Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare
 1 comentariu

Justiţia şi justiţiabilii increduli
19.12.2016 | Mihai PAȘCA

Secţiuni: Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Mihai Pașca

Mihai Pașca

Justiția, prin definiție este dreptatea și adevărul spus și realizat exclusiv în și de către  instanțele de judecată, iar noi, cei din sistem, avem obligaţia de a proceda în consecinţă, fiind conştienţi că există nexul cauzal între lipsa de încredere în justiţie şi soluţiile ajuridice, care determină în mod regretabil și descalificant injustiție. Atitudinea noastră profesional-dispozitivă, a celor care realizăm actul de justiţie, nu trebuie deloc manifestată limitativ aprecierii total greşite că toate aceste valori şi principii, obligaţii şi prerogative, drepturi şi responsabilități corelative şi corespondente ar reprezenta doar un lux teoretic.

Într-un script recent publicat: Grupa I-II de muncă – fără plata CAS pe juridice.ro, m-am exprimat în sensul că: ,,astfel, securitatea juridică, fiabilitatea dreptului, predictibilitatea normelor juridice şi stabilitatea legislativă, lipsa interpretărilor abuzive şi ajuridice, dar şi practica unitară pot şi trebuie să determine deplina încredere şi convingeri favorabile şi extrem de pozitive ale justiţiabililor în oamenii şi practicienii din sistemul jurisdicţional, dar sub condiţia ca actul de justiţie să fie spus şi realizat prin hotărâri judecătoreşti deplin temeinice şi legale, iar justiţia să facă justiţie, în caz contrar ne regăsim în situaţia extrem de regretabilă şi corespondentă exclusiv unei retorici publice deloc persuasive, sub imperiul voinţelor şi al unor intenţii declarative, cu invocarea repetativă de principii şi aprecieri deloc aplicate cerinţelor şi realităţilor concrete şi practice şi evident fără ca aceste ultime uzanţe să fie în folosul şi beneficiul actului de justiţie” şi adaug în mod deplin just că şi instanţele/tribunalele specializate contribuie la calitatea actului de justiţie şi creşterea încrederii în justiţie, prin specializarea membrilor completelor de judecată, inclusiv prin planurile anuale de formare şi specializare profesională.

Şi pentru toate aceste consideraţiuni, vin şi accentuez faptul şi aprecierea sinceră şi evident interesată, că justiţia, noi, cei din sistem, nu trebuie să formăm convingeri şi aprecieri care să se concluzioneze în mod regretabil, în sensul lipsei de încredere publică atât de necesară în justiţie, munca şi expertiza noastră sunt şi trebuie a fi subrogate şi supuse onestităţii, inclusiv de ordin profesional.

Tocmai pentru profesionalizarea şi specializarea celor care judecă cauzele deduse aprecierii judecătoreşti, normele de organizare judiciară edictate au dispus înfiinţarea de instanţe, secţii şi complete/completuri specializate, impunându-se prin forţa realităţii inclusiv statistice, inclusiv înfiinţarea efectivă de instanţe-tribunale specializate în materia litigiilor de muncă şi asigurări socialeiar pertinenţa, necesitatea, dar şi utilitatea practică care în mod cert sunt în folosul actului de justiţie a unui astfel de demers şi diligenţă organizatorică trebuie apreciate şi valorificate de către decidentul-administrator al sistemului jurisdicţional, această entitate are prerogative şi competenţe inclusiv de iniţiator legislativ, interesul dispozitiv trebuind a fi manifestat evident şi de către puterea executivă şi evident legislativă.

Aceste tribunale specializate există în toate ţările comunitare, începând cu Belgia, Danemarca, Germania, Franţa ş.a, fiind posibilă şi supun aprecierii propunerea de înfiinţare a 3 tribunale pilot, specializate în această materie a contenciosului social, cu valorificarea volumului de muncă şi a statisticii existente în prezent şi evident dovedită prin numărul de cauze cu acest obiect aflate spre soluţionare la Tribunale ca instanţe iniţial investite.

În ceea ce priveşte hotărârile, dispoziţiile şi normele permisive privind tribunalele specializate, acestea trebuind a include şi tribunalele de contencios social specializate, evidenţiez limitativ:

– Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nr. 637/18 iulie 2012 publicată în M.Of. nr. 559/8 august 2012, pentru modificarea şi completarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005[1].

– Legea nr. 296/2013 pentru modificarea şi completarea legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în  M. Of. nr. 699 din data de 14 noiembrie 2013[2], act normativ care a introdus în cuprinsul Legii nr. 304/2013 privind organizarea judiciară noi dispoziţii referitoare la tribunalele specializate. Astfel, în conformitate cu prevederile Legii nr. 304/2013, tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti. Această lege precizează că tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care funcţionează.

– Minuta Comisiei nr. 1, independenţa, responsabilitatea justiţiei, eficacitatea activităţii şi creşterea performanţei judiciare, din data de 17.09.2013.

– Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dat publicităţii marţi, 26 noiembrie 2013, un comunicat privind hotărârea în cauzele C-40/12 P, C-50/12 P şi C-58/12 P, societăţile pot solicita despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de durata excesivă a procedurii desfăşurate în faţa Tribunalului.

– Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a decis în şedinţa de marţi, 19 noiembrie 2013, să acorde aviz favorabil pentru proiectul de ordin al ministrului justiţiei privind punerea în funcţiune a Tribunalului Specializat Bucureşti, începând cu data de 1 martie 2014.

– Miercuri, 11 septembrie 2013, în şedinţa de Guvern a fost adoptat, la propunerea ministrului Justiţiei, proiectul de lege pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Potrivit proiectului, se creează posibilitatea legală pentru înfiinţarea unui tribunal specializat în domeniile societăţi, registrul comerţului, concurenţă neloială şi insolvenţă la nivelul Bucureştiului.

