Obţinerea ilegală de fonduri ale Uniunii Europene. Tendințe jurisprudențiale

Daniel Grădinaru

REZUMAT
Infracțiunea de obținere ilegală de fonduri ale Uniunii Europene constă, potrivit actualei reglementări, în folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.Aceasta poate fi de asemenea săvârșită prin omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri. Dacă aceste fapte au produs consecințe deosebit de grave, limitele de pedeapsă prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

1. Aspecte introductive

În perioada de preaderare a României, pentru a oferi garanţii referitoare la protecţia fondurilor europene, au fost introduse în legislaţia naţională noi infracţiuni în acest domeniu, prin Legea nr. 161/2003^[1] privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi mediului de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei[2].

Astfel, prin această lege a fost introdusă o nouă secţiune în cadrul Legii nr. 78/2000[3] pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, secţiune intitulată Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, prin care au fost incriminate faptele bugetelor Comunităţilor Europene conform Convenţiei europene privind protecţia intereselor financiare al Comunităţilor Europene[4] (Convenţia PIF) şi protocoalelor la aceasta, prevăzând ca infracțiuni următorele fapte: obţinerea ilegală de fonduri europene (art. 18¹), deturnare fondurilor europene (art. 18²), diminuarea ilegală a resurselor din bugetele Comunităților Europene (art. 18³) şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu care afectează interesele financiare ale Comunităţilor Europene (art. 18⁵). În art. 18⁴ este incriminată tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 18¹ – 18³ (infracțiuni intenționate).

Ulterior, prin Legea nr. 301/2004[5] (prin care a fost adoptat noul Cod penal), în partea specială, Titlul XI, Crime şi delicte contra economiei, industriei, comerţului şi regimului fiscal, a fost consacrat Capitolul IV acestor infracţiuni, intitulat crime şi delicte contra intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.

Ca observaţie generală, trebuie spus că, în dispoziţiile din această lege (Legea nr. 301/2004) au fost reluate aproape identic incriminările prevăzute în Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003, cu menţiunea că, pentru variantele agravate ale infracţiunilor echivalente celor prevăzute în art. 18¹ şi art. 18³, minimul pedepsei închisorii este de 15 ani şi nu de 10 ani cum este prevăzut în Legea nr. 78/2000.

Prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului Codul penal[6] au fost aduse unele modificări atât conținutului infracțiunii analizate, cât și sub aspect sancționator, după cum vom arăta în continuare.

2.  Conţinut legal

Deşi prin lege nu s-a dat o denumire marginală, fapta incriminată în dispoziţiile art. 18¹ mai este cunoscută în doctrină și ca infracţiunea defraudă privind cheltuielile, pornindu-se de la definiţia dată în art. 1 din Convenţia PIF.

Conform art. 479 din Codul penal (2004) adoptat prin Legea nr. 301/2004[7], această infracțiune era denumită nerespectarea normelor privind obţinerea de fonduri din bugetele Comunităţilor Europene.

Obținerea ilegală de fonduri UE constă, potrivit actualei reglementări, în folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, sau omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri.

Legiuitorul român a preluat în principiu definiţia dată fraudei din Convenţia PIF, însă a făcut-o incomplet, preluând în cuprinsul acesteia numai primele două variante de săvârșire. În legătură cu a treia variantă din Convenţie, deturnarea de fonduri, legiuitorul român a incriminat-o într-un articol separat (art. 18³), deşi ar fi fost mai bine sistematizate aceste infracţiuni dacă se păstra criteriul pe care l-au avut în vedere redactorii Convenţiei: infracţiunii privitoare la cheltuieli, respectiv infracţiuni privitoare la venituri.

Trebuie amintit că prin noul Cod penal a fost incriminată în art. 306 și fapta de Obținere ilegală de fonduri care constă în folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete pentru primirea aprobărilor sau garanțiilor necesare acordării finanțării obținute sau garantate din fonduri publice (naționale), dacă are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri.

3. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special. Infracţiunea prevăzută în art. 18¹ are ca obiect juridic special relaţiile sociale privind interesele financiare ale Uniunii Europene a căror normală desfăşurarea presupune corectitudine în accesarea fondurilor europene. Considerăm relevantă sub acest aspect Decizia nr. 552 din 15 mai 2008 pronunțată de Curtea Constituțională a României[8], prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 18¹ şi art. 18² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie[9].

