studii, opinii, interviuri ⁞⁞ RNSJ ⁞⁞ ESSENTIALS ⁞⁞ rubrici de autor, revista revistelor juridice, citate juridice, Legal Days, Legal FUN
 
 
Opinii
JURIDICE CORPORATE
2.273 citiri
17 comentarii | 
Print Friendly

Un argument cinic: părintele “aligator”

25 noiembrie 2016 | Diana-Iulia OLAC

Drept civil
Toate conferinţele şi dezbaterile organizate de JURIDICE.ro, inclusiv întreaga arhivă: 49 euro/an.

Diana-Iulia Olac

Diana-Iulia Olac

Zilele trecute a fost postat un articol pe JURIDICE.ro in care autorul formuleaza o opinie preponderent critica (ceea ce nu este un lucru rau in sine), insa aproape complet zeflemitoare la adresa proiectului de lege care isi propune, printre altele, definirea si sanctionarea legala a situatiilor de alienare parentala.

Strict in calitate de redactori ai proiectului de lege in cauza, ne simtim obligati sa raspundem, cu mentiunea ca, desi subiectul alienarii parentale are capacitatea evidenta de a transforma o discutie principiala intr-o discutie personala (mai toti cei care si-au exprimat in public sau in privat opinia in favoarea sau in defavoarea proiectului au argumentat majoritar in acest ultim sens), vom incerca sa ne rezumam la discutia principiala.

Asadar:

1. Conform articolului, „oricat s-ar dori a se amesteca autoritatea (…) in viata de familie a unui copil care are mama si tata la doua adrese, nu se va rezolva mare lucru, dar se va face un “mare” lucru (…): va pedepsi… Dar, oare, il va pedepsi pe parintele “alienator” sau pe copil?”.

1.1. Mai intai, trebuie spus ca in viata de familie a oricarui copil se pot deja “amesteca” instantele de judecata si serviciile sociale, dar si politia si parchetul, precum si multe alte persoane (psihologi, invatatori, medici, s.a.m.d.), chestiuni acceptate universal ca fiind firesti – in anumite limite – in orice societate careia ii pasa de viitorul copiilor sai; faptul ca ar trebui sa existe un amestec moderat si faptul ca, in final, ultim cuvant il are parintele in exercitiul drepturilor sale parentale nu fac obiectul discutiei.

Oricum, proiectul nu vizeaza nici mai mult si nici mai putin “amestec”, ci strict modalitati noi de combatere a unui fenomen periculos pentru copil: alienarea parentala.

1.2. De asemenea, se spune ca, din moment ce parintii unui copil nu mai convietuiesc, “nu se va rezolva mare lucru”.

Este o opinie. In alta opinie, aceasta asertiune nu este adevarata; presupunand prin absurd ca asertiunea ar fi adevarata, ar putea urma acestei logici numeroase rationamente:

– Buna sau rea, situatia copilului care nu locuieste cu ambii parinti nu se poate schimba.

In aceasta logica, ar fi inutil sa mai existe un mecanism de adoptie pentru copiii fara parinti – situatia lor nu se va schimba. Similar, daca un copil care locuieste cu un singur parinte este abuzat in orice fel, nu are niciun sens sa se intervina – situatia lui nu se va schimba.

– Situatia in care parintii convietuiesc este intotdeauna mai buna pentru copil decat situatia in care parintii nu convietuiesc.

In aceasta logica, ar trebui mai intai interzise divorturile, ca sursa principala de non-convietuire a parintilor sau ar fi total nerecomandata aducerea pe lume a unui copil din afara casatoriei, a doi parinti care nu au ales sa aiba domiciliu comun (poate vietile lor s-au intalnit intamplator fara dorinta reala de a avea un viitor comun…).

1.3. Se sugereaza si ca cel “pedepsit” atunci cand se constata o situatie de alienare parentala va fi insusi copilul. In articol se vorbeste la un moment dat chiar despre faptul ca alienarea parentala ar insemna o “anafura tare amara pentru copilas”.

Trecand peste metafora “anafurei” si peste folosirea diminutivului “copilas”, ca si cum copiii alienati ar fi victime ale viitoarei reglementari, si nu victime ale parintilor alienatori, argumentul nu poate fi legat cu nimic din cuprinsul proiectului de lege; s-ar putea chiar spune ca este un argument nedefinit.

In realitate, chestiunea este realmente foarte simpla: alienarea parentala reprezinta un fenomen actual, extrem de periculos pentru copii si pentru care e de dorit a se face eforturi reale in a fi oprit. Asadar, a reglementa fenomenul si consecintele sale reprezinta un raspuns firesc.

2. Se mai spune ca „se tinde a se transforma psihologul într-un soi de preot, cu enorma diferenta ca, daca in confesionalul sau sub patrafirul de spovedanie al preotului, inca nu e obligatoriu sa intri, de cabinetul psihologului nu pare a se mai scapa…”.

Critica este inutila pentru ca suntem de acord cu ideea ca rolul psihologului in rezolvarea problemelor de familie – fie acestea judiciare sau extrajudiciare – este supradimensionat in perceptia publica, precum si faptul ca o astfel de perceptie este potential daunatoare pentru parintii si copiii implicati intr-un conflict.

