Secţiuni » Arii de practică » Business » Health & Pharma
Health & Pharma
CărţiProfesionişti
 1 comentariu

Respectarea drepturilor fundamentale în domeniul transplantului de organe
15.12.2016 | Sonia BLAJ

Secţiuni: Data protection, Health & Pharma (Dreptul sănătății), RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Sonia Blaj

Sonia Blaj

Summary: By means of this current study, the author wishes to draw the attention of all readers  to some aspects related to respecting the principles of human rights in organ transplantation. In what follows, several landmarks will be highlighted regarding the fundamental civil rights, the judicial statute of human body, the proceeding as well as the principles which have to be taken into account for the procedure to be developing according to law.

The process of making all those aforementioned compatible with the organ transplantation is one of much interest these days, due to the importance of the consequences caused in judicial practice and the impact it has on the development of medicine transplantation.

Ultimele decenii ale secolului XX au fost marcate de o explozie a ştiinţelor biologice, determinând astfel o reflecţie a legiuitorilor, a cercetătorilor, dar şi a opiniei publice privind consecinţele ecologice asupra vieţii umane prezente şi viitoare.[1] Datorită acestui fapt și pornind de la premisa conform căreia biotehnologiile actuale conferă bioputere, de cele mai multe ori necontrolată şi fără semnificaţie umană, materia de faţă prezintă un interes deosebit de mare. Deși benefice din punct de vedere al posibilităţilor de diagnostic şi tratament uluitoare, acestea au dat naştere unor discuţii şi controverse faţă de viaţa umană în ansamblul ei, o preocupare în acest sens fiind şi cea privind transplantul de organe.

Lipsa unei legislaţii adaptate realităţii şi cuceririlor ştiinţifice realizate în domeniul medicinei ar duce inevitabil la ceea ce majoritatea autorilor denumesc „bioteroare”, având efecte secundare nedorite şi pericole pentru viaţa oamenilor şi a colectivităţilor umane. Totodată, trebuieadoptatemăsuripentruaevita „crizalegii”. În ţara noastră există un vid legislativ ce necesită a fi umplut cu norme juridice fiabile care să permită o dezvoltare armonioasă şi o aplicare adecvată a tehnologiilor medicale.

Transplantul de ţesuturi şi organe ilustrează una dintre cele mai ambiţioase ofensive ale ştiinţei, dar şi unul dintre cele mai spectaculoase capitole ale chirurgiei secolului XX.[2] Multă vreme, corpul uman nu a fost în centrul preocupărilor dreptului, astfel încât normele juridice făceau referire doar indirect, reglementând momentul naşterii şi morţii persoanei fizice, dar datorită ameninţărilor dreptului la viaţă prin utilizarea neadecvată a noilor tehnici medicale, organismele internaţionale şi statele nu au putut rămâne indiferente şi au început să manifeste un interes semnificativ în adoptarea unor reglementări în acest domeniu. Societatea a simţit nevoia de a aşeza activitatea de prelevare şi transplant de organe nu doar pe temeiuri morale, etice, dar şi juridice. Protecţia persoanei şi implicit a corpului uman impune nu doar reglementarea transplantului de organe şi ţesuturi umane, ci şi preocuparea legiuitorului de perfecţionarea continuă a acesteia şi compatibilizarea cu normele statelor membre ale Uniunii Europene, în special prin respectarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, Convenţia de la Oviedo, intrată în vigoare la 1 decembrie 1999, împreună cu protocolul adiţional privind transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană din 24 ianuarie 2002 alcătuiesc cadrul juridic european în domeniu. Pentru prima dată în dreptul român, prelevarea şi transplantul de organe umane au fost reglementate prin câteva dispoziţii cuprinse în Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei (abrogată prin Legea nr. 2/1998). În prezent, efectuarea prelevării şi transplantului de organe si ţesuturi de origine umană în scop terapeutic sunt reglementate în Titlul VI, art. 141-164 din Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii,[3] dar şi în Legea drepturilor pacientului nr. 46 din 21 ianuarie 2003.[4]

Pe scurt,vom prezenta câteva repere privind drepturile personalităţii, analizând statutul juridic al corpului uman şi implicaţiile pe care le au principiile fundamentale în domeniul activităţii de donare şi transplant. Datorită recunoaşterii posibilităţii de a preleva ţesuturi şi organe umane pentru a se realiza transplanturi, este necesară o clarificare a drepturilor pe care o persoană fizică le poate avea asupra propriului corp.

