Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Dreptul muncii
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
SAVESCU & ASOCIATII
 
Print Friendly, PDF & Email

ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Invocarea nulității unei clauze din CCM
13.12.2016 | Andrei PAP

Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 9 decembrie 2016 a fost publicată Decizia nr. 17/2016 privind examinarea sesizărilor formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă în dosarele nr. 4.024/118/2015 şi 3.927/118/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din 16 februarie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 4.024/118/2015, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la „modul de interpretare al art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, 138 alin. (5), 142, 148, 151 şi 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), 254 şi 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în sensul de a stabili dacă:

– o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care se stabileşte că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii (cum ar fi decontarea cheltuielilor efectuate pentru prestaţii de odihnă şi tratament vizate în cauză) au fost acordate nelegal raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, în condiţiile în care nulitatea acestor clauze nu a fost constatată de o instanţă în perioada de valabilitate a contractului;

– în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, răspunderea aparţine angajatului care a beneficiat de aceste drepturi sau angajatorului.”

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 martie 2016 cu nr. 1.151/1/2016.

2. La aceeaşi dată a fost înregistrată cu nr. 1.152/1/2016 sesizarea prin care Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Încheierea din data de 16 februarie 2016 dată în Dosarul nr. 3.927/118/2015, pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea aceleiaşi probleme de drept.

3. Prin Încheierea de şedinţă din 8 martie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 2.060/118/2015, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la „modul de interpretare a art. 138 alin. (3) – (5) şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, respectiv:

– dacă instanţa poate invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze a contractului colectiv de muncă convenite cu nerespectarea art. 138 alin. (3) sau aceasta poate fi invocată doar de părţi în condiţiile art. 142 alin. (2);

– dacă art. 138 alin. (5) presupune obligarea angajatorului la executarea unei clauze a contractului colectiv de muncă aflate sub incidenţa art. 138 alin. (3) şi (4).”

Această sesizare a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 1.247/1/2016.

4. La data de 20 aprilie 2016 a fost înregistrată cu nr. 1.642/1/2016 sesizarea prin care Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Încheierea din 28 martie 2016 dată în Dosarul nr. 3.799/118/2015, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la „interpretarea art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 în sensul că ar fi exclusă răspunderea civilă patrimonială, fondată pe art. 256 alin. (2) din Codul muncii, a salariatului din sectorul bugetar care a primit drepturi necuvenite potrivit legii de salarizare, dar care se regăsesc inserate în contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea legii de salarizare, răspunderea revenind în acest caz exclusiv angajatorului.”

5. Constatând că încheierile Curţii de Apel Constanţa pronunţate în dosarele nr. 4.024/118/2015, nr. 3.927/118/2015, nr. 2.060/118/2015 şi nr. 3.799/118/2015 au ca obiect probleme de drept similare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus conexarea dosarelor nr. 1.152/1/2016, nr. 1.247/1/2016 şi nr. 1.642/1/2016 la dosarul nr. 1.151/1/2016.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

38. Pe fondul cauzei se constată că, prin încheierile de sesizare, s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate aplicabile unei situaţii de fapt, necontestate, în care angajatorul, instituţie publică finanţată din fonduri proprii, care, potrivit legislaţiei fiscale, sunt considerate fonduri publice, s-a obligat prin contractul colectiv de muncă să acorde anumite categorii de drepturi băneşti, interzise de legile anuale de salarizare. În urma controlului efectuat de Curtea de Conturi s-a constatat că plăţile au fost făcute cu încălcarea dispoziţiilor legale, Curtea de Conturi solicitând angajatorului să ia măsuri pentru recuperarea lor. Angajatorul a chemat în judecată salariaţii pentru recuperarea sumelor plătite acestora, cu menţiunea că, la data litigiului, contractul colectiv de muncă expirase.