Tocmai din acest motiv, proiectul de lege se delimiteaza destul de mult de prevederile Protocolului privind alienarea parentala prin faptul ca evaluarea psihologica nu este vazuta ca o modalitate preferata de constatare a unei situatii de alienare parentala; in optica noastra, sustinuta public ori de cate ori am avut ocazia, judecatorul singur poate face o astfel de determinare printr-o analiza directa a unor elemente ale conflictului si ale situatiei de fapt, iar consilierea psihologica este un “instrument” de folosit doar dupa ce procesul de alienare a fost stopat.

3. In articol este folosit un exemplu concret unde “raul cel mai mic” – o solutie de incredintare, la acea vreme, parintelui care in mod activ il manipuleaza pe copil impotriva celuilalt parinte – ar fi primit o solutie diferita in cazul in care proiectul ar fi fost in vigoare la momentul solutionarii cauzei.

Se spune in exemplul oferit ca parintele alienat – o mama buna, dar nepotrivita, in cuvintele articolului – a gasit ca singura rezolvare a unei situatii “oarecum normale” sa ia “un pumn de pastile”.

3.1. Mai intai, este posibil ca lectura proiectului de lege sa nu fi fost foarte buna, pentru ca, in mod contrar criticii din articol, proiectul prevede clar posibilitatea ca instanta sa dispuna “raul cel mai mic”; in mod firesc, proiectul nu a fost elaborat peste noapte si a avut la baza, fara nicio exagerar,e sute de spete, astfel incat este anticipata ipoteza descrisa, care nu este intr-atat de rara (nu neaparat “pumnul de pastile”, insa situatii similare).

In concret, constatarea unei situatii de alienare parentala creeaza doar o prezumtie simpla ca locuinta copilului nu ar trebui stabilita la domiciliul parintelui alienator. De unde rezulta ca instanta poate constata rasturnarea prezumtiei, ceea ce ar permite, asadar, o hotarare a instantei identica cu cea pronuntata in cazul prezentat.

Cu alte cuvinte, desi proiectul de lege pleaca de la premisa ca fenomenul de alienare trebuie sanctionat, este avuta in vedere si posibilitatea ca, in anumite situatii, interesul superior al copilului sa fie de a ramane sa locuiasca cu parintele alienator.

3.2. Care este ratiunea juridica si morala in baza careia un parinte “bun” poate fi considerat “nepotrivit”? Care sunt acele elemente pe care un judecator ar trebui sa le aiba in vedere atunci cand realizeaza o evaluare eminamente subiectiva a capacitatii unui parinte de a se ingriji direct de cresterea unui copil?

Raspunsul la aceste intrebari pare sa se circumscrie urmatoarelor: de ce judeca oamenii, si nu calculatoare (algoritme matematice/robotii) conflictele judiciare? Tocmai pentru ca un om isi va folosi in judecata, in plus fata de cunostintele profesionale, experienta de viata, emotiile si, probabil, empatia – in masura existenta, fara a le pune, insa, mai presus de lege.

Cu alte cuvinte, atunci cand acceptam in mod universal ca judecatorii sa fie oameni, iar nu programe de calculator sau roboti, acceptam ideea ca solutionarea oricarui conflic judiciar trebuie sa includa si o doza de subiectivism din partea omului care punctual solutioneaza cauza.

Iar proiectul de lege lasa intacta aceasta influenta subiectiva a judecatorului in solutionarea cauzei – chestiune usor observabila la o lectura mai atenta a proiectului si, de altfel, un principiu pe care l-am sustinut intotdeauna.

4. Tot pentru a se argumenta critica, articolul sugereaza si un interes personal al redactorilor proiectului de lege, precum si o anumita doza de “rupere de realitate” din partea acestora.

Se spune in articol ca „deşi o parte dintre dvs. sunteţi nişte practicieni fericiţi (aveţi vieţi de familie împlinite şi e foarte bine aşa), nu prea ştiţi ce înseamnă să rezolvi dileme mult mai „simple”’ […]”, precum si faptul ca „(alienarea parentala reprezinta) o pâine bună de mâncat pentru avocaţi şi psihologi”.

4.1. Este de la sine inteles ca rolul judecatorului este unul extrem de dificil, cu atat mai mult in cauze de familie, unde masurile vizeaza de cele mai multe ori copii minori. Nimeni nu isi pune problema ca “dilemele” acestor tipuri de dosare sunt “simplu” de rezolvat.

Dar dificultatea rolului judecatorului nu exclude dificultatea rolului celorlalti profesionisti, participanti la actul de justitie, implicati in astfel de cauze (avocati, procurori, etc.) si in niciun caz nu ii pune pe acestia din urma in pozitia de “a nu prea sti” importanta ligiului pentru parintii si copiii implicati.

Putem spune, chiar, ca avocatul, de multe ori, are o pozitie ingrata; nu isi permite luxul de a judeca sau de a face strict ceea ce ii dicteaza emotia sau empatia – latura lui subiectiva –, ci este deontologic obligat sa isi apere clientul… ”aligator” sau nu. Prin urmare, “dilemele” avocatilor sunt diferite (dat fiind ca, in mod absolut normal, pozitia profesionala este diferita total), insa nu se poate spune ca sunt mai putin serioase, profunde sau macinatoare de constiinta.

In fine, ramane speranta noastra ca pozitia exprimata nu denota superioritate profesionala nejustificata sau lipsa de respect pentru ceilalti profesionisti implicati in astfel de dosare.

4.2. Ce legatura poate sa existe intre calitatea proiectului de lege si situatia familiala a practicienilor?!

Reducand la absurd, daca argumentul ar fi valid, ar insemna ca si calitatea solutiilor unui judecator din dosarele cu minori sa fie evaluata in functie de gradul fericirii sau nefericirii pe care judecatorul il traieste in viata personala, ceea ce, in mod clar, ar duce spre haos si nu spre o ordine de drept.

4.3. Argumentul interesului personal al avocatilor (si al psihologilor) in reglementarea situatiilor de alienare parentala este un cliseu mai vechi, insa nevalid.

Mai intai, discutand strict despre avocati, este extrem de incert cum ar putea acestia profita (se intelege, din punct de vedere financiar) fata de imprejurarea ca scopul proiectului este diminuarea fenomenului. Urmand un rationament logic, daca avocatii ar fi interesati sa profite financiar de orice situatie, eforturile ar trebui sa se indrepte catre proliferarea situatiei, nu catre disparitia acesteia.

In orice caz, am spus-o si in trecut cu referire stricta la persoana noastra: unicul interes este ca situatiile de alienare parentala sa fie descurajate, iar cele deja in desfasurare sa fie stopate… pe cat posibil. In calitate de practicieni in domeniu, am observat un fenomen trist si deopotriva periculos; am avut cazuistica necesara (nu asa cum se insinueaza in mod hazardant in articolul citat), studiul necesar (a nu se intelege neperfectibil) si procedeele insusite. Prin urmare, mai lipsea bunavointa de a aloca timp pentru a intreprinde ceva concret.

In ceea ce ii priveste pe psihologi, nu putem comenta. Ceea ce putem spune este ca, spre deosebire de continutul Protocolului care recunoaste alienarea parentala – document redactat si promovat cu ajutorul Institutului de Psihologie Judiciara si al Colegiului Psihologilor, unde implicarea preconizata a psihologilor era, intr-adevar, foarte ampla, proiectul de lege limiteaza implicarea psihologilor, astfel cum spuneam si anterior.

5. In final, articolul concluzioneaza:

5.1. “Dacă vreţi eficienţă, atunci faceţi cumva să modificaţi legea şi să impuneţi regula celor două săptămâni: 1/2 din lună la mama, 1/2 la tata”.

Proiectul de lege vizeaza pentru prima data “negru pe alb” posibilitatea instantelor de judecata de a stabili o astfel de situatie.

5.2. “Şi terminăm cu alienarea şi cu situaţiile absolut absurde care, dincolo de teoria ce poate suna bine, se dovedesc extrem de consumante psihic şi pentru copii, şi pentru părinţii care – by the way -, oricât ar fi duşi la psiholog, tot se vor urî”.

Intr-adevar, situatiile de alienare parentala sunt extrem de “consumante” psihic si pentru copii, si pentru parinti. Tocmai de aceea ele trebuie descurajate si impiedicate.

Si, oricum, alienarea parentala nu se “termina” daca copilul locuieste in mod egal cu ambii parinti, aceasta este doar una dintre metodele de a preintampina aparitia fenomentului, dar nu este, in niciun caz, o metoda infailibila. Este motivul pentru care proiectul de lege include si alte metode si solutii.

Iar faptul ca parintii se urasc sau se iubesc nu are relevanta pentru situatiile de alienare parentala. Daca un parinte isi propune sa distruga relatia copilului cu celalalt parinte, modul in care se raporteaza la respectivul parinte este irelevant pentru stoparea fenomenului, pentru simplul fapt ca alienarea nu poate fi impiedicata convingandu-l pe parintele alienator ca greseste.

5.3. “Cu sau fără psiholog, el (copilul) tot cu părinţii săi va rămâne, doar că statul va arata că este preocupat.”

Evident ca, in esenta, tot cu parintii va ramane. Intrebarea este in ce conditii va ramane cu acestia si ce risc isi mai asuma un parinte in incercarea de alienare a propriului copil fata de celalalt parinte.

5.4. “Iar dacă îmi veţi da exemplul Vestului sau al celui de peste mări şi tări, nu mă veţi convinge, căci ei au găsit soluţii, nu rezolvări, soluţiile le oferă instituţiile, prin proceduri, rapoarte, statistici, în timp ce rezolvarea, de multe ori, nici nu există, în realitate.”

Desi nu gasim o diferenta intre “solutie” si “rezolvare”, suntem de acord ca “Vestul” nu reprezinta mereu un exemplu, dar credem ca nici nu reprezinta ceva de ignorat. Ca sistem legislativ, Romania este oricum dependenta de reglementarile europene si, in plus, experienta altor state (buna sau rea, aplicabila sau nu in Romania) nu trebuie respinsa doar pentru ca nu este autohtona, ci trebuie studiata si, daca are merit si pentru noi, adaptata realitatilor noastre.

De altfel, desi proiectul de fata este “inspirat” din anumite idei din “Vest”,  majoritatea “tendintelor” occidentale recente nu au fost incluse pentru ca: fie sunt vadit neserioase (program de relatii personale de cel putin 33% din timp, de exemplu), fie sunt imposibil de aplicat (modelul Cochem).

Nu in ultimul rand, ideea ca “rezolvarea, de multe ori, nici nu exista, in realitate” poate fi corecta teoretic, filozofic chiar, insa nu este ceea ce justitiabilii asteapta de la actul de justitie. Poate ar fi mai bine sa iesim din zona de confort, sa nu ne delimitam atunci cand vedem o situatie grava, sa incercam macar sa o rezolvam.

6. Nu in ultimul rand, gasim si urmatoarea expresie, care, de altfel, da si numele articolului:

„(Statul) va face ce ştie mai bine: va consilia şi va pedepsi. Pe părintele „aligator” „.

Strict fata de fenomenul alienarii parentale si a topicului de discutie – un proiect legislativ pe aceasta tema -, gasim cinismul acestei „glume” nenecesar.

Copiii implicati in astfel de situatii sunt copii traumatizati, copii victime ale unei situatii pe care nu o pot contola si cu privire la care nu au un cuvant de spus. Iar trauma lor este una invizibila, o povara pe care o poarta in sufletul lor, motiv pentru care, din exterior, foarte putini adulti vor realiza ca exista. Un copil alienat poate fi intr-o situatie mai rea decat un copil agresat fizic, pentru ca acesta din urma isi poarta trauma in mod vizibil si chiar si un strain se va opri sa il ajute.

Ca atare, a ridiculiza o astfel de tema, reducand totul la o gluma si la un joc de cuvinte, nu are cum sa lase un alt gust decat unul amar.

7. Drept concluzii

Orice modificare legislativa cu elemente de „noutate” in domeniul dreptului familiei – astfel cum este cazul proiectului propus – va genera controverse si este de asteptat sa fie asa si este benefic proiectului in sine ca asa sa stea lucrurile.

Controversa este un lucru sanatos pentru orice fel de proiect legislativ pentru ca genereaza dezbatere, iar din dezbatere vor rezulta intotdeauna idei mai bune. Nu avem si nu am avut niciodata pretentia ca proiectul nu este perfectibil ori este imposibil de imbunatatit, sens in care ne bucura sincer faptul ca, cel putin in spatiul public, majoritatea dezbaterii se poarta in tonuri critice.

In mod special, dorim sa ii multumim autorului articolului amintit pentru ca, desi nu putem spune ca suntem in acord sau ca apreciem tonul si stilul folosit, discutia pe marginea proiectului de lege are loc si cu ajutorul domniei sale si poate naste idei si abordari.

Insa, ceea ce credem ca lipseste este o dezbatere realmente constructiva, de personalizata, bazata pe principii si argumente. De aceea, asa cum spuneam si in precedent, haideti sa ne debarasam cu totii de prejudecatile personale si sa iesim din zona de confort sau de apatie, abordand problema intr-un mod care realmente sa poata face diferenta in viata copiilor aflati in aceasta situatie delicata, chiar si daca ar fi vorba despre cazul unui singur copil.

Avocat Diana-Iulia Olac

 


Aflaţi mai mult despre , , , ,

conferinte.juridice.ro [gratuit pentru membrii PLATINUM]

20 octombrie 2017: Probleme dificile de drept civil (ed. 6). Conferinţa Valeriu Stoica
23 noiembrie 2017: Probleme dificile de drept comercial (ed. 3). Conferinţa Stanciu Cărpenaru
24 noiembrie 2017: Probleme dificile de dreptul internetului (ed. 2)

ateliere.juridice.ro [reducere 50% pentru membrii PREMIUM, GOLD şi PLATINUM]

30 iunie 2017: Retorica şi logica juridică în activitatea juristului | Mihai Hotca
4 iulie 2017: Cum folosim în mod eficient PUBLICITATEA MOBILIARĂ. Reglementări, metode juridice şi procedee tehnice | Irina Oglindă
5 iulie 2017: Spălarea de bani. Pericole concrete şi soluţii de prevenire | Elena Hach
6 iulie 2017: Achiziţii publice de la teorie la practică | Florentina Drăgan
7 septembrie 2017: Arbitrajul comercial: noua procedură şi examen comprehensiv al soluţiilor pe fond | Cornel Popa
11 septembrie 2017: Camera preliminară. Examen teoretic şi jurisprudenţial al posibilităţilor şi rezultatelor | Teodor Manea
18 septembrie 2017: Acordul de recunoaştere a vinovăţiei | Cristian Bălan
20 septembrie 2017: Expertiza contabilă în dosare penale. Studii de caz | Daniel Udrescu
22 septembrie 2017: Ordine şi răspundere în dreptul muncii | Marilena Balabuti
4 octombrie 2017: Interpretarea normelor şi actelor juridice | Valentin Constantin
9 octombrie 2017: Apărarea drepturilor de proprietate intelectuală prin mijloace de procedură civilă | Sonia Florea
13 octombrie 2017: Contestaţia la executare între DA şi NU. Examen de practică judiciară | Roxana Stanciu
16 octombrie 2017: CYBERCRIME | Maxim Dobrinoiu
25 octombrie 2017: Evaziunea fiscală. Aspecte controversate de drept penal şi drept procesual penal | Alexandra Șinc
26 octombrie 2017: Probleme şi soluţii juridice în SPORT | Cristian Jura

dezbateri.juridice.ro [gratuit pentru membri]