Drepturile personalității

În literatura de specialitate[5], noţiunea de “personalitate juridică” este definită ca fiind aptitudinea generală şi abstractă, recunoscută de lege fiinţelor umane, de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii. Din perspectiva dreptului, conceptul de “drepturi ale personalităţii” cuprinde acele drepturi care reprezintă atribute inerente fiinţei umane, aparţinând fiecărui individ prin însuşi faptul că este om. Astfel, aceste drepturi au în vedere persoana umană din punct de vedere biologic, psihologi cşi social. Spre deosebire de celelalte sisteme de drept, în doctrina noastră[6], ideea drepturilor personalităţii a fost preluată recent, natura lor juridică fiind aceea de drepturi personale nepatrimoniale şi regăsindu-se în subcategoria drepturilor care privesc existenţa şi integritatea persoanei.

Dintre drepturile personalității, putem preciza că în strânsă legătură cu domeniul transplantului de organe sunt dreptul la viață, dreptul la sănătate, la integritate fizică și demnitate, precum și dreptul la libertatea de exprimare.

Transplanturile de organe au ca obiect valoarea supremă aomului, şi anume viaţa, fiind considerate “marea speranţă a omului pentru reînnoirea vieţii lui biologice”. În ceea ce privește dreptul la viață, acesta apare ca o condiţie fundamentală a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fără de care protecţia celorlalte drepturi ar rămâne fără obiect.[7] Un interes major în activitatea de transplant îl reprezintă ultima frontieră a personalității juridice, și anume momentul morții unei persoane. În acest context, o problemă cu care a fost confruntată recent jurisdicţia europeană a fost faptul dacă art. 2 din Convenţie cuprinde şi dreptul de a muri, multă vreme răspunsul la această întrebare fiind lăsat pe seama dezbaterilor medicale sau etice, dar şi a instanţelor naţionale, disputa privind eutanasia. Curtea Europeană a tranşat această problemă, fiind fermă în această privinţă, astfel că a refuzat orice interpretare evolutivă a Convenţiei în cazul art. 2, concluzionând că dreptul la viaţă nu implică şi dreptul de a muri.[8]

O observaţie necesită a fi făcută în ceea ce priveşte noţiunile de “demnitate” şi de “integritate” a unei persoane. Astfel, multi autori români consideră că integritatea fizică şi cea psihică sunt inviolabile, existând puternice legături cu ideea de demnitate a fiinţei umane. Se poate afirma că drepturile omului sunt fundamentate în special pe principiul demnităţii umane, acesta fiind un imperativ moral cu caracter absolut.[9] Datorită caracterului complex al acestei noţiuni şi a înţelesului său larg, considerăm că integritatea psihică reprezintă doar o componentă a acestui concept.

Statutul juridic al corpului uman

În prezent, dreptul trebuie să regândească puterea pe care omul o are asupra propriului corp şi să asigure protecţia necesară acestuia faţă de primejdiile exterioare.

În analiza acestui subiect, trebuie să clarificăm problema potrivit căreia corpul uman este sau nu un lucru susceptibil de apropiere. De lege lata, în legislaţia română, corpul uman nu poate fi privit ca un bun şi nu poate face obiectul unui raport juridic patrimonial. Această concluzie se impune cu titlu de regulă, chiar dacă nu este prevăzută expres de legislaţia în vigoare, dar se poate deduce implicit. Astfel, articolul 44 din Legea nr. 95/2006 interzice obţinerea de foloase materiale sau de altă natură în schimbul organelor sau ţesuturilor de origine umană. Această regulă o vom detalia în cele ce urmează.

