ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Sonată pentru o impresionantă simfonie (ȋn amintirea profesorului Viorel Mihai Ciobanu)
09.12.2016 | Traian-Cornel BRICIU


La final de noiembrie, încercând să lucrez, iar liniștea fiind prea densă, am mutat pe programul ,,Mezzo.tv”, în surdină. Când am început să lucrez, un sentiment nedefinit, dar cu un aer de o subtilă familiaritate a plutit deasupra mea. Nu venea de la muzică ȋn sine, ci de la faptul că ȋn urmă cu aproape un an același canal și aceeași opera era auzită tot ȋn plan secund și ȋn surdină ȋn cadrul unei discuții cu profesorul Viorel Mihai Ciobanu. Gândul zilelor ȋnceputului de decembrie a fost ȋncărcat de tristețea faptului că pe 10 decembrie va fi o zi ȋn care voi resimți, cu mai mare intensitate decât ȋn fiecare zi, apăsătoarea absență a profesorului Viorel Mihai Ciobanu, precum și a sfaturilor domniei sale. Rămâne să le intuiesc prin citirea scrierilor sale sau reamintirea discuțiilor purtate.

Ziua de 10 decembrie a primit ȋn ultimii mei 20 de ani o semnificație deosebită! Era ziua de naștere a profesorului Viorel Mihai Ciobanu. S-a stins din viață la vârsta de 65 de ani, lăsând ȋn urmă nu numai o vastă operă științifică, o concepție bine definită de interpretare și aplicare a legii, dar și un colectiv strâns ȋn jurul ideilor și personalității domnei sale.

Îndrăznesc să spun că atunci când ne-a părăsit, opera sa, pe care am decis să o asemăn unei simfonii, deși bine articulată, nu era ȋncă finalizată.

Opera profesorului este: I) o opera ce a avut la bază un crez; II) o opera explicativă, creatoare, dar și unificatoare; III) o opera care a trecut dincolo de granițele procedurii civile; IV) o opera care însă nu a fost finalizată.

I. Opera profesorului a avut la bază un crez

Sunt opere strălucite care ȋnsă nu au la bază o convingere care să le străbată de la un capat la altul. În urma lor rămâne o informatie abundentă, bine structurată, explicații elocvente și inovații care oferă soluții ȋn chestiunile sensibile de interpretare și aplicare a legii. Nu rămâne ȋnsă o idee generală, abstractă și imitabilă indiferent de modificarea reperelor legislative existente la data realizării operei. Or, opera profesorului Viorel Mihai Ciobanu nu a fost așa. Ea a avut la bază un crez ale cărui aplicații concrete le putem găsi ȋn orice lucrare din diferitele perioade ale vieții. Este ceea ce am putea denumi perenitatea operei.

Crezul științific, așa cum l-am identificat eu, punea ȋn centru ideea că procedura civilă nu reprezintă o simplă sumă de reguli, termene și sancțiuni sau o artă de a conduce procesul civil, ci reprezintă o știință care se bazează pe scopuri, repere și principii a căror dezvoltare și analiză poate rivaliza oricând cu doctrina civilistă.

Crezul domniei sale se ȋnscria ȋntr-o linie de gândire identificabilă la nivel național și european. Într-un interviu realizat cu ocazia aniversării ȋmplinirii vârstei de 65 de ani, profesorul dezvăluia ceea ce am identificat ca fiind fundamentul credinței sale științifice, apelând la spusele a trei mari proceduriști români: „Mulţi au considerat şi consideră astăzi chiar, studiul procedurii civile ca arid, ca o simplă chestiune de memorie şi de obicei, ca o colecţie de articole, de formule şi de termene arbitrare, care se învaţă pe de rost, prin simpla practică de toate zilele, aproape ca un drum pe care-l parcurgi în fiecare zi, fără a mai fi nevoie a merge la şcoală, spre a asculta vreun curs de procedură sau a intra în discuţiuni teoretice. Ei zic că procedura nu este decât o artă ce nu merită a i se da titlul de ştiinţă, şi că nici nu are vreo legătură cu principiile dreptului civil… A zice că procedura nu este decât o artă, care se învaţă prin simplul exerciţiu şi obicei, fără a fi nevoie de vreo prealabilă  meditaţiune sau cunoştinţă a motivelor, a scopului, a efectelor şi nulităţii fiecărui act de procedură, este după noi o absurditate tot atât de mare ca şi aceea care consistă în a zice că înainte de a scrie nu este trebuinţă de a cugeta… fiindcă mulţi din jurişti au neglijat studiul procedurei civile, putem afirma că au fost şi sunt pedepsiţi, atât prin pierderea multora din cauzele drepte încredinţate lor, cât şi prin necesitatea de a recurge la luminile altora, spre a suplini cunoştinţele teoretice ce le lipsesc” (G. Tocilescu, 1887); ,,procedura civilă nu se dobândeşte prin efectul practicii sau prin simpla cunoştinţă a mecanizmului judecătoresc… întrucât aplicaţiunea legilor de procedură oferă cele mai multe dificultăţi practice, studiul lor cere o îngrijire deosebită şi o metodă impecabilă” (E. Herovanu, 1926);  „tânărul licenţiat învaţă la facultate abia modul cum să descifreze cărţi de drept. Faimoasele rezumate, învăţate pe de rost în două, trei nopţi de insomnie, sunt departe de a putea pregăti pe avocat sau magistrat în cariera lui… După decenii de muncă intensă, juristul care se autoexaminează vede cât de puţin ştie şi câte are încă de învăţat. El află zilnic lucruri noi şi abia către sfârşitul carierei constată, cu destulă mâhnire, ca şi Faust din legendă, că nu ştie nimic. Şi dacă un asemenea avocat sau magistrat, care a muncit o viaţă întreagă, mai poate greşi uneori, ce să mai zicem de un începător, care culcându-se pe laurii celor câtorva bile albe-roşii (notele bune de atunci – n.n.) de la examen, nu-şi mai dă în urmă nicio osteneală… Ca să rezolvi o problemă de drept, trebuie mai întâi să cunoşti principiile generale, pe lângă modul interpretării vechilor texte, ceea ce se învaţă numai din cărţi. Judecata nu se poate face în mod empiric.” (E. Petit, 1934).

Viziunea se ȋnscrie ȋntr-un curent european pe are ȋl găsim ȋn opera novatoare proceduristului francez H. Vizioz (Observation sur l’etude de la procédure civile, publicat ȋn Revue générale du Droit, de la Législation et de la Jurisprudence en France et à l’Etranger, 1927, republicat ȋn H. Vizioz, Études de procédure, Dalloz, 2011, p. 3-52) și reflectă ideea directoare a ridicării procedurii civile de la o problemă de practică la una de știință, opunându-se opiniei conform căreia procedura civilă reprezintă doar chestiune de exercițiu practic al unor reguli ce trebuie preluate ca atare ori, cel  mult, o artă de a conduce procesul civil.

De aici și ,,ȋnverșunarea” profesorului ȋmpotriva spiritului ,,pozitivit” care a cuprins clasa juriștilor și care se manifestă prin interpretarea pe baza textului scos din context, privit exclusiv prin raportare la metoda literală, cu ingorarea corelării cu alte texte, dar și cu principiile procedurii civile. Amărăciunea era așa de mare deoarece constata ca mulți juriști, pentru aparenta certitudine oferită de interpretare literală textului legal, nu mai apelează la metoda istorico-teleologică, care presupune valorificarea evoluției istorice a instituției juridice ȋn cauză ori la metoda logică ori sistematică, care pun ȋn lumină firul logic al rațiunii legiuitorului ori corelarea cu alte texte ale legii sau altor acte normative. Calea aleasă din teamă sau comoditate, duce la coborârea procedurii de la rangul de știință la cea de exercițiu practic și confundă cunoașterea procedurii civile cu cunoașterea articolelor din Codul de procedură civilă. Or, acest lucru nu putea fi acceptat pentru că era profund contrar crezului științific. Acesta este motivul pentru care insista spunând că ,,procedura civilă nu trebuie aplicată numai în litera ei, ci şi în spiritul ei. Adică trebuie să înţelegi foarte bine principiile directoare, fundamentale, şi să cauţi să vezi esenţa instituţiilor, nu să interpretezi un text izolat, rupt de context. Şi apoi este important să corelezi dispoziţiile din cod sau alte legi cu interpretarea, corectă sau nu, a Curţii Constituţionale, a Curţii de la Strasbourg, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie etc. şi să explici studenţilor de ce se impune o soluţie sau alta.”

Plasarea procedurii civile ȋn sfera știintei este singura care explică logic de ce aceasta nu trebuie privită drept o cauză de stagnare a proceselor, ci dimpotrivă regulile impuse de aceasta, chiar dacă uneori supărătoare pentru profani, servesc ocrotirii drepturilor justițiabililor și realizării actului de justiție ȋntr-o manieră echitabilă.

II. Opera profesorului a fost explicativă și creatoare, dar mai presus de toate și unificatoare

O operă explicativă

Poate uneori nu ne mai dăm seama, dar dacă facem o minimă cercetare observăm că multe dintre conceptele cu care operăm ȋn mod curent și pe care le considerăm clasificări sau instituții indiscutabile au dobândit acest caracter ȋn urma studiilor profesorului Viorel Mihai Ciobanu. Câteva exemple! Distincția dintre ,,excepțiile de fond” și ,,apărările de fond” (uneori purtând chiar denumirea de excepții – e.g. excepția de neexecutare a contractului) a fost explicată și ulterior acceptată ca atare de doctrină și jurisprudență, ȋntr-un concentrat, dar extrem de edificator studiu, scris ȋmpreună cu reputatul profesor Savelly Zilberstein (S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Precizări privid instituția excepțiilor ȋn dreptul procesual civil, ȋn SCJ nr. 1/1983, p. 43-48). Tot ȋn privința excepțiilor procesuale, profesorul Viorel Mihai Ciobanu, ȋntr-un articol scris ȋmpreună cu profesorul Gabriel Boroi, se opunea argumentat teoriei ,,inadmisibilităților” ca o categorie distinctă de mijloace de apărare, teza lansată fiind acceptată de doctrină și jurisprudență ȋn cvasimajoritatea acestora (V. M. Ciobanu, G. Boroi, Probleme privind excepțiile procesuale, ȋn Dreptul nr. 9-12/1990, p. 147-155). Clasificarea normelor de procedură după criteriul obiectului lor, ȋn norme de organizare judecătorească, de competență și de procedură propriu-zisă a fost prilejuită de două decizii din practica judiciară ȋn care normele de organizare referitoare la compunerea completului de judecată erau confundate cu normele de competență, cu efecte, evident decisive, asupra căilor de atac de retractare (V. M. Ciobanu, Interesul practic al clasificării legilor de procedură civilă ȋn funcție de obiectul lor de reglementare, ȋn RRD nr. 4/1983, p. 33-38). Clarificarea problemei ȋn sensul distincției ȋntre acestea și a consecințelor juridice ce decurg de aici a rămas o constantă indisutabilă ȋn studiul procedurii civile. Clarificarea regulilor aplicabile ȋn materia popririi asigurătorii ȋn materie comercială prin raportare la dispozițiile existente ȋn materie de poprire ȋn Codul de procedură civilă a devenit o necesitate ȋn contextul ȋn care imediat după 1990 activitatea de comerț s-a intensificat și odată cu aceasta, litigiile comerciale (V. M. Ciobanu, Unele aspecte privind poprirea asigurătorie ȋn materie civilă și comercială, ȋn Dreptul nr. 4-5/1991, p. 47-55). În mod admirabil, raporturile dintre normele de procedură cuprinse ȋn Codul de procedură civilă și normele de procedură cuprinse ȋn Codul de comerț, ȋn special ȋn ceea ce privește obligativitatea și cuantumul cauțiunii, au fost clarificate prin apelarea la metoda de interpretare istorico-teleologică, printr-o incursiune ȋn istoria reglementării, respectiv la modificarea Codului de procedură civilă din 1900. Practica a acceptat teza propusă și a devenit constată ȋn sensul acesteia. În fine, nu poate fi uitată contribuția la consolidarea teoriei generale a acțiunii și a dreptului la acțiune ȋn procedura civilă. Valorificând opiniile exprimate ȋn doctrină, urmând ȋn principal linia de gândire a profesorului E. Herovanu, se ajunge la definirea acțiunii civile ca fiind ,,ansamblul mijloacelor procesuale prin care, ȋn cadrul procesului civil, se asigură protecția dreptului subiectiv civil – prin recunoașterea sau realizarea lui, ȋn cazul ȋn care este ȋncălcat sau contestat – ori a unor situații juridice ocrotite de lege” (V. M. Ciobanu, Considerații privind acțiunea civilă și dreptul la acțiune, ȋn SCJ nr. 4/1985, p. 330). Rămâne fidel acestei concepții privind acțiunea civilă și o reiterează ȋn tratatul din 1996 (V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, p. 250). Astăzi definiția dată de profesor reprezintă text legal – art. 29 NCPC. În același context stabilește raportul ȋntre acțiunea civilă și dreptul la acțiune, apreciind că acesta din urmă reprezintă unul din elementele dreptului subiectiv civil, care cuprinde dreptul de a sesiza instanța, a administra probe, de a exercita căi de atac, de a obține executare silită. Prin prisma acestor conceptelor care definesc complexitatea dreptului la acțiune, clarifică efectele prescripției extinctive, arătând că aceasta afectează numai ,,dreptul de a obține condamnarea pârâtului” și ,,dreptul de a obține executarea silită”. Respinge teoria potrivit căreia dreptul la intentarea acțiunii ar fi o manifestare a dreptului de petiționare (V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, p. 251-258).

Sunt importante contribuțiile profesorului la redescoperirea, explicarea și consolidarea instituțiilor arbitrajului, după anul 1990 (exemplificativ: V. M. Ciobanu, M. Popa, Arbitrajul ad-hoc; RDC nr. 1/1991, V. M. Ciobanu, Din nou despre natura juridică a acțiunii ȋn anulare a hotărârii arbitrale, Dreptul nr. 1/2002; V. M. Ciobanu, Executarea sentințelor arbitrale străine ȋn România, Pandectele Române, In honorem Ion Deleanu, 2004; V. M. Ciobanu, C. Vasile, Consideraţii privind posibilitatea de a pune în executare o decizie DAB obligatorie dar nedefinitivă, prin intermediul unei hotărâri arbitrale provizorii sau parţiale analizată din perspectiva dreptului procedural român, disponibil pe www.juridice.ro, la data de 9 mai 2014). A rămas fidel ȋn practică, dar și ȋn doctrină, ideii de promovare a avantajelor soluționării litigiilor pe calea procedurii arbitrale. În tratatul vol. II al tratatului din 1996-1997 a cuprins o amplă prezentare a procedurii arbitrale, iar ȋn 2016 a efectuat comentariul artilelor relative la hotărârea arbitrală.

O opera creatoare

Profesorul și-a impus concepțiile juridice mai ȋntâi asupra lumii juridice iar ulterior, cu acest bagaj neprețuit și greu de obținut, a reușit impunerea lor la nivel legal. Opera de elaborare a noului Cod de procedură civilă, precum și a legii de punere ȋn aplicare a acestuia nu ar fi fost posibilă fără coordonarea realizată de profesorul Viorel Mihai Ciobanu. Lucrarea a fost de lungă durată și dificilă, dar la final a rezultat o lege care are toate atributele pentru a-și realiza scopurile. Așa cum preciza chiar profesorul Viorel Mihai Ciobanu, comisia de redactare a proiectului de cod a avut ȋn vedere evoluția legislației și a jurisprudenței din țara noastră, precum și acte normative din țări cu sisteme de drept compatibile: Codul de procedură civilă francez și legislația aferentă executării silite, Codul judiciar belgian, Codul de procedură civilă german, Codul de procedură civilă italian, Codul de procedură civilă elvețian, Codul de procedură civilă al proviniei Quebec, Codul de procedură civilă spaniol, Codul de procedură civilă portughez, Codul de procedură civilă olandez, Codul de procedură civilă finlandez, Codul de procedură civilă model pentru America de Sud, elaborat sub egida Institutului Ibero-american de Drept procesual, Regulile Transnaționale de procedură civilă și Proietul european de armonizare a procedurii civile. S-a ținut seama și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a instanțelor Uniunii Europene și a Curții Constituționale. Toate aceste surse au fost ȋnsă valorificate ȋn ambiața tradiției procedurii române. Nu au fost preluate instituții care poate și-au dovedit eficiența ȋn alte sisteme ȋn măsura ȋn care au fost considerate greu adaptabile specifiului autohton iar atunci când s-au preluat anumite instituții, importul s-a realizat cu grija de a nu altera constantele acceptate de dotrina și jurisprudența noastră, consolidată sub regimul vechiului Cod de procedură civilă. Cu toate acestea, acolo unde s-a impus, pentru o mai bună ordonare a actului de justiție ori pentru a servi dezideratelor majore – celeritate și unitate jurisprudențială – legiuitorul a recurs la soluții ferme a căror eficacitate se va demonstra ȋn timp. Așa s-a ajuns la soluția introducerii instituției ,,contestația privind tergiversarea procesului”, impusă de jurisprudența europeană dezvoltată din cauza Kudla c. Poloniei sau la cea a ,,sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție ȋn vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept”, care ȋmprumută trăsăturile procedurii preliminare instituite ȋn dreptul Uniunii Europene și reprezintă un instrument important pentru unificarea practicii judiciare.

La ȋntrebarea de ce a fost nevoie de un nou cod, profesorul oferise răspunsul ȋncă din anul 2006, ȋn cadrul unui articol ce aborda reforma ȋn justiție (V. M. Ciobanu, Câteva reflecții cu privire la reforma justiției civile ȋn România, ȋn Dreptul nr. 2/2006, p. 17-38) – ,,….ȋn ultimii 140 de ani s-a ȋncercat de mai multe ori elaborarea unui nou cod, dar singurul adoptat, care ȋnsă nu a intrat ȋn vigoare a fost Codul Carol al II – lea din 1940. Avem un Cod vechi, care, ȋn funcție de realitățile și interesele de moment, a fost mai mult sau mai puțin bine peticit de foarte multe ori, ȋn condițiile ȋn care se știe că reformele punctuale frecvente prezintă riscul cel mai mare pentru viitor ȋntrucât creează dezechilibre și disfuncționalități. Este suficient să ne referim, cu titlu de exemplu, la competența materială a instanțelor judecătorești, care ȋn prezent, după modificări succesive ce urmăreau aproape ȋn exclusivitate degrevarea instanței supreme, nu mai este distribuită echilibrat ȋntre instanțe”.

În explicarea instituțiilor, rațiunii și spiritului noii reglementări, profesorul Viorel Mihai Ciobanu a coordonat (ȋmpreună cu profesorul Marian Nicolae) elaborarea unei ample lucrări ȋn două volume (Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat, Ed. Universul Juridic, vol. I – 2013, ed. II vol. I – 2016, vol. II – 2016). Colectivul este format din colaboratorii constanți ai profesorului, care au lucrat fie ȋn comisiile de elaborare a codului sau a legii de punere ȋn aplicare. Ediția a II-a este marcată de multe note ale coordonatorului, semn că profesorul deja simțea nevoia de a ȋncepe unificarea concepțiilor ȋn scopul de a oferi un instrument articulat și coerent de interpretare a legii.

O operă unificatoare

Tratatul teoretic și practic de procedură civilă, cunoscut și sub denumirea de ,,tratatul galben”, ȋn două volume, primul apărut ȋn anul 1996 iar al doilea ȋn anul 1997 reprezintă cel mai bun exemplu de doctrină care are rol diriguitor pentru jurisprudență atunci când aceasta are mai mare nevoie de viziunea elaborată a cercetătorului. Să nu uităm contextul apariției acestui tratat. Anul 1993 marchează reintroducere ȋn legislația noastră procesual civilă a ,,apelului” și ,,curților de apel”. Recursul a devenit cale extraordinară de atac, primind specificul analizei ȋn legalitate. Aceste mutații au fost importante și posibil generatoare de practică judiciară inconstantă, cu atât cu cât au fost făcute ȋn pripă și fără pregătire. Reperele principale ale apelului, natura de cale devolutivă de atac, modul de interpretare al limitelor efectului devolutiv al apelului, dar și explicarea naturii de cale extraordinară a recursului și modul de interpretare a motivelor de recurs, cu accentul pe analiza ȋn legalitate au fost dezvolatate ȋn acel tratat și aceptate de jurisprudență ca repere constante. Dar nu numai atât. Interpretarea art. 17 C. proc. civ. 1865 ȋn sensul prorogării competenței instanței ȋnvestită cu cererea principală și pentru cererile accesorii și incidentale, chiar dacă acestea ar atrage competența exclusivă a altei instanțe, criteriile după care se determină valoarea obiectului cererii ȋn vederea stabilirii competenței materiale (devenite ȋntre timp texte legale ȋn noul Cod de procedură civilă), momentul până la care se poate invoca excepția de litispendență (s-a arătat că ȋn fața instanțelor de fond cuprinde și instanța de apel), ordinea de soluționare a unor excepții procesuale sunt alte exemple edificatoare pentru modul ȋn care tratatul a unificat concepțiile juridice și a contribuit la realizarea unei practici unitare ȋn aceste probleme, precum și ȋn altele inițial controversate.

Același efect unificator l-a avut ȋn materia executării silite tratatul scris ȋmpreună cu profesorul Savelly Zilberstein (S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, București, 2001) și care a dominat autoritar doctrina și a sprijinit soluțiile ȋn jurisprudență după marea modificare intervenită ȋn materia executării silite prin apariția Legii nr. 188/200 care a schimbat statutul executorului judecătoresc, dar și a OUG nr. 138/2000, care a redus substanțial atribuțiile instanțelor judecătorești ȋn ceea ce privește efectuarea actelor de executare. Aceste modificări legislative au creat premise noi pentru proceduri de executare precum urmărirea silită imobiliară sau poprirea, ȋn care anterior, instanța judecătorească juca un rol important. În aceste momente, tratatul de executare silită a reprezentat reperul principal de realizare a unificării practicii ȋn materie. Explicarea modificărilor, a modului ȋn care trebuie interpretate noile reguli, valorificarea doctrinei vechi prin adaptarea la noile soluții legislative, tranziția cu trecutul instituților juridice (e.g. ,,efectele actului de adjudecare” ȋn comparație cu ,,ordonanța de adjudecare”), transpunerea termenilor vechi asupra celor noi (e.g. ,,comandament” ,,somație”) a fost urmărită și valorificată de ȋntrega clasă juridică.

Efortul unificator al activității profesorului Viorel Mihai Ciobanu s-a manifestat și ȋn activitatea administrativă și didactică. În calitate de decan, prin fermitate ȋmbinată cu curtoazie, corectitudine ȋmbinată cu ȋnțelegere, a reușit să mențină armonia ȋn interiorul colectivului de cadre didactice al Facultății de Drept. Raporturile profesionale și umane din facultatea noastră ȋn acea perioadă reprezintă repere pentru viitor. Același efect unifiator l-a produs asupra colectivului restrâns, din preajma procedurii civile și disciplinelor conexe. În jurul personalității profesorului s-a creat un colectiv, și aici nu mă refer numai la cei care sunt actualmente cadre didactice ale Facultății de Drept din cadrul Univerșității din București, care se raportează la aceleași repere ȋn ceea ce privește abordarea interpretării legilor, modului de a elabora o operă, exigențelor dar și respectului față de studenți ȋn ținerea cursurilor, seminarelor și examenelor.

III. Opera a depăsit granițele procedurii civile

Opera s-a manifestat deopotrivă și ȋn sfera dreptului constitutional, organizării sistemului judiciar și a profesiilor juridice, dreptului administrativ sau dreptului civil.

Profesorul Viorel Mihai Ciobanu a fost judecător al Curții Constituționale ȋntr-o perioadă ȋn care s-au pus bazele jurisprudenței acestei instituții și s-a procedat la decizii memorabile pentru statul de drept. Sub aspect doctrinar a adus importante contribuții ȋn ceea ce privește sesizarea Curții Constituționale pe calea excepției de neconstituționalitate (V. M. Ciobanu, Aspecte teoretice și practice ȋn legătură cu sesizarea Curții Constituționale ȋn vederea soluționării excepției de neconstituționalitate, ȋn Dreptul nr. 7/1995), soluțiilor care se pot pronunța de către Curtea Constituțională (V. M. Ciobanu, Considerații referitoare la deciziile ce se pot pronunța ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate, ȋn Dreptul nr. 5-6/1994, p. 17-29), garantarea dreptului de proprietate (V. M. Ciobanu, I. Filipescu, Practica Curții Constituționale române privind garantarea proprietății, ȋn Dreptul nr. 2/1995).

Profesiile juridice ȋi datorează enorm deoarece a adus la lumină, dintr-o perspectivă doctrinară, probleme legate de organizarea acestora, etica și deontologia lor.

Preocupările ȋn acest domeniu erau vechi și constante, fiind de amintit numai rapoartele naționale pentru congrese internaționale elaborate ȋmpreună cu profesorul Savelly Zilberstein (Rolul și funcțiile profesiilor juridice – raport pentru Congresul de drept comparat de la Caracas 1982, raportor general WJ. Wagner, SUA) sau cu doamna Adriana Gaspar (Analiza comparativă a regulilor și reglementărilor privitor la practica international la sfârșitul secolului XX – raport pentru al XV- lea Congres de drept comparat de la Bristol, 1998, raportor general V. Varano, Italia).

În vol. I al tratatului teoretic și practic de procedură civilă din anul 1996, după modelul profesorilor E. Herovanu și P. Vasilescu, s-au abordat pe larg probleme legate de organizarea instanțelor judecătorești, statutul magistraților, rolul procurorului, organizarea și etica profesiei de avocat, organizarea activității notariale și actele specifice notarului public. În anul 1996, este printre primii care abordează de o manieră elaborată, științifică și cu anvergură internațională problema independenței instanțelor și a judecătorilor, făcând trimitere la recomandările internaționale precum Raportul Singhvi și la o amplă literatură de inspirație continentală. Se remarca aducerea ȋn discuție a ȋnsușirilor care ar trebui să se verifice ȋn persoana judecătorului – ,,conștiință, echilibru, curaj, obiectivitate, înțelegere, omenie și erudiție” – ca premise ale unei hotărâri bune și ,,demne de ȋncredere”.

În același tratat, prezintă reperele organizatorice și etice ale profesiei de avocat ȋntr-un moment ȋn care Legea nr. 51/1995, proaspăt adoptată avea nevoie de a fi explicată publicului juridic. Mai mult, rezolvă strălucit probleme legate de reprezentarea ȋn fața instanțelor prin avocat, tranșând problema faptului că dovada reprezentării o reprezintă ȋmputernicirea avocațială, iar nu contractul de asistență și faptul că avocatul nu are nevoie de procură notarială pentru a face acte de dispoziție, fiind suficientă mențiunea acestui drept ȋn contractul de asistență juridică. Aceste aspecte discutate până atunci, au fost clarificate și acceptate de doctrină și jurisprudență, ȋn ansamblu, fiind astăzi constante. Aprecierea asupra problemelor avocaturii este importantă. Tratatul cuprinde ample dezvoltări și ȋn ceea ce privește noțiunile de ,,confident al clientului”, ,,sfătuitor al lientului”, dar și indicii cu privire la planul și conținutul ,,pledoarie” pe care o consideră un ,,act de creație științifică și de cultură” (V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, p. 341-345). Tratatul de procedură indică introducerea ȋn doctrina românească a conceptului de ,,parteneri ai justiției” aplicabil avocaților, care îl ȋnlocuiește pe cel de ,,auxiliari ai instanțelor”, utilizat până atunci. Mult mai târziu, spre sfârșitul carierei, profesorul relua și explicita terminologia utilizată – ,,…justiţia are şi parteneri şi auxiliari. Parteneri, care şi ei au studii juridice superioare, sunt, datorită atribuţiilor lor, procurorii – al căror rol diferă, fiind mult mai pronunţat în procesul penal -, avocaţii, consilierii juridici, magistraţii-asistenţi, executorii judecătoreşti şi mai rar, notarii publici. Auxiliari ai justiţiei, chiar dacă au studii superioare, sunt grefierii, arhivarii-registratori, aprozii, agenţii de procedură etc. În acest sens se poate spune că partenerii şi auxiliarii justiţiei participă la înfăptuirea justiţiei, la activitatea judiciară a instanţelor judecătoreşti”.

Executorii judecătorești datorează profesorului faptul de a fi fost printre primii care au dezvoltat problema organizării profesiei după Legea nr. 188/2000, care a adus modificarea statutului acestora. Abordarea a fost amplă și inclusă ȋn cadrul tratatului de executare silită, care a reprezentat cea mai elaborată și cautată lucrare ȋn materie până la apariția noului Cod de procedură civilă (S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed.Lumina Lex, 2001, p. 86-135).

Reflecțiile sale ȋn zona funcționării instituțiilor statului sunt memorabile prin franchețea manifestată, spiritul critic fața de căderea ȋntr-o adorație nejustificată ȋn fața produselor politice livrate din exterior, dar și prin ȋngăduința manifestată ȋn privința celor față de care se ȋndreptau criticile.

Reforma ȋn justiție a fost o temă abordată ȋncă ȋn tratatul din 1996. Ar fi de recitit acum paragraful denumit ,,Reforma justiției ȋn România. Justiția ȋncotro?” (p. 114-123) deoarece el oferă unele răspunsuri la probleme ȋncă actuale – critica neȋntemeiată a justiției pentru aspete ce nu țin de actul de justiție, legislația incoerentă care ȋnreunează munca judecătorului; problema cooptării ȋn completele de judecată a unor ,,judecători neprofesioniști” ȋn litigii precum cele de muncă, comerciale etc.; rolul curților de apel și al Înaltei Curți de Casație și Jutiție (Curtea Supremă de Justiție – denumirea la acea dată). Se atrăgea atenția ȋncă din 1996 că numărul litigiilor și ȋncărcarea fiecărui judecător va crește ȋn perioada următoare, iar neglijarea acestei tendințe (care ȋn timp s­-a intensificat) va avea drept consecință deteriorarea actului de justiție.

Problema reformei sistemului judiciar este reluată periodic ȋn cursul carierei profesorului. În anul 2003, profesorul Viorel Mihai Ciobanu laudă inițiativa legislativă care conducea la lărgirea competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție prin soluționarea cvasimajorității recursurilor, apreciind că soluția conferirii acesteia a calității de instanță de drept comun ȋn materie de recurs este singura aptă să asigure ȋntr-adevăr aplicarea și interpretarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești (V. M. Ciobanu, Un pas important pentru reforma justiției ȋn România, ȋn Pandectele Române nr. 4/2003, p. 195-207). Tot atunci profesorul arăta că măsura nu se impune chiar ȋn cazul tuturor incidentelor procedurale (conflicte de competență, perimarea cererii, măsuri asigurătorii etc.). Cu aceeași ocazie apare și ideea că atunci când legiuitorul dorește să suprime o cale de atac din cauza faptului că problema ȋn discuție nu prezintă o dificultate deosebită sau nu vizează fondul, este de preferat suprimarea recursului iar nu a apelului, deoarece acesta din urmă conferă o mai amplă posibilitate de manifestare a drepturilor părților. Chiar dacă O.U.G. nr. 58/2003 a avut o ,,viață scurtă”, tezele au fost reluate și au stat la baza noului Cod de procedură civilă.

În anul 2006 ȋn cadrul unui articol dedicat tot reformei sistemului judiciar (V.M.Ciobanu, Câteva reflecții cu privire la reforma justiției civile ȋn România, ȋn Dreptul nr. 2/2006, p. 17-38), profesorul reafirmă necesitatea ca instanța supremă să ȋși asume rolul constituțional ce ȋi revine ȋn legătură cu asigurarea aplicării și interpretării unitare a legii de către instanțele judecătorești. Este criticat caracterul inconstant și reversibil al strategiilor de reformă a sistemului judiciar, caracterul inadecvat al răpirii dreptului Consiliului Superior al Magistraturii ȋn privința propunerii în vederea numirii sau revocării procurorilor ȋn funcțiile de conducere la nivel național și conferirea acestuia ministrului justiției, dar apreciază drept pozitive reformele aduse prin Legile nr. 303/2004, 304/2004 și 317/2004 cu privire la ȋnregistrarea ședințelor de judecată, numirea judecătorilor și procurorilor ȋn funcțiile de conducere prin concurs, ȋnlăturarea obligativității ȋnființării de tribunale specializate etc. Tot cu acea ocazie profesorul arată că sistemul de asistență judiciară oferit de Codul de procedură civilă este insuficient, fiind necesar să se adopte un ,,sistem coerent ȋn care să se prevadă ȋn mod concret mecanismul de solicitare și acordare a ajutorului judiciar”. Acesta a venit ȋn scurt timp, prin O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă.

În cadrul analizării reformei justiției se remarcă o ideea de o realitate evidentă la care ȋnsă s-a meditat prea puțin – aceea că succesul unei reforme nu poate fi adus numai cu contribuția judecătorilor. Reforma trebuie să fie ,,o cauză nu numai a judecătorilor, ci și a celor care concură ȋntr-un fel sau altul, la desfășurarea procesului civil, la elaborarea și punerea ȋn aplicare a deciziilor justiției, fie că este vorba de procurori, avocați, consilieri juridici, notari publici, executor judecătorești… Este necesar să se găsească acele puncte în care, în pofida poziției și rolului diferit în proces sau chiar a unor interese contrare, să se poată stabili, chiar prin lege atunci când este cazul, o colaborare mai eficientă decât cea existentă ȋn prezent ȋn scopul sporirii calității și eficienței actului de justiție. Este și o preocupare a Comisiei europene pentru eficacitatea justiției, care ȋn Programul-Cadru din 2004, la care ne-am referit, stabilește linii de acțiune ȋn acest sens.” Din păcate, s-a urmat prea puțin acest sfat ȋnțelept. Ulterior, reforma a ținut mai mult seama de interesele justiției văzută prin prisma judecătorilor, avocații fiind prea rar consultați, iar și mai rar ascultați ȋn doleanțe firești legate de accesul la justiție prin reformarea sistemului de taxe judiciare de timbru, un acces mai facil la ajutorul public judiciar prin asistența judiciară, plata decentă a activității ȋn cadrul asistenței judiciare, respectul cu care și instanțele sunt datoare față de avocat, asigurarea spațiilor necesare și corespunzătoare ȋn cadrul sediilor instanțelor judecătorești, asigurarea accesului informatic la dosar pentru a reduce timpul de alergat prin arhive, atât de supărător pentru un profesionist al dreptului, dar și ȋmpovărător pentru volumul de activitate al auxiliarilor instanțelor etc.

Tema ,,obstrucționării justiției” este adesea ȋntâlnită ȋn opera profesorului. A insistat asupra noțiunii de ,,obstrucționare a justiției” și a conferit acesteia un sens mai larg decât cel de implicare directă a politicului ȋn actul de judecată. În studiul din anul 2006 pe care ȋl aminteam anterior, arăta că ,,obstrucționarea justiției” se ,,prezintă ȋn forme mult mai variate, unele foarte subtile și este posibil să provină din mai multe surse”, astfel că reproșurile făcute judecătorilor pentru ineficiența justiției sunt adesea nerealiste. Identifica drept surse ale ,,obstrucționării justiției”: necorelarea și nesistematizarea legislației, încălcarea normelor de tehnică legislativă, neasigurarea logisticii necesare sau a numărului personalului auxiliar, caracterul neunitar al practicii, presiunile făcute de media, formularea de cereri informe ori cererile de recuzare repetate și făcute cu rea-credință, dar și calitatea îndoielnică a unor lucrări întocmite de experții tehnici, care nu pot fi verificate sub aspectele tehnice de către judecător din cauza absenței cunoștințelor acestuia într-un atare domeniu, dar care de multe ori sunt determinante pentru soluția în cauză, abuzul de putere al judecătorilor atunci când tind a se substitui puterii legiuitoare. Mai târziu, ȋn anul 2012, ȋn cadrul unui alt studiu (V. M. Ciobanu, Din nou despre obstrucționarea justiției, intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii și rolul Curții Constituționale, disponibil pe www.juridice.ro , la data de 5 octombrie 2012) relua tema ,,obstrucționării justiției”, găsind surse ale acesteia ȋn deturnarea taxelor judiciare de timbru de la rostul lor firesc –  asigurarea fondurilor necesare funcţionării justiţiei – la completarea bugetelor autorităților locale, dar și ȋn influențele internationale asupra mersului justiției, mai ales prin natura adesea părtinitoare a Rapoartelor MCV și confuziile existente la acest nivel ȋn ceea ce privește noțiunile juridice cu care operează. În acest sens, sunt memorabile aprecierile conform cărora Comisia Europeană, şi ne referim în special la Raportul privind mecanismul de cooperare şi verificare din 18.07.2012 (pct. II, paragraful 4) recunoaşte în mod deschis existenţa presiunilor externe, ce au determinat schimbări în multe domenii, referindu-se la Parchet, DNA, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii. Deci ”amestecul” despre care am vorbit mai devreme. Nu suntem desigur antieuropeni, sprijinul Comisiei Europene poate fi benefic, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să privim astfel de rapoarte ca având valoare absolută. Pretenţia Comisiei de a oferi judecăţi şi propuneri valoroase, ca şi poziţia unor oameni politici de la noi, care tremură de emoţie citind aceste rapoarte, îmi aduce aminte de rolul consilierilor sovietici din perioada începutului democraţiei populare evocat de profesorii mei şi de menţiunea din prefaţa cursului de Drept roman făcută de ilustrul profesor Constantin Tomulescu: ”tot ce este greşit în acest curs îmi aparţine mie; tot ce este bun aparţine romaniştilor sovietici”. Sigur, se cuvine să păstrăm proporţiile, dar trebuie spus odată pentru totdeauna că aceste rapoarte au tare foarte importante: nu există transparenţă în privinţa celor care au redactat raportul şi a celor care au fost consultaţi în ţară şi în străinătate (”practicieni de înalt nivel” cum se spune în  nota 7 din Raport este foarte puţin ca să se facă o apreciere asupra experţilor), pentru a putea face o judecată de valoare; rapoartele demonstrează că nu este cunoscută în profunzime Constituţia României şi legislaţia specifică. De exemplu, un raport obiectiv ar fi evocat munca extraordinară pentru elaborarea noilor coduri şi nu ar fi expediato în câteva rânduri, după cum ar fi subliniat, în legătură cu Noul Cod de procedură civilă, câteva aspecte – rezolvarea cauzei întrun termen optim şi previzibil, administrarea probelor de către avocaţi, contestaţia privind tergiversarea procesului care reprezintă o noutate faţă de multe coduri europene – sau nu ar fi vorbit despre procedura filtrului ca un deziderat, în condiţiile în care este pe larg reglementată în Noul Cod. Este adevărat că rapoartele se ocupă mai mult de procesele penale, dar nu trebuie uitat că cele civile au ponderea cea mai mare şi ecoul cel mai puternic în interesele cetăţenilor. În fine, o altă sursă de ,,obstrucționare a justiției” este chiar necunoașterea profundă a legii de către unii dintre cei chemați să o aplice. În acest sens, profesorul cita pe un mare procedurist francez, R. Perrot care spunea că ,,independenţa este înainte de toate o problemă de caracter; istoria demonstrează că oricare ar fi textele, oamenii de caracter au păstrat intactă independenţa lor, în ciuda ameninţărilor şi solicitărilor”, conchizând că ,,pentru a nu fi dependent şi supus, inclusiv greşelii, este nevoie de cunoaştere, de cunoaşterea aprofundată a Constituţiei şi a legilor” (V. M. Ciobanu, Câteva probleme juridice “reîncălzite” cu “înțelepciunea și luminile” juriștilor, dar și “stropite” cu puțină politică, disponibil pe www.juridice.ro, la data de 21 iunie 2015).

IV. Opera nu a fost finalizată

Poate că această afirmație va fi ușor exploatată ca fiind dintre cele care nu ar fi trebui făcute deoarece nu au conotație pozitivă. Așa este! Totuși, realitatea este că opera mai avea cel puțin un act de desăvârșire pe care timpul nu l-a mai permis.

Tratatul din anii 1996-1997 a venit să ofere soluții pentru problemele generate de modificarea structurală a procesului civil intervenită ca urmare a adoptării Legii nr. 59/1993, la aproximativ 3 ani după intrarea acesteia ȋn vigoare, adică după o acumulare, dar și filtrare a problemelor ȋn practica instanțelor. Apariția tratatului a fost decisivă ȋn privința multor chestiuni discutate, soluțiile oferite fiind catalizator de practică unitară.

După aproximativ 3 ani de la apariția noului Cod de procedură civilă, atunci când practica a ȋnceput să acumuleze aspete demne de clarificat, profesorul ȋncepuse deja lucrul la un nou tratat de procedură civilă care ar fi reprezentat pentru lumea juridică același aport explicativ ca și tratatul din anii 1996-1997. Acesta ar fi fost un act integrator de desăvârșire a operei. Păstrând termenii titlului, ar fi reprezentat finalul impresionant al ,,simfoniei”.

Va trebui ca, ȋn absența actului final, să ȋncercăm, urmând metodele, sfaturile, modalitățile de lucru ale marelului profesor, să regăsim noi, toți juriștii, resursele identificării acelor soluții care să fie corecte, echilibrate și corespunzătoare spiritului procedurii civile.

Prof. univ. dr. Traian Briciu

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate