Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Executarea hotărârii instanţei de contencios administrativ
21.12.2016 | Andrei PAP

Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1023 din 20 decembrie 2016 a fost publicată Decizia nr. 35/2016 privind examinarea sesizării formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 24.103/3/2013, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 22 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 24.103/3/2013, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunea de drept.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

24. Situaţia premisă a aplicării art. 24 din Legea nr. 554/2004 o constituie existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios administrativ, care a rămas definitivă, devenind titlu executoriu conform art. 22 din lege, însă nu a fost executată voluntar în termenul prevăzut de art. 24 alin. (1).

25. În practica instanţelor de judecată, aplicarea acestui text legal a generat soluţii diferite, după adoptarea Legii nr. 165/2013.

26. Astfel, în cadrul litigiilor de contencios administrativ având ca obiect aplicarea amenzii pentru neexecutarea hotărârii, în examinarea culpei conducătorului autorităţii obligate la finalizarea procedurii administrative prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, s-a pus problema incidenţei procedurii administrative şi a termenelor reglementate de legea nouă, invocate de conducătorul autorităţii pârâte (iar uneori reţinute chiar din oficiu de instanţe), ca fiind impedimente obiective în executarea hotărârii instanţei de contencios administrativ, în termenele prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

27. În sesizarea ce face obiectul analizei, în discuţie sunt termenele şi, implicit, etapa procedurală reglementate de art. 32 din Legea nr. 554/2004, a căror incidenţă a fost invocată de conducătorul autorităţii obligate, ca fiind exoneratoare de orice culpă.

28. Art. 32 din capitolul „Măsuri pentru urgentarea soluţionării cererilor de retrocedare” al Legii nr. 165/2013 se referă în general la procedura administrativă care se derulează de către entităţile învestite de lege.

29. Între entităţile învestite de lege, art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013 a inclus şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor înfiinţată potrivit acestei legi.

30. De asemenea, din interpretarea sistematică a actului normativ rezultă că art. 32 din Legea nr. 165/2013 ar urma să îşi găsească aplicarea, în situaţia:

– cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, deci pentru care entităţile învestite de lege nu au emis încă „decizie de admitere sau de respingere a acestora” (art. 33);

– dosarelor în care s-au emis decizii de admitere sau respingere a cererii, înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar nesoluţionate prin emiterea titlului de despăgubire până la intrarea în vigoare a legii [art. 34 alin. (1)];

– dosarelor care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a legii [art. 34 alin. (2)].

31. Cu toate acestea, stabilind excepţiile de la regula soluţionării dosarelor în ordinea înregistrării, legiuitorul arată că vor fi soluţionate cu prioritate, între altele, dosarele în care Secretariatul Comisiei Naţionale a solicitat documente potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 (respectiv, pentru clarificări în cadrul verificării dosarelor „din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii”) şi dosarele în care deciziile entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au fost emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, prin care s-a constatat dreptul de proprietate şi întinderea acestuia.

32. Totodată, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 prevăd că „Obligaţiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21.”

33. Ulterior, prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, în privinţa dispoziţiilor art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013, Curtea Constituţională a decis că acestea sunt constituţionale doar în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate.

34. Pentru aceeaşi raţiune a legii, de urgentare a soluţionării cererilor de retrocedare, pentru a nu se mai tergiversa finalizarea procedurii prin repunerea în discuţie a existenţei dreptului de proprietate (a calităţii de persoană îndreptăţită) şi a întinderii acestuia, în cazul în care cu privire la aceste aspecte a statuat deja irevocabil/definitiv instanţa de judecată, trebuie acceptat că şi termenele şi procedura reglementate de art. 32 din Legea nr. 165/2013 au aplicabilitate în faza administrativă, până la momentul în care se emite o decizie iniţială de admitere sau respingere a cererii de restituire, iar ulterior emiterii unei astfel de decizii, numai dacă aceasta nu a fost dată în executarea unei hotărâri judecătoreşti prin care instanţa s-a pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate.

35. În analizarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, cu privire specială asupra situaţiei autorităţii obligate prin hotărâre judecătorească definitivă la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, trebuie pornit de la premisa că, în timp ce Legea nr. 165/2013 are caracter de lege specială în ceea ce priveşte realizarea dreptului la măsuri compensatorii, norma cuprinsă în art. 24 din Legea nr. 554/2004 are caracter de lege specială, derogatorie, în ceea ce priveşte mijloacele de constrângere şi, după caz, sancţionarea persoanei culpabile pentru neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţa de contencios administrativ, inclusiv a celor pronunţate în materia restituirii imobilelor.

36. De asemenea, un element principal al analizei trebuie să îl constituie respectarea principiului separaţiei puterilor în statul de drept.

37. În acest context se apreciază că, stabilind în mod definitiv obligaţia autorităţii de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, etapă ulterioară emiterii dispoziţiei/deciziei/hotărârii de admitere a cererii de măsuri reparatorii, instanţa a recunoscut dreptul la despăgubiri/calitatea de persoană îndreptăţită.

38. Faptul că instanţa constituţională a statuat cu privire la neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 165/2013, în măsura în care repun în discuţie aspecte tranşate prin hotărâri judecătoreşti definitive, referindu-se la calitatea de persoană îndreptăţită şi la întinderea dreptului de proprietate, nu este de natură să impună – în aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004 – a se ţine seama de alte termene decât de cele prevăzute expres de acest articol de lege, chiar dacă prin hotărârea instanţei de contencios administrativ nu s-a stabilit şi valoarea despăgubirilor.

39. Într-adevăr, art. 24 reglementează nu doar o sancţiune, ci un ansamblu de mijloace de constrângere a debitorului în vederea îndeplinirii obligaţiei stabilite prin hotărâre judecătorească.

40. A admite că rămâne la latitudinea autorităţii obligate ca, în executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, să se prevaleze de termenele reglementate de art. 32 din Legea nr. 165/2013, intrată în vigoare ulterior rămânerii definitive a hotărârii şi împlinirii termenului legal de executare, echivalează cu înlăturarea efectelor hotărârii judecătoreşti şi cu acceptarea faptului că accesul la justiţie al persoanei îndreptăţite a fost unul iluzoriu şi ineficient.

41. Or, cu privire la influenţarea cursului procesului prin edictarea de noi reguli procesuale, inexistente la data declanşării acestuia (executarea hotărârii judecătoreşti fiind considerată şi ea o fază a procesului), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil consacrate prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se opun – cu excepţia situaţiilor când există motive imperioase de interes general – ingerinţei puterii legislative în administrarea justiţiei cu scopul de a influenţa deznodământul judiciar al unui litigiu” (Hotărârea din 7 iunie 2011, pronunţată în Cauza Agrati şi alţii împotriva Italiei – nr. 43.549/08, 6.107/09 şi 5.087/09).

42. De asemenea, în jurisprudenţa comunitară s-a arătat constant că „administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi” (Hotărârea din 19 martie 1997, pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei – nr. 18.357/91; Hotărârea din 24 martie 2005, pronunţată în Cauza Şandor împotriva României – nr. 67.289/01).”

43. Şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012 (citată mai sus), pronunţată într-o sesizare privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte, a statuat că „Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată şi executată atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei”.

44. Cu atât mai mult se impune ca prevederile unei legi noi să nu fie de natură să influenţeze până la anihilare efectele unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă înaintea intrării în vigoare a acestora.

45. Mai mult, prin Decizia nr. 898 din 17 decembrie 2015 (citată mai sus), Curtea Constituţională a statuat că „procedura contenciosului administrativ are un caracter special, fiind derogatorie de la regulile procedural civile, şi dă expresie prevederilor art. 52 din Legea fundamentală, oferind cadrul constituţional al protejării cetăţenilor în faţa eventualelor abuzuri ale autorităţilor publice. În acest context, legiuitorul a stabilit că executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au instituit obligaţii în sarcina autorităţilor publice trebuie să fie realizată într-un anumit termen, fie cel precizat în cuprinsul hotărârii, fie, în lipsa acestuia, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile [n.a. definitive] a acesteia. (…) De altfel, amenzile cominatorii stabilite la art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reprezintă o sancţiune procedurală pecuniară aplicată de instanţă în scopul asigurării executării hotărârii. Legiuitorul a considerat necesar să instituie un astfel de mijloc de constrângere pentru a conferi eficacitate înseşi instituţiei contenciosului administrativ, a cărei finalitate ar fi iluzorie în absenţa unei sancţiuni pentru neexecutarea voluntară a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în această materie (…)”

46. În aceeaşi ordine de idei, prin Decizia nr. 843 din 10 decembrie 2015 (citată mai sus), instanţa de contencios constituţional a statuat că „(…) În condiţiile în care dreptul la obţinerea măsurilor reparatorii a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin obligarea autorităţii administrative competente să emită titlu de despăgubire, repunerea în discuţie a existenţei dreptului, de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, poate genera imposibilitatea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, ceea ce este de natură a contraveni principiilor constituţionale ale separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, neretroactivităţii legii civile şi dreptului constituţional la un proces echitabil.”

47. În plus, este evident faptul că termenele instituite de art. 32 din Legea nr. 165/2013 sunt reglementate în favoarea titularilor cererilor de restituire, astfel că ele nu ar putea fi opuse tocmai acelor titulari care au înţeles să nu se prevaleze de beneficiul acestor termene, ci – dimpotrivă – au recurs la sesizarea instanţei de contencios administrativ pentru a fi constrânsă autoritatea să execute cu celeritate hotărâri judecătoreşti rămase definitive înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

48. Nu în ultimul rând trebuie observat faptul că noua modalitate de evaluare (compensarea prin puncte prin raportare la o grilă notarială) nu implică o durată care să facă imposibil de respectat termenele prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 805 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 8 februarie 2016, s-a apreciat că „(…) noua modalitate de evaluare, prin utilizarea grilei notariale, nu este de natură să nesocotească principiul separaţiei puterilor în stat, întrucât instituirea prin lege a unei alte modalităţi de calcul nu impietează asupra dispoziţiilor imperative ale unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile referitoare la obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor – ale cărei atribuţii şi, implicit, obligaţii stabilite pe cale judecătorească au fost preluate de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor – la emiterea unei decizii de compensare prin puncte, conform noii proceduri administrative”.

49. În raport cu toate argumentele expuse rezultă irelevanţa termenelor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 165/2013 în cadrul litigiilor privind aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004.

50. Această soluţie nu contrazice soluţia de unificare a practicii, adoptată de Plenul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 27 mai 2016, care – referitor la problema culpei în neexecutarea obligaţiei, examinată în cadrul litigiilor având ca obiect aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004 – a conchis că „este prezumată culpa conducătorului autorităţii, prezumţia neavând un caracter absolut, ci putând fi răsturnată prin administrarea de dovezi cu privire la existenţa unor motive temeinice pentru care nu s-a executat obligaţia în termenul legal.”

51. Astfel, urmează să fie examinată conduita conducătorului autorităţii obligate, în raport cu termenele prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi cu eventualele impedimente de executare a hotărârii, invocate de partea interesată, însă pretinsa incidenţă a termenelor reglementate de art. 32 din Legea nr. 165/2013 nu va putea fi reţinută ca motiv obiectiv pentru neexecutarea hotărârii definitive a instanţei de contencios administrativ (spre deosebire de incidenţa termenelor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012, pe durata cărora s-a suspendat în mod expres derularea procedurilor de soluţionare a dosarelor de retrocedare)..

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

„Admite sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 22 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 24.103/3/2013 şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie să se ţină seama de termenele prevăzute de acest articol, nu şi de cele reglementate de art. 32 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare”.

Andrei Pap

 


Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.