– Se înfiinţează Curtea unică în materia brevetelor, la care vor funcţiona judecători cu pregătire tehnică, cu diplomă universitară şi experienţă dovedită într-un domeniu tehnologic.

Denumirea lor este cuprinsă în Acordul UE de înfiinţare a respectivei Curţi, aşa că vor fi şi judecători nemagistraţi. S-au făcut publice condiţiile care trebuie să fie realizate şi îndeplinite de candidaţii la funcţia de judecător al viitoarei ,,Curţi unice în materie de brevete” (CUB), înfiinţată, aşa după cum am menţionat mai sus, în baza acordului privind Curtea unică în materie de brevete, semnat în luna februarie 2013, urmând astfel a deveni funcţională.

Aceasta va fi alcătuită dintr-un tribunal de prima instanţă, o curte de apel şi o grefă comună. Tribunalul de prima instanţă va cuprinde o divizie centrală, precum şi divizii locale şi regionale.

Din definiţia astfel cuprinsă în Legea nr. 304/2004 actualizată, rezultă faptul că ,,organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor și a libertăţilor fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internaţională a drepturilor omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului şi Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi pentru garantarea respectării Constituţiei şi a legilor țării.

Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil şi judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influente extranee”. În cuprinsul aceluiaşi act normativ, se dispune la art. 2 alin.(1) în sensul că ,,justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi, iar, la alin. (2) lit. d), se arată că ,,justiţia se realizează inclusiv tribunale specializate”.

La art. 37 alin. (1) –alin. (4) din acelaşi act normativ, se dispune în sensul că ,,în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înfiinţa tribunale specializate. Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care funcţionează. Cauzele aflate în curs de judecată la data începerii funcţionării tribunalelor specializate, potrivit art. 142 alin. (1), se vor trimite acestora, pe cale administrativă, din oficiu, spre soluţionare. Tribunalul specializat este competent și în caz de trimitere spre rejudecare”.

Poate viitorii decidenţi sau viitorii, viitorii… vor înţelege şi vor proceda în consecinţă, dacă nu, aşa cum spunea Anton Pann „geaba voinţa nema putirinţa, geaba chichirez gălceava…”, aceasta într-o exprimare arhaică și deloc pretenţioasă din punct de vedere academic şi/sau juridic.

Văzând structura Curţilor de apel stabilită pe secţii specializate, pentru similitudine şi corespondenţă organizatorică, se impune înfiinţarea la nivelul fiecărui tribunal, al secţiilor și nu numai a completelor/completurilor specializate în soluţionarea cauzelor de litigii/conflicte de muncă și asigurări sociale, aceasta fiind o altă sugestie punctuală promovată şi susţinută prin prezentul script .

Oamenii, justiţiabilii care vin în faţa noastră, trebuie să aibă certitudinea dreptăţii juridice, iar actul juridic trebuie realizat inclusiv cu celeritate, dar şi claritate dispozitivă, aşa după cum se vrea şi se dispune prin normele procedurale aplicabile şi evidenţiate în cuprinsul Legii nr. 134/2010 modificată, dar şi Hotărârea CSM nr. 1375/17.12.2015 [3], asta fiind atât voinţa legiuitorului, dar şi a practicienilor din sistem, precum şi a decidenţilor din Ministerul Justiţiei şi evident CSM.

Este de notorietate publică, cert şi evident obligatoriu şi strict procedural ca toate instanţele de judecată, care cu certitudine înţeleg importanţa pe care o au în societate, atribuită exclusiv prin norme legale şi statutare, iar prin felul. dar şi finalitatea muncii prestate şi cu valorificarea prin reţinere inclusiv a aspectelor realităţilor care se ivesc în raporturile obligaţional – juridice ale justiţiabililor cu terţii, dar şi cu statul, instanţele de judecată au competenţa şi puterea de a aprecia printr-o judecată dreaptă, cu consecinţa cenzurării prin desfiinţare a normelor şi dispoziţiilor care creează un cadru şi consecinţe vădit comisiv-favorabil şi discriminatoriu în beneficiul statului, având în aceste condiţii căderea, prerogativa şi competenţa, dar şi expertiza necesară de a aprecia eventualul suport juridic şi faptic al acestor atitudini.

Strict, potrivit normelor procedurale, hotărârea judecătorească se dă în numele legii şi trebuie să evidenţieze,să reţină şi să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei/completului de judecată şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile, aprecierile şi cererile părţilor litigante, sens în care sunt avute în vedere şi incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2), art.3 alin. (1), art. 4, art. 6 alin. (1), art. 7-8, art. 22, art. 398 alin. (1), art. 425 din Legea nr. 134/2010 actualizată [4].

Un proces civil dedus cercetării judecătoreşti este finalizat printr-o hotărârea judecătorească care dezleagă şi lămureşte fondul cauzei supuse judecăţii, cu garanţiile date inclusiv de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului [5], include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real şi efectiv ,,ascultate”, adică în mod just şi corect apreciate şi examinate de către instanţa de judecată investită şi sesizată.

Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei competente material şi teritorial obligaţia procedurală de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al cererilor, argumentelor, susţinerilor, aprecierilor, dar şi al probaţiunii scriptice şi/sau testimoniale invocată şi solicitată de către părţile litigante, putându-se astfel aprecia în condiţii de contradictorialitate utilitatea, necesitatea, dar şi pertinenţa probaţiunii solicitată şi posibil încuviinţată, administrată, toate acestea pentru determinarea stării de fapt, dar şi a încadrării juridice-de drept, cu consecinţa stabilirii adevărului juridic aşteptat de către părţi.