În motivarea acestei decizii s-a reținut că dispoziţiile legale criticate din Legea nr. 78/2000, care reglementează una dintre modalităţile de săvârşire a infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, au fost instituite de legiuitor în vederea ocrotirii relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică în folosirea sau prezentarea de documente în vederea obţinerii de fonduri din bugetul general al instituţiei europene. Aceasta reprezintă o opţiune de politică legislativă şi nu aduce în niciun fel atingere dispoziţiilor constituţionale invocate în cauză. Astfel, textul de lege criticat se aplică tuturor persoanelor calificate ca subiecţi activi şi care se află în ipoteza normei, fără nicio discriminare şi, de asemenea, nu încalcă niciuna dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil ori dreptul la apărare, partea interesată având deplina libertate de a se prevala de toate acestea.

Cât priveşte pretinsa încălcare a art. 44 din Legea fundamentală, Curtea a constatat că acesta nu are incidenţă în cauză, iar dispoziţiile art. 135 alin. (1) din Constituţie sunt pe deplin respectate de normele legale criticate, care, dimpotrivă, reprezintă o garanţie a funcţionării unei economii de piaţă şi care nu fac altceva decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul circumstanţiat al obţinerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Comunităţilor Europene. De altfel, prin reglementarea criticată nu se urmăreşte protecţia dreptului de proprietate privată, ci protecţia unor fonduri ce ţin de patrimoniul unei instituţii suprastatale, care, din această perspectivă, capătă, în acord cu dispoziţiile art. 148 din Constituţie, conotaţiile unei proprietăţi publice distincte.

Introducerea, prin lege specială, a unei noi infracţiuni distincte cu un regim sancţionator mai sever al faptelor enumerate în art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu este de natură a afecta dispoziţiile art. 20 alin. (2) referitoare la prioritatea reglementărilor internaționale, deoarece, pe de o parte, aceste prevederi constituționale sunt aplicabile numai în domeniul drepturilor omului și, pe de altă parte, vizează o problemă de aplicare a legii, constând în prioritatea reglementărilor internaționale mai favorabile, aspect care excedează competenței Curții Constituționale[10].

b) Obiectul material îl reprezintă sumele de bani obţinute nelegal, sume pe care nu le-ar fi obţinut dacă ar fi făcut declaraţii corespunzătoare realităţii.

Unii autorii consideră că acesta îl reprezintă înscrisurile folosite sau declaraţiile date pentru obţinerea de fonduri, suspuse acţiunii de falsificare sau care sunt inexacte sau incomplete[11].

În legătură cu această chestiune este necesar de lămurit care este natura juridică a acestei infracţiuni. În Convenţia PIF infracţiunea analizată poartă denumirea de fraudă ceea ce duce la ideea că are drept rezultat producerea unei pagube într-un patrimoniu, în cazul de faţă în bugetul general al Uniunii Europene, bugetele administrate de acestea sau în numele lor.

De altfel, pentru consumarea infracţiunii este necesar să se realizeze obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetele amintite. Acest aspect este subliniat prin modificarea adusă elementelor infracțiunii prin art. 79 pct. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, prevăzându-se că această infracțiune se săvârșește prin folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetele Uniunii Europene.

Rezultă, aşadar, că infracţiunea analizată este o specie a infracţiunii de înşelăciune, întrucât obţinerea de fonduri se realizează prin prezentare unor situaţii neconforme cu realitatea, prin utilizarea unor documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete ori prin omisiunea de a furniza datele cerute potrivit legii.

Concluzionând, considerăm că infracţiunea reglementată în art. 18¹ este o infracţiune contra patrimoniului, iar obiectul material îl constituie sumele de bani obţinute pe nedrept[12].

Fără a face în acest moment o analiză a elementului material, apreciem că infracţiunea este una complexă, pentru variantele folosiri unor documente ori declaraţii false, legiuitorul comprimând în conţinutul acesteia şi infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 323 Cod penal sau infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 Cod penal.

Astfel că, în aceste situaţii infracţiunea analizată are şi un obiect material adiacent care îl reprezintă documentele ori declaraţii false.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiect activ al infracţiunii de fraudă privind cheltuielile poate fi orice persoană, legea neimpunând o anumită calitate pentru autor. Dacă însă acesta avea o anumită calitate de care s-a folosit la săvârşirea faptei, aceasta poate fi reţinută ca fiind o circumstanţă deagravare a răspunderii penale.

Infracţiunea poate fi comisă şi de către o persoană juridică, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 135 Cod penal. În practica judiciară există multe cauze în care sunt trimise în judecată și condamnate și persoanele juridice beneficiare ale fondurilor europene accesate. Astfel, s-a reținut că fapta învinuitei SC SRL de a folosi, prin intermediu învinuitei C.G. declaraţii şi documente false, inexacte şi incomplete (declaraţiile semnate în numele administratorului SC SRL R.I., CV-ul aceluiaşi administrator cuprinzând date nereale, propunerea ca manager de proiect în mod fictiv a numitei R.I.) care a avut ca efect obţinerea sumei de 689.581,47 lei din Fondul European de Dezvoltare Regională întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor prev. de art. 18¹ alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000[13].

Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude însă răspunderea persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea infracţiunii. Astfel, într-o cauză, Înalta Curtea a stabilit că Asociaţia constituită potrivit dispoziţiilor legale privitoare la asociaţii şi fundaţii, ca persoană juridică, răspunde penal pentru infracţiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută în art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, constând în depunerea de documente false la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură de către vicepreşedintele asociaţiei, în interesul şi în numele acesteia, pe baza cărora asociaţia a obţinut ilegal ajutoare finanţate din Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA). Prin modul şi calitatea în care a acţionat, în numele şi interesul Asociaţiei F. a Crescătorilor de Animale, inculpatul B.A., vicepreşedinte şi reprezentant legal al acesteia, a angajat şi răspunderea penală a persoanei juridice, astfel încât nu pot fi reţinute susţinerile formulate în apărare de inculpata apelantă referitoare la inexistenţa faptelor pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnată. (I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 217/A/2014[14])

Participaţia penală este posibilă în toate formele ei, respectiv coautorat, instigare sau complicitate.

b) Subiect pasiv imediat este statul, prin structurile specializate, fiind singurul răspunzător faţă de Comisia europeană pentru rambursarea fondurilor obţinute ilegal.

Subiectul pasiv mediat este Comisia europeană, fiind singura însărcinată cu execuţia bugetară.

4. Conţinutul constitutiv

Latura obiectivă. a) Elementul material în varianta tip constă în folosirea sau prezentarea de documente sau declaraţii false, inexacte sau incomplete.

În varianta asimilată elementul material constă în omisiunea de a furniza datele cerute de lege pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.

Aşadar, rezultă că în varianta tip elementul material constă într-o acţiune, iar în varianta asimilată într-o inacţiune.

Folosirea presupune utilizarea unor documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete. Nu are importanţă modalitatea de folosire, respectiv dacă au fost depuse direct, prin intermediar sau prin poştă.

Actele false sunt acelea care au fost modificate prin contrafacere sau alterare.

Contrafacerea scrierii constă într-o plăsmuire a unui înscris fie în întregime, fie doar în parte.

Alterarea înscrisului presupune existenţa înscrisului asupra căruia se intervine prin înlocuirea datelor reale cu altele nereale ori prin înlăturarea unora relevante pentru accesarea fondurilor.

Declararea falsă constă în faptul că autorul face declaraţii necorespunzătoare adevărului în scopul obţinerii unor fonduri europene.

În aceste situaţii infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 323 Cod penal sau cea de fals în declaraţii, prevăzută în art. 326 Cod penal, este absorbită în infracţiunea reglementată în dispoziţiile art. 18¹. Considerăm însă că, în situația în care autorul acestei infracțiuni este cel care participă într-o formă la realizare înscrisului fals, el va fi ținut răspunzător atât pentru infracțiunea prev. de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, cât și pentru infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 Cod penal, fals intelectual, prev. de art. 321 Cod penal sau fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 Cod penal. Evident că pentru a putea fi subiect activ și al infracțiunii de fals intelectual, este necesar ca autorul să aibă calitatea de funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Tocmai de aceea, apreciem că ar putea coexista cele două infracțiuni (cea prev. de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 și cea prev. de art. 321 Cod penal), numai în situația în care un funcționar public din cadrul unei autorități de management/control/audit realizează un fals intelectual, fiind totodată complice la infracțiunea specială prev. de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000.

Aceeași soluție se impune și în cazul în care beneficiarul fondurilor, autor al infracțiunii prev. de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 folosește documente (înscrisuri sub semnătură privată sau înscrisuri oficiale) pe care le-a întocmit chiar el.

Această soluție a fost confirmată de practica judiciară. Astfel, s-a constatat că fapta învinuitului care, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a atestat în mod nereal în procesele-verbale şi înscrisul intitulat raport de execuţie, din care rezulta că autovehiculele achiziţionate pe proiect i-au fost predate de către societatea furnizoare şi că au fost recepţionate de către societate beneficiară, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 Cod penal (Codul penal de la 1968 n.n.) cu aplic. art. 41 alin. (2) Cod penal (8 acte materiale), în concurs real cu cea prev. de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000[15].

Prin același rechizitoriu învinuitul a fost trimis în judecată, pe lângă infracțiunea prev. de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, în concurs real cu cea prev. de art. 290 din Codul penal de la 1968, și pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) din Codul penal de la 1968, reținându-se că proiectul a finanţat comunitar în procent de 75 % din bugetul Comunităţilor Europene şi 25 % din fonduri provenite de la bugetul naţional, iar faptele săvârșite întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de folosire sau prezentare de documente false, incomplete sau inexacte care au avut ca rezultat obţinerea pe nedrept de sume de bani din bugetul Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prev. de art. 18¹ alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 şi a infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) Cod penal cu aplicarea art. 33 lit. b) Cod penal.

În același sens s-a pronunțat și Înalta Curtea, reținând că infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri prevăzută în art. 306 Cod penal – definită ca folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri publice, dacă are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri – constituie o infracţiune complexă, care absoarbe în conţinutul său infracţiunea de uz de fals (I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1313/2014[16]). Considerentele acestei decizii își păstrează valabilitatea și în ceea ce privește infracțiunea prev. în art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, neexistând diferențe sub acest aspect între cele două incriminări.

Este considerat inexact acel document sau declaraţie care fără a fi falsificat este întocmit incorect, aşa încât datelor pe care le conţine li se dă o interpretare intenţionat greşită, ce are ca efect schimbarea eficienţei juridice a înscrisului în ansamblu. Starea de fapt este astfel ilustrată încât să permită, prin raportare la cerinţele impuse de autoritatea contractantă, interpretarea acesteia de natură a permite accesarea fondurilor europene. Spre exemplu, bilanţul contabil în care cheltuielile aferente exerciţiului financiar curent au fost în mod intenţionat înregistrate într-un cont provizoriu, destinat exerciţiului financiar ulterior, în scopul majorării artificiale a veniturilor curente ale societăţii şi creării aparenţei unei companii profitabile[17].

Astfel, practica judiciară a confirmat această soluție, întrucât nu exista o incriminare specială pentru acestea fraude împotriva bugetelor naționale, considerându-se că aceasta este o specie a infracțiunii de înșelăciune.

În legătură cu această chestiune trebuie amintit și faptul că, în temeiul art. 476 Cod procedură penală a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a se pronunța o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: dacă infracţiunea de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 poate fi reţinută în concurs ideal cu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) Cod penal din 1968, ori se poate reţine doar infracţiunea de la art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, în ipoteza unui unic prejudiciu, cauzat autorităţii contractante.

Deși sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015[18], în cuprinsul acesteia s-a făcut o prezentare succintă a jurisprudenței Înaltei Curți în legătură cu chestiunea ce a făcut obiectul sesizării. Astfel, s-a reținut că, prin Decizia nr. 1.831 din 30 mai 2012 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[19], s-a statuat că fapta de a obţine, pe nedrept, fonduri nerambursabile din bugetul Comunităţilor Europene, cât şi din contribuţie naţională constituie numai infracţiunea de folosire de documente false şi inexacte, având ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene, prevăzută în art. 18¹ alin. (1) teza I şi a II-a şi alin. (3) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. În cuprinsul aceleiași decizii (decizia nr. 23/2015 a Î.C.C.J.) s-a arătat că, asupra deciziei anterior menţionate s-a revenit în sensul reţinerii concursului între infracţiunea prevăzută în art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi infracţiunea prevăzută în art. 306 din Codul penal, în raport cu provenienţa fondurilor, iar nu numai a infracţiunii prevăzute în art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Astfel, prin Decizia nr. 1313 din 14 aprilie 2014 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Buletinul Casaţiei[20], s-a stabilit că folosirea de documente false pentru a obţine pe nedrept finanţări nerambursabile din fonduri constituite prin contribuţii din bugetul Uniunii Europene şi prin contribuţii din bugetul de stat al României, dacă are ca rezultat obţinerea fondurilor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie raportat la fondurile din bugetul Uniunii Europene şi ale infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri prevăzute în art. 306 alin. (1) din Codul penal raportat la fondurile din bugetul de stat (ale infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215 din Codul penal din 1969), în concurs.

Constatându-se că există practică neunitară cu privire la această chestiune, Înalta Curtea, fiind sesizată cu un recurs în interesul legii de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a tranșat problema prin Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016^[21]. Astfel, prin decizia amintită s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi art. 215 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal din 1969, respectiv art. 244 alin. (1) şi (2) şi art. 306 din Codul penal:

Fapta de a folosi, în cadrul autorităţii contractante, printr-o acţiune a autorului, documente ori declaraţii inexacte, ce a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi de fonduri din bugetul naţional întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii unice prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă.

Prin noul Cod penal a fost incriminată și fapta de obținere ilegală de fonduri în art. 306. Potrivit acestui text, folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobării sau garanțiilor necesare acordării finanțărilor obținute sau garantate din fonduri publice, dacă are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Tentativa se pedepsește. Așadar, considerăm că săvârșirea unei astfel de fapte împotriva bugetelor publice naționale, va atrage răspunderea penală a făptuitorul pentru comiterea unei infracțiuni prev. de art. 306 Cod penal, în astfel de situații nemaiputându-se reține infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 244 Cod penal. Aceasta deoarece infracțiunea prev. de art. 306 din același cod, este o variantă calificată a infracțiunii de înșelăciune (prin mijloace frauduloase). De altfel, și pedeapsa prevăzută în art. 306 Cod penal, pentru infracțiunea de obținerea ilegală de fonduri, este suficientă pentru sancționarea acestor fapte, fiind chiar mai mare decât cea prevăzută pentru infracțiunea de înșelăciune.

Se observă că pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de obținerea ilegală de fonduri (art. 306) este identică cu cea prevăzută pentru infracțiunea prev. de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, respectiv, închisoare de la 2 la 7 ani pentru varianta simplă și pentru varianta asimilată. Și pentru varianta agravată pedepsele sunt identice pentru cele două infracțiunii. Astfel, dacă în dispozițiile art. 18¹ alin. (3) din Legea nr. 78/2000 se prevede că dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate, în art. 309 Cod penal se prevede că dacă fapta prev. de art. 306 (printre altele) au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de legea se majorează cu jumătate.

Activitatea infracţională descrisă la art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 poate apărea însă şi în timpul executării contractului, când beneficiarul, pentru a primi prima tranşă sau tranşa intermediară ori pe cea finală, utilizează documente false, inexacte sau incomplete, prin care încearcă să ateste respectarea dispoziţiilor legale privind achiziţiile de bunuri sau servicii, fondurile europene putând fi folosite doar în condiţiile stipulate în contractul de finanţare şi în normele impuse de Comisia Europeană.

În varianta asimilată, autorul omite cu ştiinţă să furnizeze datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri europene.

Această omisiune trebuie să intervină după depunerea documentaţiei pentru obţinerea fondurilor, căci, dacă acestea ar lipsi la momentul depunerii, solicitantului i s-ar respinge o astfel de cerere.

Evident că atunci când finanţarea se realizează în tranşe, pe măsura realizării proiectului, săvârşirea infracţiunii în această variantă, se poate realiza prin omisiunea de a comunica apariţia unei împrejurării de natură a întrerupe finanţarea.

b) Urmarea imediată constă în producerea unei pagube în bugetul Uniunii Europene.

c) Raportul de cauzalitate. Fiind o infracţiune de rezultat legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi paguba produsă trebuie dovedită.

B) Latura subiectivă. Sub aspect subiectiv infracţiunea se săvârşeşte cu vinovăţie sub forma intenţiei directe sau indirecte, făptuitorul urmărind sau acceptând că prin săvârşirea faptei ar putea produce o pagubă bugetului Uniunii Europene. În noua reglementare s-a adăugat condiția ca folosirea sau prezentarea documentelor sau declarațiilor false să fie făcută cu rea-credință. Considerăm că această nouă condiție aduce doar o clarificare față de vechea reglementare, în sensul că fapta trebuie să fie săvârșită cu intenție pentru a fi infracțiune, în oricare dintre modalitățile normative.

Există însă și autori care consideră că (fapta de obținere ilegală de fonduri prevăzută în art. 306 Cod penal) se săvârșește doar cu intenție directă, fiind calificată prin scop, acel al primirii aprobărilor sau garanțiilor necesare acordării finanțărilor obținute sau garantate din fonduri publice[22].

În legătură cu această chestiune nici practica judiciară nu este unitară. Astfel, într-o cauză, Înalta Curte a reținut că, o altă modificare importantă prevăzută de legea nouă este aceea a menționării exprese, ca şi element constitutiv al infracţiunii, comiterea cu „rea-credinţă”, ceea ce înseamnă că infracţiunea trebuie comisă cu intenţie directă. (I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1313/2014[23]).

În altă speță însă, Înalta Curtea a constatat că prin art. 79 pct. 12 din Legea nr. 187/2012 a fost modificat art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în sensul introducerii, cu privire la toate modalităţile normative ale elementului material al laturii obiective, a cerinţei ca acţiunile care îl definesc să fie săvârşite cu ”rea-credinţă”. Procedând în acest mod, legiuitorul a urmărit să înlăture orice urmă de îndoială în ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, noţiunea de „rea-credinţă” semnificând intenţia şi fiind folosită pentru a stabili neîndoios că infracţiunea nu poate fi comisă decât cu această formă de vinovăţie şi a exclude culpa ca manifestare a acesteia (cu toate că, şi potrivit vechii reglementări, s-a apreciat că infracţiunea nu se poate comite decât cu intenţie). Aşa fiind şi având în vedere aspectele expuse pe larg la pct. 2 din considerente, din care rezultă că inculpatul B.A. a săvârşit acţiunile de prezentare la A.P.I.A. a documentelor false cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, nu se poate considera că, în speţă, faptele de care este acuzat acesta au fost dezincriminate, ele întrunind, în continuare, toate elementele de conţinut ale infracţiunii prevăzute în art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum au fost stabilite atât de vechea, cât şi de noua reglementare. (I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 217/A/2014[24]).

În varianta asimilată, prevăzută în art. 18¹ alin. (2), fiind cea care se săvârşeşte printr-o inacţiune, constituie infracţiune numai dacă se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Aceasta deoarece, conform art. 16 alin. (6) Cod penal, fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres.

În dispoziţiile de incriminare, însă, legiuitorul foloseşte sintagma „cu ştiinţă”, ceea ce înseamnă că acesta trebuie săvârşită cu intenţie în oricare dintre modalităţile ei.

5. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A) Forme. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. În situaţia în care a efectuat acte de pregătire a infracţiunii prevăzută în art. 18¹ prin falsificarea unor înscrisuri este posibilă tragerea la răspundere pentru săvârşirea acestora, în funcţie de situaţie.

Tentativa la această infracţiune se pedepseşte potrivit dispoziţiilor art. 18⁴.

Desigur că, deşi textul nu face distincţie, se referă la variantele reglementate în dispoziţiile art. 18¹ alin. (1) şi alin. (1) raportat la alin. (3), şi nu la varianta asimilată, prevăzută în art. 18 alin. (2), aceasta din urmă săvârşindu-se prin inacţiune. Aceasta deoarece, la infracţiunile care se săvârşesc prin omisiune tentativa nu este posibilă întrucât neîndeplinirea obligaţiei duce la consumarea infracţiunii[25].

Această formă imperfectă a infracțiunii (tentativa) există atunci când hotărârea de a săvârși infracțiunea a fost pusă în executare însă aceasta a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul datorită unor împrejurări independente de voința autorului. Folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, în scopul obținerii pe nedrept de fonduri, fără a se obține sumele de bani urmărire, face ca fapta să rămână în forma tentativei[26]. Astfel, s-a reținut[27] că fapta învinuitului Ş.L., constând în aceea că, în calitate de reprezentant legal al SC T.A & CO SRL, beneficiară a fondurilor europene nerambursabile în cadrul Programului Naţional pentru Dezvoltare Rurală în vederea realizării proiectului „Modernizare fermă pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor”, a depus Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltarea Rurală şi Pescuit – Centrul Regional 4 Sud – Vest Oltenia – Oficiul Judeţean de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Gorj, Scrisoarea de garanţie emisă de BRD G.S.G. Braşov – Agenţia Codlea, care s-a dovedit a fi falsificată, în vederea obţinerii pe nedrept, cu titlu de avans, a sumei de 1.402.500 lei, reprezentând 50% din fondul nerambursabil acordat prin contractul de finanţare nr. C121010942000018/29.12.2009, în valoare de 2.805.000 lei din care 2.244.000 lei contribuţie U.E. şi 561.000 lei de la bugetul de stat, rezultat care nu s-a produs datorită intervenţiei reprezentanţilor APDRP, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea sau în numele lor, în forma tentativei, prev. de art. 20 Cod penal rap. la art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, înşelăciune în forma tentativei, prev. de art. 20 Cod penal rap. la art. 215 alin. (1), (3) și (5) Cod penal și uz de fals, prev. de art. 291 Cod penal, cu aplic. art. 33 lit. b) Cod penal.

Infracţiunea se consumă atunci când făptuitorul obţine pe nedrept fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele acesteia, fiind şi momentul în care se produce paguba în bugetele respective. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte, reținând că, în cazul în care rezultatul constând în obţinerea pe nedrept a fondurilor nu s-a produs, sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea prevăzută în art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în raport cu fondurile din bugetul Uniunii Europene (Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1313/2014[28]).

Infracțiunea se poate săvârși și în formă continuată, dacă, spre exemplu, în cadrul aceluiași proiect cu finanțare europeană, autorul folosește în diferite etape de realizare a acestuia documente ori declarații false, inexacte sau incomplete în sprijinul cererilor de plată depuse la diferite intervale de timp. Chiar dacă cele mai multe soluții în acest sens s-au pronunțat sub incidența Codului penal de la 1968, care definea infracțiunea continuată în dispozițiile art. 41 alin. (2) într-un mod diferit de noul Cod penal, acestea își păstrează pe deplin valabilitatea și în condițiile noului Cod.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) Cod penal (noul Cod penal), infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni, care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni. Introducerea condiției suplimentare ca acțiunea să fie comisă împotriva aceluiași subiect pasiv, nu schimbă cu nimic situația referitor la aceste infracțiuni, întrucât, așa cum am arătat, subiectul pasiv imediat este statul, prin structurile sale specializate, iar subiectul mediat este Comisia Europeană, existând așadar unitate de subiect pasiv.

B) Modalităţi. În art. 18¹ (3) este reglementată o variantă agravată, în situaţia în care faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol produc consecinţe deosebit de grave.

Potrivit art. 183 Cod penal, prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei. Se observă așadar o modificare adusă de noul legiuitor a sintagmei consecințe deosebit de grave față de vechiul Cod penal. Astfel, potrivit art. 146 din Codul penal de la 1968, prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice. Sub acest aspect, Înalta Curtea a stabilit că, în ipoteza în care cuantumul fondurilor din bugetul Uniunii Europene este mai mare de 2.000.000 lei, fapta se încadrează în dispoziţiile art. 18¹ alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000 sau, în cazul tentativei, în art. 32 raportat la art. 18¹ alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, fiind întrunită condiţia prevăzută în art. 183 Cod penal referitoare la consecinţele deosebit de grave (Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1313/2014[29]).

C) Sancţiuni. Pentru infracţiunile săvârşite în varianta tip şi varianta asimilată pedeapsa pentru persoana fizică este în actuala reglementare închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi. Se observă că prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal[30], pedepsele au fost mult reduse. Astfel, pentru infracțiunea analizată, pedeapsa era închisoarea de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate. Înainte de modificarea arătată, pedeapsa prevăzută pentru varianta agravantă, reglementată în art. 18¹ alin. (3) era închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Pentru persoana juridică pedeapsa principală este amenda între 180 și 300 de zile-amendă, pentru variantă tip și varianta asimilată și între 240 și 420 de zile-amendă, varianta agravată. Suma corespunzătoare unei zile-amendă este cuprinsă între 100 și 5.000 lei, care se înmulțește cu numărul zilelor-amendă.

Considerăm că, în cazul săvârșirii acestei infracțiuni, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 137 alin. (5) Cod penal, care prevăd că, în situația în care prin infracțiunea săvârșită persoana juridică a urmărit obținerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege (arătate mai sus) pentru infracțiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăși maximul general al amenzii (600 de zile). La stabilirea amenzii se ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit.

O ultimă observație, pe lângă pedeapsa principală instanța este obligată să aplice pedepse complementarea atât atunci când infracțiunea este săvârșită de o persoană fizică, cât și atunci când este săvârșită de o persoană juridică.

6. Aspecte procesuale

Urmărirea penală pentru infracţiunea prevăzută în art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 se efectuează obligatoriu de către procuror, iar acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Urmare a modificării Ordonanţei de Urgenţă nr. 43/2002[31] privind Direcţia Naţională Anticorupţie, infracţiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene au fost date în competenţa materială exclusivă a Direcția Națională Anticorupție, conform art.  I pct. 17 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie[32].

Până la intrarea în vigoare a Codului de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010[33], judecata în primă instanţă era dată în competenţa judecătoriilor, iar hotărârile pronunţate de acestea privitoare la aceste infracţiunii puteau fi atacate cu recurs la curţile de apel. După data de 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, competența de soluționare a acestor cauze revine tribunalelor în primă instanță. Astfel, potrivit art. 36 alin. (1) lit. c), tribunalele judecă în primă instanță, printre altele, infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția Națională Anticorupție, dacă nu sunt date prin lege în competența altor instanțe ierarhic superioare. Rezultă așadar că, tribunalele sunt instanțele de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță a tuturor infracțiunilor instrumentate de Direcția Națională Anticorupție, cu excepție celor date în competența altor instanțe ierarhic superioare. Această dispoziție finală se referă la situație în care competența de soluționare a unei cauze în primă instanță i-ar reveni curții de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție în considerarea calității persoanei inculpatului, conform art. 38 alin. (1) lit. c) – g) și art. 40 alin. (1) Cod procedură penală.

Împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță se poate exercita apelul, ca și cale ordinară de atac, la curțile de apel, ca regulă generală, sau la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru situațiile în care judecata în fond se face la curțile de apel sau la Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerarea calității persoanei inculpatului, conform celor arătate mai sus.

[1] Publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003.
[2] Pentru o prezentare detaliată a problematicii tratate în prezentul articol a se vedea D. Grădinaru, Investigarea infracțiunilor contra intereselor financiare ale UE, Ed. C.H. Beck, București 2016.
[3] Publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai 2000.
[4] Publicată pe www.eur-lex.europa.eu.
[5] Publicată în Monitorul Oficial nr. 575 din 29 iunie 2004.
[6] Publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
[7] Publicată în Monitorul Oficial nr. 575 din 29 iunie 2004.
[8] Publicată în Monitorul Oficial nr. 434 din 10 iunie 2008.
[9] Tudorel Toader, Infracțiunile prevăzute în legile speciale, ediția a 4-a revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, 2011, p. 171 – 172.
[10] Mare parte din considerentele acestei decizii au fost preluate de Curtea Constituțională și în Decizia nr. 859 din 23 iunie 2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 639 din 7 septembrie 2011.
[11] Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, Norel Neagu, Marius Murea, Costel Căşuneanu, Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Ed. Wolters Kluwer, 2008, p. 417
[12] În acelaşi sens, Alexandru Boroi, Drept penal, partea specială – conform Noului Cod Penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2011, p. 430.
[13] Rechizitoriul nr. 28/P/2012 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Bacău.
[14] Publicată pe www.scj.ro.
[15] Rechizitoriul emis în dosarul nr. 3/P/2010 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Alba Iulia.
[16] Publlicată pe www.scj.ro
[17] Ovidiu Dobleagă, M.M. Baciu, Benke Karoly, Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (I), Revista de Drept Penal nr. 4/2008, p. 157
[18] Publicată în Monitorul Oficial nr. 824 din 4 noiembrie 2015
[19] Publicată în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere pe anul 2012, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2013, p. 1214-1224.
[20] Publicată în Revista Oficială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. 3/2015, Editura C.H. Beck, p. 37-41.
[21] Publicată în Monitorul Oficial nr. 418 din 02/06/2016.
[22] Georgina Bodoroncea, Valerian Cioclei, Irina Kuglay, Lavinia Lefterache, Teodor Manea, Iuliana Nedelcu, Francisca-Maria Vasile, Codul penal – comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București 2014, p. 682.
[23] Publicată pe www.scj.ro.
[24] Publicată pe www.scj.ro, în același sens sunt șidecizia nr. 303/A/2014 pronunțată de Î.C.C.J., Secția penală, publicată pe www.scj.ro  și decizia nr. 31/2015 pronunțată de I.C.C.J., Complet HP publicată în Monitorul Oficial nr. 19 din 11/01/2016
[25] Costică Bulai, Manual de Drept penal – partea generală, Ed. All, 1997, p. 404.
[26] În același sens Claudiu Dumitrescu, Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, Revista de Drept Penal nr. 1/2008, p. 90.
[27] Rechizitoriul nr. 23/P/2013 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Brașov.
[28] Publicată pe www.scj.ro
[29] Publicată pe www.scj.ro
[30] Publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
[31] Publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 11 aprilie 2002.
[32] Publicata în Monitorul Oficial nr. 899 din 7 oct.2005.
[33] Publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010.

Judecător dr. Daniel Grădinaru
Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală

*Articolul a fost publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 9/2016

Citeşte mai mult despre consecințe deosebit de grave, Daniel Gradinaru, Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), fondurile Uniunii Europene, intentie, rea-credinta! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.