În primul rând, se impune a se face o distincţie între corpul fiinţei umane, în întregimea sa, şi părţile sale componente. În acest sens, corpul unei persoane este indisponibil în mod absolut şi nu poate face obiectul unui transfer de proprietate, deoarece nu aparţine persoanei, ci este însăşi persoana. Persoana nu deţine un drept real asupra corpului său. Dimpotrivă, anumite elemente detaşate din corp pot face obiectul unor acte de dispoziţie, dar numai în mod excepţional, respectiv atunci când legea autorizează aceasta şi stabileşte condiţiile în care se poate realiza.[10] Dar chiar dacă s-ar admite existenţa unui drept de proprietate asupra unor părţi ale corpului uman, în ceea ce priveşte activitatea de transplant de organe şi ţesuturi, prelevarea acestora se poate face doar în scop terapeutic şi nu pentru a urmări un folos material. Deci transplantul are ca scop ameliorarea sănătăţii unei persoane şi nicidecum un transfer de proprietate a elementului detaşat. Într-o primă etapă, acest transfer reprezintă însuşi scopul actului, iar apoi, prin încorporarea elementului în corpul primitorului acesta ajunge să facă parte din însăşi fiinţa sa, iar în acest caz nu se mai poate vorbi de proprietate. Astfel, dacă lipseşte scopul terapeutic, rămâne valabilă regula indisponibilităţii. Totodată, aceste operaţiuni de transplant pot fi admise doar cu respectarea unor condiţii stricte, dintre care precizăm: finalitatea terapeutică pentru un subiect sau pentru societate, gratuitatea actului, neprejudicierea vieţii şi protecţia demnităţii donatorului. Trebuie subliniată, de asemenea, poziţia doctrinei penale conform căreia atât corpul uman, cât şi părţile sale componente nu pot fi considerate şi catalogate juridic ca fiind lucruri. Din acest punct de vedere, ele nu pot constitui obiect al infracţiunii de furt, chiar dacă au fost detaşate de corpul uman. Dar lucrurile sunt diferite în ceea ce priveşte înlocuitorii artificiali ai unora dintre părţile corpului uman, care pot face obiectul unei infracţiuni de furt, deoarece acestea nu fac parte în mod natural din corpul uman.

Dreptul persoanei de a dispune de propriul corp se referă atât la libertatea corporală, cât şi la implicaţiile de ordin psihic şi moral. Acest drept cuprinde în conţinutul său şi dreptul de a dona organe sau alte experienţe medicale. În cadrul activităţii de transplant, trebuie făcută o distincţie între momentul anterior prelevării şi momentul posterior prelevării. Înainte de prelevare, donatorul îşi dă un acord de participare la această operaţiune şi îşi asumă un angajament că nu se va prevala de protecţia pe care i-o conferă actele normative în vigoare, dar prin acest acord nu creează un drept asupra lucrului viitor care se va preleva din corpul său. Donatorul se poate răzgândi şi nu poate fi antrenată răspunderea acestuia, deoarece şi acordul a fost dat cu titlu gratuit. După prelevare, elementele dobândesc o existenţă autonomă, fiind momentul în care este posibilă organizarea transferului.

Prelevarea şi transplantul de la persoanele în viaţă se face numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin aceeaşi lege, se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane de la minori, precum şi de la persoanele lipsite de discernământ. În cazul intervenţiilor în scop terapeutic asupra minorului, acestea se pot realiza doar cu consimţământului reprezentantului, al ocrotitorului legal, precum şi autorizarea instanţei tutelare dacă există un risc de a fi pusă în pericol viaţa persoanei. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate consimţi singur la efectuarea intervenţiilor în scop terapeutic. Un exemplu privind prelevarea de la un donator minor îl constituie cazul american Curran versus Bosze[11](1990) tranşat de Curtea Supremă din Illinois. Acest caz a implicat gemeni în vârstă de 3 ani şi jumătate, Allison şi James Curran care se aflau în custodia mamei lor, şi un copil de 12 ani dintr-o căsătorie anterioară a tatălui, Jean Pierre Bosze, care suferea de leucemie. Tatăl copiilor, care nu a fost niciodată căsătorit cu doamna Curran, a cerut acordul acesteia ca gemenii să fie supuşi unor teste, iar dacă erau compatibili să consimtă la prelevarea de măduvă osoasă necesară pentru Jean Pierre. Doamna Curran a refuzat, iar domnul Bosze a acţionat-o în justiţie. Curtea a considerat că un părinte poate, într-adevăr, să îşi dea consimţământul în locul copiilor săi minori, dar trebuie să o facă ţinând cont de interesele copiilor. Cererea a fost refuzată pe motivul că nu există niciun beneficiu pentru donator, dar şi pentru că nu exista o relaţie apropiată între donator şi primitor.

În ceea ce priveşte statutul juridic al unei persoane decedate, aceasta se bucură de o protecţie specială la fel ca şi persoana în viaţă. În acest sens, Noul Cod Civil precizează că „Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său”. Mai trebuie precizat că persoana are două componente: corpul şi viaţa. Astfel, corpul uman neanimat nu este o persoană, ci un lucru, chiar dacă păstrează personalitatea celui care a fost.[12] Prelevarea de la o persoană decedată se face doar cu consimţământul scris al cel puţin unuia din membrii majori ai familiei sau al rudelor, astfel cum statuează Legea nr. 95/2006.

Așadar, corpul uman nu poate fi tratat ca un obiect, astfel încât acesta trebuie protejat împotriva purtărilor abuzive din partea unui terţ sau chiar a propriei persoane.

Implicațiile principiilor fundamentale în activitatea de transplant

Odată ce depăşeşte stadiul de experiment ideal, transplantul are la bază principii, reguli şi fundamente de ordin biologic, filosofic, religios, economic, etic şi juridic. Acesta trebuie realizat cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în condiţii stricte pentru a se asigura principiul inviolabilităţii persoanei, respectiv a corpului uman.

Chiar dacă fiecare transplant reuşit reprezintă o victorie câştigată în lupta contra naturii, acesta trebuie să fie controlat social şi juridic. Controlul social este întemeiat pe drepturile persoanei umane de a supravieţui, de a-şi revendica libertatea şi de a-şi manifesta voinţa. În această ordine de idei, efectuarea transplantului presupune două metode complementare: prima fiind legarea conduitei ante şi post transplant de structura comportamentală a individului, iar cea de-a doua situează comportamentul individului în mediul social.[13]

Mai trebuie menţionat că spre deosebire de alte state europene, în România rata donărilor este foarte mică. Aceasta se datorează unui complex de cauze printre care se remarcă subfinanţarea sistemului medical, numărul redus de coordonatori de transplant, reducerea drastică a numărului donatorilor, modul defectuos de organizare a activităţilor de prelevare, lipsa cooperării între spitale şi sistemul naţional de transplant etc. Informaţiile privind situaţia actuală a transplantului de organe în România, în special în ultimii doi ani, sunt îngrijorătoare. Potrivit datelor comunicate de Comisia Europeană, România ocupă ultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte rata donatorilor de organe, la un milion de persoane, cu doar un singur donator.

Pentru ca activitatea de transplant să se desfășoare în condițiile legii trebuie îndeplinite anumite condiții. Astfel, prelevarea de la un donator în viață trebuie să fie efectuată de la o persoană majoră, având capacitate deplină de exercițiu, după obţinerea consimţământului informat, scris, liber, prealabil şi expres al acesteia. Un rol deosebit de important în cadrul prelevării îl constituie condiţia consimţământului donatorului. În acest context se impune o comparaţie în ceea ce priveşte consimţământul informat şi cel prezumat al donatorului, respectiv dacă este sau nu necesară o modificare a dispoziţiilor Titlului VI din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Astfel, în ţări precum Spania, Franţa, Suedia, Belgia, Ungaria, Austria, Croaţia, în plan legislativ, a fost adoptat modelul consimţământului prezumat. De asemenea, au fost luate măsuri de organizare a sistemului naţional având ca scop identificarea potenţialilor donatori şi prelevarea organelor în condiţii de siguranţă, cu respectarea standardelor calitative. Aceste măsuri au condus la creşterea ratei donării de organe şi la desfăşurarea acestui sistem într-un mod mult mai eficient. Datorită faptului că există o deficienţă majoră în materie de organizare şi de informare a populaţiei în acest domeniu, România se află la baza ierarhiei în ceea ce priveşte prelevarea şi transplantul de organe, comparativ cu alte state europene. În alte ţări, precum Marea Britanie, s-a păstrat modelul consimţământului explicit, considerându-se că acesta corespunde principiului respectării autonomiei individuale. Cercetările realizate în acest domeniu au demonstrat că nu aceasta este principala problemă care a generat rata mică a donărilor, ci lipsa măsurilor de informare ale cetăţenilor asupra implicaţiilor altruiste ale acestui proces, precum şi lipsa unei mai bune coordonări a activităţilor medicale din momentul identificării potenţialilor donatori şi până la transplantarea organelor astfel prelevate.

