BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Gutău in extenso
22.12.2016 | Sergiu CĂPRIȚĂ

 
Competition Law
Sergiu Căpriță

Sergiu Căpriță

I. Aspecte prealabile

Curtea Europeană a Drepturilor Omului („Curtea”) a fost sesizată, printr-o cerere individuală, de către domnul Mircea Gutău („Reclamantul”), cu privire la mai multe pretinse încălcări ale drepturilor recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Convenția”).

Curtea a constatat admisibilitatea cererii cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, iar celelalte capete de cerere au fost declarate inadmisibile, în raport de art. 54 § 3 din Regulamentul de organizare și funcționare al Curții.

Reclamantul, la data faptelor primar al municipiului Râmnicu Vâlcea, a fost trimis în judecată[1] prin rechizitoriul nr. 126/P/2006 din 27 iulie 2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de Combatere a Corupției, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. 1 Codul Penal[2] raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000. Tot prin același rechizitoriu, a fost trimis în judecată, D.N., viceprimar al municipiul Râmnicu Vâlcea, pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 Codul Penal, raportat art. 254 alin. (1) Codul Penal și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În esență, s-a reținut că reclamantul, în calitate de primar al municipiului Râmnicu Vâlcea, a pretins, în perioada aprilie-iulie 2006, de la denunțătorul P.C, atât direct, cât și prin intermediul viceprimarului D.N., suma de 50.000 euro, redusă ulterior la 40.000 euro, în scopul îndeplinirii unui act ce intră în sfera atribuțiilor sale de serviciu, respectiv emiterea unui certificat de urbanism în condițiile solicitate de persoana interesată.

În sarcina viceprimarului s-a reținut că, în calitatea acestuia, în perioada aprilie-iulie 2006, l-a ajutat, prin explicitarea solicitărilor, pe reclamant să pretindă de la denunțătorul P.C. suma de 50.000 de euro, redusă ulterior la 40.000 euro, în scopul îndeplinirii unui act ce intră în sfera atribuțiilor de serviciu ale autorului infracțiunii, respectiv emiterea unui certificat de urbanism în condițiile solicitate de persoana interesată, primind pentru sine și pentru autorul infracțiunii suma de 25.000 euro.

Dosarul a fost înregistrat spre competenta soluționare pe rolul Tribunalului Vâlcea, sub nr. 1316/P/2006, iar ulterior, prin încheierea nr. 6281/27.10.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Alba, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. 4510/90/2006.

Prin sentința penală nr. 182 din 18 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Alba, în dosarul 4510/90/2006, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) Codul de Procedură Penală, raportat la art. 10 lit. a) Codul de Procedură Penală a fost achitat reclamantul Gutău Mircia, de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii prev. de art. 254 alin. (1) Codul Penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prin aceeași sentință, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) Codului Procedură Penală, raportat la art. 10 lit. d) Codul de Procedură Penală a fost achitat inculpatul Dicu Nicolae, de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii prev. de art. 254 alin. (1) Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Anticorupție Alba Iulia.

Prin Decizia penală nr. 179/A 2007 din 10.12.2007, pronunțată în dosarul 4510/90/2006, Curtea de Apel Alba Iulia admis, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) Codul de Procedură Penală, apelul declarat de Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 182 din 18 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Alba, pronunțată în dosarul 4510/90/2006, a desființat sentința penală atacată și a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul Alba.

Împotriva deciziei penale nr. 179/A/2007 din 10.12.2007, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, a declarat apel reclamantul și viceprimarul, mai exact ambii inculpați.

Prin decizia penală nr. 1159 din 28 martie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul 4510/90/2006, au fost admise recursurile declarate de reclamant și viceprimar împotriva deciziei penale 179/A/10.12.2007 a Curții de Apel Alba Iulia, a fost casată decizia penală atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Alba, pentru soluționarea pe fond a apelului declarat de Direcția Națională Anticorupție, împotriva sentinței penale nr. 182/18.06.2007 a Tribunalului Alba.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia sub nr. 698/57/2008, iar în cursul rejudecării apelului, prin încheierea nr. 1876 din 28.10.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 7191/1/2008, a fost admisă cererea formulate de reclamant și s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de Apel Alba Iulia, la Curtea de Apel Constanța, menținându-se actele îndeplinite.