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti, conform considerentelor de fapt şi de drept reţinute şi uzitate, dar evident incidente şi aplicabile, trebuie a fi înţeleasă în integrum de către justiţiabilii chiar fără pregătire juridică şi lipsiţi de reprezentare şi/sau mandatari calificaţi, iar aceste rigori şi cerinţe de claritate trebuie să se regăsească inclusiv în dispozitivul hotărârii judecătoreşti, în caz contrar fiind necesară uzanţa normelor procedurale privind completarea şi/sau lămurirea hotărârilor pronunţate.

Hotărârea judecătorească pronunţată trebuie să cuprindă prin evidenţiere convingerile ferme ale membrilor completului de judecată, într-un mod total inteligibil, persuasiv şi logic, privind soluţia juridică luată şi dispusă prin hotărârea judecătorească, fără a ne regăsi în situaţia unei soluţii şi motivări exhaustive, datorate şi lipsei de apreciere teleologică a consideraţiunilor aduse de către părţile interesate în dosarul cauzei, dar nici înlăturarea şi ignorarea injustă prin nevalorificare a acestora, cu evidenţierea neechivocă a unui răspuns extrem de clar şi juridic, la argumentele definitorii reclamate, care prin conţinutul lor trebuie să fie extrem de persuasive şi capabile să influenţeze şi să determine soluţia juridică pronunţată.

Sintetizândinstanţele de judecată prin hotărârile judecătoreşti pronunţate şi comunicate părţilor, pot şi trebuie să  desfiinţeze, exclusiv prin credibilitate dată şi de practică unitară, şi calitatea dispozitivă a actului juridic, orice răutăţi şi/sau sondaje mai mult sau mai puţin făcute publice şi indiferent de profunzimea sau lejeritatea reformelor promovate, astfel că instrumentele de lucru ale judecătorilor şi asistenţilor judiciari sunt numai normele legale, convenţionale, comunitare şi procedurale, incidente şi aplicabile fiecărei speţe.

Conform jurisprudenţei constante pronunţată de către instanţa europeană – CEDO, instanţei naţionale de judecată, în complet unic şi/sau colegial, i se cere fără echivoc să dea o soluţie juridică detaliată şi clar exprimată, corespondentă şi pronunţată asupra fiecărui argument şi capăt de cerere invocat şi formulat de către părţile aflate în proces, în condiţiile în care, în privinţa întinderii  motivării în sine, aceasta este condiţionată şi implicit diferenţiată în funcţie de natura hotărârii şi evident de obiectul şi întinderea petitului cererii introductive, aceste condiţionalităţi şi rigori de conţinut imperative şi necesare trebuie apreciate şi evident analizate şi realizate de către toţi membrii completului de judecată, implicit de cel care motivează hotărârea judecătorească.

De altfel, în şedinţa din data de 27.10.2015, Plenul C.S.M. a hotărât, în temeiul art. 38 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 [6], că ,,se impune consolidarea independenţei justiţiei, creşterea calităţii actului de justiţie şi îmbunătăţirea organizării sistemului judiciar, în contextul profundei reforme a legislaţiei care constituie principalul instrument de lucru al sistemului judiciar. Pe de altă parte nu se poate ignora percepţia performanţelor sistemului din exteriorul acestuia, rezultatele sondajelor privind încrederea cetăţenilor în justiţie, unele nemulţumiri manifestate în mediul public legate de calitatea hotărârilor judecătoreşti, criticile aduse comportamentului unora dintre magistraţi, tipurile de abateri disciplinare cel mai frecvent întâlnite în practica Secţiilor.

Trebuie avut în vedere faptul că justiţia este un serviciu public,iar aceasta impune obligaţia de a contribui la realizarea şi consolidarea ordinii de drept prin aplicarea corectă a legii, pentru fiecare speţă şi situaţie concretă aflată pe rolul instanţelor judiciare, iar hotărârile judecătoreşti şi actele procurorului trebuie să permită justiţiabilului să înţeleagă modul în care ”s-a spus dreptul” în cauza sa”.

De asemenea, judecătorii ÎCCJ au apreciat în cuprinsul Deciziei de speţă nr. 752/6 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 2117/110/2009, în sensul că ,,motivarea hotărârii judecătoreşti presupune stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, precum şi raţionamentul logico-juridic care a stat la baza soluţiei adoptate. Or, în speţă, motivarea sentinţei civile trebuie să se conformez acestor cerinţe legale, trebuind  a  examina efectiv apărările şi susţinerile părţilor, confirmând în termeni concreţi şi deplin juridici situaţia de fapt şi dezlegarea în drept care trebuie a fi pronunţată”.

Potrivit interpretării pe care o dă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO implică nu numai ca hotărârea judecătorească să fie pronunţată, dar să fie pronunţată într-un  termen rezonabil, ci şi ca ea să poată face obiectul unei executări efective în avantajul părţii câştigătoare. Convenţia comunitară nu instaurează o protecţie doar de ordin teoretic a drepturilor omului, materiale şi/sau subiective, ci dispune imperativ realizarea concretă a pretenţiei inclusiv de ordin pecuniar. Orice titlu executoriu este obligatoriu a fi executabil şi executat chiar prin plată voluntară, în condiţiile în care prin caracterul şi elementul său executoriu, hotărârea judecătorească trebuie a primi o executare efectivă.

Astfel, orice sentinţă civilă ar fi inutilă fără procedura eficientă şi efectivă a executării acesteia, astfel că procedura eficientă în aplicarea sentinţelor judecătoreşti este esenţială pentru respectarea statului de drept, conform şi prevederilor art. 6 din CEDO.