39. În primul rând este de reţinut că sumele achitate salariaţilor de către angajator şi a căror restituire s-a solicitat prin acţiunile promovate în justiţie sau a căror plată s-a solicitat prin cererile ce fac obiectul dosarelor în care s-au invocat chestiunile de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reprezintă sume care nu sunt incluse în drepturile salariale, ci intră în categoria cheltuielilor sociale deductibile limitat (decontare transport, bilete de odihnă şi tratament), fiind prevăzute în contractele colective de muncă pentru anii 2014-2015, la art. 74 lit. h), potrivit căruia „în afara ajutoarelor prevăzute de lege la care au dreptul, în limita posibilităţilor financiare, din fondul de cheltuieli sociale, salariaţii vor beneficia de următoarele sume care nu sunt incluse în drepturile salariale”. Prin urmare, ele nu reprezintă contraprestaţia propriu-zisă a muncii depuse, ci bonificaţii neasimilate veniturilor din salariu, acordate, de regulă, în scopul eficientizării muncii salariaţilor şi fidelizării acestora.

40. Stabilirea salariilor şi a altor drepturi în bani sau în natură pentru personalul din instituţiile publice finanţate integral din fonduri proprii pentru anii 2014 şi 2015 se face potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată prin Legea nr. 28/2014, respectiv conform art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, dispoziţii legale cu conţinut identic, doar că se referă la ani diferiţi, şi care prevăd că, prin excepţie de la prevederile art. 1 şi 2, respectiv prin excepţie de la prevederile art. 1, pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea prim-ministrului şi cele aflate sub controlul Parlamentului, ale cărui contracte colective de muncă îşi încetează valabilitatea în anul 2014, respectiv 2015, salariile se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, respectiv potrivit art. 1 alin. (2), care prevede că, „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”, şi art. 37 alin. (1) din acelaşi act normativ, care prevede că „prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi”.

41. Având în vedere că salarizarea personalului angajat în instituţii publice care se finanţează integral din venituri proprii, precum şi acordarea altor drepturi se realizează, pentru anii 2014-2015, în baza Legii-cadru nr. 284/2010 şi a legilor anuale de salarizare menţionate anterior, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, prin contractele colective de muncă pentru anii respectivi, se puteau stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, iar, potrivit art. 138 alin. (1) din acelaşi act normativ, nu se puteau negocia şi include în contractele colective de muncă clauze referitoare la drepturi în bani sau în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal. Cum drepturile pretinse sunt drepturi pecuniare, condiţiile acordării lor nu puteau fi negociate decât dacă dreptul respectiv era recunoscut prin legile de salarizare.

42. În speţă, angajatorul, care este o instituţie publică finanţată integral din venituri proprii şi al cărui buget este constituit din fonduri publice, potrivit art. 2 lit. l) din Legea nr. 94/1992, este supus controlului Curţii de Conturi, care se exercită în ceea ce priveşte modul de formare, administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare, potrivit art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) din Legea nr. 94/1992.

43. În acest context se ridică, prin sesizare, problema dacă decizia Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege şi care se bucură de prezumţia de adevăr fie prin necontestare, fie prin menţinerea sa în urma controlului de legalitate efectuat de instanţa de contencios administrativ, înlătură, prin ea însăşi, de la aplicare o clauză a contractului colectiv de muncă prin care se acordă drepturile băneşti constatate de Curtea de Conturi ca încălcând dispoziţiile legilor de salarizare sau lipsa de eficacitate a acestei clauze trebuie constatată de instanţa de judecată.

44. În acest ultim caz se pune problema regimului juridic aplicabil sancţiunii civile a nulităţii (respectiv cine o poate invoca, în ce moment şi prin ce mijloc procesual).

45. Este de precizat că angajatorul din prezenta cauză este supus legilor de salarizare bugetară, nefiind incidentă, în situaţia sa, Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 4.112/1/2015, care se referă strict la situaţia tranzitorie a angajatorului, inclus în legea-cadru de salarizare, căruia i se modifică regimul de finanţare [art. 37 alin. (2) din Legea-cadru nr. 284/2010], situaţie în care încadrarea în anexa corespunzătoare a legii operează după expirarea contractului colectiv de muncă. Pentru celelalte cazuri, în care personalul instituţiei publice finanţate din fonduri proprii era salarizat în baza legii-cadru la momentul negocierii contractului colectiv de muncă, negociere în care trebuie să ţină seama de legea-cadru de salarizare şi de legea anuală în vigoare în anul respectiv, este exclusă interpretarea conform căreia contractul colectiv de muncă este valabil peste legea-cadru de salarizare.

46. Înalta Curte consideră ca fiind corectă opinia conform căreia o decizie a Curţii de Conturi nu poate să înlăture eo ipso de la aplicare o clauză a contractului colectiv de muncă. Aceasta întrucât o astfel de decizie, cu caracter administrativ, nu este opozabilă decât angajatorului, în sarcina căruia impune obligaţii de recuperare a prejudiciului, nu şi salariatului.

Pentru a se putea repercuta asupra raportului juridic de muncă al salariatului bugetar, din perspectiva drepturilor băneşti încasate cu încălcarea legii, trebuie iniţiat un mecanism procesual care să îi fie opozabil acestuia şi în care salariatul să aibă posibilitatea de a se prevala, în justificarea drepturilor încasate, de existenţa clauzei din contractul colectiv de muncă (fie pentru a pretinde plata dreptului acordat prin respectiva clauză, fie, odată plătit, pentru a se opune unei cereri de restituire). Verificarea conformităţii respectivei clauze contractuale cu normele imperative ale legii urmează a ţine cont de reglementările speciale derogatorii în materia nulităţii, vizând condiţiile în care instanţa poate constata nulitatea absolută a unei clauze din contractul colectiv de muncă, care acordă salariatului din sectorul bugetar drepturi neprevăzute în legea de salarizare.

Prin urmare, o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte prin simpla sa existenţă, de efecte, clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, dacă o instanţă de judecată nu a constatat, în condiţiile legii, nulitatea acestora.

47. În ceea ce priveşte regimul nulităţii unei clauze nelegale din contractul colectiv de muncă se constată că art. 132 din Legea nr. 62/2011 instituie, în alineatul (1), o reglementare- cadru, de principiu, cu aplicabilitate generală, în privinţa marjei de negociere a contractelor colective de muncă, ce trebuie să se încadreze „în limitele şi condiţiile prevăzute de lege”. Alin. (2)- (4) se referă la caracterul minimal al dispoziţiilor cu forţă juridică superioară de la care se poate deroga în favoarea salariaţilor.

Potrivit art. 142 din Legea nr. 62/2011, clauzele din contractul colectiv de muncă negociate (s.n. în favoarea sau în defavoarea salariaţilor) cu încălcarea art. 132 sunt lovite de nulitate, sancţiune ce se aplică de către instanţă, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

Art. 138 din Legea nr. 62/2011 se referă la situaţia specială a contractelor colective încheiate în sectorul bugetar, instituind anumite condiţii (alin. 1-3), a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută a respectivei clauze [alin. (4)]. Conform art. 138 alin. (5) din acelaşi act normativ, răspunderea pentru încheierea, în aceste condiţii, a contractului colectiv de muncă revine angajatorului.

Aceste texte din Legea dialogului social se coroborează cu dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, potrivit cărora, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unor clauze ale contractului colectiv de muncă, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenţei contractului.

48. Este corectă acea interpretare dată de doctrină şi jurisprudenţă conform căreia, în condiţiile în care regimul nulităţii nu este foarte clar stabilit în dreptul muncii, nulităţile absolute şi relative nefiind reglementate distinct, pentru a distinge între aceste nulităţi se impune a institui criteriul naturii interesului ocrotit. În caz contrar, o posibilă situaţie de încălcare flagrantă a unei norme imperative ar rămâne nesancţionată întrucât părţile care au negociat-o nu sunt interesate să îşi corecteze propria conduită culpabilă.

În acest sens se poate aprecia că orice clauză ce nu ocroteşte un interes particular şi încalcă un interes public poate fi analizată, din oficiu, în privinţa legalităţii, atunci când o instanţă este învestită cu cereri ce pun în discuţie efectele produse de această clauză.

49. Având în vedere că dispoziţiile art. 132 alin. (2) – (4) din Legea nr. 162/2011 prevăd drepturi în favoarea salariaţilor, ele ocrotesc un interes privat, astfel că sancţiunea pentru nerespectarea acestora este o nulitate relativă. Spre deosebire de această situaţie, sancţiunea edictată în cazul nerespectării interdicţiei de a negocia drepturi neprevăzute de legea bugetului de stat [art. 138 alin. (1) – (3)], care ocroteşte un interes public, se impune a fi calificată ca o nulitate absolută. O astfel de interpretare se justifică şi prin faptul că legiuitorul a inserat expres referirea la sancţiunea nulităţii absolute chiar în conţinutul art. 138 şi nu s-a limitat la menţiunea din art. 142 care reglementează, cu caracter de principiu, nulitatea clauzelor negociate cu încălcarea art. 132.

50. Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii, într-o astfel de situaţie, dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 pot fi completate cu cele ale art. 1247 alin. (3) din Codul civil, ce reprezintă dreptul comun în materia nulităţii, astfel că, atunci când este vorba de un interes general ocrotit, cum este reglementarea bugetului de stat, instanţa, din oficiu, poate invoca nulitatea absolută a clauzei, pe durata de existenţă a respectivei clauze.

51. O interpretare în sens contrar ar permite validarea şi chiar punerea în executare a unei dispoziţii, negociată de partenerii sociali, cu încălcarea disciplinei bugetare.

52. Controlul legalităţii unei astfel de clauze este posibil atât în litigiile în care se solicită pe cale principală aplicarea unei astfel de sancţiuni (prin acţiunea sau cererea reconvenţională a angajatorului), dar şi pe cale de excepţie, în litigiile în care se solicită valorificarea clauzei sau, dimpotrivă, se contestă efectele juridice ale acesteia. Sintagma „a constata nulitatea pe cale de excepţie” presupune ca instanţa, pe cale incidentală, să nu recunoască efectele juridice produse de o clauză nelegală, excepţia la care textul de lege face referire nefiind o excepţie de drept procesual, ci un mijloc de apărare a intereselor generale care permite analiza conformităţii cu legea a clauzei respective.

53. Acest raţionament nu contravine dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, întrucât instanţa are posibilitatea de a invoca nulitatea pe cale de excepţie într-un litigiu în care se analizează eficacitatea juridică a respectivei clauze din contractul colectiv de muncă pe toată durata sa de existenţă, în condiţiile în care efectele acesteia se produc şi după expirarea termenului convenit de părţi pentru punerea în executare a contractului. Existenţa unei clauze ce instituie o situaţie juridică de care beneficiarul se poate prevala nu se limitează la termenul pentru care a fost încheiat contractul, ci reprezintă perioada în care părţile pot invoca efectele juridice generate de executarea sau neexecutarea clauzei. O interpretare restrictivă a acestor dispoziţii ar permite valorificarea unei clauze contractuale, fără posibilitatea de cenzurare a legalităţii sale.

54. Ca atare, într-un dosar în care se solicită restituirea plăţilor efectuate în temeiul acestei clauze, instanţa poate pune în discuţie şi analiza, printr-un act de judecată propriu, legalitatea clauzei, fără a fi ţinută de constatările Curţii de Conturi, instituţie care, astfel cum s-a precizat anterior, se află într-un raport juridic de drept fiscal cu angajatorul, raport în baza căruia acesta a fost obligat a acţiona în vederea recuperării pagubei. Decizia Curţii de Conturi, ce instituie o prezumţie relativă privind situaţia juridică constatată, poate constitui un mijloc de probă în procesul de stabilire a legalităţii acelei clauze.

55. În cazul în care consideră că respectiva clauză încalcă dispoziţiile imperative ale legilor de salarizare în vigoare la încheierea contractului colectiv de muncă [în aplicarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 coroborate cu prevederile art. 138 alin. (1) – (4) din acelaşi act normativ] instanţa va lipsi clauza de efecte juridice, exonerând pe angajator de obligaţia de a executa o astfel de clauză nelegală.

O interpretare contrară care ar pune acţiunea în nulitate doar la dispoziţia partenerilor de dialog social ar crea posibilitatea ca o clauză vădit nelegală să îşi producă efecte juridice între părţile contractante (chiar cu concursul forţei coercitive a autorităţii judiciare, în cazul în care creditorul obligaţiei invocă răspunderea contractuală pentru neexecutare), acestea nefiind interesate a o desfiinţa în perioada în care aceasta îşi produce efectele.

56. Pe de altă parte, se reţine că art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, potrivit căruia răspunderea pentru încheierea, în aceste condiţii, a contractului colectiv de muncă revine angajatorului, nu distinge între tipurile de răspundere de care angajatorul poate fi ţinut, respectiv penală, contravenţională sau civilă, în daune. Instituirea unei astfel de răspunderi exclusiv în sarcina angajatorului nu este de natură a-l scuti pe salariat de obligaţia de a restitui o sumă încasată necuvenit rezultată din desfiinţarea cu efect retroactiv a clauzei nelegale, în condiţiile în care dispoziţiile art. 57 alin. (2) din Codul muncii („Constatarea nulităţii contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor.”), ce consfinţesc o excepţie de la regimul nulităţii de strictă interpretare, nu pot fi aplicate, prin analogie, contractului colectiv de muncă.

57. Chiar dacă, conform art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, în sarcina salariatului nu poate fi reţinută niciun fel de răspundere bazată pe culpă, textul de lege menţionat nu exclude posibilitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 256 din Codul muncii într-un litigiu iniţiat de angajatorul care tinde să îşi îndeplinească obligaţia izvorâtă din raportul juridic de drept fiscal ce antrenează răspunderea sa faţă de stat, de a recupera suma plătită nedatorat (în baza unei clauze nule) şi care se întemeiază, în raportul cu salariatul, pe o instituţie juridică distinctă de cea a răspunderii patrimoniale, care nu presupune culpa, ci doar o îmbogăţire fără justă cauză a patrimoniului acestuia.

58. Deşi este reglementată în Legea nr. 53/2003 – Codul muncii la cap. III – Răspunderea patrimonială, din titlul XI – Răspunderea juridică, instituţia restituirii sumelor nedatorate achitate salariaţilor nu se confundă cu răspunderea patrimonială, această interpretare dată textului de lege fiind confirmată prin Decizia nr. 274/2011 a Curţii Constituţionale în considerentele căreia se reţine că „textul de lege criticat (s.n. art. 256 din Codul muncii actual) nu dă o definiţie exactă a noţiunii de «sumă nedatorată» şi nici nu detaliază condiţiile în care se naşte obligaţia de restituire. El vine să acopere însă, prin excluderea tuturor celorlalte situaţii prevăzute de lege care antrenează răspunderea patrimonială a salariatului, cazurile când, fără a fi reţinută vinovăţia acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate de la angajator, întrucât acestea nu i se cuveneau, neexistând o justă cauză.”

59. Aceasta înseamnă că unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 256 din Codul muncii, ce nu reprezintă o acţiune în răspundere patrimonială bazată pe culpa salariatului, ci o acţiune derivând din îmbogăţirea fără justă cauză a patrimoniului acestuia, nu i se poate opune textul de lege prevăzut de art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011. Această interpretare este conformă cu intenţia legiuitorului care, admiţând că, într-o astfel de situaţie, există o obligaţie de restituire în sarcina salariaţilor, prin adoptarea Legii nr. 124/2014 a exonerat personalul bugetar de obligaţia de restituire a veniturilor de natură salarială, ce au fost constatate de Curtea de Conturi ca fiind încasate nelegal.

60. În consecinţă, decizia Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care se stabileşte că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii (cum ar fi decontarea cheltuielilor efectuate pentru prestaţii de odihnă şi tratament vizate în cauză) au fost acordate nelegal raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, dacă nulitatea nu a fost constatată, în condiţiile art. 142 alin. (2) pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, într-un litigiu în care se analizează efectele acestor clauze, de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii, fără ca art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 să poată înlătura dispoziţiile art. 256 din Codul muncii de la aplicare.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

Admite sesizările conexe formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, în dosarele nr. 4.024/118/2015, nr. 3.927/118/2015, nr. 2.060/118/2015 şi nr. 3.799/118/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că: 

În interpretarea prevederilor art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la prevederile art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, art. 138 alin. (5) art. 142, art. 148, art. 151 şi art. 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), art. 254 şi art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii.

În interpretarea prevederilor art. 138 alin. (3) – (5) şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin. (1) – (3) din Legea nr. 62/2011 poate fi cerută de către părţile interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, respectiv poate fi invocată de către instanţă, din oficiu, pe durata existenţei contractului colectiv de muncă”.

Andrei Pap

 


Aflaţi mai mult despre , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.