Totuşi, nu putem rămâne indiferenţi la consecinţele pe care le-ar genera adoptarea unui consimţământ prezumat. Astfel, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale ale omului, se poate remarca că un asemenea consimţământ ar aduce atingere dreptului la libertatea de exprimare. Introducându-se modelul consimţământului prezumat, practic s-ar sancţiona neglijenţa persoanei care nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la posibilitatea prelevării organelor sale. În plus, trebuie să fie respectate şi drepturile la demnitate şi integritate fizică, atât în timpul vieţii, cât şi după trecerea în nefiinţă a persoanei. În acest sens, corpul fiinţei umane trebuie respectat şi protejat, acesta neputând face obiectul unor tranzacţii. Legea nr. 95/2006 stabileşte în articolul 147 condiţiile necesare pentru ca activitatea de prelevare de la donatorul decedat să fie legitimă şi valabilă. Astfel, este necesar a se obţine consimţământul scris al cel puţin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine: soţul supravieţuitor, părinţii, descendenţii, frate sau soră, altă rudă în linie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv. În ipoteza în care în timpul vieţii, persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de consimţământ pentru prelevare, înscris în Registrul naţional al donatorilor de organe şi ţesuturi, prelevarea se poate efectua fără consimţământul membrilor familiei. Dacă însă persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea împotriva donării, printr-un act de refuz al donării care este prezentat coordonatorului de transplant, prelevarea nu se poate face sub nici o formă.

O condiție elementară care trebuie îndeplinită pentru ca activitatea de transplant să fie una conformă cu legislaţia în vigoare, este ca aceasta să fie efectuată doar în scop terapeutic. De asemenea, este necesar ca primitorul să fi fost anterior informat cu privire la riscurile şi beneficiile procedeului, deoarece doar în această manieră se poate asigura caracterul conştient şi liber al acordului său. Informarea nu trebuie să reprezinte o formă de corupere sau de deformare a realităţii, deoarece s-ar opune obligaţiei prevăzute de lege şi respectului datorat libertăţii de informare.

În concluzie, îmbunătăţirea calităţii vieţii şi prelungirea acesteia este una dintre principalele tendinţe ale momentului şi cu siguranţă va lua amploare în viitor. Această îmbunătăţire vizează eliminarea oricăror suferinţe, handicapuri sau afecţiuni. Cu toate că acest demers este unul nobil, uneori se merge prea departe, încercându-se perfectarea corpului uman în funcţie de idealurile societăţii la un anumit moment, iar acest lucru ar putea genera consecinţe grave. În acest sens, nu se poate accepta traficul de persoane sau de organe, chiar dacă este realizat pentru salvarea unei vieţi omeneşti. Este de neconceput ca o persoană să fie sacrificată în favoarea alteia, deoarece toţi suntem egali în drepturi şi libertăţi.


[1] Ana Maria Andronic, Irina Cornelia Groza, Ionel Lulu Groza, Bioetica şi drept, Revista de Ştiinţe Juridice,  nr.1-2, 2005, Editura Themis, Craiova, p. 175.
[2] Ion Turcu, Dreptul sănătăţii. Frontul comun al medicului şi al juristului, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010,  p. 465.
[3] Publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 28 aprilie 2006.
[4] Publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 29 ianuarie 2003.
[5] Sevastian Cercel, Horia Diaconescu, Răzvan Daniel Diţă, Gabriel Gazdovici, Răspunderea juridică în domeniul prelevării şi transplantului în dreptul român, Editura, Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 43.
[6] Ibidem.
[7] Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p. 63.
[8] Ibidem, p. 79.
[10] Ion Turcu, Dreptul sănătăţii. Frontul comun al medicului şi al juristului, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010,  p. 381.
[11] http://journals.lww.com/mcnjournal/Citation/1992/03000/Curran_v__Bosze__Bone_Marrow_Donation.3.aspx
[12] Ovidiu Ungureanu, Noile dispoziţii legale privind prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic, Revista Dreptul nr. 5/2007, Editura C.H.Beck, p. 14.
[13] Iancu Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Transplantul şi prelevarea, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 20.


Sonia Blaj
Avocat stagiar, Baroul Mureș

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti