Insuportabila ușurătate a legăturii dintre insolvență și dreptul penal

Alexandra Mihaela Șinc

Andra-Roxana Trandafir

De o bună bucată de vreme, practica judiciară penală se confruntă cu probleme care exced cu mult sfera infracțiunilor „tradiționale”. Este evident că doar cunoștințele de drept penal „pur” nu mai sunt suficiente pentru practicianul care trebuie să instrumenteze cauze dintre cele mai variate, care se pot referi la infracțiuni în domeniul financiar-contabil, la cele împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, la infracțiunile privind piața de capital, din domeniul informatic ori al proprietății intelectuale etc. Această interferență a normelor penale cu cele extrapenale se manifestă și pe planul dreptului procesual, mai cu seamă în materia măsurilor asigurătorii și a măsurilor preventive și în special atunci când subiectul unor astfel de măsuri este o persoană juridică. Iar dacă față de această persoană juridică s-a deschis procedura insolvenței, lucrurile devin și mai complicate, implicând nu doar practicienii dreptului penal, ci și alte persoane, precum judecători-sindici, executori judecătorești, practicieni în insolvență, Fondul de Garantare a Asiguraților.

Oricât de mult am vrea să negăm această legătură dintre dreptul penal și procesual penal și procedura insolvenței, existând voci care afirmă că persoanele juridice aflate în insolvență nu intră în niciun fel sub incidența dispozițiilor Codului penal și Codului de procedură penală, nu putem să ignorăm că o asemenea relație este făcută chiar de legiuitor, prin numeroasele mențiuni din cuprinsul Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. Cu toate acestea, dispozițiile legale trebuie aplicate în spiritul în care au fost redactate, fără a uita ca dreptul penal și procesual penal nu este nici atotputernic și nici autosuficient.

Fără a avea pretenția tratării exhaustive a problemelor existente în această materie, vom analiza în cele ce urmează câteva aspecte legate de reprezentarea, în procesul penal, a unei persoane juridice aflate în insolvență și de rolul practicienilor în insolvență într-un astfel de proces (I). În continuare, se impun mai multe precizări cu privire la incidența măsurilor asigurătorii asupra procedurii insolvenței (II), precum și la soluționarea acțiunii civile îndreptate împotriva unei persoane juridice aflate în insolvență (III).

I. Rolul practicienilor în insolvență cu privire la reprezentarea persoanei juridice în procesul penal

Modalitatea în care se realizează reprezentarea persoanei juridice în procesul penal este reglementată, la nivel de principiu, de dispozițiile art. 491 C. pr. pen. Potrivit acestui text, reprezentarea persoanei juridice la îndeplinirea actelor procesuale și procedurale se face de reprezentantul său legal. Dacă împotriva acestui reprezentant s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru fapta reținută și în sarcina persoanei juridice sau pentru fapte conexe acesteia, persoana juridică își numește un mandatar pentru a o reprezenta. În cazul în care persoana juridică nu și-a numit un astfel de reprezentant, el este desemnat de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, judecătorul de cameră preliminară sau instanță, dintre practicienii în insolvență.

Astfel cum rezultă din cele de mai sus, pentru aplicarea în concret a prevederilor art. 491 C. pr. pen., este necesară corelarea acestora cu norme din sfera dreptului privat vizând reprezentarea persoanelor juridice. Interferența art. 491 cu activitatea practicienilor în insolvență – care, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 86/2006, conduc procedurile de insolvență[1] – apare atât la nivelul reprezentării legale a persoanei juridice (1), cât și al reprezentării prin mandatar judiciar (2).

1. Reprezentantul legal al persoanei juridice aflate în insolvență în procesul penal

Pentru a particulariza la obiectul analizei noastre – persoana juridică aflată în insolvență, procedură desfășurată potrivit Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență[2] – trebuie stabilit, în primul rând, care este reprezentantul legal al acesteia (deci, persoana care reprezintă societatea în insolvență în temeiul art. 491 alin. (1) C. pr. pen.).

Referitor la acest aspect, Legea nr. 85/2014 distinge după cum debitorului i-a fost sau nu ridicat dreptul de administrare, precum și în funcție de faza în care se află procedura insolvenței.

O primă persoană cu drept de reprezentare a societății este administratorul special. Astfel, potrivit art. 5 pct. 4 din acest act normativ, administrator special este persoana fizică sau juridică desemnată de adunarea generală a acționarilor/asociaților/membrilor debitorului, împuternicită să le reprezinte interesele în procedură și, atunci când debitorului i se permite să își administreze activitatea, să efectueze, în numele și pe contul acestuia, actele de administrare necesare. Potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2014, administratorul special este desemnat după deschiderea procedurii de către adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor/membrilor debitorului[3]. În această calitate, el reprezintă societatea, mandatul administratorilor statutari ai societății încetând de la data numirii administratorului special (art. 54 din Legea nr. 85/2016). Ulterior, de la data ridicării dreptului de administrare, mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor/membrilor persoanei juridice, reprezentarea fiind realizată în continuare de administratorul judiciar/lichidator judiciar. O primă concluzie care se desprinde din aceste dispoziții legale este aceea că, atâta vreme debitorului nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, administratorul special este acela care va reprezenta societatea. Așa cum am anticipat, dacă debitorului i-a fost ridicat dreptul de administrare, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, acesta este reprezentat de administratorul judiciar (dacă nu s-a dispus trecerea la faliment), care conduce integral activitatea debitorului, potrivit art. 58 alin. (1) lit. f) din Lege, sau lichidatorul judiciar (dacă s-a dispus trecerea la faliment, indiferent că este vorba de procedura generală sau de procedura simplificată), care are la rândul său atribuția conducerii activității, potrivit art. 64 lit. b) din Lege. Potrivit art. 63 alin. (2) din aceeași Lege, în momentul stabilirii atribuțiilor lichidatorului judiciar de către judecătorul sindic, atribuțiile adminsitratorului judiciar încetează.

Față de cele de mai sus, putem concluziona că reprezentant al persoanei juridice aflate în insolvență, în sensul dispozițiilor art. 491 alin. (1) C. pr. pen., poate fi administratorul special, administratorul judiciar sau lichidatorul, în funcție de etapa procedurii insolvenței în care aceasta se află și de soarta dreptului de administrare a persoanei juridice.

Față de această soluție au fost exprimate rezerve, punându-se în discuție existența unei eventuale incompatibilități sau a unui conflict de interese, întrucât administratorul special, administratorul judiciar ori lichidatorul ar reprezenta interesele creditorilor, care nu sunt totdeauna similare cu cele ale persoanei juridice în procesul penal[4]. Față de împrejurarea că o astfel de modalitate de reprezentare este prevăzută expres de lege, se poate aprecia, în opinia noastră, că legiuitorul a acordat prioritate factorului ținând de buna cunoaștere a activității persoanei juridice, în alegerea reprezentantului acesteia. De altfel, aceeaşi problemă s-ar putea pune şi în cazul reprezentării unei persoane juridice care nu se află în insolvență prin reprezentant legal care este şi asociat, dar acesta nu este în sine un motiv pentru îndepărtarea acestei persoane de la conducerea societăţii[5].

Inițial, practica judiciară a oscilat cu privire la persoana care trebuie să reprezinte persoana juridică în insolvență: în unele cazuri, aceasta a fost reprezentată de o persoană fizică desemnată de către reprezentantul legal urmărit penal[6] ori de către societate prin hotărârea generală a asociaţilor[7]. În cele mai multe situaţii însă, reprezentarea s-a făcut prin administrator judiciar ori lichidator[8].

Tot în legătură cu reprezentarea persoanei juridice este relevant și art. 41 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, potrivit cu care, în litigiile care au fost promovate în temeiul dreptului comun, după deschiderea procedurii insolvenţei, citarea debitorului se va face la sediul acestuia şi la sediul administratorului judiciar/lichidatorului judiciar. Coroborând aceste dispoziții legale cu cele ale art. 492 C. pr. pen., care nu se referă expres la vreo astfel de situație, rezultă că regula din legea specială ar trebui să fie aplicată și proceselor penale, citarea trebuind așadar să se se facă în mod corespunzător la ambele sedii (al debitorului și al administratorului judiciar/lichidatorului judiciar).

2. Desemnarea mandatarului judiciar din rândul practicienilor în insolvență

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 491, dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a pus în mişcare acţiunea penală şi faţă de reprezentantul legal al persoanei juridice, aceasta din urmă trebuie să fie reprezentată de o altă persoană. Dacă persoana juridică nu îşi numeşte un reprezentant convenţional în condiţiile art. 491 alin. (2) NCPP (sau dacă nu se poate stabili reprezentantul legal sau mandatul acestuia a expirat), mandatarul este desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţă, din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii.

În doctrină s-a arătat că desemnarea mandatarului din rândul practicienilor în insol­venţă creează premise pentru o bună administrare a justiţiei, dat fiind faptul că se apelează la persoane care fac parte dintr-un corp profesional, asigurându-se în acelaşi timp independenţa acestora faţă de reprezentantul legal urmărit în aceeaşi cauză cu persoana juridică şi reprezentarea optimă a intereselor acesteia din urmă[9].

Subliniem că puterea mandatarului judiciar va fi doar aceea de a reprezenta persoana juridică în procesul penal, iar nu şi de a interveni în administrarea acesteia. Acesta va exercita, aşadar, toate drepturile şi va îndeplini toate obligaţiile care îi revin persoanei juridice în procesul penal, întocmai ca şi cum ar fi vorba de reprezentantul ei legal ori convenţional, în condiţiile ce vor fi arătate mai jos.

Mandatarului desemnat de organul judiciar i se aplică, în mod corespunzător, dispo­ziţiile art. 273 alin. (1), (2), (4) şi (5) NCPP care reglementează modalitatea de retribuţie a martorului, expertului şi interpretului în procesul penal.

Totodată, trebuie precizat că, potrivit art. 493 alin. (9) NCPP, măsura prevăzută de art. 283 alin. (2) NCPP poate fi luată faţă de practicianul în insolvenţă (a se vedea infra comentariul art. 493).[10]

II. Măsurile asiguratorii luate cu privire la bunurile persoanei juridice aflate în insolvență

În legătură cu măsurile asigurătorii luate asupra bunurilor unei persoane juridice aflate în insolvență, practica judiciară cunoaște o serie de probleme recurente, ce decurg în special din prevederi nou introduse în legislația noastră prin Legea nr. 85/2014. Aceste probleme se referă la indisponibilizarea contului de insolvență (1), posibilitatea valorificării, în procedura insolvenței, a bunurilor cu privire la care există măsuri asigurătorii dispuse de organele penale (2), precum și efectele valorificării anticipate a bunurilor sechestrate în procesul penal, când acestea aparțin unei persoane juridice aflate în insolvență (3).

1. Imposibilitatea indisponibilizării contului de insolvență

În conformitate cu dispozițiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, după deschiderea procedurii insolvenței, toate plăţile se vor face dintr-un cont deschis la o unitate a unei bănci, pe bază de dispoziţii emise de debitor cu avizarea/sub supravegherea administratorului judiciar (dacă își păstrează dreptul de administrare) sau, după caz, de administratorul judiciar (dacă s-a ridicat dreptul de administrare și nu s-a trecut la faliment) ori de lichidatorul judiciar (în cursul falimentului).

Așa cum prevede în mod expres art. 163 alin. (3), contul de insolvenţă deschis în condiţiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 „nu va putea fi în niciun mod indisponibilizat prin nicio măsură de natură penală, civilă sau administrativă dispusă de organele de cercetare penală, de organele administrative sau de instanţele judecătoreşti”. Prin urmare, nu se poate institui măsura popririi (și, evident, nici cea a sechestrului[11]) cu privire la un astfel de cont, nici măcar în vederea confiscării speciale sau extinse.

În practică, atunci când o persoană juridică intră în insolvență și se deschide contul prevăzut la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, nu înseamnă că se închid celelalte conturi ale entității în cauză (în care aceasta încasează sume de bani). Conturile respective pot intra sub incidența măsurilor asigurătorii dacă acestea au fost instituite anterior deschiderii procedurii, conform art. 91 din Legea insolvenței. Din interpretarea dispozițiilor legale incidente (în special, cele ale art. 88 care vor fi explicate mai jos), rezultă că (sumele de bani din) aceste conturi nu pot nici ele să fie supuse măsurilor asigurătorii, întrucât ele sunt destinate plăților ce urmează a fi efectuate prin contul unic de insolvență, care, așa cum am arătat, nu poate fi supus niciunei măsuri asigurătorii. Or, dacă s-ar accepta posibilitatea popririi acestor conturi, ar însemna să se eludeze, pe această cale, dispozițiile art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

Tot în acest context, se cuvin a fi menționate dispozițiile art. 75 alin. (7) din Legea insolvenței, potrivit cu care sumele de bani existente în contul (sau conturile) debitorului la data deschiderii procedurii şi asupra cărora este constituită o ipotecă mobiliară, precum şi garanţiile în numerar (cash colateral) vor fi distribuite la simpla cerere a creditorului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar creditorului titular al ipotecii mobiliare, pentru acoperirea creanţelor exigibile ale acestuia, în termen de 5 zile de la cererea creditorului. Aceste dispoziții legale sunt incidente indiferent dacă există măsuri asigurătorii cu privire la sumele aflate în conturile respective, potrivit acelorași principii care guvernează și executarea silită: o asemenea executare demarată de un creditor garantat, al cărui drept a devenit opozabil anterior luării măsurii asigurătorii, nu este temporizată sau împiedicată de existența unei măsuri asigurătorii[12].

2. Posibilitatea valorificării bunurilor unei persoane juridice aflate în procedura insolvenței cu privire la care au fost luate măsuri asiguratorii în procesul penal

În primul rând, trebuie precizat că textul art. 494 C. pr. pen. nu aduce nicio derogare de la regimul de drept comun aplicabil măsurilor asigurătorii. De altfel, având în vedere şi dispoziţiile art. 493 alin. (10) C. pr. pen., prin care se arată că măsurile preventive nu împiedică luarea măsurilor asigurătorii faţă de persoana juridică, art. 494 ar fi putut lipsi.

Faţă de persoana juridică pot fi, aşadar, luate toate măsurile asigurătorii prevăzute de lege (sechestrul, notarea ipotecară şi poprirea), în toate cele patru scopuri menţionate la art. 249 C. pr. pen. (în vederea confiscării speciale sau al confiscării extinse pentru garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune), în limitele acolo menţionate, În acest context, se impun totuși câteva precizări cu privire la situația în care există măsuri asigurătorii luate asupra bunurilor unei persoane juridice care se află sau care se va afla în procedura insolvenței și se dorește valorificarea acestor bunuri în cadrul respectivei proceduri. În scopul unei asemenea analize, trebuie făcută o distincție după cum măsurile asigurătorii au fost luate anterior deschiderii procedurii insolvenței (A) ori ulterior acestui moment (B).

A. Măsuri asigurătorii luate față de persoanele juridice anterior deschiderii procedurii insolvenței

Potrivit art. 91 din Legea nr. 85/2014, „bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenţie, sechestre, de orice fel. Fac excepţie de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse.”

i. Posibilitatea valorificării bunurilor. În primul rând, rezultă din acest text de lege că existența unei măsuri asigurătorii dispuse în procesul penal, anterior deschiderii procedurii de insolvență, nu împiedică valorificarea bunurilor afectate de o astfel de măsură, din moment ce textul vorbește de dobândirea lor liberă de orice sarcini, cu excepția cazului în care măsura asigurătorie e luată în vederea confiscării speciale sau extinse. Toate bunurile supuse măsurilor asigurătorii pot fi așadar valorificate în cadrul procedurii insolvenței, indiferent de scopul pentru care a fost luată măsura.

Câtă vreme dispozițiile legale sunt clare, nu este necesară obținerea niciunei hotărâri judecătorești în vederea vânzării, art. 91 din Legea nr. 85/2014 putând fi văzut ca o lege specială, derogatorie, față de dispozițiile art. 249 și urm. C. pr. pen. Existenţa procedurii insolvenței nu afectează legalitatea instituirii şi a menţinerii măsurii asigurătorii, întrucât este vorba de două aspecte diferite, cu funcţie diferită. Prin urmare, câtă vreme nu se invocă motive de nelegalitate a luării măsurii asigurătorii sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, nu se impune ridicarea prealabilă a măsurii asigurătorii (de altfel, aceasta nu se ridică, ci se strămută asupra prețului obținut din vânzare) și nici vreo altă formalitate care să implice organele penale (desigur, acesta vor fi informate despre valorificare, potrivit dispozițiilor C. pr. civ.).

Motivul pentru care valorificarea bunurilor afectate de măsura asigurătorie este permisă, în ciuda interdicției prevăzute de Codul de procedură penală, ține de circumstanțele în care o asemenea valorificare se realizează – nu este vorba de o înstrăinare voluntară, efectuată de persoana juridică față de care se ia măsura, ci de o valorificare făcută într-un cadru procesual, în condiții strict stabilite de lege. Situația este asemănătoare cu cea existentă în cazul valorificării bunurilor în cadrul executării silite; chiar dacă există măsuri asigurătorii, bunurile pot fi vândute într-o asemenea procedură, întrucât nu este vorba despre o înstrăinare voluntară, efectuată de debitor. Prin urmare, apreciem că nici în această situație nu trebuie parcursă procedura contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii prevăzută de art. 250 NCPP, iar în ipoteza în care o astfel de contestaţie este totuşi promovată şi nu există aspecte de nelegalitate ce l-ar putea afecta pe creditorul urmăritor, această cale de atac trebuie respinsă ca neîntemeiată (cu motivarea că valorificarea este oricum permisă).

ii. Efectele valorificării bunurilor. Efectele valorificării bunurilor în procedura insolvenței în situația în care acestea erau afectate de măsuri asigurătorii penale (anterior deschiderii procedurii) trebuie diferențiate după cum măsurile s-au dispus în vederea reparării prejudiciului, a garantării plății amenzii ori a cheltuielilor judiciare sau în vederea confiscării speciale sau/și extinse.

Dispozițiile art. 91 din Legea nr. 85/2014 sunt clare cu privire la efectele valorificării bunurilor în procedura insolvenței în situația în care acestea erau afectate de măsuri asigurătorii penale: regula este că acestea se dobândesc libere de orice sarcini (deci, inclusiv, libere de măsuri asigurătorii), întocmai ca în cazul executării silite, măsura asigurătorie strămutându-se asupra prețului obținuț, care, în procedura insolvenței, va fi distribuit potrivit regulilor prevăzute de art. 159 din Legea nr. 85/2014. Menționăm în acest context că nu există nicio preferință acordată creditorilor pentru care s-au instituit măsurile asigurătorii (nici măcar atunci când creditorul este Statul), dispozițiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014 arătând care este soarta acțiunii civile în cazul în care față de persoana juridică fusese deschisă procedura insolvenței.

Problema apare totuși în momentul radierii respectivelor măsuri asigurătorii în ipoteza bunurilor imobile, întrucât, potrivit art. 167 alin. (1) din Regulamentul anexă la Ordinul ANCPI nr. 700/2014, notarea efectuată conform art. 196 alin. (5) (este vorba, de fapt, de art. 195 alin. (5) din Regulament – sechestrul dispus în condițiile art. 249 CPP) „se radiază numai în baza acordului instituţiei care a dispus măsura asigurătorie”. Deși, în opinia noastră, o asemenea dispoziție este nelegală (față de dispozițiile art. 857 C. pr. civ. și ale Legii insolvenței), câtă vreme ea este în vigoare, lipsește, în realitate, de efect dispozițiile art. 91 din Legea nr. 85/2014, fiind frecvente situațiile în care se refuză radierea măsurii asigurătorii asupra bunurilor valorificate în procedura insolvenței.

Așa cum am arătat, toate bunurile supuse măsurilor asigurătorii – inclusiv cele luate în vederea confiscării speciale și/sau extinse – pot fi valorificate în procedura insolvenței. Este vorba, desigur, de valorificările legale; altfel spus, nu pot fi, de exemplu, valorificate bunuri a căror deţinere este chiar interzisă de legea penală cu privire la care s-au luat măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale, însă rațiunea unei asemenea interdicții se află în dispozițiile generale ale dreptului civil, vânzarea neputând fi valabilă din cauza obiectului ilicit.

Dincolo de asemenea situații însă, teza finală a art. 91 din Legea nr. 85/2014 arată că bunurile cu privire la care s-au instituit măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale și/sau extinse nu sunt libere de orice sarcini, ci se dobândesc împreună cu măsurile asigurătorii. Trecând peste problemele de oportunitate (este greu de crezut că asemenea bunuri ar putea fi valorificate la un preț rezonabil), în opinia noastră, dispoziția legală este neconstituțională, întrucât instituie un regim diferit pentru creditorii care trebuie să-şi valorifice creanţele în procedura insolvenţei faţă de cei care urmează procedura comună prevăzută de Codul de procedură civilă, în situația cărora bunurile se dobândesc libere de orice sarcini, în temeiul legii (art. 857 alin. (3) C. pr. civ.), cu precizările de mai sus în ceea ce privește Ordinul ANCPI nr. 700/2014[13].

B. Măsuri asigurătorii luate față de persoanele juridice ulterior deschiderii procedurii insolvenței

Potrivit art. 88 din Legea nr. 85/2014: „Dacă la data deschiderii procedurii un drept, act sau fapt juridic nu devenise opozabil terţilor, înscrierile, transcrierile, intabulările şi orice alte formalităţi specifice necesare acestui scop, inclusiv cele dispuse în cursul unui proces penal în vederea confiscării speciale şi/sau extinse, efectuate după data deschiderii procedurii, sunt fără efect faţă de creditori, cu excepţia cazului în care cererea sau sesizarea, legal formulată, a fost primită de instanţă, autoritatea ori instituţia competentă cel mai târziu în ziua premergătoare hotărârii de deschidere a procedurii. Înscrierile efectuate cu încălcarea acestui articol se radiază de drept”.

Textul de lege este foarte clar cu privire la luarea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor unei persoane juridice aflate în procedura insolvenței: asemenea măsuri, chiar și dispuse în procesul penal, sunt fără de efect față de creditori dacă sunt înscrise în registrele publice după data deschiderii procedurii. Prin urmare, chiar dacă măsura asigurătorie a fost luată anterior deschiderii procedurii, dar nu fusese încă înscrisă în registre, aceasta nu va fi opozabilă creditorilor. Cu atât mai mult, o măsură luată după data deschiderii procedurii insolvenței va avea efectul prevăzut de art. 91 din Legea nr. 85/2014.

Trebuie observat că textul de lege nu prevede că măsura asigurătorie nu poate fi înscrisă în registrele publice, ci doar că aceasta se radiază de drept. În mod normal, având în vedere că legea vorbește de o radiere de drept, nu ar trebui să fie necesară nicio formalitate în acest sens.

Cu toate acestea, o radiere de drept este greu de imaginat în practică, mai ales având în vedere dispozițiile art. 167 alin. (1) din Regulamentul anexă la Ordinul ANCPI nr. 700/2014, potrivit cu care, așa cum am văzut (supra, nr. 2), notarea efectuată conform art. 195 alin. (5) din Regulament – sechestrul dispus în condițiile art. 249 CPP „se radiază numai în baza acordului instituţiei care a dispus măsura asigurătorie”.

Acordul procurorului, al judecătorului de drepturi și libertăți ori, după caz, al instanței penale ar putea fi dat în cadrul unei contestații întemeiate pe dispozițiile art. 250 C. pr. pen. O contestație propriu-zisă împotriva măsurii asigurătorii (ori ridicarea măsurii asigurătorii) nu ar fi totuși admisă în temeiul art. 88 din Legea insolvenței, câtă vreme nu se invocă motive de nelegalitate ale măsurii asigurătorii care să justifice invalidarea acesteia. O altă soluție este cererea de ridicare a măsurii asigurătorii[14] – în realitate ar fi vorba de o cerere de constatare a inopozabilității măsurii asigurătorii, cerere neprevăzută de lege în dreptul procesual penal.

O posibilă soluție rămâne deci contestația împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii, întemeiată tot pe dispozițiile art. 250 C. pr. pen., urmând ca hotărârea judecătorului de drepturi și libertăți ori a instanței penale să constituie temeiul pentru radierea măsurii.

Inconvenientele acestei soluții sunt legate de termenul scurt în care poate fi formulată contestația (3 zile) și, mai ales, de momentul de la care curge acest termen – punerea în executare a măsurii asigurătorii, așa cum prevede art. 250 alin. (6) C. pr. pen. Câtă vreme, în cazul imobilelor, creditorii (dacă nu sunt și ipotecari) nici nu sunt informați de măsura asigurătorie, doar o interpretare largă a respectivei dispoziții legale le-ar mai putea permite contestarea măsurii.

O altă soluție ar putea fi o cerere adresată judecătorului sindic, urmărind pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că în registrele publice a fost înscrisă o măsură asigurătorie după deschiderea procedurii, urmând ca această hotărâre să constituie temei pentru radierea măsurii. Desigur, problema apare tot în legătură cu art. 167 alin. (5) din Ordinul ANCPI nr. 700/2014, în temeiul căruia se va putea refuza radierea măsurii (cu precizările de mai sus).

Ceea ce este important de reținut este că art. 88 trebuie citit împreună cu  art. 91, analizat anterior (supra, nr. 2). La o astfel de analiză, rezultă în mod evident că legiuitorul a dorit să stabilească un regim distinct pentru bunurile sechestrate (în vederea confiscării) anterior deschiderii procedurii insolvenței, față de bunurile sechestrate ulterior deschiderii procedurii. Astfel, bunul sechestrat (în vederea confiscării), înainte de deschiderea procedurii (măsura fiind înscrisă ca atare) poate fi valorificat, dar se dobândește împreună cu sechestrul (cu rezervele exprimate anterior), iar bunul sechestrat (în vederea confiscării), sau înscris ca atare, după deschiderea procedurii, poate (cu atât mai mult) fi valorificat, dar va fi dobândit fără vreo sarcină, pentru că în acest caz înscrierea se radiază de drept (adică în baza legii, respectiv art. 88).

Apreciem că problemele legate de art. 88 din Legea nr. 85/2014 provin din redactarea defectuoasă a textului de lege, care vorbește de radiere de drept (iar nu de radiere din oficiu, așa cum prevăd, de exemplu, dispozițiile art. 906 alin. (3) sau 912 alin. (1) C. civ.) și de contradicția existentă în Ordinul ANCPI nr. 700/2014. O soluție mai echitabilă ar fi ca sancțiunea să fie în continuare inopozabilitatea față de creditori, dar măsura asigurătorie să rămână înscrisă sub condiție (doar dacă persoana juridică iese din insolvență). Într-o asemenea logică, inopozabilitatea ar opera prin efectul legii și nu s-ar mai pune problema radierii de drept și nici cea a ocolirii efectelor măsurii asigurătorii în situația în care insolvența nu se finalizează prin faliment.

3. Efectele valorificării anticipate a bunurilor sechestrate în procesul penal, când acestea aparțin unei persoane juridice aflate în insolvență

Codul de procedură penală prevede, în cuprinsul art. 252¹-252³, cazurile în care bunurile sechestrate în procesul penal pot fi valorificate înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, cu sau fără acordul proprietarului, după caz (de pildă, atunci când valoarea bunurilor sechestrate se diminuează considerabil ori dacă obiectul sechestrului constă în animale și păsări vii sau dacă există riscul expirării termenului de garanție). Potrivit art. 252¹ alin. (4) C. pr. pen., sumele de bani obținute din vânzare vor fi depuse în contul special constituit în acest scop potrivit art. 27 alin. (3) din Legea nr. 318/2015 și aflat în administrarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI), iar măsura asigurătorie se va strămuta asupra acestor sume de bani.

Pe de altă parte, potrivit art. 78 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, creditorul titular al unei creanţe ce beneficiază de o cauză de preferinţă[15] poate solicita judecătorului-sindic, cu citarea comitetului creditorilor, a administratorului special şi a administratorului judiciar, ridicarea suspendării prevăzute la art. 75 alin. (1) cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, a bunului asupra căruia poartă cauza de preferinţă, atunci când sunt îndeplinite o serie de condiții prevăzute expres de lege, inclusiv dacă valoarea obiectului garanției s-a diminuat ori există un pericol real să sufere o diminuare apreciabilă sau dacă nu există o asigurare a obiectului garanției împotriva riscului pieirii și al deteriorării (art. 78 alin. (1) pct. B lit. a) și c) din Legea nr. 85/2014). Sumele de bani obținute din vânzare se transferă în contul unic de insolvență deschis potrivit art. 39 alin. (2) din Legea insolvenței (așa cum rezultă din art. 78 alin. (1) coroborat cu art. 158 alin. (1) din lege, de unde vor fi distribuite cu prioritate creditorului titular al cauzei de preferință). Reamintim că acest cont nu poate face obiectul niciunei indisponibilizări.

Față de existența a două reglementări distincte, una specifică procesului penal, alta specifică procedurii insolvenței, s-a pus problema, în practica judiciară, cum se va realiza, în concret, vânzarea anticipată a bunurilor indisponibilizate în cadrul procesului penal, aparținând unei societăți aflate în procedura insolvenței, unde se vor depune sumele rezultate din vânzare și care este destinația acestora.

În opinia noastră, soluția este diferită, în funcție de mai multe aspecte concrete ale cauzei, fiind necesar a fi distins după cum vânzarea se face în cadrul procesului penal (A) ori în procedura insolvenței (B). În cazul fiecărei situații, trebuie de asemenea făcută o subdiviziune, după cum bunurile respective erau ipotecate sau nu, precum și după finalitatea măsurii asigurătorii.

A. Valorificarea anticipată în cadrul procesului penal a bunurilor unei persoane juridice aflate în insolvență

În situația în care procedura vânzării anticipate este inițiată în cadrul procesului penal, ea se va derula potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală și ale Legii nr. 318/2015, ceea ce înseamnă că sumele obținute din vânzare vor fi virate în contul administrat de ANABI, așa cum prevăd dispozițiile art. 252¹ alin. (4) C. pr. pen. Soarta acestor sume depinde după cum măsura asigurătorie este ridicată sau, dimpotrivă, este pronunțată menținerea acesteia ca urmare a hotărârii de condamnare.

În prima situație, potrivit art. 27 alin. (6) din Legea nr. 318/2015, sumele de bani rezultate din vânzarea anticipată vor rămâne în contul administrat de ANABI până la ridicarea măsurii asigurătorii de către organele judiciare, în cadrul procesului penal. La ridicarea măsurii, ANABI are obligația de a notifica toate instituțiile publice și entitățile profesionale cu atribuții în domeniul executării silite, pentru eventualitatea existenței altor măsuri executorii sau asiguratorii asupra respectivelor bunuri. Acesta este, în opinia noastră, momentul în care în procedură intervine lichidatorul, sumele de bani urmând a fi virate în contul unic de insolvență (aspect care se deduce din dispozițiile art. 27 alin. (6) din Legea nr. 318/2015), distribuirea urmând a fi făcută conformitate cu regulile procedurii insolvenței.

Dacă se pune problema radierii persoanei juridice până la pronunțarea unei soluții definitive privind măsura asigurătorie, o soluție ar fi imposibilitatea închiderii procedurii de insolvență[16], întrucât nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 175 alin. (2) din Legea insolvenței, existând încă fonduri în averea debitorului[17]. O asemenea abordare ridică totuși problema remunerației lichidatorului, care ar trebui plătită până la momentul închiderii procedurii (deci ulterior soluționării procesului penal). Dacă totuși procedura insolvenței s-a închis, o soluție ce ar putea fi explorată ar fi cea a revizuirii hotărârii respective, în conformitate cu dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ. (deși nici acest text de lege nu se suprapune perfect peste ipoteza discutată, nefiind, de regulă, vorba de descoperirea unui înscris dacă s-a cunoscut existența măsurii asigurătorii). O soluție echitabilă ar presupune ca sumele de bani să fie distribuite de executorul judecătoresc, potrivit tabelului definitiv de creanțe (întocmai ca în cazul art. 173 alin. (2) din Legea insolvenței) ori, dacă toate creanțele din procedura insolvenței fuseseră plătite, respectivele sume ar trebui să intre în patrimoniul asociaților (putând fi aplicate, mutatis mutandis, dispozițiile art. 176 lit. b) sau c) din Legea insolvenței[18]). Totuși, această soluție nu este expres prevăzută de lege și ar putea ridica probleme în practică (de pildă, care ar fi executorul competent? Cui mai comunică ANABI ridicarea măsurii asigurătorii? În temeiul cărui titlu se face distribuirea[19]?). Din acest motiv, poate că nu ar fi lipsită de utilitate practică regândirea dispozițiilor legale care reglementează valorificarea anticipată în astfel de situații.

În a doua situație, dacă, dimpotrivă, măsura asigurătorie nu va fi ridicată, ci se va ajunge la executarea silită, soluția depinde după cum sechestrul fusese înființat în vederea confiscării speciale sau extinse ori pentru celelalte scopuri prevăzute la art. 249 C. pr. pen.

În cel dintâi caz din această ipoteză, sumele de bani rezultate din vânzarea anticipată și aflate în contul administrat de ANABI vor servi la punerea în executare cu prioritate a hotărârii penale de confiscare; în acest sens pledează și dispozițiile art. 27 alin. (8) din Legea nr. 318/2015, potrivit cărora, în cazul confiscării prin hotărâre definitivă, ANABI va vira sumele de bani ca venit la bugetul de stat. Instituind o astfel de prioritate, legiuitorul a fost consecvent cu prevederile art. 91 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, în conformitate cu care oricum bunurile valorificate în cadrul procedurii insolvenței se vând împreună cu sechestrul instituit în vederea confiscării (deci nu libere de sarcini)[20].

În schimb, în situația în care bunurile fuseseră indisponibilizate în scopul reparării pagubei, ANABI va informa partea civilă, în vederea punerii în executare a titlului executoriu, în condiţiile legii, precum şi toate instituţiile publice şi entităţile profesionale cu atribuţii în domeniul executării silite, potrivit art. 27 alin. (7) din Legea nr. 318/2015. Norma menționată îndreptățește, în opinia noastră, concluzia potrivit căreia, în cazul în care nu este vorba despre bunuri indisponibilizate în vederea confiscării, modalitatea în care sumele de bani rezultate din vânzare sunt folosite la plata creanțelor este cea de drept comun, neexistând nicio prioritate a creanței din procesul penal, ci doar provizionarea sumei până la ultima distribuire (sub rezerva dispozițiilor art. 174 alin. (2) din Legea insolvenței)[21]. Aceasta înseamnă că suma de bani respectivă va fi virată în contul unic de insolvență, de unde lichidatorul va face distribuirea potrivit ordinii de preferință prevăzute la art. 159 și art. 161 din Legea insolvenței, adică inclusiv cu respectarea cauzelor de preferință (privind bunurile care fuseseră valorificate anticipat), în cazul în care existau.

Aceeași va fi soluția și în cazul în care măsura asigurătorie fusese dispusă în scopul recuperării cheltuielilor judiciare ori al garantării plății amenzii, întrucât, într-o asemenea situație, executarea silită se face potrivit dispozițiilor legii civile (art. 581 C. pr. pen., în cazul cheltuielilor judiciare acordate părții civile) ori potrivit procedurii de executare silită a creanţelor fiscale (art. 497 alin. (3) C. pr. pen., în cazul amenzii, și art. 578 C. pr. pen., în cazul cheltuielilor judiciare datorate Statului), care nu conferă, nici ele, vreo prioritate în executare într-o astfel de situație[22].

Având în vedere aceste aspecte, ne întrebăm care este utilitatea virării sumei de bani către ANABI în situația în care sechestrul a fost instituit în vederea reparării prejudiciului, a garantării plății amenzii ori a recuperării cheltuielilor judiciare, din moment ce oricum distribuirea sumei de bani se face în cadrul procedurii insolvenței, potrivit ordinii de preferință acolo stabilite. Situația este prejudiciabilă mai ales pentru un creditor ipotecar, care este nevoit să aștepte finalizarea procesului penal, cu toate că oricum suma de bani îi va reveni acestuia, însă mult mai târziu și fără a primi vreo compensație pentru perioada cât a fost lipsit de folosința banilor[23]. Problema provine din aceea că, la momentul adoptării art. 252¹ și urm. C.pr.pen, precum și al Legii nr. 318/2015, nu s-a încercat și o corelare cu dispozițiile din Legea insolvenței, recent intrată în vigoare, la rândul ei. Pentru punerea în concordanță a tuturor acestor aspecte, apreciem că s-ar impune o modificare legislativă prin care să se remedieze această situație.

B. Valorificarea anticipată în cadrul procedurii insolvenței a bunurilor sechestrate

În situația în care vânzarea este inițiată în procedura insolvenței, ea se va face potrivit regulilor prevăzute de Legea nr. 85/2014. Trebuie observat că art. 78 alin. (1) din acest act normativ stabilește condiții pentru aplicarea unei astfel de proceduri mult mai restrictivă decât cele din procedura penală, cea mai importantă fiind aceea a existenței unei creanțe ce beneficiază de o cauză de preferință.

Când vânzarea bunurilor se face potrivit acestei proceduri, suma de bani se transferă în contul unic de insolvență prevăzut la art. 39 alin. (2) din Legea insolvenței, care nu poate fi indisponibilizat, iar ordinea de plată a creanțelor rămâne cea de drept comun (art. 159 și, dacă mai există sume de distribuit, art. 161 din Legea insolvenței), chiar dacă unele dintre bunurile înstrăinate formau și obiectul unui sechestru penal. Așa cum am arătat, în cazul în care sechestrul este aplicat pentru a garanta executarea măsurii confiscării, devin aplicabile dispozițiile art. 91 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, astfel încât (în această situație particulară, ca urmare a prevederilor legale exprese), măsura asiguratorie va urma bunul, iar nu suma obținută din vânzare.

III. Soluționarea acțiunii civile formulate în procesul penal împotriva persoanei juridice aflate în insolvență

Pe rolul instanțelor judecătorești există în ultima vreme numeroase situații în care acțiunea civilă se desfășoară împotriva unei persoane juridice în insolvență. Dacă lucrurile sunt clare cu privire la (ne)suspendarea unei astfel de acțiuni în temeiul Legii insolvenței (1), ele necesită o analiză mai detaliată atunci când este vorba despre acțiunea civilă împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență (2).

1. Considerații generale privind acțiunea civilă îndreptată împotriva unei persoane juridice aflate în insolvență

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, de la data deschiderii procedurii insolvenței se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului.

De la această regulă sunt exceptate, potrivit art. 75 alin. (1) lit. a) teza finală din Legea insolvenței, acțiunile civile din procesele penale. Ca urmare, acțiunea civilă în procesul penal este soluționată în condițiile dreptului comun, chiar și atunci când vizează o persoană juridică în insolvență. Până la soluționarea definitivă a acțiunii civile, creanța părții civile din procesul penal se înscrie sub condiție suspensivă prin depunerea unei cereri de recunoaștere, așa cum prevede art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014.

Soarta creanțelor sub condiție suspensivă pe parcursul desfășurării procedurii de insolvență, cu ocazia distribuirilor parțiale, este prevăzută la art. 165-166 din Legea nr. 85/2014. În conformitate cu aceste articole, pentru creanțele sub condiție suspensivă, sumele aferente se provizionează proporțional cu valoarea creanței, fiind păstrate la bancă, într-un cont special de depozit, până ce situaţia lor va fi lămurită. Potrivit art. 167 alin. (3) din Legea insolvenței, creanţele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiţie nu vor participa la ultima distribuire (sub rezerva dispozițiilor art. 174 alin. (2) din Legea insolvenței). Rezultă așadar că o astfel de creanță nu dobândește prioritate în executare doar pentru faptul că provine dintr-un proces penal, ceea ce înseamnă că, după cum am arătat deja, executarea silită se va face în temeiul dreptului comun.

Astfel, în cazul în care acțiunea civilă nu se finalizează până la închiderea procedurii insolvenței[24], creanțele eventual rezultate din procesul penal sunt acoperite din averea debitorului, dacă planul de reorganizare a reușit[25] sau din sumele obținute din acțiunea în atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor care au contribuit la aducerea persoanei juridice în stare de insolvență[26] (art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014).

2. Situația acțiunii civile îndreptate împotriva societăților de asigurare aflate în insolvență

O problemă întâlnită în practica judiciară este aceea a acțiunilor civile îndreptate împotriva societăților de asigurări în calitate de părți responsabile civilmente, ca urmare a unor accidente rutiere. Se pune problema dacă prevederile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014 privind exceptarea acțiunii civile în procesul penal de la suspendare în cazul insolvenței persoanei juridice sunt aplicabile și în cazul societăților de asigurări sau operează regula generală a suspendării.

În acest sens, se observă că normele speciale privind falimentul societăților de asigurare reasigurare sunt cuprinse în Capitolul IV din Titlul II (Procedura insolvenței) al Legii nr. 85/2014. Potrivit art. 242 din Legea nr. 85/2014, prevederile Capitolului I (deci și cele ale art. 102), se vor aplica în mod corespunzător în procedura falimentului societăților de asigurare-reasigurare, cu derogările prevăzute în Capitolul IV.

Însă, potrivit art. 262 alin. (4), normă specială din cuprinsul respectivului titlu, hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare-reasigurare debitoare. Creanțele pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul de faliment al tribunalului și se supun executării și înscrierii în tabelul creanțelor, potrivit legii.

Potrivit art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor de insolvență a societății de asigurare-reasigurare și imposibilitatea redresării, se naște dreptul creditorului de asigurare de a solicita plata sumelor de la Fondul de garantare[27]. Conform alin. (2) al aceluiași articol, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, Fondul de garantare este în drept să efectueze plățile din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii. Condițiile și procedura pentru efectuarea plăților de către Fondul de garantare a asiguraților sunt prevăzute de Capitolul III din Legea nr. 213/2015privind Fondul de garantare a asiguraților.

Din cele de mai sus rezultă, în opinia noastră, că acțiunea civilă formulată împotriva societății de asigurări în procesul penal se suspendă, potrivit regulii speciale în materie, în schimb creditorii având posibilitatea de a se adresa Fondului pentru despăgubiri. Nu este,  deci, corectă practica unor instanțe în sensul de a obliga direct, în procesul penal, Fondul de garantare la plata despăgubirilor, în locul societății de asigurări aflate în insolvență.

La o astfel de concluzie conduc și prevederile art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015, care instituie o procedură administrativă pentru solicitarea despăgubirilor de la Fond, în cazul falimentului societăților de asigurări. Aceasta nu presupune că Fondul preia automat obligațiile debitorului, societate de asigurări, ci că se constituie un dosar de daună, care este analizat în concret de Fond[28].

Mai mult decât atât, potrivit art. 166 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au obținut plata acestora de la Fond nu mai au dreptul de a obține printr-o altă procedură sumele de bani respective. Ca urmare, faptul că în acest caz acțiunile civile născute în procese penale nu au fost exceptate de la regula suspendării nu reprezintă o eroare a legiuitorului, ci o reglementare consecventă în raport cu normele anterior menționate.

IV. Concluzie

Am încercat, în cele ce preced, să analizăm o serie de probleme controversate privind concursul normelor de drept procesual penal și cele din procedura insolvenței și să propunem soluții pentru fiecare dintre acestea.

Astfel cum se poate observa, în bună parte și din cauza unor reglementări incomplete, necorelate, uneori chiar contradictorii, lucrurile nu sunt deloc simple, dezlegarea dată fiecărei chestiuni în parte depinzând de o multitudine de aspecte concrete.

În acest context, concluziile cu caracter general sunt dificil de formulat. Singura care se impune, în opinia noastră, este aceea potrivit căreia o analiză coroborată a reglementărilor în materie contrazice ideea – des vehiculată în ultima perioadă – unei priorități absolute, dincolo de prevederile legale exprese, în recuperarea creanțelor rezultate din procese penale.

Această concluzie este, credem, conformă principiului înscris în art. 44 alin. (2) teza I din Constituția României, potrivit căruia proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.

Or, inclusiv în cazul bunurilor confiscate, acestea devin parte din patrimoniul privat al statului, nu din domeniul public.

În acest sens trebuie înțelese și considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, nr. 8/2015, privind executarea silită de drept comun.

Dincolo de acestă concluzie, având în vedere și prevederile derogatorii ale Legii insolvenței, discuția rămâne deschisă, în sprijinul sau împotriva oricăreia dintre ideile exprimate putând să fie aduse noi argumente.

***

[1] ”Procedurile de insolvenţă, procedurile de lichidare voluntară, precum şi procedurile de prevenire a insolvenţei prevăzute de lege, inclusiv măsurile de supraveghere financiară ori de administrare specială, sunt conduse de practicieni în insolvenţă compatibili”.
[2] Potrivit art. 3 din această lege:
„(1) Procedurile prevăzute de prezenta lege se aplică profesioniştilor, astfel cum sunt definiţi la art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu excepţia celor care exercită profesii liberale, precum şi a celor cu privire la care se prevăd dispoziţii speciale în ceea ce priveşte regimul insolvenţei lor.
(2) Procedura prevăzută de prezenta lege se aplică şi regiilor autonome.
(3) Procedura prevăzută de prezenta lege nu este aplicabilă unităţilor şi instituţiilor de învăţământ preuniversitar, universitar şi entităţilor prevăzute la art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 324/2003, cu modificările şi completările ulterioare.”
[3] Dacă administratorul special nu este desemnat, persoana juridică este reprezentată de un curator special, în conformitate cu dispozițiile art. 53 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.
[4] A se vedea A. Jurma, Notă la sentinţa Tribunalului Bucureşti nr. 846 din 6 decembrie 2010, în C.J.
nr. 6/2011, p. 339.
[5] A se vedea A.-R. Trandafir, Comentariul art. 493 C. pr. pen., în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2016/2017 (în curs de publicare).
[6] A se vedea Trib. Buzău, Secţia penală, sentinţa nr. 123 din 14 iulie 2009, cu notă de A.R. Trandafir (Ilie), în C.J. nr. 6/2012, p. 357 şi urm..
[7] A se vedea Trib. Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 445 din 6 mai 2011, definitivă, în A.R. Trandafir (Ilie), Răspunderea penală a persoanei juridice. Jurisprudență rezumată și comentată, p. 331.
[8] A se vedea, de exemplu, Jud. Bacău, sentinţa penală nr. 984 din 8 iunie 2011, definitivă, nepublicată.
[9] A se vedea D.M. Costin, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 516. Această abordare a legiuitorului român a fost însă criticată de o altă parte a doctrinei, apreciindu-se că este discutabil în ce măsură reprezentarea intereselor persoanei juridice în procesul penal poate fi realizată mai bine de un practician în insolvenţă, specialist în lichidări şi reorganizări judiciare. A se vedea A. Jurma, Persoana juridică – subiect al răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 217.
[10] A se vedea, pentru aceste aspecte, A.R. Trandafir, Comentariul art. 491 C. proc. pen., în M. Udroiu, op.cit.
[11] Pentru opinia potrivit cu care poprirea este singura măsura asigurătorie ce se poate lua cu privire la (creanța privind) sumele de bani aflate în conturi sau cu care vor fi alimentate conturile, a se vedea M. Avram, A. Trandafir (Ilie), Concursul între poprirea asigurătorie înființată în materie civilă sau penală și poprirea executorie asupra conturilor bancare, în Curierul Judiciar nr. 5/2012, p. 278 și urm. Pentru o interpretare contrară, potrivit cu care în ceea ce privește (sumele de bani din) conturi poate fi instituit atât sechestru, cât și poprire, efectele fiind diferite (?!), a se vedea I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1741/2012, www.scj.ro.
[12] A se vedea, pentru aceste aspecte, I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, decizia nr. 8/2015; I. Gârbuleţ, Vânzarea la licitaţie publică a bunurilor imobile sechestrate în cadrul procesului penal, în R.R.E.S. nr. 1/2010; M. Avram, A.R. Ilie, loc. cit.; O. Popescu, C. Dobre, Concursul dintre executarea silită a ipotecii convenţionale înscrisă în cartea funciară şi sechestrul asigurător, publicat pe www.juridice.ro; T.C. Briciu, A.R. Trandafir (Ilie), Incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură civilă sau ale Codului de procedură fiscală în materia măsurilor asigurătorii luate în procesul penal. Concursul între măsurile asigurătorii luate în procesul penal şi titlurile executorii, în R.R.D.P. nr. 4/2014 și www.juridice.ro; A.R. Trandafir, Comentariul art. 249 C. pr. pen., în M. Udroiu, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2015; M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 692; R. Rizoiu, I se spunea „Buldozerul”: Despre concursul dintre sechestru şi ipotecă, R.R.D.P. nr. 2/2016.
[13] A se vedea, pentru aceste aspecte, A.R. Trandafir, Comentariul art. 494 C. proc. pen., în M. Udroiu, op.cit.
[14] Deși menținerea măsurii asigurătorii poate fi oportună, de exemplu, în situația în care persoana juridică iese din insolvență, o asemenea menținere nu este permisă în prezent de textul de lege, câtă vreme se vorbește de radiere de drept.
[15] Potrivit art. 2327 C. civ., cauzele de preferinţă sunt privilegiile, ipotecile şi gajul.
[16] Este vorba strict despre închiderea procedurii, iar nu despre imposibilitatea lichidării, care nu este aplicabilă în procedura insolvenței. A se vedea infra, nota de subsol nr. 26.
[17] Potrivit art. 175 alin. (2) din Legea insolvenței: „O procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă”.
[18] În același sens sunt și dispozițiile art. 260 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile.
[19] În acest sens, hotărârea de închidere a procedurii insolvenței ar trebui să prevadă că, în cazul ridicării sechestrului, suma de bani aferentă s-ar cuveni creditorilor (identificați în hotărâre), potrivit tabelului de creanțe, pentru ca aceștia să poată pune în executare această hotărâre.
[20] A se vedea, pentru critica acestei soluții, supra, II.2.A.
[21] A se vedea, pentru aceste aspecte, infra, III.1.
[22] Și în aceste ipoteze apar aceleași probleme ca cele discutate mai sus în cazul în care s-ar pune problema radierii persoanei juridice până la pronunțarea hotărârii prin care se menține măsura asigurătorie (cu toate că nu se mai poate vorbi de o executare silită desfășurată împotriva unei persoane).
[23] Dobânda la depozitele bancare este inferioară dobânzii legale și nu reprezintă o contraprestație suficientă.
[24] Pentru imposibilitatea suspendării procedurii de insolvență ca urmare a existenței unui proces penal împotriva persoanei juridice, a se vedea A. R. Trandafir, Despre inaplicabilitatea interdicției inițierii ori a suspendării dizolvării ori lichidării persoanei juridice în cadrul procedurii insolvenței. Și alte două motive de neconstituționalitate în materia măsurilor preventive aplicabile persoanelor juridice, www.juridice.ro.
[25] În contextul analizării sorții acțiunii civile îndreptate împotriva unei persoane juridice în insolvență, sunt relevante și dispozițiile art. 133 alin. (5) lit. D din Legea nr. 85/2014, potrivit cu care reorganizarea poate fi efectuată prin fuziune sau divizare, precum și cele ale art. 151 C. pen., care se referă la efectele comasării şi divizării. Soluţia de principiu pe care o oferă Codul penal constă în aceea că răspunderea penală se „transmite” persoanei nou-create, iar fundamentul noii abordări rezidă în efectele transformării persoanei juridice, care presupun transmiterea activului şi a pasivului patrimonial (pentru avantajele și dezavantajele acestei soluții, a se vedea A.R. Trandafir (Ilie), Aspecte de noutate privind răspunderea penală a persoanei juridice, Analele Universităţii din Bucureşti, Seria Drept – Supliment 2014). Art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014 completează acest text, prevăzând, într-o astfel de situație, și „transmiterea”  răspunderii civile către persoana nou creată.
[26] Dacă nu există astfel de sume, creanța părții civile din procesul penal va rămâne fără obiect.
[27] De asemenea, potrivit art. 22 din Legea nr. 53/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, „în cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţa a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare”.
[28] Totodată, potrivit art. 23 din Legea nr. 503/2004: „(1) În termen de 30 de zile de la data publicării deciziei de închidere a procedurii de redresare financiară, societatea de asigurare/reasigurare pentru care au fost constatate de către Autoritatea de Supraveghere Financiară indiciile existenţei stării de insolvenţa este obligată să predea Fondului de garantare evidenţa contractelor de asigurare în vigoare la data închiderii procedurii de redresare financiară, evidenţa completă a dosarelor de daună, precum şi evidenţele tehnico-operative şi contabile aferente acestor contracte şi dosare, în vederea publicării listei potenţialilor creditori de asigurări, beneficiari ai sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. Răspunderea pentru neîndeplinirea sau pentru îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei revine membrilor consiliului de administraţie/consiliului de supraveghere şi conducerii executive a societăţii de asigurare/reasigurare.
(2) În cadrul termenului prevăzut la alin. (1), Fondul de garantare desemnează o comisie specială, formată din proprii specialişti, cu următoarea componenţă:(…).
(3) După expirarea termenului prevăzut la alin. (1), Fondul de garantare ia toate măsurile necesare pentru publicarea listei creditorilor de asigurări ale căror creanţe au rezultat din evidenţele transmise de societatea de asigurare/reasigurare, potrivit alin. (1).”

Procuror Alexandra Mihaela Șinc
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, detașată ca formator la Institutul Național al Magistraturii

Avocat Andra-Roxana Trandafir
Asist. univ. dr., Prodecan, Facultatea de Drept, Universitatea din București

* Articolul urmează să apară în Curierul Judiciar nr. 1/2017. Mulțumim conducerii revistei pentru că a îngăduit publicarea sa, în această formă, pe JURIDICE.ro.

Citeşte mai mult despre Andra-Roxana TRANDAFIR, bun sechestrat, persoana juridica, practician in insolventa, procedura insolventei, proces penal, reprezentare! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.