Au fost scrise până acum 17 de comentarii cu privire la articolul “Un argument cinic: părintele “aligator””

  1. Amelia FARMATHY spune:

    Eu scrisei, cinic inteleg, un mic articol( apropo, a fost, „la origini” doar un comentariu)… dumneavoastra un rechizitoriu. N-am fost, pana acum, cinic sau civic vorbind, atat de citata. Una peste/ despre alta: un raspuns cat „China”, argumentat nu-i bai, pentru o opinie cat gamalia. Oare unde o fi alienarea? Posibil s-o fi pierdut printre cuvinte! Va urez succes. Daca tot ati inceput, e bine sa gasiti si un sfarsit (pozitiv desigur) demersului.

    • Diana OLAC spune:

      Va multumim pentru comentariu si pentru unda de incredere acordata in final proiectului si va asteptam, in masura in care va va permite agenda si timpul, la dezbaterile ce vor avea loc pe tema. Cat despre întinderea scrierii…face parte din deformatia profesionala (nu cea a rechizitoriului, de la sine inteles); nu stiu ce sa zic cu privire la apararile ce par a se ivi in privinta a ceea ce nu am atacat sau desconsiderat vreodata…probabil tot in categoria deformatiei profesionale intra si acestea.

  2. Anca BUTA spune:

    Nu cred ca despre ton era vorba. In realitate. Judecatorii de dreptul familiei (cei pe care ii cunosc) isi pun multe intrebari, incearca sa vada rezolvarea problemelor in interesul copilului/iilor, analizeaza toate perspectivele, au insomnii si migrene gandindu-se daca au facut bine sau nu. Consumul nervos este deosebit. Nu e un domeniu in care sa o iei usor. Nu ca ar fi in altele, dar aici lucruile sunt mai sensibile tocmai pentru ca stabilesti niste linii cu privire la viitorul vietii oamenilor, mai profund decat in orice alta ramura pentru ca e vorba de familie, clasic vorbind sau revolutionar. Asa ca, intr-adevar, discutiile cu judecatorii sunt utile, iar opiniile lor rezulta din practica. Dezbaterile de personalizate (cred ca e o eroare de redactare)sunt evident necesare. Iar experienta intr-un domeniu ca acesta, chiar exprimata intr-un stil neagreat de unii, este mai utila decat teoretizarea situatiilor. Si, da, ca sa inchei intr-un stil mai conciliant decat cel care razbate din scrierea de mai sus, din orice schimb de idei se poate naste o noua interpretare. Daca exista deschiderea necesara. Succes!

  3. Anca BUTA spune:

    daca tot am deviat de la subiect, domnului mediator> http://www.impactpress.ro/2016/03/pro-mediere-curtea-de-apel-timisoara-promoveaza-avantajele-medierii-biroul-de-informare-publica-deschis-la-parterul-palatului-dicasterial-este-deservit-in-mod-voluntar-de-catre-mediatori/
    rolul si functia acestui birou de informare este acela de a informa publicul cu privire la rolul si statutul mediatorilor precum si asupra avantajelor folosirii procedurii medieri

  4. Mi-a placut mult argumentația din acest articol – replică la replică.
    Să vă dau un caz din Germania la care lucrează soțul meu chiar acum, spre a-l rezolva, plătit din fonduri publice, ca să arăt totuși că nu se pierde speranța doar pentru simplu fapt că părinții locuiesc la adrese diferite, și unul este alienator. Și că doar pentru că ceva în trecut nu a ieșit cum trebuie, în proporție de 100%, nu înseamnă că nu avem datorita – ca societate, prin intermediul legilor și a autorităților – să încercăm alte metode, pentru că aici este vorba de viitorul nostru, iar o societate rănită de mică este o societate ce nu se va dezvolta la adevărata sa capacitate. De altfel, de aceea inventarăm statul de drept, ca replică la statul natural, cel în care după Hobbes ne aflăm permanent sub amenințarea violenței și a „războiului”.

    Astfel, soțul meu oferă consiliere socială și o analiză socială în următoarea cauză:

    1. mamă plecată de acasă, lăsându-și fiica cu tatăl, când fiica era mică, mică.
    2. mamă căsătorită cu o altă femeie, care au împreună acum un băiețel.
    3. tatăl fiicei s-a recăsătorit, și are la rândul lui un alt copil cu soția.
    4. fiica este în perioada adolescenței
    5. mama căsătorită cu o altă femeie, și care a lăsat-o pe fiică cu al ei tată, dispărând din viața ei pentru câțiva ani, are acuma remușcări – după ce a redevenit mamă de copil cu o altă femeie.
    6. o dorește pe fiică din ce în ce mai mult în viața ei, acceptând să zică DA la lucruri la care tatăl fiicei zice nu, fiica locuind cu tatăl și cu soția și cu fratele din a doua căsătorie a tatălui.
    7. mama dorește fiica să se mute la ea
    8. fiica e bulversată, pentru că pe de o parte, mama zice DAAAA la tot ce-i cere, dar pe de altă parte, nu vrea totuși să plece de la tatăl ei, deși mama se pare că o cam manipulează în acest sens

    Ce s-a întâmplat?
    Tatăl a putut apela la un serviciu de asistență socială, și astfel soțul meu a intervenit încercând să ofere consiliere și petrecând timp atât cu o familie, cât și cu alta. La final va face recomandări, inclusiv de consiliere psihologică.

    Deci eu nu înțeleg absolut deloc de ce în România conversația se pornește de la ideea că dacă intervine o autoritate, se pedepsește copilul. Și că nimic nu se va schimba.
    Nu reușesc să înțeleg.
    Și mi se pare dezarmant când acest aspect este avansat chiar de către o doamnă judecător.

    • Dan TIMAR spune:

      Stimata doamna, trimiterea dvoastra la ceea ce se intampla in Germania si desi traiesc in Bucuresti si nu in vreo fundatura nord-estica a Romaniei, ma face sa zambesc amar.
      Ziceti ca tatal respectiv a apelat „la un serviciu de asistenta sociala”. Sa inteleg ca acolo sunt mai multe?
      Ptr ca la noi, e unul singur: DGASPC (Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului). Iar DGASPC inseamna o…poveste, in sine. Sau, mai curand, un cosmar…in sine. Desigur ca un DGASPC eficient ar degreva substantial instantele, atat temporal cat si emotional. Numai ca DGASPC…NU ESTE EFICIENT!
      1. Institutia DGASPC este „coordonata metodologic” de catre Ministerul Muncii, FAMILIEI, Protectiei Sociale si Persoanelor Varstnice (numai cand citesti aceasta pompoasa denumire, intuiesti din start o forma…fara fond!). Ierarhic (dar tot metodologic!) intre onor Ministerul la varf si DGASPC, s-a (re)inventat ANPDCA (Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului si Adoptii). Imm…condusa de o…Secretara de Stat cf CV http://www.copii.ro/despre-noi/organizare/structura-organizatorica/cv/ . Altfel….sediu la Eva, in buricul targului cu mii de m2 (inchiriati?) si o viermuiala de duduitze care abia asteapta sa tina locul dnei medaliate in grad de cavaler in audientele cu vulgul insuficient de merituos). Pana acum astia sunt banii dati de MMFPSV doar ptr…metodologie! Ca atare, se presupune ca ar exista o…metodologie moderna si implementabila, cf CVului dnei secretar-cavaler. Dar…
      2. Institutia DGASPC este platita, nu de catre MMFPSV, ci de catre….Consiliul Local! Ciudat este ca daca sapi mai adanc, in aceasta directie, ajungi sa vbesti cu Primarul si nicidecum cu Presedintele Consiliului Local. Afli astfel ca „top managementul” DGASPC este in stransa legatura cu Primarul. Nimeni nu stie, in intervalul Director General-Sefi Servicii, cum au fost numiti acesti oameni, dar toti par zen cu functiile ocupate desi sunt in afara de orice pericol….metodologic. Dar..de la sefii de serviciu in jos, incepe drama expusa cu nonsalanta dublului contribuabil (atat la Ministerul Metodologic, cat si la Consiliul Platitor): nu avem lege, nu avem personal, nu avem bani si daca vreti sa va rezolvam problema, mergeti si manifestati in fata Guvernului!
      Nu sunt bani ptr psihologi (si daca ar fi, Colegiul Psihologilor din Ro afuriseste pe orice psiholog care iese din psihologia predata de la Bucuresti la…Caransebes), ptr ca se angajeaza la stat in loc sa se faca liber-practicant cu 150lei/ora din care sa-si permita o cotizatie la CPR de 500lei/an! De 3 ani se judeca DGASPC cu CPR, putand uramari serialul la http://portal.just.ro/3/SitePages/dosar.aspx?id_inst=3&id_dosar=300000000588650. Acum este o pauza…de 6 luni…de la Curtea de Apel Bucuresti….ptr redactarea motivarii recursului de casare si trimiterea spre rejudecare!

      In rest, numai de bine! Si ptr Legiuitor, si ptr Guvern, si ptr Judecatori…toti extrem de „interesati” de subiectul iterat!

      • Dan TIMAR spune:

        Aa, si inca ceva! Multii juristi din DGASPC sunt f bine pregatiti in ceea ce priveste atat Legea Contenciosului (aplicare si termene de judecare) cat si Legea Functionarului Public, dupa parerea mea cei 2 piloni indestructibili in prezevarea indolentei bugetare!

      • Domnule Timar,

        În Germania există un mecanism interesant prin care cauzele ce necesită o intervenție specializată sunt repartizate și trimise spre soluționare. Și este o conlucrare instituție publică – instituții specializate de drept privat.

        Deci mai multe instituții sunt cele care colaborează, și nu doar stat – privat, ci și stat – stat. De exemplu, puteți avea o situația în care cei de la asistență socială se întâlnesc cu cei de la instituția care stabilesc dreptul la ajutor social/alocații pentru un nr. de copil/alocații pentru lipsă loc de muncă/etc. și încearcă să găsească o soluție care să ajute cât mai mult familia aflată în impas. Pot exista chiar conflicte între o instituție și alta, și întotdeauna există posibilitatea să iei măsuri provizorii până se soluționează conflictul instituțional, și asta pentru a nu lăsa familia respectivă să se descurce pe cont propriu până instituțiile își rezolvă conflictul în instanță.

        Nu știu să vă spun detaliat mecanismul de colaborare, și nici numele instituțiilor, eu nefiind specializată în această materie, și tot ce știu știu de la soț care în fiecare seară la cină îmi povestește de diferite situații sociale și de modul în care se pot soluționa prin intervenția diferitelor instituții – aici inclusiv instanța de judecată.

        În România ce constat eu este că nu se formează echipe. Fiecare vrea să aibă cuvântul suprem și ultim într-o problemă dificilă, și este preocupat de prestigiu, nu de rezultatul concret la care se va ajunge.

        E regretabil, mai ales pentru că natura își urmează calea. Vor supraviețui mai mult cei care știu să își controleze ego-ul și să colaboreze cu bună-credință, interesați fiind de rezultatul pozitiv la care ar trebui să se ajungă, nu de faptul că ei s-au înșelat, iar alții au avut până la urmă dreptate.

        Istoria ne va arată ce națiune a supraviețuit mai mult, și ce națiune a înnebunit mai repede, distrugându-și propriul viitor prin maltratarea copilașilor și prin acordarea atenției sporite nu copilului, ci ego-ului.

        • Dan TIMAR spune:

          Pana cand poporul asta nu-si va schimba mentalitatea catre „Vreau sa am un merit social!” si va ramane la nivelul „Vreau sa am un interes personal!”, respectiv „Nu vreau sa am vreo vina!” (si vorbesc aici, primordial, de la tot ce inseamna angajati la stat, de la parlamentari, la guvernamentali, pana la judecatori), panta va fi descendenta atat cantitativ cat si calitativ.
          Vi se pare cumva ca in acest moment e interesat cineva de depopularea Romaniei (prin emigratie si demografie negativa)?
          Trecand peste filozofie, nu ne putem plange de efecte ngative, cata vreme nu le identificam cauzele si insistam ca surda pe mormant ptr eradicarea lor. In speta „copiii nostri” consider ca demagogia a involuat demult la o veritabila bataie de joc.
          Tocmai ce s-a constatat ca puma (cunoscuta felina) a disparut de pe coasta de est a US, aspect care, pesemne, intristeaza o intreaga lume. M-as mira sa se inregistreze (macar) aceeasi compasiune atunci cand poporul roman va fi declarat disparut.
          Dar, daca doriti, banuiesc ca puteti fi spectatoarea..istoriei.

          • Suntem spectatori nolens volens.
            Un inceput ar fi sa se realizeze ca pot exista situatii cand pentru un copil poate fi mai bine sa traiasca fara niciun parinte, si ca violenta psihica lasa urme si mai adanci decat doar violenta fizica aplicata celor mici.
            Si ca nimic, ABSOLUT NIMIC, nu justifica MINCIUNA.
            Daca un copil nu intelege, nu inseamna ca trebuie sa-l minti, ci sa incerci sa-i explice la nivelul lui de dezvoltare.
            De asemenea, ABSOLUT NIMIC nu justifica BATAIA. PALMA. TRASUL DE URECHE.
            Totodata, nimic, ABSOLUT NIMIC, nu justifica MANIPULAREA COPILULUI DE CATRE UNUL DINTRE PARINTI.
            Dar … in Romania toleranta e foarte mare la astfel de metode. Si chiar se sustine ca mai bine asa, decat fara niciun parinte. In baza a ce date, a ce analize, se ofera o atare justificare, nu voi intelege prea curand.
            Dar probabil ca se zice de Germania ca e o tara rece, prea rationala, fara inima. Pe cand noi, in Romania, suntem sufletisti daca lasam copilul sa fie abuzat de parinte. Sufletisti si intelegatori. Ba poate chiar ne consideram toleranti.

          • Nu există conceptul de „merit social”, meritul este doar personal, la fel ca numele. Nu există justiţie socială, există JUSTIŢIE punct. Cuvântul „social/socialist” trebuie să dispară din vocabular omului modern, el ţine de un trecut nefast.

  5. Cum asa? „Un inceput ar fi sa se realizeze ca pot exista situatii cand pentru un copil poate fi mai bine sa traiasca fara niciun parinte, si ca violenta psihica lasa urme si mai adanci decat doar violenta fizica aplicata celor mici.” Adica, in loc sa facem demersuri pentru a educa parintii, facem legi pentru a le lua copiii? Daca ne doare atat de tare atitudinea parintilor violenti, haideti sa luam alte exemple de afara si anume cursurile parentale obligatorii! In felul asta oamenii vor intelege traumele provocate de violenta, alminteri inlocuim o trauma cu alta trauma,la asta v-ati gandit?

    • Citiți-l pe Spinoza. Explică în Tratatul său. Și Jean-Jacques Rousseau explică. De altfel, săracu Rousseau a trebuit să trăiască foarte departe de al lui tată – el alegând asta și supunându-se mai degrabă perversiunilor sexuale dintr-un într-un lăcaș religios ce avea grijă de tinerii fără părinți – pentru a se proteja de violența psihică la care fusese supus de mic de către propriul său tată. Tatăl lui Rousseau obișnuia să-și acuze băiețelul, spunându-i că din vina lui murise soția (adică mama lui Rousseau – mamă care murise din complicațiile apărute la nașterea lui Rousseau). Scrie totul în Confesiunile lui Rousseau.

      Și nu am zis să nu se facă demersuri pentru a se obține totuși posibilitatea ca un copil să rămână cu ai lui părinți (adică pentru a se educa părinții), dar că atunci când se încep acele demersuri să nu se excludă din start – la nivel politic – faptul că ar putea să apară totuși situația în care pentru acel copil, și în ciuda demersurilor, ar fi mai bine ca măcar pentru o anumită perioadă de timp să nu mai aibă contact eventual cu niciunul din părinți. Până când acei părinți chiar sunt educați. Nu doar în scris educați.

      Pe scurt, eu nu am observat în România că s-ar accepta o astfel de idee, fiind prezentă – și aici rar – doar la nivel declarativ.

    • Și ca să vă răspund la întrebarea cu trauma (care mi se pare oricum o eroare pentru că pleacă de la prezumția că automat ar fi o traumă ca un copil abuzat să fie luat de lângă părinții abuzatori – de unde știți asta cu siguranță nu îmi dau seama pentru că eu știu să existe copilași care chiar ei solicită să fie luați departe de ai lor părinți ce-i abuzează), vă pot spune că nu există TRAUMĂ mai mare decât aceea de a fi trădat de propriul părinte. Decât aceea de a fi abuzat de propriul părinte.
      Mintea – rațiunea – logica – te poate face eventual să găsești o scuză pentru situația în care un străin abuzează de tine – de tine copil fiind.
      Dar nimic nu îți va putea explica vreodată, logic, cum poate propriul părinte să te mintă și să te lovească. Cum s-ar putea vreodata explica că un copil – o ființă în formare – ar merita vreodată să fie abuzat psihic sau fizic de propriul părinte.
      De aceea, în acele situații, și dacă părinții nu pricep, pentru sănătatea psihică a copilui este recomandabil să se riște o traumă mai mică, decât să se păstreze copilul în același context traumatic în care este abuzat de proprii părinți. Astfel, copilul să vadă că există totuși o scăpare. Dacă nu vede, ori va deveni cinic, ori va lua calea viciilor – pentru a uita, ori va deveni precum părinții, încercând poate astfel să le găsească – până la urmă – o scuză. Ori pur și simplu va innebuni.

      Deci da, este necesar să existe legi care – eventual – să permită copilului să ia distanță de părinții care-l abuzează. Și care să permită instituțiilor să intervină. Oleacă de drept comparat ar fi suficient ca să ne dăm seama de necesitatea existenței unor astfel de legi.

      Și da, pot exista situații în care o traumă certă să fie înlocuită cu o eventuală traumă viitoare, dar de grad mai mic. Și să fie necesar să se realizeze acest lucru.

  6. Dan TIMAR spune:

    Stimate dle Kurtyan, „meritul social” despre care vorbeam inseamna ca fiecare angajat la stat (legiuitor, executiv/administratie, judecator) este menit sa presteze o munca in folosul comunitatii (societatii) contra o remuneratie din partea acesteia. Rezultatul acestei munci ar trebui sa fie o viata mai buna ptr contribuabilul cetatean membru al societatii. Nu e nimic „socialist” in chestiunea asta. Mai e si notiunea de „spirit civic” care iar nu are vreo legatura cu socialismul. Bunul trai al statelor pe care le alimentam cu emigranti este gestionat de un aparat de stat care-si intelege mai bine menirea decat reuseste aparatul de stat romanesc, iar cetatenii lor au tot interesul ca, prin spiritul civic, sa prezerveze acest bun trai.
    In ideea articolului, apreciez ca:
    – legile pe tema sunt superficiale (neclare, nefunctionale, ba chiar neconstitutionale)
    – institutiile guvernamentale (care tin de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, de Ministerul Justitiei sau de Ministerul de Interne, respectiv de Admnistratia Publica) sunt indolente
    – judecatorii (supraincarcati din cauza celor de mai sus), sunt nevoiti sa pronunte hotarari ineficiente

    Si, din pacate, asa cum constata si dna Mazilu-Babel, colaborarea institutionala la nivel de stat este jalnica, neexistand vreun feedback de reglaj legislativ din partea institutiilor guvernamentale si/sau judecatorilor, adica exact din partea celor desemnati sa implementeze si sa aplice legea.

    • Sunt puţin suprins de termenii folosiţi. „În folosul comunităţii” se referă, de regulă, fie la muncă voluntară, fie la pedeapsa amenzii cu munca în folosul comunităţii. Niciuna nu e remunerată.
      Noţiunea de serviciu public e acum la modă.
      Spirit civic înseamnă este sentimentul de mândrie faţă de oraşul în care locuieşti, adică „datorie obştească” cum spuneau comuniştii.
      În socialism se pune accentul pe datoria obştească faţă de mizeria comună, în capitalism se protejează prosperitatea şi calitatea vieţii personale.
      Cuvintele astea ciudate, gen „aparat de stat” de sorginte rusească, bolşevică, foarte uzitate în vechea orânduire… văd că supravieţuiesc bine mersi.
      Oricum, am divagat prea mult.

Lasă un răspuns

Important
Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real şi care respectă Politica JURIDICE.ro si Condiţiile de publicare. Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.
Return to Top ▲Return to Top ▲