Dreptul la tăcere – prin prisma legislației Republicii Moldova
5 decembrie 2016 | Vlad BERCU
Vlad Bercu
Convenția CEDO nu reglementează expres dreptul la tăcere, totuși acest fapt se deduce din cadrul art. 6 p. (2) unde se ridică la nivel de drept garantat acuzatului: prezumția de nevinovăție. Deoarece termenul de tăcere trebuie înțeles în cadrul procesului penal lato senso, vom avea în vedere nu doar manifestarea verbală a acestuia, ci și orice act prin care o persoană ar putea să conlucreze cu organele competente în defavoarea sa, însă nu o face (declarații, înscrisuri, alte mijloace de probă). Totuși, acest drept nu este unul absolut, în cauza John Murray c. R.U. 1996 s-a evidențiat faptul că privilegiul de a păstra tăcerea nu trebuie să împiedice situațiile când în mod vădit se cer explicații din partea făptuitorului. Cauza Saundres c. R.U. 1996, CtEDO stabilește că scopul privilegiilor împotriva autoincriminării vizează protecția celui acuzat de la acțiunile necorespunzătoare ale autorităților, acestea din urmă urmând să îl informeze pe făptuitor despre dreptul său la apărare și dreptul la tăcere.
Legislația națională prin intermediul CPP garantează protecția acestui drept nu doar acuzatului (bănuit, învinuit, inculpat), dar și martorului. Normele procesual penale, în opinie proprie, reglementând acest drept atât direct, cât și indirect.
Sub aspect direct, în cazul bănuitului, pentru noi ar fi relevant art. 64 alin. (2) pt. 10 să facă declarații sau să refuze de a le face, mai desfășurat acest drept îl regăsim și la învinuit și inculpat art. 66 alin. (2) pt. 8 unde este stipulat că acuzatului i se va atrage atenția că refuzul de a da declarații nu se va solda cu nici o consecință defavorabilă persoanei sale, art. 64 alin. (31) prelevarea mostrelor trebuie făcută doar cu acordul bănuitului sau autorizație judecătorului de instrucție. Important pentru dreptul la tăcere este și art. 66 alin. (21) unde se remarcă că examinările corporale, precum și prelevările de eliminări ale corpului, alte mostre biologice pot fi făcute doar cu permisiunea acuzatului și cu titlul de excepție prin autorizarea judecătorului de instrucție (acest fapt denotă caracterul relativ al dreptul de a nu mărturisi împotriva sa). Art. 154 reglementează temeiurile de colectarea a mostrelor, unde este folosit în repetate rânduri termenul de necesitatea colectării pentru cercetarea comparativă, dispunerea prelevării mostrelor poate fi făcută doar prin emiterea unei ordonanțe motivate. Atât bănuitului, învinuitului, cât și inculpatului, conform art. 103 alin (3) și art. 104 alin. (2), le este garantat dreptul de a nu fi supuși forțat mărturisirii împotriva sa sau a rudelor sale. Legiuitorul mai prevede la art. 167 obligația organelor de urmărire penală de a aduce la cunoștință în scris informația privind drepturile bănuitului, în termen de 3 ore de la momentul privării de libertate, unde urmează să se regăsească dreptul la apărare și dreptul la tăcere.
În ce privește martorul, dreptul la tăcere se răspândește doar asupra declarațiilor ce ar putea fi interpretate în 1 defavoare sa sau 2 a rudelor și apropiaților acestora, fapta consfințit de art. 90 alin. (11); art. (90) alin. (12) pt. 7; art. 105 alin. (7).
Normele procesual penale reglementează in meus sententia și indirect aspectul dreptului la tăcere, art. 64 alin. (2) p. 13, unde i se acordă dreptul acuzatului să prezinte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosar, însă nu și obligația; art. 64 alin. (2) pt. 20, dreptul bănuitului de a retrage orice plângere ori cerere a sa sau de către apărătorul său, subliniindu-se, deci, că acuzatul poate să revină la declarațiile sale, ceea ce denotă aspectul „ultraactiv” al dreptului, dacă-l putem numi așa.
Sintetizând informația prezentată, vom face o scurtă enumerare a transpunerii dreptului la tăcere în cadrul diverselor procedee probatorii: 1. Examinarea corporală, Colectarea de mostre – trebuie să existe consimțământul persoanei reținute, fie ordonanța motivată a OUP; 2. Audierea – persoana urmează a fi informată despre posibilitatea exercitării dreptului la tăcere (în cazul acuzatului, prezența obligatorie a apărătorului său), etc.
Un alt moment interesant este cu privire la dispunerea interceptărilor corespondenței (scrisori, mesagerii electronice, convorbirile telefonice, etc.) acuzatului, aceasta urmând să fie făcută fără careva provocări, constrângeri, altor mijloace interzise de lege din partea autorităților ce exercită măsura de investigație dată.
Conchidem că dreptul la tăcere în cadrul procedurilor probatorii este unul de o amploare mai mare decât înțelesul său general, în urma cercetării consolidându-se, în viziunea autorului, o definiție proprie și anume: prin tăcere, în înțelesul dreptului procesual penal, înțelegem acțiunea sau inacțiunea persoanei prin care nu dorește să facă declarații, își exprimă dezacordul cu privire la examinările, prelevările de mostre alte mijloace probatorii ce doresc să fie dispuse de către organul de urmărire penală, justificate de principiul că nimeni nu este obligat să acționeze în detrimentul său.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