Şi, pentru aceste consideraţiuni, apreciez cu just temei că trebuie să se edicteze şi să se adopte, dar şi să aplice chiar  ex officio, toate normele şi să îndeplinească toate diligenţele necesare pentru a exista certitudinea dispozitivă reală că autorităţile statale vor respecta hotărârile judecătoreşti, neputând a fi justificată întârzierea executării implicit voluntară.

În aceste condiţii, dreptul la o instanţă de judecată, dar în principal executarea efectivă a unui titlu executoriu, ar fi desigur lipsit de forţă şi consecinţe juridice şi/sau pecuniare, dacă reglementările juridice ar permite ca o hotărâre  judecătorească definitivă şi irevocabilă să rămână fără efecte concrete şi efective, fiind astfel neexecutată în  defavoarea şi detrimentul vădit regretabil a unei părţi.

Toate părţile, potrivit principiului speranţei legitime, care este în mod cert şi cauzal legat de statul de drept deplin funcţional, au motivaţia şi suportul necesar pentru formarea convingerii în sensul pronunţării unei soluţii deplin juridice şi întemeiate în cauzele supuse cercetării judecătoreşti, iar în virtutea şi circumscris acestui principiu, inclusiv instanţa de judecată este chemată şi obligată să dispună în conformitate cu dispoziţiile şi procedurile legale şi să respecte prin consacrare şi recunoaştere dispozitivă speranţele legitime, dar întemeiate exclusiv pe prevederile legale şi normele convenţionale în vigoare, părţile trebuind a conta atât pe previzibilitatea, dar şi stabilitatea normelor legale şi convenţionale adoptate şi având astfel convingerea pronunţării unei soluţii deplin juridice. Desigur, acest principiu nu împiedică legiuitorul, care are prerogative legislative, la realizarea de schimbări dispozitive şi reglementative în orice materie, însă este impusă obligaţia ca, ori de câte ori se realizează acest lucru, să se menţină un echilibru rezonabil, cert şi efectiv între încrederea justiţiabilului în prevederile legale existente şi interesele chiar de ordin colectiv, pentru a căror recunoaştere şi/sau realizare se dispune şi se impune modificarea cadrului legal, deci sub rezerva şi necesitatea deplinei legalităţi, oportunităţi şi utilităţi dovedite.

Totodată, trebuie evitată încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (1), art. 41 alin. (5), art. 135 lit. f), g) şi art. 154 alin. (1) din Constituţia României, publicată în M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003 [7], care dispun după cum urmează: ,,cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”.

Din perspectiva actelor internaţionale relevante se impune ca şi utilitate a fi menţionate şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului  – art. 8 pct. 1-2 şi art. 17.

Trebuie avut în vedere şi reţinut faptul că România a ratificat Convenţia şi protocoalele ei adiţionale prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994, intrată în vigoare la data de 20.06.1994, iar statutul acesteia în dreptul romanesc este reglementat prin coroborare aplicativă de dispoziţiile art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituţia României. Potrivit art. 11 alin. (2), tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar potrivit art. 20, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, astfel că nici aceste norme şi dispoziţii, în mod cert nu pot fi calificate ca fiind un simplu lux nici de ordin practic, cu atât mai puţin teoretic.

Cu siguranţă, dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile, conform şi forţei juridice supralegislative astfel rezultată din textul constituţional – capitolul I, articolul 20, tratatele internaţionale privind drepturile omului – alin. (1)dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, alin. (2) dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Astfel, inclusiv potrivit principiului subsidiarităţii recunoaşterii, consacrării, dar şi a protecţiei internaţionale a drepturilor omului în raport cu dreptul naţional-intern, în situaţia conflictului privind preempţiunea aplicativă, reglementările internaţionale se vor aplica cu prioritate şi celeritate corespondentă şi le vor înlătura normele interne, numai în ipoteza exclusivă în care, aşa după cum am arătat mai sus, sunt mai favorabile.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea practică şi efectivă a  principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului, învederez următoarele:

Toţi justiţiabilii şi numai, trebuie să ştie că, atunci când este cazul, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanţele naţionale, în judecata şi soluţionarea cauzelor, indiferent de obiectul acestora; această cerinţă rezultă din practica judiciară – obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, care a statuat că: ,,judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional”.

De altfel, in integrum instanţele de judecată, pentru a proceda în mod efectiv la aplicarea în practică prin hotărârile judecătoreşti pronunţate sau care urmează a fi pronunţate a acestor cerinţe, rigori şi principii extrem de importante şi imperative, inclusiv prin reglementarea constituţională expresă a acestora, toate acestea şi pentru recunoaşterea şi consacrarea inclusiv a principiului rolului activ al instanţelor de judecată, astfel că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că ,,în aplicarea principiului rolului act al judecătorului, consacrat de prevederile art. 129 alin. (3) alin. (5) C. proc. civ. (art. 22 NCPC), temeiul juridic al acţiunii poate fi pus în discuţie de către instanţa de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.”

Înalta Curte a precizat că, din această perspectivă, calificarea acţiunii se face nu după natura termenilor folosiţi de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii. (Decizia nr. 1728 din 12 iunie 2015 pronunţată de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul civil nr. 1044/107/2015, secţia I civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 1118/2015, pronunţată în şedinţa publică din data de 05.11.2015, a reţinut în motivare astfel: ,,pronunţându-se în acest fel, fără a da o dezlegare efectivă cauzei raportat la petitele, dar şi la actele dosarului, fără a delimita corect cadrul procesual în care se desfăşoară speţa dedusă judecăţii, Curtea apreciază că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului, principiu prevăzut de art. 22 C. pr. civ. aşa încât, în temeiul art. 480 alin. (2) şi (3) CPC, va admite calea de atac, va anula sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond”.

