Un argument cinic: părintele “aligator”
25 noiembrie 2016 | Diana-Iulia OLAC
Diana-Iulia Olac
Zilele trecute a fost postat un articol pe JURIDICE.ro in care autorul formuleaza o opinie preponderent critica (ceea ce nu este un lucru rau in sine), insa aproape complet zeflemitoare la adresa proiectului de lege care isi propune, printre altele, definirea si sanctionarea legala a situatiilor de alienare parentala.
Strict in calitate de redactori ai proiectului de lege in cauza, ne simtim obligati sa raspundem, cu mentiunea ca, desi subiectul alienarii parentale are capacitatea evidenta de a transforma o discutie principiala intr-o discutie personala (mai toti cei care si-au exprimat in public sau in privat opinia in favoarea sau in defavoarea proiectului au argumentat majoritar in acest ultim sens), vom incerca sa ne rezumam la discutia principiala.
Asadar:
1. Conform articolului, „oricat s-ar dori a se amesteca autoritatea (…) in viata de familie a unui copil care are mama si tata la doua adrese, nu se va rezolva mare lucru, dar se va face un “mare” lucru (…): va pedepsi… Dar, oare, il va pedepsi pe parintele “alienator” sau pe copil?”.
1.1. Mai intai, trebuie spus ca in viata de familie a oricarui copil se pot deja “amesteca” instantele de judecata si serviciile sociale, dar si politia si parchetul, precum si multe alte persoane (psihologi, invatatori, medici, s.a.m.d.), chestiuni acceptate universal ca fiind firesti – in anumite limite – in orice societate careia ii pasa de viitorul copiilor sai; faptul ca ar trebui sa existe un amestec moderat si faptul ca, in final, ultim cuvant il are parintele in exercitiul drepturilor sale parentale nu fac obiectul discutiei.
Oricum, proiectul nu vizeaza nici mai mult si nici mai putin “amestec”, ci strict modalitati noi de combatere a unui fenomen periculos pentru copil: alienarea parentala.
1.2. De asemenea, se spune ca, din moment ce parintii unui copil nu mai convietuiesc, “nu se va rezolva mare lucru”.
Este o opinie. In alta opinie, aceasta asertiune nu este adevarata; presupunand prin absurd ca asertiunea ar fi adevarata, ar putea urma acestei logici numeroase rationamente:
– Buna sau rea, situatia copilului care nu locuieste cu ambii parinti nu se poate schimba.
In aceasta logica, ar fi inutil sa mai existe un mecanism de adoptie pentru copiii fara parinti – situatia lor nu se va schimba. Similar, daca un copil care locuieste cu un singur parinte este abuzat in orice fel, nu are niciun sens sa se intervina – situatia lui nu se va schimba.
– Situatia in care parintii convietuiesc este intotdeauna mai buna pentru copil decat situatia in care parintii nu convietuiesc.
In aceasta logica, ar trebui mai intai interzise divorturile, ca sursa principala de non-convietuire a parintilor sau ar fi total nerecomandata aducerea pe lume a unui copil din afara casatoriei, a doi parinti care nu au ales sa aiba domiciliu comun (poate vietile lor s-au intalnit intamplator fara dorinta reala de a avea un viitor comun…).
1.3. Se sugereaza si ca cel “pedepsit” atunci cand se constata o situatie de alienare parentala va fi insusi copilul. In articol se vorbeste la un moment dat chiar despre faptul ca alienarea parentala ar insemna o “anafura tare amara pentru copilas”.
Trecand peste metafora “anafurei” si peste folosirea diminutivului “copilas”, ca si cum copiii alienati ar fi victime ale viitoarei reglementari, si nu victime ale parintilor alienatori, argumentul nu poate fi legat cu nimic din cuprinsul proiectului de lege; s-ar putea chiar spune ca este un argument nedefinit.
In realitate, chestiunea este realmente foarte simpla: alienarea parentala reprezinta un fenomen actual, extrem de periculos pentru copii si pentru care e de dorit a se face eforturi reale in a fi oprit. Asadar, a reglementa fenomenul si consecintele sale reprezinta un raspuns firesc.
2. Se mai spune ca „se tinde a se transforma psihologul într-un soi de preot, cu enorma diferenta ca, daca in confesionalul sau sub patrafirul de spovedanie al preotului, inca nu e obligatoriu sa intri, de cabinetul psihologului nu pare a se mai scapa…”.
Critica este inutila pentru ca suntem de acord cu ideea ca rolul psihologului in rezolvarea problemelor de familie – fie acestea judiciare sau extrajudiciare – este supradimensionat in perceptia publica, precum si faptul ca o astfel de perceptie este potential daunatoare pentru parintii si copiii implicati intr-un conflict.
Tocmai din acest motiv, proiectul de lege se delimiteaza destul de mult de prevederile Protocolului privind alienarea parentala prin faptul ca evaluarea psihologica nu este vazuta ca o modalitate preferata de constatare a unei situatii de alienare parentala; in optica noastra, sustinuta public ori de cate ori am avut ocazia, judecatorul singur poate face o astfel de determinare printr-o analiza directa a unor elemente ale conflictului si ale situatiei de fapt, iar consilierea psihologica este un “instrument” de folosit doar dupa ce procesul de alienare a fost stopat.
3. In articol este folosit un exemplu concret unde “raul cel mai mic” – o solutie de incredintare, la acea vreme, parintelui care in mod activ il manipuleaza pe copil impotriva celuilalt parinte – ar fi primit o solutie diferita in cazul in care proiectul ar fi fost in vigoare la momentul solutionarii cauzei.
Se spune in exemplul oferit ca parintele alienat – o mama buna, dar nepotrivita, in cuvintele articolului – a gasit ca singura rezolvare a unei situatii “oarecum normale” sa ia “un pumn de pastile”.
3.1. Mai intai, este posibil ca lectura proiectului de lege sa nu fi fost foarte buna, pentru ca, in mod contrar criticii din articol, proiectul prevede clar posibilitatea ca instanta sa dispuna “raul cel mai mic”; in mod firesc, proiectul nu a fost elaborat peste noapte si a avut la baza, fara nicio exagerar,e sute de spete, astfel incat este anticipata ipoteza descrisa, care nu este intr-atat de rara (nu neaparat “pumnul de pastile”, insa situatii similare).
In concret, constatarea unei situatii de alienare parentala creeaza doar o prezumtie simpla ca locuinta copilului nu ar trebui stabilita la domiciliul parintelui alienator. De unde rezulta ca instanta poate constata rasturnarea prezumtiei, ceea ce ar permite, asadar, o hotarare a instantei identica cu cea pronuntata in cazul prezentat.
Cu alte cuvinte, desi proiectul de lege pleaca de la premisa ca fenomenul de alienare trebuie sanctionat, este avuta in vedere si posibilitatea ca, in anumite situatii, interesul superior al copilului sa fie de a ramane sa locuiasca cu parintele alienator.
3.2. Care este ratiunea juridica si morala in baza careia un parinte “bun” poate fi considerat “nepotrivit”? Care sunt acele elemente pe care un judecator ar trebui sa le aiba in vedere atunci cand realizeaza o evaluare eminamente subiectiva a capacitatii unui parinte de a se ingriji direct de cresterea unui copil?
Raspunsul la aceste intrebari pare sa se circumscrie urmatoarelor: de ce judeca oamenii, si nu calculatoare (algoritme matematice/robotii) conflictele judiciare? Tocmai pentru ca un om isi va folosi in judecata, in plus fata de cunostintele profesionale, experienta de viata, emotiile si, probabil, empatia – in masura existenta, fara a le pune, insa, mai presus de lege.
Cu alte cuvinte, atunci cand acceptam in mod universal ca judecatorii sa fie oameni, iar nu programe de calculator sau roboti, acceptam ideea ca solutionarea oricarui conflic judiciar trebuie sa includa si o doza de subiectivism din partea omului care punctual solutioneaza cauza.
Iar proiectul de lege lasa intacta aceasta influenta subiectiva a judecatorului in solutionarea cauzei – chestiune usor observabila la o lectura mai atenta a proiectului si, de altfel, un principiu pe care l-am sustinut intotdeauna.
4. Tot pentru a se argumenta critica, articolul sugereaza si un interes personal al redactorilor proiectului de lege, precum si o anumita doza de “rupere de realitate” din partea acestora.
Se spune in articol ca „deşi o parte dintre dvs. sunteţi nişte practicieni fericiţi (aveţi vieţi de familie împlinite şi e foarte bine aşa), nu prea ştiţi ce înseamnă să rezolvi dileme mult mai „simple”’ […]”, precum si faptul ca „(alienarea parentala reprezinta) o pâine bună de mâncat pentru avocaţi şi psihologi”.
4.1. Este de la sine inteles ca rolul judecatorului este unul extrem de dificil, cu atat mai mult in cauze de familie, unde masurile vizeaza de cele mai multe ori copii minori. Nimeni nu isi pune problema ca “dilemele” acestor tipuri de dosare sunt “simplu” de rezolvat.
Dar dificultatea rolului judecatorului nu exclude dificultatea rolului celorlalti profesionisti, participanti la actul de justitie, implicati in astfel de cauze (avocati, procurori, etc.) si in niciun caz nu ii pune pe acestia din urma in pozitia de “a nu prea sti” importanta ligiului pentru parintii si copiii implicati.
Putem spune, chiar, ca avocatul, de multe ori, are o pozitie ingrata; nu isi permite luxul de a judeca sau de a face strict ceea ce ii dicteaza emotia sau empatia – latura lui subiectiva –, ci este deontologic obligat sa isi apere clientul… ”aligator” sau nu. Prin urmare, “dilemele” avocatilor sunt diferite (dat fiind ca, in mod absolut normal, pozitia profesionala este diferita total), insa nu se poate spune ca sunt mai putin serioase, profunde sau macinatoare de constiinta.
In fine, ramane speranta noastra ca pozitia exprimata nu denota superioritate profesionala nejustificata sau lipsa de respect pentru ceilalti profesionisti implicati in astfel de dosare.
4.2. Ce legatura poate sa existe intre calitatea proiectului de lege si situatia familiala a practicienilor?!
Reducand la absurd, daca argumentul ar fi valid, ar insemna ca si calitatea solutiilor unui judecator din dosarele cu minori sa fie evaluata in functie de gradul fericirii sau nefericirii pe care judecatorul il traieste in viata personala, ceea ce, in mod clar, ar duce spre haos si nu spre o ordine de drept.
4.3. Argumentul interesului personal al avocatilor (si al psihologilor) in reglementarea situatiilor de alienare parentala este un cliseu mai vechi, insa nevalid.
Mai intai, discutand strict despre avocati, este extrem de incert cum ar putea acestia profita (se intelege, din punct de vedere financiar) fata de imprejurarea ca scopul proiectului este diminuarea fenomenului. Urmand un rationament logic, daca avocatii ar fi interesati sa profite financiar de orice situatie, eforturile ar trebui sa se indrepte catre proliferarea situatiei, nu catre disparitia acesteia.
In orice caz, am spus-o si in trecut cu referire stricta la persoana noastra: unicul interes este ca situatiile de alienare parentala sa fie descurajate, iar cele deja in desfasurare sa fie stopate… pe cat posibil. In calitate de practicieni in domeniu, am observat un fenomen trist si deopotriva periculos; am avut cazuistica necesara (nu asa cum se insinueaza in mod hazardant in articolul citat), studiul necesar (a nu se intelege neperfectibil) si procedeele insusite. Prin urmare, mai lipsea bunavointa de a aloca timp pentru a intreprinde ceva concret.
In ceea ce ii priveste pe psihologi, nu putem comenta. Ceea ce putem spune este ca, spre deosebire de continutul Protocolului care recunoaste alienarea parentala – document redactat si promovat cu ajutorul Institutului de Psihologie Judiciara si al Colegiului Psihologilor, unde implicarea preconizata a psihologilor era, intr-adevar, foarte ampla, proiectul de lege limiteaza implicarea psihologilor, astfel cum spuneam si anterior.
5. In final, articolul concluzioneaza:
5.1. “Dacă vreţi eficienţă, atunci faceţi cumva să modificaţi legea şi să impuneţi regula celor două săptămâni: 1/2 din lună la mama, 1/2 la tata”.
Proiectul de lege vizeaza pentru prima data “negru pe alb” posibilitatea instantelor de judecata de a stabili o astfel de situatie.
5.2. “Şi terminăm cu alienarea şi cu situaţiile absolut absurde care, dincolo de teoria ce poate suna bine, se dovedesc extrem de consumante psihic şi pentru copii, şi pentru părinţii care – by the way -, oricât ar fi duşi la psiholog, tot se vor urî”.
Intr-adevar, situatiile de alienare parentala sunt extrem de “consumante” psihic si pentru copii, si pentru parinti. Tocmai de aceea ele trebuie descurajate si impiedicate.
Si, oricum, alienarea parentala nu se “termina” daca copilul locuieste in mod egal cu ambii parinti, aceasta este doar una dintre metodele de a preintampina aparitia fenomentului, dar nu este, in niciun caz, o metoda infailibila. Este motivul pentru care proiectul de lege include si alte metode si solutii.
Iar faptul ca parintii se urasc sau se iubesc nu are relevanta pentru situatiile de alienare parentala. Daca un parinte isi propune sa distruga relatia copilului cu celalalt parinte, modul in care se raporteaza la respectivul parinte este irelevant pentru stoparea fenomenului, pentru simplul fapt ca alienarea nu poate fi impiedicata convingandu-l pe parintele alienator ca greseste.
5.3. “Cu sau fără psiholog, el (copilul) tot cu părinţii săi va rămâne, doar că statul va arata că este preocupat.”
Evident ca, in esenta, tot cu parintii va ramane. Intrebarea este in ce conditii va ramane cu acestia si ce risc isi mai asuma un parinte in incercarea de alienare a propriului copil fata de celalalt parinte.
5.4. “Iar dacă îmi veţi da exemplul Vestului sau al celui de peste mări şi tări, nu mă veţi convinge, căci ei au găsit soluţii, nu rezolvări, soluţiile le oferă instituţiile, prin proceduri, rapoarte, statistici, în timp ce rezolvarea, de multe ori, nici nu există, în realitate.”
Desi nu gasim o diferenta intre “solutie” si “rezolvare”, suntem de acord ca “Vestul” nu reprezinta mereu un exemplu, dar credem ca nici nu reprezinta ceva de ignorat. Ca sistem legislativ, Romania este oricum dependenta de reglementarile europene si, in plus, experienta altor state (buna sau rea, aplicabila sau nu in Romania) nu trebuie respinsa doar pentru ca nu este autohtona, ci trebuie studiata si, daca are merit si pentru noi, adaptata realitatilor noastre.
De altfel, desi proiectul de fata este “inspirat” din anumite idei din “Vest”, majoritatea “tendintelor” occidentale recente nu au fost incluse pentru ca: fie sunt vadit neserioase (program de relatii personale de cel putin 33% din timp, de exemplu), fie sunt imposibil de aplicat (modelul Cochem).
Nu in ultimul rand, ideea ca “rezolvarea, de multe ori, nici nu exista, in realitate” poate fi corecta teoretic, filozofic chiar, insa nu este ceea ce justitiabilii asteapta de la actul de justitie. Poate ar fi mai bine sa iesim din zona de confort, sa nu ne delimitam atunci cand vedem o situatie grava, sa incercam macar sa o rezolvam.
6. Nu in ultimul rand, gasim si urmatoarea expresie, care, de altfel, da si numele articolului:
„(Statul) va face ce ştie mai bine: va consilia şi va pedepsi. Pe părintele „aligator” „.
Strict fata de fenomenul alienarii parentale si a topicului de discutie – un proiect legislativ pe aceasta tema -, gasim cinismul acestei „glume” nenecesar.
Copiii implicati in astfel de situatii sunt copii traumatizati, copii victime ale unei situatii pe care nu o pot contola si cu privire la care nu au un cuvant de spus. Iar trauma lor este una invizibila, o povara pe care o poarta in sufletul lor, motiv pentru care, din exterior, foarte putini adulti vor realiza ca exista. Un copil alienat poate fi intr-o situatie mai rea decat un copil agresat fizic, pentru ca acesta din urma isi poarta trauma in mod vizibil si chiar si un strain se va opri sa il ajute.
Ca atare, a ridiculiza o astfel de tema, reducand totul la o gluma si la un joc de cuvinte, nu are cum sa lase un alt gust decat unul amar.
7. Drept concluzii
Orice modificare legislativa cu elemente de „noutate” in domeniul dreptului familiei – astfel cum este cazul proiectului propus – va genera controverse si este de asteptat sa fie asa si este benefic proiectului in sine ca asa sa stea lucrurile.
Controversa este un lucru sanatos pentru orice fel de proiect legislativ pentru ca genereaza dezbatere, iar din dezbatere vor rezulta intotdeauna idei mai bune. Nu avem si nu am avut niciodata pretentia ca proiectul nu este perfectibil ori este imposibil de imbunatatit, sens in care ne bucura sincer faptul ca, cel putin in spatiul public, majoritatea dezbaterii se poarta in tonuri critice.
In mod special, dorim sa ii multumim autorului articolului amintit pentru ca, desi nu putem spune ca suntem in acord sau ca apreciem tonul si stilul folosit, discutia pe marginea proiectului de lege are loc si cu ajutorul domniei sale si poate naste idei si abordari.
Insa, ceea ce credem ca lipseste este o dezbatere realmente constructiva, de personalizata, bazata pe principii si argumente. De aceea, asa cum spuneam si in precedent, haideti sa ne debarasam cu totii de prejudecatile personale si sa iesim din zona de confort sau de apatie, abordand problema intr-un mod care realmente sa poata face diferenta in viata copiilor aflati in aceasta situatie delicata, chiar si daca ar fi vorba despre cazul unui singur copil.
Avocat Diana-Iulia Olac
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
