Grupa I-II de muncă – fără plata CAS
12 decembrie 2016 | Mihai PAȘCA
Mihai Pașca
Legat de obligativitatea corectei, dar şi a justei interpretări, valorificări, reţineri, dar şi aplicabilitatea legislaţiei şi normelor procedurale, nu numai în această materie a conflictelor de muncă şi asigurări sociale, de către toţi cei care prin munca lor, realizează actul de justiţie, vă supun atenţiei dumneavoastră aceste consideraţiuni: ,,Următoarele sunt lucrurile care te fac un judecător bun, sau un bun interpret al legii …
Lucrurile care te fac un judecător bun sau un bun interpret al legii sunt, în primul rând, o înţelegere corectă a legii principale a naturii: numită echitate; care, depinzând nu de citirea scrierilor, ci de bunătatea raţiunii naturale proprii unui om şi de meditaţie, se presupune a fi în cei care au avut cel mai mult timp liber şi astfel cea mai mare înclinaţie de a medita. În al doilea rând, dispreţul bogăţiilor şi a inutilelor avansări în rang. În al treilea rând, să fie în măsură, în judecată, de a se disocia de toată frica, furia, ura, iubirea şi compasiunea. În al patrulea rând, şi în cele din urmă, răbdarea de a asculta; o atenţie diligentă atunci când ascultă; şi memorie pentru a reţine, înţelege şi aplica prin raportare la ceea ce a auzit” (Thomas Hobbes – Leviathan, Wordsworth Edition, 2014, la p. 216 – prima dată publicat în 1651)
Astfel, securitatea juridică, fiabilitatea dreptului, predictibilitatea normelor juridice şi stabilitatea legislativă, lipsa interpretărilor abuzive şi ajuridice, dar şi practica unitară pot şi trebuie să determine deplina încredere şi convingeri favorabile şi extrem de pozitive ale justiţiabililor în oamenii şi practicienii din sistemul jurisdicţional, dar sub condiţia ca actul de justiţie să fie spus şi realizat prin hotărâri judecătoreşti deplin temeinice şi legale, iar justiţia să facă justiţie, în caz contrar ne regăsim în situaţia extrem de regretabilă şi corespondentă exclusiv unei retorici publice deloc persuasive, sub imperiul voinţelor şi al unor intenţii declarative, cu invocarea repetativă de principii şi aprecieri deloc aplicate cerinţelor şi realităţilor concrete şi practice şi evident fără ca aceste ultime uzanţe să fie în folosul şi beneficiul actului de justiţie.
În mod neechivoc, pentru ca dreptul si pretenţia persoanei/lor care au deplin interes şi legitimitate procesuală activă în cadrul unei acţiuni în constatarea condiţiilor de muncă, respectiv a grupei de muncă solicitată, să nu devină doar o cerere apreciată limitativ şi evident redusă la nullum jus, ceea ce ar reprezenta şi constitui o îngrădire regretabilă, dar şi o limitare evident neprocedurală, injustă şi nelegitimă a exercitării, respectiv acordării şi, implicit, a recunoaşterii acestora, trebuie şi se impune a se proceda la sancţionarea şi desfiinţarea posibilei atitudini omisiv-culpabile şi pasive a fostului angajator.
De altfel, se impune a fi reţinută inclusiv aprecierea conform căreia îndeplinirea cerinţei de îmbunătăţire reală şi substanţială a actului de justiţie poate şi trebuie a fi asigurată având în vedere şi impunându-se valorificarea tuturor normelor şi dispoziţiile imperative în materia raporturilor juridice obligaţionale, inclusiv de ordin strict procedural, incidente şi aplicabile în soluţionarea acţiunilor civile în constatare, cereri introductive deduse judecăţii şi aprecierii judecătoreşti, în condiţii evidente, vădite și necesare de legalitate, egalitate și de tratament juridic.
Numai în aceste condiţii, toate părţile litigante vor a avea beneficiul şi satisfacţia justei interpretări, dar și aplicări a normelor de drept, implicit prin pronunţarea unor soluţii juridice juste şi deplin întemeiate, circumscrise obligatoriu inclusiv cerinţei de practică unitară, care trebuie instituită şi determinată efectiv de către toate instanţele de judecată iniţial investite cu soluţionarea fondului cauzelor civile în compunerea cărora intră asistenţii judiciari alături de judecători, dar şi de către secţiile specializate din cadrul curţilor de apel .
Argumentând în continuare în aceeaşi notă mai sus evidenţiată, arăt faptul că, pentru ca un drept material și/sau subiectiv prevăzut expres în normele de drept aplicabile să nu devină numai o obligaţie lipsită de conţinut şi consecinţe, trebuie să se dispună recunoaşterea şi consacrarea expresă a acestuia, aceasta conform şi dispoziţiilor cuprinse în Directiva CE 200/750/2000, art. 7, art. 19 pct. 13 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice ratificat prin Decretul 212/1974[1], art. 4 şi urm. din Carta Socială Europeană revizuită şi ratificată prin Legea nr. 74/1999[2], dar şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor[3], aceasta conform şi art. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi economice, şi art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, respectiv art.1 alin. (1) din Primul Protocol Adiţional la această Convenţie.
Trebuie avute în vedere inclusiv dispoziţiile evidenţiate în Directiva CE 45/22.09.1994[4], pct. 12 din Carta Comunitară a Drepturilor Sociale document adoptat de către Consiliul European la 9 decembrie 1989, prin care sunt fixate o serie de exigente minimale în planul dimensiunii sociale a Pieţei Interne comunitare[5], Strategia comunitară privind sănătatea în muncă pentru perioada 2007-2012, Rezoluţia CE 92/18.07.1997, art. 118 B din Tratatul de instituire a CE, Directiva CE 14/2002[6], Decizia CE 500/1998 [7], Directiva CE 88/2003[8] .
Conform art. 6 din Legea nr. 19/2000, în prezent abrogată de art. 196 din Legea nr. 263/2010 la data de 1 ianuarie 2011[9], în scopul realizării şi constituirii drepturilor de asigurări sociale, numai angajatorul avea obligaţia expresă de a depune lunar la casa de pensii teritorială declaraţii lunare privind evidenţa nominală a lucrătorilor asiguraţi, precum şi realizarea obligaţiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale, care trebuie să conţină reflectarea prin menţionare completă a condiţiilor de muncă în care îşi desfăşurau activitatea salariaţii.
De altfel, potrivit inclusiv art. 18 alin. (2) din Legea nr. 19/2000[10], contribuţiile de asigurări sociale erau diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă existente, declarate şi certificate, iar plata acestora constituia o obligaţie ce revenea exclusiv angajatorului, iar statul, prin prepuşii săi, trebuia să monitorizeze, conform obligaţiilor şi prerogativelor legale atribuite în mod exclusiv în sarcina acestora, realizarea de către angajatori inclusiv a obligaţiilor de virare efectivă a sumelor datorate cu titlu contribuţie lunară procentuală, aceasta şi pentru valorificarea corectă a stagiului de cotizare realizat de către titularii dreptului la venit de înlocuire datorat cu titlu pensie lunară, şi, evident, pentru realizarea cerinţei de realizare a principiului de contributivitate corespondent condiţiilor de muncă şi a încadrării locurilor de muncă în grupe de muncă.
Potrivit art. 40 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 53/2003 modificată [11], angajatorului îi revin şi următoarele obligaţii: ,,să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate in sarcina sa, precum si sa retina si sa vireze contribuţiile si impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii„, obligaţie prevăzută neechivoc şi în cuprinsul art. 149 din Codul muncii anterior – Legea nr. 10/1972, astfel că, potrivit art. 18 din Legea nr. 19/2000, în vigoare începând cu 01.04.2001, în sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale sunt contribuabili atât asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale, cât şi entităţile juridice angajatoare, cotele de contribuţii de asigurări sociale fiind stabilite în mod diferenţiat şi corespondent, dar şi în funcţie de condiţiile de muncă normale, deosebite sau speciale, în acelaşi timp fiind stabilite şi aprobate anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Este cert faptul că, pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, O.U.G. nr. 2/01.02.1999 a modificat art. 1 din Decretul nr. 389/1972 [12], în sensul stabilirii certe pentru angajatori a contribuţiei procentuale lunare pentru asigurările sociale de stat în mod diferenţiat.
În cuprinsul Decretului-lege nr. 389/11.10.1972 intrat în vigoare şi aplicabil de la data de 18.10.1972 şi abrogat prin art. 198 din Legea nr. 19/2000 la data de 1.04.2001, se dispunea neechivoc la art. 5 faptul că: ,,nedepunerea contribuţiei la termenele prevăzute la art. 3 atrage majorarea sumelor datorate, potrivit dispoziţiilor legale ce se aplică veniturilor statului din impozite şi taxe”.
În prezent, potrivit art. 41-43 din Legea nr. 263/2010 actualizată, se dispune: art.41 alin. (1) ,,activitatea privind administrarea creanţelor provenind din contribuţii de asigurări sociale, datorate de persoanele fizice sau juridice care au calitate de angajator sau de entităţile asimilate angajatorilor, precum si constatarea şi sancţionarea contravenţiilor se realizează de ANAF si unităţile subordonate acesteia, în baza prevederilor Codului de procedură fiscală.
La alin. (2) se prevede că ANAF şi unităţile sale subordonate, CNPP și casele de pensii sectoriale colaborează şi fac schimb de informaţii privind colectarea și, respectiv, declararea contribuţiilor de asigurări sociale.
La art. 42 se prevede că: Pentru persoanele prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. IV si alin. (2), activitatea de colectare a contribuţiilor se realizează de CNPP, prin casele teritoriale de pensii, si de casele de pensii sectoriale, după caz.
La art. 43 se dispune că, în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuţiilor datorate bugetului asigurărilor sociale de stat de persoanele prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. IV și alin. (2), casele teritoriale de pensii procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite, conform dispoziţiilor legale privind executarea creanţelor bugetare”.
Astfel, nedepunerea respectiv nevirarea efectivă a contribuţiei datorate fondului asigurărilor sociale de stat, în mod cert nu afecta şi nici nu poate afecta stabilirea, deschiderea şi/sau plata drepturilor de asigurări sociale cuvenite lucrătorilor asiguraţi prin efectul legii, cu atât mai mult nu poate fi reconsiderată practica în materie, privind deplina admisibilitate a acţiunilor în constatarea grupelor de muncă.
Trebuie avut în vedere inclusiv faptul că prin Legea nr. 19/17.03.2000 actualizată, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale – abrogată de art. 196 din Legea nr. 263/2010 la data de 1 ianuarie 2011, a dispus astfel: art. 21 alin. (1) ,,contribuţia de asigurări sociale se datorează din momentul încadrării în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (1).
(2) Contribuţia individuală de asigurări sociale se datorează de asiguraţii prevăzuţi la art. 5 alin. (1) pct. I si II, iar cota contribuţiei individuale de asigurări sociale se stabileşte prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
(3) Contribuţia de asigurări sociale datorată de angajatori reprezintă diferenţa dintre nivelul cotelor de contribuţii de asigurări sociale stabilite diferenţiat, în funcţie de condiţiile de muncă, prin legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat, şi nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.
(4) Asiguraţii prevăzuţi la art. 5 alin. (1) pct. IV si V si alin. (2) datorează integral cota de contribuţie de asigurări sociale corespunzătoare condiţiilor de muncă în care îşi desfăşoară activitatea.
Art. 22 alin. (1) – Calculul şi plata contribuţiei de asigurări sociale datorate de asiguraţii prevăzuţi la art. 5 alin. (1) pct. I si II si de angajatorii acestora se fac lunar de câtre angajatori.
Art. 28 alin.(1) – Contribuţia individuală de asigurări sociale datorată de asiguraţii prevăzuţi la art. 5 alin. (1) pct. I şi II se reţine integral din veniturile care constituie, conform art. 23 alin. (1), bază de calcul şi/sau, după caz, din cuantumul indemnizaţiei de asigurări sociale de sănătate.
(2) Angajatorul calculează şi virează lunar, la casa teritorială de pensii în raza căreia se află sediul acestuia, contribuţia de asigurări sociale pe care o datorează bugetului asigurărilor sociale de stat împreună cu contribuţiile individuale reţinute de la asiguraţi.
Art. 31 alin.(6) – Nereţinerea si nevărsarea de către angajatori a contribuţiei individuale de asigurări sociale, prevăzuta la art. 21 alin. (2) si la art. 22 alin. (1), constituie stopaj la sursa si generează plata unor penalităţi, potrivit reglementarilor legale in vigoare.
Art. 32 – În cazul lichidării administrative sau al falimentului angajatorului, sumele datorate de acesta bugetului asigurărilor sociale de stat vor fi recuperate conform procedurii prevăzute de lege”.
H.G. nr. 257/20.03.2011, pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice [13], se dispune astfel: -art. 31 alin.(1)- „în situaţia persoanelor prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I, II, III şi V din lege, constituie stagiu de cotizare în sistemul public de pensii perioadele pentru care s-au datorat contribuţii de asigurări sociale.
Art. 33 – perioada pentru care se datorează contribuţie de asigurări sociale în sistemul public de pensii se înregistrează în zile lucrate dintre cele lucrătoare, corespunzătoare condiţiilor de muncă în care asiguratul îşi desfăşoară activitatea, sau, după caz, în zile lucrătoare din numărul zilelor calendaristice, în cazul perioadelor de concedii medicale”.
În prezent, Legea nr. 263/16.12.2010 (*actualizată*) privind sistemul unitar de pensii publice, dispune astfel:
Art. 16 – Constituie stagiu de cotizare în sistemul public de pensii:
Art. 31 alin. (1) -,,contribuţia de asigurări sociale se datorează din momentul încadrării în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) sau de la data încheierii contractului de asigurare socială.
(2) Contribuţia individuală de asigurări sociale se datorează de asiguraţii prevăzuţi la art. 6 alin. (1) pct. I şi II.
(3) Asiguraţii prevăzuţi la art. 6 alin. (1) pct. IV şi alin. (2) datorează integral cota de contribuţie de asigurări sociale corespunzătoare condiţiilor normale de muncă, stabilită prin lege”.
Este evident faptul că atât Legea nr. 19/2000, în prezent abrogată, cât şi Legea nr. 263/2010, dar şi normele de aplicare, respectiv H.G. nr. 257/2011 actualizată şi Ordinul nr. 340 din 4 mai 2001 (*actualizat*) pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările si completările ulterioare, intrat în vigoare la 10 mai 2001 şi abrogat de art. 2 din H.G. nr. 257/2011 la data de 28 martie 2011, utilizează în mod evident şi fără echivoc sintagma legislativă extrem de clară, evidentă şi dispozitivă a datorării sumelor cu titlu contribuţii băneşti procentuale şi corespondente grupei şi condiţiilor de muncă, iar, în situaţia nevirării acestor obligaţii datorate, se aplică – şi trebuia să se procedeze în consecinţă – sancţiuni pecuniare de către instituţiile competente şi interesate şi nicidecum înlăturarea prin respingere, nerecunoaştere şi nevalorificare a stagiului de cotizare, a vechimii în muncă realizate şi dovedite cu scripte de către angajaţi/foşti angajaţi, în condiţii de muncă care determină şi/sau justifică acordarea grupei de muncă s-au a condiţiilor deosebite şi/sau speciale de muncă.
În ceea ce priveşte reglementarea expresă a sintagmei contribuţii datorate, trebuie amintit că şi în prezent, potrivit art. 31 şi urm. din Legea nr. 263/2010 actualizată, se uzitează reglementativ caracterul, precum şi definirea acestei obligaţii, în sensul că: art. 31 alin. (1) ,,contribuţia de asigurări sociale se datorează din momentul încadrării în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) sau de la data încheierii contractului de asigurare socială.
(2) Contribuţia individuală de asigurări sociale se datorează de asiguraţii prevăzuţi la art. 6 alin. (1) pct. I şi II.
(3) Asiguraţii prevăzuţi la art. 6 alin. (1) pct. IV şi alin. (2) datorează integral cota de contribuţie de asigurări sociale corespunzătoare condiţiilor normale de muncă, stabilită prin lege.
(7) Asiguraţii prevăzuţi la art. 6 alin. (1) pct. VI datorează contribuţia de asigurări sociale la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.
(8) Nu datorează contribuţia individuală de asigurări sociale persoanele prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. VI lit. a) pentru veniturile realizate din această calitate în mod ocazional, atunci când pe lângă acestea realizează şi venituri de natură salarială.
(10) Contribuţia de asigurări sociale datorată de contribuabilii prevăzuţi la art. 27 alin. (1) nu se impozitează.
Art. 32
(1) Calculul şi plata contribuţiei de asigurări sociale datorată de către asiguraţii prevăzuţi la art. 6 alin. (1) pct. I şi II, respectiv de către angajatorii acestora se fac lunar de către angajatori.
(3) Plata contribuţiei de asigurări sociale datorate de asiguraţii prevăzuţi la art. 6 alin. (1) pct. IV şi alin. (2) se face lunar de către aceştia sau, în numele lor, de către orice altă persoană, în contul casei teritoriale de pensii la care sunt asiguraţi.
Art. 34
Baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale datorate, de angajator este prevăzută în Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel:
– nu se poate reţine inadmisibilitatea cererilor introductive având ca obiect constatarea grupelor de muncă pentru perioade anterioare datei de 1.04.2001, motivat de faptul că nu s-au calculat şi nu s-ar fi plătit de către angajator/fostul angajator contribuţiile fiscale evident datorate, în condiţiile în care este cert faptul că acest petit este formulat şi dedus judecăţii după data menţionată anterior, cu reţinerea astfel inclusiv a datei manifestării interesului procesual, iar plata obligaţiilor corespondente nu putea fi realizată exclusiv de către fostul angajator pentru condiţii de muncă neacordate voluntar sau pe cale judecătorească, neexistând astfel obligaţia logică şi rezonabilă, nici de datorare şi nici de virare a acestor sume în favoarea bugetului asigurărilor sociale, trebuind a fi plătite numai contribuţii datorate, or, foştii angajatori, neacordând grupe de muncă celor care din acest motiv sau adresat instanţelor de judecată, nu puteau fi obligaţi la plata contribuţiilor şi nici nu aveau interesul foştii salariaţi să solicite eventual efectuarea de plăţi cu acest titlu contributiv.
În acelaşi timp, trebuie reţinut faptul că atitudinea angajatorului/fostului angajator, datorită felului muncii prestate şi a locului efectiv de muncă avut, respectiv a condiţiilor grele, vătămătoare şi periculoase, uneori şi în mod regretabil şi injust neexistând corespondenţa justă, reală şi corectă între locul de muncă faptic şi cel evidenţiat scriptic, a fost de natură să determine şi să formeze lucrătorului convingerea fermă şi neechivocă că va beneficia de toate drepturile aferente şi corespondente activităţii profesionale, inclusiv în ceea ce priveşte grupa de muncă, datorită realizării corespunzătoare a obligaţiilor corelative şi atribuite şi căzute în sarcina profesional-contractuală a acestuia, astfel că instanţele de judecată, în urma administrării şi aprecierii juste a întregii probaţiuni administrate în astfel de cereri de chemare în judecată, urmând a da satisfacţie în sensul reţinerii dispozitive a deplinei admisibilităţi a cererilor de constatare a grupelor de muncă, trebuind a fi evidenţiată justiţia şi nu injustiţia în hotărârile judecătoreşti pronunţate de către Tribunale-instanţe de fond şi Curţile de Apel-instanţe de apel.
Trebuie remarcat şi precizat faptul că, întrucât actele normative care reglementează încadrarea în fostele grupe I şi II de muncă au fost abrogate la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, respectiv la data de 01.04.2001, astfel că în mod cert numai după această dată nu mai există norme de drept şi prevederi legale, pentru eventuala apreciere prin stabilire şi clasificare a locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale în grupe de muncă, dar în mod cert şi evident manifestarea interesului procesual cu acest obiect privind constatarea şi acordarea grupelor de muncă, inclusiv în privinţa cererilor de recalculare şi/sau revizuire pensii lunare, poate fi manifestată şi după această dată, în condiţiile în care aceste acţiuni civile în constatare sunt imprescriptibile, neavând termen de decădere şi/sau de sancţionare a pasivităţii prin invocarea de către partea interesată a excepţiei tardivităţii dreptului la acţiune.
În M. Of. partea I, nr. 862/28 octombrie 2016 a fost publicată Decizia nr. 13/2016 privind examinarea sesizărilor formulate de Curtea de Apel Craiova–Secţia I civilă în dosarele nr. 13.307/63/2014 şi 10.630/63/2014 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile [14], iar ÎCCJ, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat în sensul că ,,în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 din Codul civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă, conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990[15], intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile”.
Mai mult, potrivit art. 15 din H.G. nr. 261/2001, locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale încadrate în grupa I şi a II-a [16], până la intrarea în vigoare a acestui act normativ, sunt apreciate şi considerate activităţi desfăşurate în condiţii deosebite, însă art. 16 impune şi obligă la reconsiderarea prin reevaluare şi implicit la o reapreciere efectivă şi justă a acestora ,,în vederea încadrării locurilor de muncă în condiţii deosebite, respectând dispoziţiile prezentei hotărâri”.
Potrivit prevederilor alin. (2) al pct. 15 din ordinul anterior menţionat, unităţile angajatoare aveau obligaţia legală şi exclusivă să analizeze, să concluzioneze şi să precizeze, în termen de 3o de zile de la data aprobării ordinului, pe baza documentelor verificabile şi existente în posesiunea acestora, situaţia încadrării persoanelor în grupa I şi II de muncă, începând evident cu data de 18.03.1969. Conform prevederilor pct. 8 din acelaşi ordin ,,perioada de timp în care o persoană a avut sarcina să lucreze integral sau o parte din programul de muncă în astfel de locuri se stabileşte de către conducerea unităţii sau prin prevederile legale ce reglementau atribuţiile de serviciu ce reveneau fiecărei persoane în raport cu funcţia îndeplinită”.
Trebuie avute în vedere şi valorificate inclusiv următoarele considerente de fapt, dar şi norme de drept:
Activitatea de judecată a instanţei presupune aplicarea cu prioritate a principiilor de bază ale procesului civil, între care se află şi acela al asigurării dreptului la un proces echitabil, potrivit şi art. 6 din Legea nr. 134/2010 modificată[17].
În mod constant şi unitar în practica CEDO se reţine că, Convenţia nu-şi propune să garanteze drepturi teoretice sau provizorii, ci drepturi concrete şi efective, iar dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă toate cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat, fiind astfel impusă tuturor instanţelor de judecată o astfel de conduită.
Art. 6 din CEDO impune instanţelor de judecată, atât celor iniţial investite, cât şi în căile de atac, obligaţia de a proceda la o examinare efectiv şi reală a motivelor, argumentelor şi cererilor părţilor litigante, iar rolul activ al completelor/completurilor intră şi este supus acestor exigenţe şi cerinţe, situaţie în care se verifică compatibilitatea Convenţiei cu respectarea acestor drepturi pentru buna administrare a justiţiei cu consecinţa evidenţierii prin valorificare inclusiv a principiului securităţii juridice.
Conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. – Legea nr. 134/2010 modificată, judecătorii, membrii completelor de judecată -asistenţi judiciari şi judecători, hotărăsc şi dispun exclusiv numai asupra obiectului dedus judecăţii prin cererea introductivă, cu reţinerea incidenţei inclusiv a prevederilor art. 5-7, art. 125, art. 192 şi urm. din aceste norme procedurale.
Astfel, o eventuală cerere privind plata obligaţiilor corespondente grupei de muncă încă nerecunoscută şi nedispusă voluntar sau pe cale judecătorească ar putea fi apreciată ca fiind atât lipsită de interes, cât şi prematură, inclusiv supusă normelor sancţionatorii prescriptibile corespondente perioadei neplăţii obligaţiilor fiscal-contributive, în condiţiile în care fostul salariat/ă nu are stabilită şi nici acordată grupa de muncă, ori plata acestor sume este circumscrisă stabilirii, respectiv acordării anterioare şi iniţiale şi/sau simultane a grupei de muncă, iar neplata acestor contribuţii nu-i poată fi imputabilă fostului lucrător, ci în mod exclusiv fostei entităţi juridice angajatoare şi sub acest aspect nu poate fi lipsit fostul salariat/ă de beneficiul valorificării traseului profesional sub aspectul recunoaşterii grupei de muncă.
În ceea ce priveşte eventuala lipsă de interes privind solicitarea fostului lucrător de obligare a angajatorului la plata retroactivă a diferenţei de C.A.S. pentru grupa de muncă corespondentă şi aferentă perioadei anterioare datei de 01.04.2001, întrucât legislaţia în materie anterioară datei de 01.04.2001 nu condiţiona încadrarea în grupa de muncă superioară de plata la zi a contribuţiei de asigurări sociale corespunzătoare grupei respective, nu poate şi nu trebuie a fi reţinută eventuala inadmisibilitate a cererii în constatarea grupei de muncă, în condiţiile în care aspectul obligatoriu, dar şi sancţionabil privind neîndeplinirea eventualelor obligaţii de plată, neputând a fi imputabile fostului salariat reclamant/e şi nici nu trebuie să determine inadmisibilitatea cererii acestuia.
În raport şi de aceste considerente, precum și de dispoziţiile art. 6 din CEDO ce garantează liberul acces la justiţie trebuie să se aprecieze că nu se poate vorbi despre o eventuală inadmisibilitate a capătului de cerere privind constatarea grupei de muncă. Dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul Muncii nu sunt aplicabile în astfel de cauze civile, întrucât reclamantul/a nu solicită certificarea, atestarea raporturilor de muncă, a calităţii de salariat, ci în mod evident constatarea faptului că activitatea pe care a desfăşurat-o şi munca prestată în perioada în care a avut raporturi juridice obligaţionale de muncă, în favoarea şi sub autoritatea entităţii juridice angajatoare, se încadrează în grupă de muncă.
De asemenea, nu pot fi primite nici posibile susţineri conform cărora încadrarea în grupa de muncă devine efectivă numai dacă este plătită la zi contribuţia de asigurări sociale corespunzătoare şi corespondente, trebuind a se dispune în consecinţă.
Se impune a fi reţinut, valorificat şi evidenţiat faptul cert că Legea nr. 49/1992, abrogată prin art. 198 din Legea nr. 19/2000 [18], nu condiţiona încadrarea în grupa de muncă de plata la zi a contribuţiei de asigurări sociale corespunzătoare, în procent diferenţiat asupra câştigului brut realizat de către salariaţii încadraţi în grupe de muncă.
Mai mult, aşa după cum s-a reţinut anterior, art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 389/1972, modificat şi completat prin Legea nr. 49/1992 şi O.U.G. nr. 2/1999, prevedea în mod expres că nedepunerea contribuţiei pentru asigurările sociale de stat nu afectează stabilirea şi nici plata drepturilor de asigurări sociale cuvenite celor asiguraţi, iar realizarea obligaţiilor de plată procentuală cu titlu CAS pentru perioada amintită era reglementată de norma de drept arătată, prin care unităţile angajatoare erau obligate prin efectul normelor de drept incidente şi evidenţiate inclusiv în prezentul script, să achite şi să vireze efectiv un procent de 15% din total fond de salarii, din câştigul brut realizat efectiv.
Prin forţa evidentă a realităţii reglementative, se impune concluzia certă a faptului că numai odată cu apariţia Legii nr. 49/1992 se stabileşte plata procentuală diferenţiată a CAS pentru grupele de muncă.
În aceste condiţii, este imperios şi obligatorie aprecierea, interpretarea și aplicabilitatea justă a normelor legale incidente, în caz contrar devenind superfluă obligativitatea dispozitivă a acestora, în condiţiile în care inclusiv prin Ordinul nr. 100/09.04.1990, care a fost completat Ordinul nr. 50/1990 şi abrogat expres conform prevederilor Legii nr. 19/2000 intrată în vigoare la data de 1.04.2001, iar prin Ordinul nr. 125/05.05.1990, au fost precizate limitativ şi expres locurile de muncă, activităţile, dar și categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I si a II-a de muncă în vederea pensionarii, pentru perioada lucrată după 1 martie 1990. La pct. 5 din Ordinul nr. 50/1990 modificat, se prevede expres că existenţa condiţiilor deosebite la locurile de muncă cu noxe trebuie să rezulte din determinarea acestora de către organele Ministerului Sănătăţii sau laboratoarele proprii de specialitate ale unităţilor, cu consecinţa evidenţierii în certificatele şi buletinele de determinare noxe.
Aceste determinări şi constatări trebuiau confirmate şi asumate prin certificare neechivocă de către inspectorii teritoriali pentru protecţia muncii care, la data efectuării expertizării locurilor de muncă, puteau constata eventual dacă s-au aplicat masuri de normalizare a condiţiilor de muncă, cu referiri concrete inclusiv la instalaţiile, dotările şi tehnologiile de protecţie a muncii, acestea trebuind să funcţioneze normal.
De regulă în practică, prin cererile introductive reclamantul/a nu solicită să fie nominalizat/ă în grupa de muncă, iar ceea ce se cere soluţionat în mod exclusiv şi efectiv de către tribunal ca instanţă de fond şi de către curtea de apel ca instanţă competentă în soluţionarea căii de atac a apelului este dacă salariatul/a a desfăşurat sau nu activităţile prevăzute în anexa corespondentă din normele de drept şi/sau convenţionale aplicabile. Acest act normativ, respectiv Ordinul nr. 50/1990 republicat și-a justificat utilitatea şi necesitatea practică, salarială şi socială, aşa cum rezultă chiar din titulatură acestuia, edictarea fiind făcută tocmai pentru înlăturarea unor inechităţi în salarizarea personalului, fiind evidenţiate, dar şi precizate locurile de muncă, activităţile şi categoriile de personal care lucrează în condiţii deosebite.
Or, instanţele de judecată, membrii acestor complete/completuri – asistenţi judiciari şi judecători – sunt obligaţi ca, în aplicarea şi interpretarea logică şi teleologică a legii, să se pronunţe asupra activităţii desfăşurate de salariat/ă, deoarece însăşi legea prin modul cum a fost gândită, asumată de către iniţiator, edictată de către legiuitor şi implicit promulgată, se referă şi la activităţi, nu numai la locuri de muncă şi categorii de personal.
Nu poate fi limitat, restrâns şi nici îngrădit accesul la justiţie al fostului salariat/ă datorită atitudinii evident culpabile şi omisive a fostului angajator, acest drept procedural fiind consacrat şi apreciat ca fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din Convenţie, cât si prin art. 21 din Constituţia României, prin art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum și prin art. 14 pct. 1 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile si politice.
Atunci când este cazul, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanţele naţionale, în activitatea lor de judecată; aceasta se desprinde din practica judiciară, care este obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, respectiv a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene – CJUE, care a statuat că: ,,judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional”.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a cărei aplicabilitate este prioritară şi obligatorie pentru instanţele judecătoreşti naţionale, garantează în art. 8 că „orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor juridice naţionale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin Constituţie sau lege. Aceasta este şi practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a extins sfera de protecţie şi asupra drepturilor sociale, în aplicarea art. 6 alin. (1) şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (CEDO, decizia din 30 septembrie 2003, Koua-Poirrez contra Franţei şi decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României).
Inclusiv prin decizia de speţă nr. 258 pronunţată la data de 20.09.2004 de către ÎCCJ, completul de 9 judecători, s-a reţinut că: ,,ordinului comun nr. 50/1990 i sau adus mai multe modificări, făcând corp comun cu acest act normativ, potrivit cărora a devenit aplicabil şi altor categorii de activităţi şi funcţii.
Ori, acestei reglementări unice, cu efect global, astfel cum a fost dată prin succesivele modificări şi precizări aduse ordinului în discuţie, nu i se poate restrânge aplicarea numai la activităţile şi funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului, în lipsa unei dispoziţii exprese a însuşi organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior. O atare interpretare se impune cu atât mai mult cu cât forma dobândită de ordinul respectiv prin completările şi modificările ulterioare a fost menită să elimine inconsecventele şi inechităţile existente. De aceea, a accepta restrângerea sferei de aplicare a ordinului şi a crea categorii distincte de beneficiari, în raport cu situaţia pe care aceştia o aveau atunci când i sau adus modificări sau completări, ar însemna să se creeze discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit tratarea egală şi nediferenţiată a tuturor celor care au activat în condiţii similare de muncă, indiferent de perioada în care au lucrat”.
Se mai reţine prin această ultimă decizie că ,,prin nota nr. 1974 din 26 august 1999 a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, invocată în sprijinul recursului declarat de pârâtă, s-a prevăzut că beneficiază de dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale nr. 87 din 26 iulie 1999 doar „persoanele care, la data de 1 februarie 1990 (inclusiv) aveau calitatea de pensionari şi care şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă, care, potrivit reglementărilor existente până în anul 1990, erau prevăzute sã fie încadrate în grupele I sau II de muncă, menţionându-se că aceste precizări se regăsesc în Ordinul nr. 50, în forma iniţială, publicat în M. Of. nr. 38/20 martie 1990 (dosarul nr. 561/2001 al instanţei de recurs)”.
Astfel, în această notă nr. 1974/1999 a M.M.P.S. emisă în urma apariţiei Deciziei nr. 87/1999, pronunţată de către Curtea Constituţională şi publicată în M.Of. nr. 352/26.07.1999[19], se prevede că persoanele care la data de 1.02.1990 aveau calitatea de pensionari şi şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă care, potrivit reglementărilor existente până în anul 1990, erau prevăzute să fie încadrate în grupele I şi II de muncă (Ordinul nr. 50/90 în forma iniţială), beneficiază de drepturile conferite de încadrarea în grupa superioară de muncă, nefiind evidenţiată sau condiţionată valorificarea acestui stagiu de plata obligaţiilor corespondente care trebuia realizată de către angajator.
Trebuie avut în vedere că, potrivit art. 16 din Constituţie ,,cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, iar în alin. (1) ,,dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”.
În cuprinsul art. 14 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului se arată că ,,exercitarea drepturilor si libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare sau orice altă situaţie, inclusiv al evoluţiei profesionale”.
Pentru aceste motive şi pentru desfiinţarea oricăror atitudini de discriminare negativă şi de evidentă şi regretabilă excludere, conform şi jurisprudenţei Curţii, unde se arată şi se reţine că discriminare înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, persoane aflate în situaţii analoage, trebuie instituită şi consacrată de către instanţele de judecată, practică unitară în această materie. Prin uzanţa concluziei motivate în sensul că fără justificare obiectivă şi rezonabilă, trebuie să se înţeleagă că distincţia în discuţie nu urmăreşte un scop legitim sau nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, definiţie cuprinsă în cauzele D.H. şi alţii v. Republica Cehă, Andrejeva v. Letonia).
De altfel, în art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană se stipulează că „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare, astfel că nimeni nu va putea fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate la paragraful 1, existând o diferenţiere discriminatorie în sensul art. 14, dacă lipseşte justificarea obiectivă şi rezonabilă, cu alte cuvinte, dacă lipseşte „un scop legitim” sau ,,dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit”.
Ceea ce se cere instanţelor de judecată prin acţiunile introductive – cereri în constatarea grupelor de muncă – este tocmai a se constata şi dispune stabilirea şi acordarea unui drept cuvenit, pentru că, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În baza acestui text şi văzând şi dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţia României potrivit cărora ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, precum şi dispoziţiile art. 148 alin. (4) care stabileşte şi în sarcina autorităţii judecătoreşti obligaţia de a aduce la îndeplinire obligaţiile rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2) se constată că este imperativă aplicarea cu prioritate a reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului sau dreptul comunitar, hotărârea pronunţată în aceste circumstanţe fiind dată potrivit şi art. 3-4 din C. pr. civ., instanţele de judecată, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în aceste condiţii, nedepăşind atribuţiile puterii judecătoreşti.
Potrivit art. 25 din aceeaşi Carta Socială Europeană revizuită, se dispune în sensul că ,,uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa socială şi culturală”.
Apreciez că trebuie avute în vedere şi următoarele considerente :
Justiţia în mod cert este şi trebuie să fie un factor esenţial de echilibru şi stabilitate socială în statul de drept, fiind necesară abordarea şi implicit practica unitară, cu consecinţa justă şi dorită a sporirii eficienţei actului de justiţie şi de asigurare a compatibilităţii sistemului judiciar şi implicit a practicii româneşti, cu cele ale statelor membre ale UE, conform şi celor cuprinse în art. 2-4 din Legea nr. 134/2010 modificată, aceasta şi pentru normalitatea jurisprudenţială atât de dorită de către justiţiabili.
Astfel, se apreciază că trebuie eliminate erorile în calificarea şi soluţiile juridice în cauze deduse spre dezlegare în drept şi fapt, acţiunile introductive cu petite identice trebuie să primească o interpretare şi aplicare, precum şi soluţii unitare din punctul de vedere legal şi implicit judecătoresc.
Înlăturarea divergenţelor de jurisprudenţă neuniformă determină în mod evident ordinea juridică atât de necesară şi aclamată, asigurarea coerenţei practicilor judiciare, precum şi înlăturarea de incertitudine şi consecinţe juridice diferite, în cauze similare.
Practica unitară, văzând cauzele civile identice şi din punct de vedere al cererilor şi pretenţiilor astfel evidenţiate în petitul acţiunii introductive, trebuie să înlăture incertitudinea juridică, fiind determinat astfel dreptul şi obligaţia corelativă la o interpretare unitară a legii, aceasta conform şi art. 27 alin. (1)-(2) din Legea nr. 304/2004 modificată – ,,la sfârşitul fiecărui an, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în Secţii Unite, stabileşte cazurile în care este necesară îmbunătăţirea legislaţiei şi le comunica ministrului justiţiei. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie poate încuviinţa ca judecătorii să se informeze la sediul instanţelor asupra aspectelor privind aplicarea corectă și unitară a legii, făcând cunoscută jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie și să constate situaţii care justifică propuneri de îmbunătăţire a legislaţiei” şi implicit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului .
De asemenea, plecând de la sarcina atribuită instanţei de judecată, şi anume, aceea de a soluţiona cauza civilă cu care a fost investită, rezultă că funcţia esenţială a membrilor completelor de judecată este tocmai aceea de a judeca, de a stinge litigiul ivit între părţi, prin pronunţarea unei hotărâri deplin juridice.
Hotărârea judecătorească este actul final al judecăţii, act de dispoziţie jurisdicţional al instanţei de judecată competentă, teritorial, material şi general şi care trebuie să exprime şi să reţină numai adevărul, cu reţinerea exclusivă a probaţiunii administrate.
Stabilirea adevărului juridic nu ar fi realizabilă şi posibilă, dacă, printr-un sistem procesual, s-ar diminua sau desfiinţa prerogativa procedurală atribuită instanţelor de judecată să stăruie, prin uzitarea de mijloace legale, în vederea lămuririi acelor stări faptice pe care părţile litigante au omis să le dovedească. Rolul activ al completelor de judecată trebuie înţeles şi calificat nu numai la nivel de principiu, ci o competenţă strict procedurală care trebuie să ducă la aflarea adevărului şi în consecinţă la pronunţarea unor hotărâri deplin temeinice şi legale, ceea ce presupune că toţi membrii completelor/completurilor de judecată sunt în drept şi chiar obligaţi legal şi statutar să stăruie prin toate mijloacele legale în vederea lămuririi împrejurărilor de fapt şi de drept supuse aprecierii judecătoreşti.
În ceea ce priveşte evoluţia dispozitivă în timp a legislaţiei în materia grupelor de muncă, trebuie şi sugerez a se reţine faptul că Legea nr. 27/1966 [20] prevedea la art. 6 o reîmpărţire a condiţiilor de muncă pe trei grupe de muncă, cu reţinerea şi menţionarea influenţei şi consecinţelor factorilor nocivi asupra lucrătorilor, solicitarea fizică şi neuropsihică sau periculozitatea muncii prestate. Ministerul Muncii în comun cu Ministerul Sănătăţii ulterior au elaborat în anul 1967 instrucţiuni scrise de aplicare a prevederilor Legii nr. 27/1966, care cuprindeau meseriile şi funcţiile prevăzute în grupele I şi II de muncă, iar în 1969 o serie de precizări amănunţite şi punctuale, toate acestea pe lângă alte ordine ulterioare ale miniştrilor muncii şi sănătăţii. În cuprinsul Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat [21], au fost păstrate în integrum toate normele şi dispoziţiile legale stabilite anterior cu privire la grupele de muncă şi la o serie de drepturi, înlesniri şi facilităţi acordate la stabilirea pensiei lunare în funcţie de perioadele lucrate efectiv în asemenea condiţii, inclusiv durata vechimii în muncă acordată în plus la stabilirea şi deschiderea venitului de înlocuire.
Ulterior, în cursul anului 1990 sunt edictate noi completări legislative în ceea ce priveşte materia grupelor şi a condiţiilor de muncă, astfel: Ordinul nr. 50/1990 stabileşte exact în condiţiile date de Legea nr. 3/1977, locurile de muncă, activităţile şi categoriile de personal care lucrează în condiţii deosebite şi se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, acest act normativ fiind completat, în privinţa anexelor privind lista locurilor de muncă care sunt apreciate şi stabilite în grupa a-II-a de muncă, de Ordinul nr. 100/19903, dar şi Ordinul nr. 125/1994.
În privinţa datei de aplicabilitate şi a forţei juridice a Ordinului 50/1990, respectiv 18.03.1969, trebuie remarcate inclusiv precizările Ministerului Muncii şi Ministerului Sănătăţii nr. 11.860/1969 de aplicare a prevederilor art. 6 din Șegea nr. 27/1966, iar, pentru perioada anterioară datei de 18.03.1969, sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 292/1959 şi ale Legii nr. 27/1966, cu instrucţiunile şi regulamentele de aplicare. Pentru perioada ulterioară datei de 18.03.1969 şi până la apariţia Legii nr. 19/2000 se aplică prevederile Ordinului nr. 50/1990, pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de munca în vederea pensionării, publicat în M.Of. nr. 38/20 martie 1990 şi intrat în vigoare la data de 20 martie 1990, abrogat de art. 198 din Legea nr. 19/2000 la data de 1 aprilie 2001, fără condiţionarea legată de realizarea şi existenţa buletinelor de determinare a noxelor.
Cu data intrării în vigoare sistemului de pensii publice astfel stabilit prin Legea nr. 19/2000, începând cu data de 1 aprilie 2001, se reaşează şi se redefinesc locurile de muncă după condiţiile care influenţează capacitatea de muncă a lucrătorilor şi evident după gradul de expunere la aceste riscuri şi mediu de prestare a muncii. Prin acest ultim act normativ, noţiunea şi exprimarea de grupa a II-a de muncă este redefinită punctual după 01.04.2001 cu uzitarea noţiunii de condiţii deosebite de muncă.
Având în vedere că la data de 1.04.2001 a intrat în vigoare Legea nr. 19/2000 cu reţinerea inclusiv a dispoziţiilor cuprinse în Ordinul MMSS nr. 340/2001 [22], se evidenţiază consecinţa dispozitivă expresă în sensul că numai cu această dată există obligaţia de depunere a declaraţiilor nominale lunare, cât şi a celor rectificative, aceste scripte doveditoare prind traseul profesional al angajaţilor trebuiau a fi depuse numai de către angajatori, iar la data de 1.01.2011 a intrat în vigoare Legea nr. 263/2010, respectiv H.G. nr. 257/2011, aceasta pentru reţinerea în mod just a evoluţiei legislative, dar şi pentru o corectă aplicare în timp a legii potrivit şi prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, dar şi a cerinţelor legate de asigurarea stabilităţii raporturilor juridice.
Aşa după cum am amintit, ÎCCJ – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 258/2004, pronunţată în dosarul nr. 85/2002, în şedinţa publică de la 20 septembrie 2004, publicată în M.Of. nr. 862 din 28 octombrie 2016 a statuat în sensul că: ,,în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 din Codul civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile”.
În astfel de cauze supuse cercetării judecătoreşti, strict în ceea ce priveşte probaţiunea solicitată şi administrată, respectiv admisibilitatea probei testimoniale, învederez faptul că instanţa de apel – Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, decizia civilă nr. 654 din 5 iunie 2008, a dispus astfel: ,,desfăşurarea unei activităţi în mod permanent într-un loc de muncă, care din punct de vedere al normelor legale se încadrează într-o anumită grupă de muncă, poate fi probată cu orice mijloc de probă, inclusiv depoziţii de martori. În această situaţie, în mod greşit instanţa de fond a înlăturat declaraţia martorului U.J., cu atât mai mult cu cât, contrar susţinerilor acestuia, declaraţia nu răstoarnă menţiunile făcute în carnetul de muncă, făcând referire numai la secţia în cadrul căreia reclamanta a practicat meseria de sudor, situaţie în care trimiterile făcute de instanţă la Decretul nr. 92/1976 nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii”.
Aceeaşi instanţă de control judiciar, în calea de atac dedusă aprecierii judecătoreşti, dispune: ,,legislaţia în materie sus enunţată reglementează expres criteriile pe baza cărora se stabilesc locurile de muncă ce se încadrează în grupa I și II de muncă, organele competente care facă aceste încadrării, metodologia, pe baza căreia unităţile efectuează încadrarea în grupele I și II de muncă. Toate aceste prevederi legale învederează că încadrarea locurilor de muncă din diferite unități în grupele I și II, trecerea de la o grupă la alta și scoaterea lor dintr-o anumita grupă, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa de muncă au caracterul unor acte de organizare internă a unităţilor; instanţa nefiind competentă să facă ea încadrarea unui loc de muncă în grupele I și II de muncă – secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – decizia civilă nr. 316/01 martie 2010, pronunţată în dosarul nr. 7575/107/200″.
Or, instanţa este obligată ca, în aplicarea legii, să se pronunţe asupra activităţii desfăşurate de salariat/ă, deoarece însăşi legislaţia în materie, prin modul cum a fost iniţiată şi promulgată se referă şi la activităţi, nu numai la locuri de muncă şi categorii de personal.
Activitatea concretă este o stare de fapt se dovedeşte cu orice mijloc de probă – carnet de muncă, expertiză tehnică, martori, prezumţii, adeverinţe etc.
În privinţa depunerii şi administrării în probaţiune a probei cu înscrisuri, în dovedirea cererilor şi susţinerilor părţilor interesate, amintesc faptul că acestea trebuie să realizeze toate cerinţele şi rigorile de conţinut şi formalism astfel impuse imperativ de normele cuprinse expres şi limitativ în art. 126 din Legea nr. 263/2010, cu valorificarea aspectului strict juridic al faptului că adeverinţele prin care se atestă faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001, persoanele și-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I și/sau a II-a de muncă se întocmesc potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 14 din H.G. nr. 257/2011, numai pe baza documentelor, verificabile, aflate în evidentele angajatorilor sau ale deţinătorilor legali de arhive.
Se impune în acest context se impune să evidenţiez faptul că în M.Of. nr. 808/13 octombrie 2016 a fost publicată Legea nr. 172/2016 [23] pentru completarea art. 158 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice dovada vechimii în muncă în grupa I şi/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, legiuitorul dispunând astfel: ,,în situaţia în care perioadele de vechime în muncă realizate în grupa I şi/sau a II-a de muncă nu sunt înregistrate în carnetul de muncă sau înregistrarea acestor perioade este efectuată incorect ori incomplet, dovada acestora se poate face cu adeverinţe eliberate de către angajatori sau deţinătorii legali de arhive; prin documente verificabile se înţelege: actul administrativ de nominalizare a persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă sau, în lipsa acestuia, actul administrativ privind încadrarea locurilor de muncă/activităţilor/categoriilor profesionale în grupe superioare de muncă; contractul individual de muncă; contractul colectiv de muncă; decizii interne; act administrativ de modificare a locului de muncă sau a sarcinilor de serviciu; extras din statele de plată din care să rezulte secţia/atelierul/locul de muncă, precum şi orice alte documente justificative”.
Strict în folosul actului de justiţie învederez că în M.Of. partea I nr. 263 din 7 aprilie 2016 a fost publicată Decizia nr. 2/2016 privind examinarea recursului în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a legii în ce priveşte calitatea procesuală pasivă în cauzele privind reconstituirea vechimii în muncă/constatarea încadrării activităţii desfăşurate în grupele I şi/sau a II-a de muncă, în situaţia în care fostul angajator nu mai există [24].
Văzând şi aceste consideraţiuni punctuale, a accepta restrângerea sferei de aplicare a ordinului şi a crea categorii distincte de beneficiari, în raport cu situaţia pe care aceştia o aveau atunci când i s-au adus modificări sau completări, ar însemna să se creeze discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit tratarea egală şi nediferenţiată a tuturor celor care au activat în condiţii similare de muncă, indiferent de perioada în care au lucrat.
Eventualele apărări promovate şi referitoare la caracterul limitativ al normelor de drept şi convenţionale sunt vădit neîntemeiate, deoarece principiul de baza al încadrărilor în grupe superioare de muncă nu este regăsirea în liste s-au anexe restrictive şi incomplete, ci încadrarea trebuie şi se impune a fi făcută de către instanţele de judecată, pe baza existenţei condiţiilor de muncă deosebite şi a uzurii capacităţii de muncă a persoanelor care lucrează în acest mediu nefavorabil, dat de condiţiile grele şi vătămătoare de muncă.
Această concluzie se regăseşte inclusiv în nota de fundamentare la H.G. nr. 1223/1990 [25], dar prin Decizia nr. 87/1999 a Curţii Constituţionale, unde se arată că ,,nu există nicio raţiune să se menţină un regim discriminatoriu pentru persoanele care au activat în aceleaşi funcţii, în ceea ce priveşte beneficiul grupei superioare de muncă și implicit a stabilirii și încadrării în grupă de muncă de către instanţa de judecată”.
Acceptându-se că accesul la o grupă superioară de muncă sau stabilirea acesteia și acordarea acesteia persoanei interesate și deplin îndreptăţită prin admiterea acţiunii introductive în constatare să se facă în mod exclusiv şi numai pentru funcţiile trecute în forma iniţială a Ordinului nr. 50/1900 s-au a CCM la nivel de unitate aplicabil şi conform anexelor acestui script convenţional, nu se realizează o rezolvare echitabilă şi mai ales legală a persoanelor îndreptăţite la beneficiul recunoaşterii stagiului de cotizare realizat în grupe de muncă, ci se creează un nou criteriu discriminatoriu, injust și evident omisiv, în contradicţie cu dispoziţiile cu valoare de principiu obligaţional ale Codului muncii, modificat şi actualizat, dar şi în contradicţie cu art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, alături de inechitatea de tratament creată printr-o normă juridică.
Astfel cum reține inclusiv Curtea de Apel Alba Iulia în mod irevocabil prin Decizia nr. 120/2008: potrivit art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 beneficiază de încadrare în grupele I şi II de muncă, fără limitarea numărului personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2.
Cu siguranţă că această atitudine dispozitivă este şi trebuie subrogată şi circumscrisă principiului de securitate juridică, cu reţinerea faptului că ceea ce caracterizează acest principiu de ,,securitate juridică” este faptul că trebuie să fie protejat cetăţeanul împotriva unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze, fiind astfel certificată inclusiv noţiunea de fiabilitate a dreptului în materie.
De altfel, şi la nivel comunitar, Curtea de Justiţie Europeană – CJUE a statuat faptul ca principiul securităţii juridice face parte din ordinea juridică comunitară și trebuie respectat atât de instituţiile comunitare, cât şi de statele membre, atunci când acestea îşi exercită prerogativele conferite de directivele comunitare.
În privinţa competenţei instanţelor de judecată, de litigii de muncă şi asigurări sociale, de a constata pe cale judiciară grupele de grupă, condiţiile de nominalizare, dar şi în ceea ce priveşte probaţiunea care trebuie administrată în astfel de cauze civile se impune să învederez că prin decizia ÎCCJ, competentă să judece recursul în interesul legii nr. 9/16 mai 2016, referitoare la recursul în interesul legii cu privire la încadrarea în grupa I şi a II-a de muncă a activităţii desfăşurate anterior datei de 1 aprilie 2001, publicată în M.Of. nr. 891/8 noiembrie 2016 şi intrată în vigoare la data de 8 noiembrie 2016 [26], Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursului, pronunţând o soluţie de admitere şi pe cale de consecinţă, stabilind că: ,,în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969 – 1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă”.
În concluzie, având în vedere că inclusiv jurisprudenţa Curţii de Apel Alba Iulia – secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 95/A/2014, pronunţată în şedinţa publică la data de 17 martie 2014, în dosarul nr. 3395/107/2013, verificând, potrivit art. 479 din Cod de procedură civilă, în limita cererii de apel, stabilirea situaţie de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă a reţinut următoarele: ,,totodată, faptul că nu s-a virat cota de CAS aferentă grupei superioare nu are relevanţă în acest cadru procesual şi nu o exonerează pe recurentă de obligaţia legală de a lua în considerare datele privind activitatea desfăşurată de asigurat, evidenţiate în actele emise de angajator şi depuse la dosarul de pensie, care, aşa cum s-a arătat mai sus, îşi produc pe deplin efectele juridice” se impune prin forţa evidenţei concluzia şi consecinţa deplin juridică a nereţinerii inadmisibilităţii cererilor introductive care au ca obiect constatarea dreptului pretins şi reclamat respectiv constatarea grupelor de muncă, neputând a fi soluţionate astfel de cauze civile condiţionat de plata sau neplata de către fosta entitate juridică angajatoare, a prestaţiilor pecuniare lunare corespondente grupelor de muncă cu titlu contribuţii procentuale.
[1] Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, pentru ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactului internaţional cu privire la drepturile civile și politice, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974 și intrat în vigoare la data de 20 noiembrie 1974.
[2] Legea nr. 74 din 3 mai 1999, pentru ratificarea Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 193 din 4 mai 1999 şi intrată în vigoare la data de 4 mai 1996.
Carta Socială Europeană deschisă semnării la Torino în 1961 care a intrat în vigoare în 1965, garantează drepturile fundamentale sociale şi economice completând Convenţia europeană a drepturilor omului,
Carta Socială Europeană revizuită, deschisă semnării la 3 mai 1996, a extins numărul drepturilor garantate la 31, ratificată prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999.
[3] Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, adoptată la 10 decembrie 1948, prin Rezoluţia 217 A în cadrul celei de-a treia sesiuni a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, publicată în broşura din 10 decembrie 1948, emitent Organizaţia Naţiunilor Unite.
[4] Directiva Consiliului Uniunii Europene nr. 45/1994, privind instituirea unui comitet european de întreprindere sau a unei proceduri de informare și consultare a lucrătorilor în întreprinderile și grupurile de întreprinderi de dimensiune comunitară, publicată în J.O. L 254, 30.09.1994.
[5] Carta Comunitară a Drepturilor Sociale document adoptat de către Consiliul European la 9 decembrie 1989, prin care sunt fixate o serie de exigente minimale în planul dimensiunii sociale a Pieţei Interne comunitare.
[6] Directiva Parlamentului European nr. 2002/14/CE din 11 martie 2002 de stabilire a unui cadru general de informare şi consultare a lucrătorilor din Comunitatea Europeană,prima publicare în Jurnalul Oficial nr. L 80/2002, pp. 29–34.
[7] Comisia Comunităţilor Europene, Decizia nr. 500/1998 privind constituirea Comitetelor de dialog sectorial, menite să promoveze dialogul între partenerii sociali la nivel european, în vigoare de la data de 12.08.1998.
[8] Directiva Parlamentului European şi Consiliul Uniunii Europene nr. 88/2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, în vigoare de la data de 18.11.2003.
[9] Legea nr. 263 din 16 decembrie 2010 (*actualizată*) privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în M.Of. nr. 852 din 20 decembrie 2010 şi intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2011.
[10] Legea nr. 19 din 17 martie 2000 (*actualizata*), privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial nr. 140 din 1 aprilie 2000, intrată în vigoare la data de 1 aprilie 2001, şi abrogată de art. 196 din Legea nr. 263/2010 la data de 1 ianuarie 2011.
[11] Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 – Codul Muncii, publicată în Monitorul Oficial nr. 72 din 5 februarie 2003, şi intrată în vigoare la data de 1 martie 2003.
[12] Decretul nr. 389/11 octombrie 1972, cu privire la contribuţia pentru asigurările sociale de stat, publicat în Monitorul Oficial nr. 112 din 18.10.1972 şi intrat în vigoare la data de 18 octombrie 1972, abrogat de art. 1 din O.U.G. nr. 49/2001 la data de 30 martie 2001, abrogat de art. 198 din Legea nr. 19/2000 la data de 1 aprilie 2001.
[13] H.G. nr. 257 din 20 martie 2011, pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în M.Of. nr. 214 din 28 martie 2011 şi intrată în vigoare la data de 28 martie 2011.
[14] Decizia ÎCCJ nr. 13 din 16 mai 2016 privind interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedura civila, art. 111 din Codul de procedura civila din 1865, art. 2.502 din Codul civil, art. 268 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată și Ordinul nr. 50/1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 28 octombrie 2016 şi intrată în vigoare la data de 28 octombrie 2016
[15] Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 50 din 5 martie 1990, pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor și categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care a intrat în vigoare la data de 20 martie 1990 şi a fost abrogat de art. 198 din Legea nr. 19/2000 la data de 1 aprilie 2001.
[16] Hotărârea nr. 261 din 22 februarie 2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, publicată în M.Of. nr. 114 din 6 martie 2001 şi intrată în vigoare la data de 1 aprilie 2001, abrogată de art. 16 din H.G. nr. 246/2007 la data de 9 martie 2007.
[17] Legea nr. 134 din 1 iulie 2010, privind Codul de procedură civilă, publicată în M.Of. nr. 485 din 15 iulie 2010 şi intrată în vigoare la data de 15 februarie 2013.
[18] Legea nr. 49 din 25 mai 1992, pentru modificarea și completarea unor reglementări din legislaţia de asigurări sociale, publicată în M. Of. nr. 107 din 26 mai 1992 şi intrată în vigoare la data de 1 aprilie 1992, abrogată de art. 1 din O.U.G. nr. 49/2001 la data de 30 martie 2001 şi de art. 198 din Legea nr. 19/2000 la data de 1 aprilie 2001.
[19] Decizia Curţii Constituţionale nr. 87 din 1 iunie 1999, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Decretului-lege nr. 68/1990 pentru înlăturarea unor inechitatea în salarizarea personalului publicată în M.Of. nr. 352 din 26 iulie 1999 şi intrată în vigoare la data de 26 iulie 1999.
[20] Legea nr. 27/1966, privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, publicată în colecţia de legi şi hotărâri 1967 şi intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 1966, abrogată de art. 92 din Legea nr. 3/1977 la data de 1 iulie 1977.
[21] Legea nr. 3/1977, privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, publicată în Buletinul Oficial nr. 82/6.08.1977, intrată în vigoare la data de 1 iulie 1977 şi abrogată de art. 198 din Legea nr. 19/2000 la data de 1 aprilie 2001.
[22] Ordinul Ministerului Muncii si Solidarităţii Sociale nr. 340 din 4 mai 2001 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, publicat în M.Of. nr. 237 din 10 mai 2001, intrat în vigoare la data de 10.05.2001, abrogat de art.2 din H.G. nr. 257/2011 la data de 28 martie 2011.
[23] Legea nr. 172 din 7 octombrie 2016, pentru completarea art. 158 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 808 din 13 octombrie 2016 şi intrată în vigoare la data de 12 noiembrie 2016.
[24] Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016, referitoare la recursul în interesul legii privind reconstituirea vechimii în muncă/constatarea încadrării activităţii desfăşurate în grupele I și/sau a II-a de muncă, în situaţia în care fostul angajator nu mai există, publicată în Monitorul Oficial nr. 263 din 7 aprilie 2016, şi intrată în vigoare la data de 7 aprilie 2016.
[25] H.G nr. 1223 din 20 noiembrie 1990, privind încadrarea în grupa a II-a de muncă, în vederea pensionarii, a unor locuri de muncă sau activităţi din construcţii-montaj, publicată în M.Of. nr. 109/27.05.1992, intrată în vigoare la data de 27 mai 199o şi abrogată de art. 22 din H.G. nr. 261/2001 la data de 1 aprilie 2001.
[26] Decizia nr. 9 din 16 mai 2016,referitoare la recursul în interesul legii cu privire la încadrarea în grupa I şi a II-a de muncă a activităţii desfăşurate anterior datei de 1 aprilie 2001, publicată în M.Of. nr. 891 din 8 noiembrie 2016 şi intrată în vigoare la data de 8 noiembrie 2016.
Asistent judiciar Mihai Paşca
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