Această conduită dispozitivă, dar şi cerinţe legale şi procedurale sunt impuse de însăşi esenţa realizării şi înfăptuirii  justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti este dată inclusiv de raţionamentele logico-juridice clar explicitate şi menţionate în considerentele regăsite în motivarea hotărârilor pronunţate şi comunicate părţilor.

Practica  unitară este numai una dintre condiţiile esenţiale şi necesare pentru ca justiţiabilii să aibă încredere în justiţie, sens în care punctual arăt că:

Justiţia în mod cert este şi reprezintă echilibrul şi stabilitatea inclusiv de ordin social, impunându-se pentru certificarea încrederii în justiţie, existenţa necesară a practicii unitare, cu consecinţa justă şi aşteptată a creşterii eficienţei actului de justiţie şi de asigurare a compatibilităţii sistemului judiciar şi implicit a jurisprudenţei, conform şi celor cuprinse în art. 2-4 din Legea nr. 134/2010 modificată, aceasta şi pentru deplina legalitate şi unicitate jurisprudenţială atât de dorită de către justiţiabili.

Trebuie a se proceda la eliminarea erorilor regretabile şi nedorite, în soluţiile juridice dispuse şi pronunţate în toate cauzele deduse spre dezlegare, astfel că acţiunile introductive cu petite identice trebuie să aibă beneficiul unei  interpretări şi aplicări, precum  şi soluţii unitare din punct de vedere legal şi implicit judecătoresc.

Înlăturarea divergenţelor de practică instituită în principal de către instanţele de control judiciar în căile de atac, prin necesitatea obligatorie a sancţionării jurisprudenţei neuniforme, neunitare, determină şi se stabileşte în mod  evident ordinea juridică atât de necesară şi dorită de către noi toţi, inclusiv prin asigurarea unei logici coerente în  practicile şi uzanţele judiciare, dar şi prin înlăturarea incertitudinilor şi consecinţelor juridice diferite, în cauze similare.

Practica unitară, văzând şi fiind reţinută identitatea cererilor şi pretenţiilor astfel evidenţiate în petitul cererilor formulate, trebuie să înlăture incertitudinea juridică, fiind determinată obligaţia corespondentă şi imperativă la o  interpretare unitară a legii, aceasta conform şi art. 27 alin. (1)-(2) Legea nr. 304/2004 modificată [8], unde se dispune în sensul că -,,la sfârşitul fiecărui an, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în Secţii Unite, stabileşte cazurile în care este necesară îmbunătăţirea legislaţiei şi le comunica ministrului justiţiei. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie poate încuviinţa ca judecătorii să se informeze la sediul instanţelor asupra aspectelor privind aplicarea corectă și unitară a legii, făcând cunoscută jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, și să constate situaţii care justifica propuneri de îmbunătăţire a legislaţiei”  şi  implicit art. 6 din Convenţia  Europeană a Drepturilor  Omului.

De asemenea, plecând de la sarcina atribuită instanţei de judecată, şi anume aceea de a soluţiona cauza cu care a fost investită iniţial, rezultă că funcţia şi atributul membrilor completelor de judecată este tocmai aceea de a judeca, de a înceta litigiul ivit între părţi, prin pronunţarea unei hotărâri deplin juridice şi întemeiată, în condiţiile în care hotărârea judecătorească este actul dispozitiv al judecăţii, care trebuie să exprime şi să reţină numai adevărul juridic, fiind realizabilă şi posibilă numai sub condiţia reţinerii probaţiunii administrate.

În ceea ce priveşte obligaţiile şi prerogativele de imparţialitate, independenţă şi obiectivitate, responsabilitate şi conduită, dar şi a rigorii de echitabilitate, toate acestea stabilind limitele şi condiţiile de manifestare a încrederii în oamenii din sistemul jurisdicţional românesc, remarc prin evidenţiere expresă, următoarele:

Trebuie avut în vedere de către practicienii dreptului, de către membrii completelor de judecată şi Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) – art. 2 din “Principiile de bază ale independenţei sistemului judiciar“ redactate de Naţiunile Unite în 1985 stipulează că “sistemul juridic va decide în problemele care îi sunt înaintate imparţial, pe baza faptelor şi în conformitate cu legea, fără vreo restricţie, influenţă incorectă, sugestie, presiune, ameninţare sau interferenţă, directă sau indirectă, din orice parte sau pentru orice motiv“. Conform art. 8, judecătorii “se vor comporta întotdeauna de aşa măsură încât să păstreze prestanţa postului lor şi imparţialitatea şi independenţa sistemului juridic“.

Iar, în privinţa imparţialităţii şi a comportamentului extrajuridic al judecătorilor, se spune prin edictare extrem de clară:

27. Judecătorii nu trebuie să fie izolaţi de societatea în care trăiesc, de vreme ce sistemul juridic poate funcţiona bine doar dacă judecătorii păstrează contactul cu realitatea. Mai mult, în calitate de cetăţeni, judecătorii se bucură de drepturile şi libertăţile fundamentale protejate, mai ales, de Convenţia europeană a drepturilor omului (libertatea opiniei, libertatea religioasă etc.). Prin urmare, ei trebuie să rămână în general liberi să ia parte la activităţi extraprofesionale la alegere.

28. Cu toate acestea, asemenea activităţi pot pune în pericol imparţialitatea şi uneori chiar independenţa lor. Prin urmare, trebuie găsit un echilibru rezonabil între gradul în care judecătorii se pot implica în societate şi nevoia ca ei să fie şi să fie văzuţi ca independenţi şi imparţiali în îndeplinirea îndatoririlor lor. În ultimă instanţă, trebuie să se pună întrebarea dacă, în acel context social şi în ochii unui observator informat şi raţional, judecătorul s-a implicat într-o activitate care ar putea să-i compromită în mod obiectiv independenţa sau imparţialitatea.

În ceea ce priveşte un alt aspect extrem de important,respectiv răspunderea civil – profesională , se dispune:

55. Consideraţii similare celor identificate la alin. (53) se aplică la impunerea răspunderii civile asupra judecătorilor pentru consecinţele deciziilor lor greşite sau pentru alte greşeli (de exemplu întârziere excesivă). Ca principiu general, judecătorii ar trebui să se fie scutiţi complet de răspundere în ceea ce priveşte plângerile direct împotriva lor în legătură cu exerciţiul de bună-credinţă al funcţiunii lor. Erorile juridice, fie că se referă la jurisdicţie, fie la procedură, în aprecierea şi aplicarea legii sau în evaluarea probelor, trebuie să fie rectificate prin apel; alte erori juridice care nu pot fi rectificate astfel (inclusiv de exemplu întârzierea excesivă) trebuie, cel mult, să conducă la o plângere a litigantului nesatisfăcut împotriva statului. Faptul că statul poate fi, în anumite circumstanţe, obligat prin Convenţia europeană a drepturilor omului, să ofere compensaţii unui litigant, este o problemă diferită, care nu face obiectul direct al acestui aviz.

Legat tot de încrederea oamenilor în justiţie, în acest an a fost realizat inclusiv Ghidul practic de etică profesională pentru judecători şi procurori, prin care sunt stabilite standardele de conduită conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei, şi care este rezultatul proiectului „consolidarea capacităţii sistemului judiciar din România de a face faţă noilor provocări legislative şi instituţionale, Programul RO 24”, realizat de Consiliul Superior al Magistraturii din România (CSM), Ministerul Justiţiei din România şi Administraţia Instanţelor din Norvegia (ANV), prin mecanismul financiar norvegian „Norway Grants” şi cu sprijinul Consiliului Europei, unde se arată expres şi extrem de clar: ,,în orice societate, autoritatea judecătorească, judecătorii şi procurorii au competenţe pe care nicio altă autoritate constituţională sau publică nu le are. În orice societate vor exista conflicte, care trebuie rezolvate într-o manieră echilibrată şi rezonabilă.

Acest obiectiv poate fi realizat de profesionişti care prezintă încredere publică, de judecători şi procurori, care au puterea şi responsabilitatea de a rezolva aceste conflicte. Acest lucru funcţionează numai atunci când aceste persoane sunt percepute şi acţionează ca magistraţi independenţi şi imparţiali.

În al doilea rând, ca o consecinţă a faptului că instituţiile statului sunt guvernate de principiile statul de drept – ceea ce înseamnă că statul este supus propriilor sale reguli –, conflictele dintre stat şi individ pot fi rezolvate doar de către un judecător sau procuror care nu are de ce să se teamă de demitere sau consecinţe negative din partea statului în cazul unei decizii în favoarea cetăţeanului, şi nu a statului.

Exercitarea unor astfel de competenţe de către judecători sau procurori are un impact profund asupra celor care se prezintă în faţa lor. Pentru ca publicul să aibă încredere în deciziile pe care le iau şi pentru a nu fi acuzaţi de parţialitate sau de influenţe necorespunzătoare în luarea de decizii, judecătorii şi procurorii au datoria să se ghideze după busola morală şi etică,,.

Cu alte cuvinte, magistratul trebuie să înveţe să observe şi să înţeleagă: ce aşteptări au oamenii, ce văd oamenii de fapt; ce experienţe au oamenii şi care sunt consecinţele.

În privinţa independenţei sistemului judiciar, se arată reglementativ că ,,independenţa judiciară nu este un privilegiu sau prerogativa unui judecător. Ea reprezintă responsabilitatea acordată fiecărui judecător pentru a-i permite să soluţioneze litigiile în mod onest şi imparţial, fără presiuni sau influenţe externe şi fără teama de intervenţie din partea cuiva. Independenţa judiciară se referă la independenţa necesară, atât la nivel individual, cât şi instituţional, pentru luarea de decizii. Prin urmare, independenţa judiciară reprezintă atât o stare de spirit, cât şi o serie de aranjamente instituţionale şi operaţionale. Conceptele de „independenţă” şi „imparţialitate” sunt strâns legate. „Imparţialitatea” se referă la o stare de spirit sau la o atitudine. Aceasta denotă absenţa părtinirii. „Independenţa” reflectă valoarea constituţională tradiţională a independenţei.

Aceasta defineşte relaţia justiţiei cu alte puteri sau instituţii alte statului, de exemplu, cu ramura executivă a guvernului”.

În acelaşi document, sunt evidenţiate şi principiile de bază ale ONU cu privire la independenţa Justiţiei, unde se  stipulează că:

,,1. Independenţa justiţiei trebuie garantată de către stat şi consacrată prin Constituţie sau prin legile naţionale. Este de datoria tuturor guvernelor şi a celorlalte instituţii să respecte independenţa justiţiei.

6. Principiul independenţei justiţiei dă dreptul magistraţilor şi îi obligă pe aceştia să se asigure că procedurile judiciare se desfăşoară în mod echitabil şi cu respectarea drepturilor părţilor.

