un sponsor financiar, facand ca forta de negociere si avantajul competitional ale cumparatorului sa fie amplificate de cateva ori fata de eventuale contraoferte. Practic, cumparatorul care beneficiaza de levierul bancii si al sponsorului financiar se aseamana cu un sportiv de performanta care se dopeaza, atat doar ca aici vorbim de un dopaj financiar, si nu de un dopaj cu chimicale.

Din intentia de a elimina competitia sau de a facilita negocierea rezulta si riscul ca pretul preluarii sa fie supraevaluat si, deci, probabilitatea mare ca incheierea tranzactiei sa insemne si morbul distrugerii celor doua intreprinderi, tinta si cumparatorul (sau vanatorul de control), deopotriva. In jurisprudenta americana sunt abundente cazurile in care intreprinderile–tinta au fost aduse in pragul falimentului sau chiar in faliment de astfel de preluari cu efect de levier. Cu toate aceste riscuri, acest tip de tehnica de preluare se practica pe scara larga, intrucat castigurile sunt pe masura riscului[4].

Preluarea cu efect de levier poate insemna si un risc de contaminare pentru banca, dat fiind faptul ca, in loc de un debitor neperformant (intreprinderea-tinta), banca va avea doi debitori neperformanti (tinta si vanatorul, laolalta). Se intampla destul de des ca imprumutul acordat pentru preluare sa fie orientat catre acoperirea imprumuturilor sau a celorlalte datorii ale intreprinderii–tinta, ceea ce inseamna ca, de fapt, banca inlocuieste un debitor cvasi-insolvabil cu un alt debitor, aparent solvabil, rostogolind, astfel, o datorie, care capata proportii, intrucat operatiunea de LBO este costisitoare (dobanzile si spezele bancare sunt mai mari, intrucat preluarea presupune riscuri mai mari; consultantii si avocatii contribuie si ei la majorarea costurilor, cu remuneratii si onorarii exorbitante). De altfel, imprumutul acordat de banca pentru facilitarea preluarii este garantat, in esenta sa, cu activele intreprinderii–tinta.

Preluarea pe credit a unei afaceri de la o intreprindere aflata in dificultate poate sa fie o metoda de preventie sau chiar de tratament al insolventei, cu toate ca operatiunea poate genera mai multe tipuri de riscuri, inclusiv riscuri in planul drepturilor sociale si al jocului liber al concurentei.

In mare, schema dupa care functioneaza preluarea cu efect de levier poate fi vizualizata aici :

schema

Odata ajunsa in situatia de dificultate financiara, o afacere devine “tinta”.

Cel ce se pune in postura de “salvator” al acestei afaceri poate fi un gestionar bine intentionat al riscurilor si un bun si puternic concurent pe piata, dar el poate fi si un malefic vanator de control, mai mult sau mai putin sofisticat, care poate distruge “tinta” in intentia de a stoarce cat mai mult profit din “tirul” contra acesteia[5]. Destul de des, acesti vanatori de control sunt denumiti, pe buna dreptate, asasini economici[6].

Interesant este ca tehnica de preluare a controlului denumita LBO poate fi utilizata, in calitate de comparator, si de managerii intreprinderii–tinta. In acest caz, am avea de-a face cu un MBO (management buyout). Aceasta tehnica ridica serioase probleme de hazard moral si de conflicte de interese, intrucat ar putea naste tentatia managerilor unei intreprinderi de a determina dificultati artificiale ale intreprinderii, cu scopul unei ulterioare preluari a acesteia de la actionari (proprietarii actuali ai controlului). Din pacate, aceste gen de preluare a fost practicat pe scara larga in Romania anilor ’90 ai secolului trecut, fostele intreprinderi de stat fiind “privatizate” prin aceasta metoda. Foarte rare sunt situatiile in care “privatizarea” a fost un succes. De regula, aceste MBO-uri au esuat in falimente care au dus, practic, la dezindustrializarea Romaniei. De aceea, regruparea si reorientarea jurisprudentei americane catre o mai atenta analiza a acestor preluari prin intermediului dopajului financiar ar trebui sa dea de gandit si instantelor noastre, dar si autoritatilor publice romanesti care, pana nu de mult, facusera din privatizare un scop in sine[7].



[1] De regula, acorduri de restructurare sunt semnate cu bancile, dar si cu fiscul. Unele acorduri de restructurare cu bancile implica prea mult bancile in administrarea afacerii debitorului, ceea ce poate sa dea nastere la viitoare actiuni in raspundere pentru cauzarea insolventei. Alte acorduri de restructurare genereaza transferul afacerii, precum si al unor active importante, la un SPV creat de debitor cu acordul bancii sau la un afiliat deja existent ale debitorului, cu consecinta golirii de active si de surse de venituri a debitorului, cu consecinta prejudicierii celorlalti creditori, ceeace pune semnatarii acestor acorduri in pericol de actiuni penale.
[2] In mod evident, aceasta separare a afacerii de activele rele si excedentare ale debitorului nu va putea exclude nici eventuala actiune in anularea actelor voluntare ale debitorului incheiate de debitor in perioada suspecta (altele decat conventia colectiva cu creditorii si finantatorii) si nici eventuala actiune in raspundere a persoanelor care ar fi determinat sau ar fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolventa.
[3] Sponsorii financiari sunt acele fonduri de investii care se alatura, cu bani sau garantii, eforturilor cumparatorului de a duce la bun sfarsit preluarea cu efect de levier, in speranta obtinerii unui profit la momentul iesirii din afacere a sponsorului. Aceste fonduri de investii sunt specializate in detinerea temporara de portofolii de actiuni in societati anume selectionate, fiind denumite, de regula, private equity funds.
[4] Pentru cateva astfel de cazuri, a se vedea acest link.
[5] In limbajul legislatiei pietei de capital, preluarea unei societati listate reprezinta o cumparare a controlului asupra acesteia, control care poate fi exercitat, de regula, prin detinerea de actiuni in proportie suficienta incat sa titularul sa detina majoritatea voturilor in adunarea generala a actionarilor, dar si prin intermediul directivelor pe care le poate fixa organelor de conducere a societatii listate (control directorial). O societate listata care devina tinta unei tentative sau oferte de preluare poate fi supusa riscului reputational sau juridic, intrucat controlul asupra unei astfel de societati face parte din identitatea acesteia, o potential schimbare a acestui control putand tulbura clientele, furnizorii, angajatii, bancile. O preluare amiabila (negociata) poate calma si tine sub control aceste turbulente. O preluare ostila, dimpotriva, poate sa le accentueze la maxim, mai ales ca, odata lansata oferta de preluare, practic, adunarea generala si consiliul de administratie isi suspenda atributiile pe toata perioada de derulare a ofertei (regula, in aceasta situatie, este ca, pe termen limitat, actiunile societatii – tinta sunt suspendate de la tranzactionare). Si din punct de vedere al concurentei, turbulentele declansate de o oferta de preluare ostila pot fi grave, dat fiind ca, practic, instantaneu si din oficiu, se declanseaza anchete fata de potentialul de practica anti-concurentiala al concentrarii economice vizate prin oferta de preluare ostila. O dificultate pasagera a intreprinderii societatii listate poate degenera intr-o situatie de dificultate majora care, la randul sau, poate esua in faliment. De aceea, legislatii ca cea a Germaniei (tara care, foarte multa vreme s-a opus, de altfel, proiectului Directivei 13, devenit, intre timp, MiFID) pun in practica mai multe tehnici de protectie contra unor tentative sau oferte de preluare ostila, la americani aceste tehnici fiind mai degraba conventionale si cutumiare.
[6] A se vedea, pentru aceasta formula si pentru exemple concrete: John Perkins, Confesiunile unui asasin economic, editia in limba romana, Editura Litera, Bucuresti, 2007.
[7] Pentru cateva exemple si unele scurte comentarii, a se vedea acest link


Avocat prof. dr. Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.