Prin decizia penală nr. 39/P din 10 aprilie 2009, pronunțată în dosarul 698/57/2008, Curtea de Apel Constanța a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 182 din 18 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr. 4510/90/2006, privind reclamantul și viceprimarul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcția Națională Anticorupție, care a criticat greșita achitare a celor doi inculpați, apreciind că, în cauză, este incident cazul de casare prevăzut de art. 385pct. 18 Codul de Procedură Penală.

Prin decizia 273 din 27 ianuarie 2010, definitivă, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale 39/P din 10 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, a casat decizia mai sus menționată și sentința penală nr. 182 din 18 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Alba și, în rejudecare:

Condamnă pe inculpatul Gutău (reclamantul) pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) Codul Penal raportată la art. 6 din Legea nr. 78/2000 la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) teza a II-a lit. b) și c) Codul Penal, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

Condamnă pe inculpatul D.N (viceprimarul) pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de luare de mită prev. de art. 26 Codul Penal raportată la art. 254 alin. (1) Codul Penal combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II- a lit. b) și c) Codul Penal, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

II. Contrarietatea deciziei I.C.C.J. cu prevederile art. 6 § 1 din Convenție

Ab initio, căile de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care Ministerul Public și persoanele îndreptățite promovează un control judecătoresc, în limitele căruia se verifică hotărârile judecătorești, în vederea desființării acelor hotărâri care cuprind erori de fapt și de drept și înlocuirea lor cu hotărâri conforme cu legea și adevărul[3].

O hotărâre judecătorească poate fi contrară legii și neconformă adevărului din cauza a trei vicii esențiale: mai întâi, la judecarea și pronunțarea hotărârii atacate au fost nesocotite regulile de procedură penală care asigură aflarea adevărului și garantează drepturile părților, de natură a pune la îndoială corectitudinea soluției adoptate (error in procedendo); în al doilea rând, soluționarea cauzei este greșită prin stabilirea greșită a faptelor, care au condus la condamnarea unei persoane nevinovate sau la achitarea unei persoane vinovate de comiterea unei infracțiuni (error in facto); în al treilea rând, soluționarea cauzei este greșită prin neaplicarea sau aplicarea greșită a legii substanțial penale sau civile (error in judiciendo). Cu toate acestea, doctrina[4], având în vedere reglementările în vigoare la acel moment, a grupat erorile care pot afecta legalitatea și temeinicia unei hotărâri în: errores juris[5] și errores facti.

Recursul, la data pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, era reglementat ca o cale de atac ordinară, având în un caracter devolutiv total sau parțial, după caz.

Având în vedere că hotărârea Tribunalului Alba a fost supusă controlului jurisdicțional al Curții de Apel Constanța, producându-se o devoluție completă a cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, recursul în acest caz producea un efect devolutiv parțial.

Recursul era o cale de atac cu o devoluție predominantă în drept, instanța de recurs examinând cauză în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 (1) Codul de Procedură Penală din 1968. De la această regulă există o singură excepție, anume cazul prevăzut la art. 3859 (1) pct. 18: când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

Revenind, problema care a fost ridicată în fața Curții poate fi sintetizată, astfel, sub forma unei întrebări: Este compatibilă cu prevederile art. 6 § 1 din Convenție condamnarea reclamantului direct în recurs, fără administrarea nemijlocită a probelor care conduc la o asemenea soluție, având în vedere că două instanțe judecătorești, Tribunalul Alba și Curtea de Apel Constanța, au constatat, prin administrarea nemijlocită a probelor, că faptele nu există?

În primul rând, trebuie avut în vedere că Ministerul Public, prin recursul formulat, a solicitat instanței de recurs să constate că hotărârea instanței de fond, menținută de instanța de apel, cuprinde o eroare gravă de fapt, care a condus la achitarea reclamantului. Inter alia, Ministerul Public consideră că:

„1. Soluția de achitare pronunțată de prima instanță și menținută de instanța de apel s-a întemeiat doar pe declarațiile inculpaților, confirmate în opinia ambelor instanțe, declarațiile a patru martori, fiind înlăturate nejustificat din operațiunea de evaluare a probatoriului administrat în cauză celelalte declarații ale martorilor și înregistrările audio video.

2. În opinia Ministerului Public, împrejurarea reținută de instanțe, conform căreia D.C. ar fi primit sumele de 5000 euro și, respectiv, 20000 euro cu titlu de împrumut de la martorul denunțător P.C., este în flagrantă contradicție cu probele administrate la dosarul cauzei, din care rezultă, fără echivoc, vinovăția inculpaților pentru infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea acestora în judecată.

3. De asemenea, reprezentantul Ministerului Public a susținut[6] că în cauză este îndeplinită condiția „situației premise”[7], fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, textul de lege impunând că actul pe care-l negociază funcționarul să facă parte din atribuțiilor de serviciu ale acestuia.”.

Cu alte cuvinte, Ministerul Public prin recursul formulat a cerut și a prezentat Înaltei Curți de Casație și Justiție o chestiunea de fapt și de drept, solicitându-i să analizeze cauza în integralitate sub aspectul vinovăției sau nevinovăției reclamantului.

Admițând recursul și constatând vinovăția reclamantului, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat și a oferit propria interpretare a stării de fapt a celor întâmplate, practic având loc o devoluție completă în fapt.

Singurele probe administrate de instanța de recurs au fost declarațiile inculpaților. În acest sens, Curtea a subliniat că instanțele de recurs nu pot, din motive de echitate a procedurii, să decidă asupra vinovăției unei persoane, fără administrarea directă a martorilor care au depus mărturie în cadrul procedurii. (Găitănaru c. României, Hogea c. României).

Curtea a constat că în sistemul juridic românesc recursul este o cale de atac devolutivă preponderentă în drept, dar, având în vedere excepțiile prevăzute de Codul de Procedură Penală, instanței de recurs îi sunt prezentate și aspecte de fapt, care țin de circumstanțele factuale în care a fost/nu a fost comisă o faptă penală. Având în vedere că instanța de recurs nu a administrat alte probe în afara declarațiilor reclamantului și a celuilalt coincuplat, rezultă ca acesta a oferit o nouă interpretarea a probelor administrate de cele două instanțe care au decis achitarea acestora, interpretare care, în opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție, justifică condamnarea reclamantului.

Se poate observa că Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, nu avea dreptul de a reinterpreta probele administrate în fața instanțelor inferioare, neexistând vreun text de lege care să legitimeze o astfel de interpretare. Dacă legiuitorul ar fi dorit că instanța de recurs să poate oferi o nouă interpretare a probelor, avea posibilitatea să o facă, așa cum a statuat în cazul soluționării apelului, prevăzând în art. art. 378 alin. (2) Codul de Procedură Penală din 1968: „În vederea soluționării apelului, instanța poate da o nouă apreciere probelor administrate în fața primei instanțe”.

Vom prezenta în continuare cum a interpretat Înalta Curte de Casație și Justiție anumite probe pe care prima instanță și instanța de apel le-au interpretat în mod diferit:

i) Interpretarea Tribunalul Alba, respectiv a Curții de Apel Constanța: „Din înregistrările audio-video, care relevă dialogul dintre denunțător și inculpatul Gutău Mircia din data de 6 iulie 2016, rezultă refuzul categoric al inculpatului Gutău Mircia la inițiativa denunțătorului Popescu Constantin de a oferi mită, acest refuz fiind accentuat prin semnul exclamării, după cuvântul NU, rostit de către acesta”.

Interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție: „Din nota de redare a dialogului ambiental rezultă că inculpatul Gutău Mircia nu a avut nicio reacție de respingere a discuției referitoare la bani și scopul transmiterii acestor bani. Din imaginile video conexe acestei discuții rezultă că, în momentul în care martorul denunțător dă amănunte privind sumele de bani, inculpatul Gutău Mircia gesticulează aprobativ cu mâna, iar cuvintele despărțite adresate lui Popescu Constantin sunt „Da. Să trăiți numai bine !”, nicidecum vreo atitudine de îndepărtare a acestuia din birou. Înalta Curte, analizând conținutul dialogului dintre cei doi și gestica mâinilor inculpatului Gutău Mircia până la rostirea negației „nu!”, dar și după aceasta, constată că acel „nu!” a reprezentat doar o încercare de a-l determina pe martor să nu mai vorbească despre sumele de bani, ca o măsură de precauție, lăsând să se înțeleagă că este în temă. Dacă inculpatul Gutău Mircia ar fi fost cu adevărat deranjat de discuția respectivă și străin de tot ce se întâmplă, reacția firească ar fi trebuit să fie alta și nu să-l salute la plecare pe martor spunând:„Da. Să trăiți numai bine!”.

ii) Interpretarea Tribunalului Alba, respectiv a Curții de Apel Constanța:„Instanța de control judiciar, asemeni instanței de fond a evidențiat faptul că banii primiți inculpatul D.N, de la martorul denunțător au constituit, în realitate, un împrumut din partea unui vechi prieten.”.

Interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție: „Inculpatul D.N. a susținut constant că suma de 5000 de euro la care a făcut referire martorul denunțător P.C., în declarațiile date și în discuțiile ambientale înregistrate, reprezintă în realitate un împrumut de 20.000 lei, pe care societatea sa Proditex S.A. l-a primit la data de 27.06.2006 de la Rovimet SA, administrată de martorul denunțător. Acceptând acestă variantă, instanțele au trecut practic cu vederea declarațiile martorei Duduială Manuela – director economic la Rovimet S.A. – care, în fața Tribunalului Alba, a declarat că, pe data de 27.06. 2006, Rovimet S.A.a împrumutat 20.000 lei Proditex S.A., pentru câteva ore, suma fiind restituită în aceeași zi și că martorul denunțător P.C. nici nu a avut cunoștință despre acel transfer de bani, el aflând despre operațiune abia după declanșarea procesului. De asemenea, instanțele au ignorat, pe lângă declarațiile martorului denunțător și ordinul de plată nr. XXX/27.06.2006 și extrasul de cont care confirmă declarația martorei sus-menționate. Dacă instanțele de fond și de apel ar fi interpretat corect probele arătate mai sus, iar printr-o simplă diligență ar fi constatat că pe data de 27.06.2006, cursul BNR al monedei euro era de 3.6067 lei (5000 euro= 18.033 lei, și nu 20.000 lei), n-ar fi primit cu atâta ușurință apărarea inculpatului că sumele primite de la martorul denunțător au reprezentat împrumuturi. Cât privește suma de 20.000 euro, din nicio discuție dintre martorul denunțător și inculpatul D.N, nu rezultă că ar reprezenta un împrumut și că s-ar fi discutat de vreun termen de restituire, cum ar fi fost normal în cazul încheierii unui astfel de contract.

iii) Interpretarea Tribunalului Alba, respectiv a Curții de Apel Constanța: „În opinia instanțelor, între cei doi inculpați nu a existat nicio înțelegere în sensul celor presupuse de parchet, din probele administrate în cauză rezultând doar faptul că aveau o relație mai mult profesională decât de amiciție. Declarațiile martorului denunțător P.C., conform cărora ar fi existat o astfel de înțelegere, au fost înlăturate de instanțe, care le-a apreciat ca fiind lipsite de credibilitate și izvorâte din dorința acestuia de a se răzbuna pe primarul Gutău Mircia. Instanța de apel a admis că s-au administrat probe în sprijinul incriminării, a conchis că acestea nu sunt suficiente pentru înfrângerea prezumției de nevinovăție a inculpaților, astfel în mod corect aceștia au fost achitați”.

Interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție: „Analizând mijloacele de probă administrate în cauză, atât pe parcursul urmăririi penale, cât și în faza de cercetare judecătorească, Înalta Curte constată că, în mod nejustificat, instanțele au ajuns la concluzia că inculpatul Gutău Mircia nu a avut cunoștință de negocierile purtate de inculpatul D.N. cu martorul denunțător și că inculpatul D.N. a acționat în nume propriu (…).

Din nota de redare privind dialogul purtat la data de 4 iulie 2006 de către martorul P.C. cu inculpatul D.N., rezultă, fără echivoc, faptul că între cei doi inculpați a existat o înțelegere infracțională, astfel:

– La întrebarea pusă de martorul denunțător dacă a vorbit cu dl Mircea, inculpatul D.N. i-a răspuns: „Am vorbit în…”„I-am spus că acolo…”„Mă, el știe că i-am spus că…mă rog…”

Totodată, întrebat fiind de martorul denunțător dacă e bine ca diferența până la 40.000 euro să o dea după ce iese certificatul de urbanism, inculpatul D.N. răspunde: „Discutăm. Lasă nu…Nu suntem noi…” (folosește pluralul), iar în continuarea discuției afirmă „Noi vrem să încercăm să găsim soluția. Să găsim soluția”, „Să încercăm să găsim o soluție care să fie amiabilă și să …”.

În continuarea discuției, inculpatul D.N. arată că nici n-ar fi îndrăznit să se angajeze că-l va ajuta pe martorul denunțător, fără acordul primarului, cu care se știe de mulți ani și de care este foarte apropriat. Că să întărească acest lucru, la un moment dat, inculpatul D.N. afirmă: „Ne-am călit. Ne-am călit, și normal să faci și d-alea și…”.

Cu același prilej, martorul denunțător încercând să mai obțină o asigurare că s-a vorbit cu primarul Gutău Mircia, îl mai întreabă odată pe inculpatul D.N., acesta răspunzându-i „Este vorbit sută la sută”, Deci să nu îți faci nici cea mai mica problemă!”

„Ținându-se cont de cele arătate mai sus, aspecte care se coroborează cu declarațiile martorului denunțător P.C. date în cursul urmăririi penale, dar și în fața celor două este instanțe, este evident faptul că între inculpatul Gutău Mircia și inculpatul D.N. a existat o înțelegere infracțională.”

Din aceste interpretări contradictorii rezultă că, în această cauză, Î.C.C.J. a constatat săvârșirea unei infracțiuni de către reclamant. Mai exact, a apreciat că o anumită conduită concretă a acestuia poate să fie încadrată în elementele de tipicitate a unei norme penale. Or, această încadrare a situației concrete în tiparul legii se face prin administrarea probelor, deoarece, în vederea aflării adevărului, instanța de judecată este obligată să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. În conformitate cu art. 63 alin. (1) Cod Procedură Penală din 1968, constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea tuturor împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei. Stabilirea situației de fapt, precum și a tuturor elementelor faptice pentru ca mai apoi acestea să fie încadrate într-o normă penală se face doar pe baza de probe. În condițiile în care, din probele pe care le-au administrat cele două instanțe, situația de fapt a condus la inexistența unei infracțiuni, reiese că instanța de recurs a procedat la încadrarea juridică a unei fapte în tiparul legii. Problematica chestiunii constă în faptul că acesta nu a stabilit aspectele faptice pe bază de probe, administrându-le în acest sens, ci s-a limitat doar la reapreciere probelor administrate de alte două instanțe. Mai exact, două instanțe, administrând nemijlocit probele, au considerat că situația faptică nu poate să fie încadrată într-o normă de drept, dar o a treia, cea mai înaltă dintre ele, a apreciat că o situație faptică (pe care nu a stabilit-o prin administrare de probe) poate să fie încadrată într-o normă penală. Principiul nemijlocirii în administrarea probelor presupune că între organul căruia i se prezintă probele și cel care ia hotărâre pe baza acestora să nu se afle verigi intermediare, verigi care pot influența conținutul acestor probe. Având că probele au fost prezentate unor instanțe inferioare, acestea constatând că din conținutul lor rezultă că fapta nu există, iar instanța ierarhic superioară neadministrându-le, a constatat că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, apreciez că principiul nemijlocirii a fost nesocotit, aspect care a condus Curtea la constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil al reclamantului, statuat prin art.6 § 1 din Convenție.

III. Concluzii

Această hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului confirmă dincolo de orice dubiu că dreptul la un proces echitabil este doar un deziderat în România. Condamnarea direct în recurs a fost o constantă a sistemului nostru juridic, iar, de fiecare dată când a avut ocazia Curtea a sancționat acest comportament al Statului Român, fiind relevante în aceste sens hotărârile: Flueraș, Moinescu, Găitănaru, Hogea împotriva României.


[1] Pentru înțelegerea acestei hotărâri în mod complet, este necesară prezentarea cronologică a parcursului procesual al prezentei cauze, în fața instanțelor de judecată naționale.
[2] Orice temei penal sau procesual penal din prezentul studiu are în vedere legislația în vigoare la data de 27.01.2010.
[3] Theodoru, Gr., Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 616.
[4] Neagu, I., Tratat de procedură penală. Parte Specială, Ed.Universul Juridic, București, 2010, p. 363.
[5] Aici intrând atât error in procedendo, cât și error in judicendo.
[6] Ceea ce a ”susținut ” reprezentantul Ministerului Public nu prezintă importanță dacă nu a fost cuprins în cererea de recurs sau în memoriul separat, deoarece cazul de casare prevăzut de art. 3859 (1) pct. 18 nu este un caz de casare care se ia în considerare din oficiu.
[7] În opinia mea, acesta chestiunea nu reprezintă un caz care să se circumscrie noțiunii de eroare gravă de fapt, ci ține mai degrabă contrarietatea hotărârii cu legea sau de greșita aplicare a legii, caz de cazare distinct, prevăzut de art. 3859 (1) pct 17Cod procedură penală din 1968.


Avocat Sergiu Căpriță
Baroul Cluj


Aflaţi mai mult despre , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.