În Carta europeană privind statutul judecătorilor, art. 1, principii generale, se stipulează că: ,,statutul judecătorilor urmăreşte să asigure competenţa, independenţa şi imparţialitatea la care orice persoană se aşteaptă în mod legitim din partea instanţelor de judecată şi a fiecărui judecător căruia îi este încredinţată apărarea drepturilor sale. Acesta exclude orice dispoziţie sau procedură care ar putea periclita încrederea într-o astfel de competenţă, independenţă sau imparţialitate. Prezenta cartă este în continuare compusă din dispoziţiile care pot, în cea mai mare măsură, garanta realizarea acestor obiective. Aceste dispoziţii urmăresc ridicarea nivelului garanţiilor în diferite state europene. Ele nu pot justifica modificări ale statutelor naţionale care să tind să reducă nivelul deja atins al garanţiilor în ţările respective”.

În termeni mai generali, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil prevede că: ,,0rice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (…)”.

Judecătorul trebuie să participe la procese cu mintea deschisă, fără nicio prejudecată, să asculte părţile şi să decidă în consecinţă, având obligaţia de a proteja egalitatea cetăţenilor în faţa instanţei de judecată şi de a asigura un tratament juridic nediscriminatoriu.

Supremaţia legii are ca scop final apărarea şi garantarea drepturilor şi libertăţii fiecărui cetăţean, pe care le corelează cu obligaţia magistratului de a proteja egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi de a asigura un tratament juridic nediscriminatoriu.

Magistratul poate şi trebuie să-şi ajusteze comportamentul din instanţă în scopul de a asigura un tratament nediscriminatoriu în instanţa de judecată.

În privinţa imparţialităţii membrilor completelor de judecată, se prevede în acelaşi ghid că judecătorul trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile fără a da dovadă de favoritism, părtinire sau prejudecăţi.

Atunci când judecătorul creează impresia că sunt parţiali, încrederea publicului în justiţie se diminuează, este redusă.

„Părtinirea” sau „prejudecata” este definită ca o tendinţa, înclinaţia sau predispoziţia de a favoriza o anumită poziţie, parte sau rezultat. Este vorba de o predispoziţie pentru a soluţiona o problemă sau o cauză într-un fel anume, care nu lasă calea judiciară complet deschisă către examinare şi deliberări.

La pct. 22 din ghid se menţionează: principiul independenţei judiciare afirmă independenţa fiecărui judecător în parte în exercitarea atribuţiilor judiciare. Judecătorii trebuie să ia decizii în mod independent şi imparţial şi să poată acţiona fără nici un fel de restricţii, fără a fi supuşi unor influenţe nepotrivite, presiuni, ameninţări sau ingerinţe, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, inclusiv a unei autorităţi judiciare. Organizarea ierarhică a judecătorilor nu trebuie să submineze independenţa individuală a acestora.

23. Instanţele superioare nu trebuie să dea judecătorilor instrucţiuni cu privire la modul în care aceştia trebuie să decidă în cazuri individuale, cu excepţia cazului când li se adresează în cadrul unor proceduri preliminare sau atunci când decid în căile de atac, potrivit legii.

Trebuie amintită şi Recomandarea nr. (94) 12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor (adoptată de Comitetul Miniştrilor în 13 oct. 1994, la a 518-a reuniune a delegaţilor miniştrilor) şi luând în considerare art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în continuare „Convenţia”) potrivit căreia „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independentă şi imparţială, instituită prin lege”; luând în considerare Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind independenţa judecătorilor, adoptate prin Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în noiembrie 1985; având în vedere rolul esenţial al judecătorilor, precum şi al altor persoane care exercită funcţii judiciare în protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; cunoscând necesitatea de a asigura exercitarea corespunzătoare a responsabilităţilor judiciare, care sunt un ansamblu de obligaţii şi puteri judiciare ce vizează protejarea intereselor oricărei persoane – recomandă statelor membre să adopte sau să consolideze toate măsurile necesare pentru a promova rolul judecătorilor priviţi individual şi al magistraturii în ansamblu sau şi de a întări independenţa şi eficienţa lor, în special prin aplicarea următoarelor principiilor enunţate la pct. 1 şi pct. 2, fiind astfel ,,aplicabilă tuturor persoanelor care exercită funcţii judiciare, adică celor care sunt însărcinaţi cu probleme de drept constituţional, penal, civil, comercial şi administrativ. Principiile enunţate în prezenta recomandare se aplică şi judecătorilor neprofesionişti şi altor persoane care exercită funcţii judiciare, atât timp cât nu rezultă în mod clar din context că ele sunt aplicabile numai judecătorilor profesionişti cum este, de exemplu, cazul principiului privind remunerarea şi cariera judecătorilor”.

Trebuie valorificată şi declaraţia Grupului de lucru al RECJ,privind Etica judiciară, astfel cuprinse în raportul scris, unde se evidenţiază atât principiile, valorile, dar şi calităţile necesar a fi avute de către cei care realizează dreptul, principii de conduită au fost redactate în conformitate cu decizia adoptată de Adunarea generală a RECJ organizata în iunie 2007 la Bruxelles.

Se reţine faptul că ,,afirmarea principiilor de etică profesională pentru judecători consolidează încrederea publică şi permite o mai bună înţelegere a rolului pe care judecătorul îl are în societate. Tradiţional, rolul judecătorului este acela de a aplica legea sau a soluţiona conflicte aplicând legea. Obligaţia de a acţiona conform legii este o garanţie a faptului că judecătorul nu va avea o conduită arbitrară.

Aşteptările societăţii în privinţa judecătorilor au determinat Reţeaua Europeană a Consiliilor Judiciare să reflecte asupra problematicii eticii judiciare. RECJ este preocupată de crearea unui echilibru între independenţa justiţiei (care nu este un privilegiu), transparenţa instituţiilor, libertatea presei şi dreptul la informare al publicului. De asemenea, este important să protejăm independenţa justiţiei, neafectată de niciun fel de presiune sau manipulare. Acest lucru este necesar pentru ca judecătorul să-şi poată menţine imparţialitatea şi eficienţa pe care publicul le aşteaptă de la el.

