Clădirile pentru care nu se datorează impozit. Constituționalitate

În Monitorul Oficial nr. 901 din data de 9 noiembrie 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 481/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Asociaţia Religioasă Centrul Creştin Timişoara în Dosarul nr. 4.000/30/2010* al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile aCrt. 250 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, care au următorul cuprins:

„(1) Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru:

[…]

3. clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute de lege şi părţile lor componente locale, cu excepţia incintelor care sunt folosite pentru activităţi economice.”

Curtea observă că dispoziţiile Legii nr. 571/2003 au fost abrogate prin Legea nr. 227/2015 – Codul fiscal. Însă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, prin care Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea urmează a exercita controlul de constituţionalitate asupra prevederilor criticate.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 29 alin. (1) cu privire la libertatea conştiinţei.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autoarea acesteia formulează critici asupra prevederilor art. 250 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal prin prisma unei pretinse discriminări ce ar institui-o aceste dispoziţii legale între cultele religioase recunoscute în România sau componentele locale ale acestora şi asociaţiile religioase constituite în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, republicată. Discriminarea constă în faptul că doar acele clădiri care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute de lege şi părţile lor componente locale, cu excepţia incintelor care sunt folosite pentru activităţi economice nu sunt impozitate, aspect ce ar conduce şi la o încălcare a prevederilor constituţionale cu privire la libertatea conştiinţei.

Potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, „Structurile religioase cu personalitate juridică reglementate de prezenta lege sunt cultele şi asociaţiile religioase, iar structurile fără personalitate juridică sunt grupările religioase” [art. 5 alin. (2) din Legea nr. 489/2006]. Astfel, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale Legii nr. 489/2006, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice. De asemenea, sunt persoane juridice şi părţile componente ale cultelor, aşa cum sunt menţionate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerinţele prevăzute în acestea [art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 489/2006]. Gruparea religioasă este forma de asociere fără personalitate juridică a unor persoane fizice care, fără nicio procedură prealabilă şi în mod liber, adoptă, împărtăşesc şi practică o credinţă religioasă [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 489/2006]. Asociaţia religioasă este persoana juridică de drept privat, constituită în condiţiile prezentei legi, formată din persoane fizice care adoptă, împărtăşesc şi practică aceeaşi credinţă religioasă [art. 6 alin. (2) din Legea nr. 489/2006].

Totodată, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 489/2006, „o asociaţie religioasă poate deveni cult în condiţiile prezentei legi”. Astfel, Legea nr. 489/2006 conţine o secţiune, secţiunea 2 „Recunoaşterea calităţii de cult”, în care este reglementată procedura prin care se dobândeşte calitatea de cult recunoscut de stat.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate, din examinarea prevederilor art. 250 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Curtea observă că acestea instituie o scutire de la plata impozitului datorat pentru anumite clădiri.

În ceea ce priveşte invocarea în susţinerea excepţiei a prevederilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, Curtea reţine că, astfel cum a statuat, de principiu, în jurisprudenţa sa, violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

Or, din examinarea prevederilor criticate reiese că acestea se aplică în mod egal tuturor celor ce se află în ipoteza dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fără discriminări, respectiv vizează scutirea de impozit pentru toate clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute de lege şi părţile lor componente locale, cu excepţia incintelor care sunt folosite pentru activităţi economice.

De asemenea, Curtea, prin Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, a statuat că exigenţele unor drepturi sau libertăţi fundamentale se aplică şi în privinţa persoanelor juridice, în măsura în care conţinutul lor normativ este compatibil cu natura, specificul şi particularităţile care caracterizează regimul juridic al persoanei juridice. Or, Curtea constată că aceste considerente de principiu se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte îndatoririle fundamentale, spre exemplu contribuţiile financiare, prevăzute la art. 56 din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. În ceea ce priveşte scutirea de la plata unor astfel de contribuţii financiare, Curtea observă că, în acord cu jurisprudenţa sa în materia instituirii sau scutirii de la plata unor taxe şi impozite, spre exemplu Decizia nr. 159 din 10 noiembrie 1998, nr. 51 din 4 februarie 1999, exceptarea, prin lege, de la plata unor impozite şi taxe a unor categorii de persoane fizice ori juridice sau a anumitor activităţi sau bunuri nu poate să fie considerată, prin ea însăşi, ca neconstituţională. Dimpotrivă, exceptarea de la impozite şi taxe ori stabilirea unor reduceri în această materie reprezintă o practică legislativă curentă care corespunde fie necesităţii de ocrotire a unor subiecte de drept, fie unor raţiuni economice.

Din motivarea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate se desprinde concluzia că aceasta doreşte şi o interpretare, respectiv o completare a prevederilor art. 250 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 571/2003 în sensul extinderii scutirii prevăzute de aceste dispoziţii şi pentru alte clădiri aparţinând asociaţiilor religioase, altele decât cele prevăzute de textul criticat. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, dispoziţiile constituţionale ale art. 61 alin. (1) statuând cu privire la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării. De aceea, chiar dacă omisiunea de reglementare ori caracterul incomplet al acestora ar fi reale, de principiu, suplinirea lipsei de reglementare nu intră în atribuţiile Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte modul de interpretare a normelor legale, potrivit jurisprudenţei sale constante, acesta este atributul instanţelor de judecată sau a autorităţilor publice îndrituite cu aplicarea legii şi nu intră în sfera contenciosului constituţional.

În ceea ce priveşte invocarea în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) cu privire la libertatea conştiinţei, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauză, deoarece prevederile criticate nu reglementează aspecte cu privire la libertatea gândirii, a opiniilor sau a libertăţii credinţelor religioase, ci stabilesc măsuri şi facilităţi fiscale, respectiv scutirea de la plata impozitelor sau taxelor pentru anumite clădiri.

Astfel, Curtea decide: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ce are ca obiect dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Avocat Anda-Laura Tănase
ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?