Independenţa, integritatea, imparţialitatea, rezerva şi discreţia, diligenţa, respectul şi abilitatea de a asculta, egalitatea de tratament, competenţa şi transparenţa sunt valorile comune identificate [esenţiale rolului judiciar]. De asemenea, judecătorul dă dovadă de calităţi personale, cum ar fi înţelepciune, loialitate, umanitate, curaj, seriozitate şi prudenţă, abilitatea de a munci, de a asculta şi comunica în mod eficient. Un judecător este conştient de faptul că imaginea justiţiei şi încrederea publică sunt influenţate atât de conduita sa profesională, de viaţa privată, cât şi de conduita în societate”.

Trebuie remarcat şi Avizul nr. 1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătoriloradoptat la Strasbourg, la data de 23 noiembrie 2001, cu valorificarea documentelor de o importanţă deosebită ,,respectiv:

– Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind independenţa puterii judecătoreşti (1985);

– Recomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre referitor la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor.

A fost elaborată şi o serie de documente având caracter mai puţin oficial:

– Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată de participanţii din ţările europene şi de două asociaţii internaţionale ale judecătorilor, care s-au reunit la Strasbourg, în perioada 8-10 iulie 1998, confirmată de reuniunea preşedinţilor instanţelor supreme din ţările Europei Centrale şi de Est, care a avut loc la Kiev, în perioada 12-14 octombrie 1998, şi reconfirmată de reprezentanţii ministerelor justiţiei din 25 de ţări europene, care s-au reunit la Lisabona, în perioada 8-10 aprilie 1999;

– Declaraţii ale delegaţilor Înaltului Consiliu al Judecătorilor sau ale asociaţiilor judecătorilor, precum cele făcute în cadrul reuniunii de la Varşovia şi Slok, care s-a desfăşurat în perioada 23-26 iunie 1997.

Concluzionând, cu reţinerea principiilor de bază reţinute anterior, se poate aprecia în sensul că activitatea de judecată obligă la aplicarea cu prioritate a principiilor de bază ale procesului civil, între care se află şi acela al asigurării dreptului la un proces echitabil.

În acest sens, scopul Convenţiei potrivit şi practicii CEDO nu este nicidecum numai garantarea unor drepturi teoretice limitate ca întindere, ci a unor drepturi  şi beneficii inclusiv pecuniare, dar concrete şi efective, astfel că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă toate cererile, criticile, susţinerile şi observaţiile părţilor interesate şi aflate în faţa instanţei de judecată sunt într-adevăr examinate conform normelor de procedură de către membrii completelor de judecată sesizaţi.

Art. 6 din CEDO impune tuturor instanţelor de judecată obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor părţilor, iar rolul activ al instanţelor de judecată intră în aceste cerinţe, obligaţii şi exigenţe exprese, situaţie în care se verifică inclusiv compatibilitatea Convenţiei cu respectarea acestor drepturi pentru buna administrare a justiţie, cu respectarea concretă a principiului securităţii juridice.

Beneficiul şi satisfacţia unei hotărâri judecătoreşti deplin legale, dar şi accesul la justiţie sunt consacrate ca drepturi fundamentale, atât prin art. 6 pct. 1 din Convenţie, cât şi prin art. 21 din Constituţia României, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului [9],unde, prin art. 10 se dispune că ,,orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa”, dar şi art. 7, unde se arată că ,,toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare”, precum şi prin art. 14 pct. 1 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice [10].

Tot în privinţa preempţiunii şi obligativitatea valorificării inclusiv a hotărârilor CJUE- instanţă comunitară, recent ÎCCJ – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis, în şedinţa din 12 decembrie 2016, că admite sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 25 ianuarie 2016, dată în dosarul nr. 1216/33/2015 şi, în consecinţă, stabileşte că: ”în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunţării acestora şi de împrejurarea invocării sau nu, în litigiul de bază, a dispoziţiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Termenul în care poate fi formulată cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este de o lună şi curge de la data comunicării hotărârii definitive, supusă revizuirii”, juridice.ro.

În final, cu voia dumneavoastră, doar învederez că: fericiţi cei ce flămânzesc şi  însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura, fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate,că acelora este împărăţia cerurilor.


[1] Hotărârea Plenului  Consiliului Superior al Magistraturii, nr. 637/18 iulie 2012 publicată în  M.Of. nr. 559/8 august 2012, pentru modificarea şi completarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005.
[2] Legea nr. 296/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în M. Of. nr. 699 din data de 14 noiembrie 2013.
[3] Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii  nr. 1375/2015/17 decembrie 2015, pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, publicată în M. Of. nr. 970 din 28 decembrie 2015.
[4] Legea nr. 134 din 1 iulie 2010, privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010 şi intrată în vigoare la data de 15 februarie 2013.
[5] Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 și 8 și completată prin Protocolul nr. 2, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, şi publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994, ratificată prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, publicată în M. Of  nr. 135 din 31 mai 1994, şi intrată în vigoare la data de 20 iunie 2004.
[6] Legea nr. 317 din 1 iulie 2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în M.Of. nr. 599 din 2 iulie 2004 şi intrată în vigoare la data 30 septembrie 2004.
[7] Constituţia României, publicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
[8] Legea nr. 304 din 28 iunie 2004, privind organizarea judiciară, publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004 şi intrată în vigoare la data de 27 septembrie 2004.
[9] Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generala a Organizaţiei Naţiunilor Unite la data de 10 de septembrie 1948.
[10] Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, pentru ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale şi Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, publicat în Buletinul Oficial nr. 146/20.11.1974.


Asistent judiciar Mihai Paşca

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti