Studii, opinii, interviuri ⁞⁞ RNSJ ⁞⁞ ESSENTIALS
 
 
Opinii
Baroul Bucureşti - Societatea de Ştiinţe Juridice
Documentare juridică pentru avocaţi
Print Friendly, PDF & Email

Hotărârea CEDO pe care trebuie să o știți în 2017: cele 50 de umbre ale lui ne bis in idem

4 ianuarie 2017 | Mihaela MAZILU-BABEL, Cristina Ioana FĂT, Cristina GRIGORAȘ
Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

Cristina Ioana Făt

Cristina Ioana Făt

Cristina Grigoraș

Cristina Grigoraș

În data de 15 noiembrie 2016, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza A și B. c. Norvegiei (cererile nr. 24130/11 și 29758/11).

Hotărârea reprezintă – în primul rând – o (re)interpretare realizată chiar de Curte a propriei sale jurisprudențe anterioare, precum și o analiză a modului în care instanța supremă din Norvegia a aplicat respectiva jurisprudență.

Hotărârea prezintă o importanță majoră și pentru România întrucât arată maniera în care procedurile administrative și procedurile penale trebuie să se întrepătrundă pentru a se asigura totuși respectarea lui ne bis in idem în cazul faptelor penale de natură fiscală. Hotărârea mai subliniază existența riscului mare de condamnare, risc la care se supune orice stat membru care alege să aplice duble proceduri (administrative și penale) pentru aceeași faptă penal-fiscală.

Mai dorim să menționăm faptul că această traducere reprezintă și o invitație adresată autorilor de specialitate pentru a aduce orice comentariu doctrinar pe care l-ar consideră necesar cu privire la incidența acestei hotărâri asupra dispozițiilor de drept penal și fiscal aplicabile în România și, în special, asupra modului în care principiul ne bis in idem ar opri continuarea procesului penal (inclusiv în etapa urmării penale, sau în cameră preliminară) și asta imediat după ce  intervine o decizie de impunere rectificativă rămasă definitivă (nefiind contestată sau contestată, dar fără succes), decizie de impunere ce conține și stabilirea de penalități (în sarcina contribuabilului) care – în concepția autonomă a Convenției – au un caracter penal.

Mai jos, redăm traducerea (parțială) a hotărârii, hotărârea fiind disponibilă în întregime pe HUDOC dar doar în limba engleză și limba franceză.

(…)
4. Analiza Curții
(…)
(c) Jurisprudența privind procedurile duble

(i) Ce a adaugat hotărârea Zolotukhin
108. În Zolotukhin a fost vorba despre două seturi de proceduri, ambele având ca obiect comportamentul nepotrivit manifestat față de un funcționar public, și în care soluția din procedura administrativă a devenit definitivă înainte de cea din procedura penală (a se vedea Zolotukhin, citată mai sus, §§18-20 și 109). Cea mai importantă contribuție a hotărârii Zolotukhin a fost considerentul conform căruia determinarea dacă abaterile în cauză au fost aceleași (idem) depinde de o evaluare bazată pe faptele propriu-zise (ibid., § 84), mai degrabă decât, de exemplu, de evaluarea formală, constând în compararea „elementelor esențiale” ale „abaterilor” (offences). Interdicția vizează începerea urmăririi penale sau a procesului penal pentru a doua „abatere”, în măsura în care acesta din urmă rezultă din fapte identice sau din fapte care sunt în mod substanțial aceleași (ibid., § 82).

109. În plus, atunci când s-a reamintit că scopul articolului 4 din Protocolul nr. 7 a fost acela de a interzice repetarea unei proceduri penale care s-a încheiat printr-o hotărâre „definitivă” („res judicata”), hotărârea Zolotukhin a precizat că deciziile împotriva cărora poate fi exercitată o cale de atac ordinară sunt excluse din domeniul de aplicare al garanției din Protocolul nr. 7 atât timp cât termenul pentru depunerea căi de atac (an appeal) nu a expirat.

110. De asemenea, Curtea a afirmat cu tărie că articolul 4 din Protocolul nr. 7 nu se limitează la dreptul de a nu fi pedepsit penal de două ori, ci include și dreptul de a nu fi urmărit sau judecat de două ori. Dacă nu acesta era cazul, nu ar mai fi fost necesară utilizarea cuvântul „judecat”, precum și a cuvântului „pedepsit”, deoarece acest lucru ar fi fost o repetare inutilă. Astfel, Curtea a reiterat faptul că articolul 4 din Protocolul nr. 7 se aplică chiar și în cazul în care justițiabilul a fost urmărit penal în cadrul unei proceduri care nu s-a finalizat printr-o condamnare. Articolul 4 din Protocolul nr. 7 conține trei garanții distincte și prevede că, pentru aceeași faptă, nimeni nu ar trebui: (i) să riște să fie judecat, (ii) să fie judecat sau (iii) să fie pedepsit (ibid., § 110). (s.n. – M. M. -B.)

111. Trebuie remarcat, totuși, că hotărârea Zolotukhin a oferit puține îndrumări pentru situațiile în care procedurile nu au fost în realitate dublate, ci mai degrabă combinate într-o manieră integrată astfel încât să formeze un ansamblu coerent.

(ii) Jurisprudența privind procedurile duble înainte și după cauza Zolotukhin

112. După hotărârea Zolotukhin, astfel cum a fost arătată anterior, impunerea de către diferite autorități a unor sancțiuni diferite în ceea ce privește același comportament a fost acceptată de către Curte ca fiind, într-o anumită măsură, admisibilă în raport de articolul 4 din Protocolul nr. 7, în pofida existenței unei decizii finale. Această concluzie poate fi înțeleasă ca având la bază premisa că o combinație de sancțiuni în astfel de cauze ar trebui luată în considerație ca un întreg, făcând superficială analiza problemei din perspectiva unei duble proceduri care astfel ar rezulta pentru reclamant în „judecarea sau pedepsirea din nou… pentru o infracțiune pentru care acesta a fost deja… condamnat definitiv” cu încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. 7. Această problemă a apărut în patru tipuri de situații.

113. La originea acestei analize interpretative a articolului 4 se află o primă categorie de cauze începând cu R.T. c. Elveția, citată anterior. Cauza R.T. privea un reclamant al cărui permis de conducere a fost retras (timp de patru luni) în mai 1993 de către Biroul de Trafic Rutier pentru fapta de a conduce în stare de ebrietate. Această măsură a fost în cele din urmă confirmată prin hotărârea Comisiei Administrative de Apel și a Curții Federale (din decembrie 1995). Între timp, în iunie 1993, Biroul județean Gossau a emis o ordonanță penală împotriva reclamantului, condamnându-l la pedeapsa închisorii cu suspendare și la plata amenzii de 1.100 de franci elvețieni (CHF). Această ordonanță penală nu a fost contestată și a dobândit autoritate de lucru judecat.
Curtea a statuat că autoritățile elvețiene doar au stabilit trei diferite și cumulative sancțiuni prevăzute de lege pentru o astfel de infracțiune, și anume o pedeapsă cu închisoarea, o amendă și retragerea permisului de conducere. Aceste sancțiuni au fost dispuse în același timp, de către două autorități diferite, și anume o instanță penală și o autoritate administrativă. Nu s-ar putea spune, așadar, că procedurile penale au fost repetate într-un mod contrar articolului 4 din Protocolul nr. 7 precum a fost interpretat în jurisprudența Curții.
În mod similar, deși Nilsson v. Suedia, citată anterior, a privit, de asemenea, o pedeapsă dispusă într-o cauză penală (50 de ore de muncă în folosul comunității) și retragerea unui permis de conducere (18 luni), ca urmare a savârșirii unei infracțiuni de trafic rutier, plângerea fiind respinsă (de Curte – n.n.) în baza unui raționament mai elaborat, fiind introdus pentru prima dată testul unei „legături suficient de strânse …, în mod material și în timp”.

Curtea a considerat că retragerea permisului a fost o consecință directă și previzibilă a condamnării anterioare a reclamantului pentru aceleași infracțiuni – conducere în stare de ebrietate agravată și conducere ilegală – și că retragerea permisului în baza unei condamnări penale constituie o chestiune „penală” raportat la articolul 4 din Protocolul nr. 7. Mai mult, gravitatea măsurii – suspendarea permisului de conducere pentru o perioadă de 19 luni – este ea însăși atât de semnificativă, indiferent de contextul condamnării sale penale anterioare, că ar putea fi privită, în mod obișnuit, ca o sancțiune penală. Cu toate că diferitele sancțiunile au fost impuse de către două autorități diferite în cadrul unor proceduri diferite, a existat totuși o legătură suficient de strânsă între ele, din punct de vedere material și în timp, pentru a putea considera că retragerea permisului face parte din sancțiunile prevăzute de legislația suedeză pentru infracțiunile de conducere în stare de ebrietate agravată și conducere ilegală. Retragerea permisului nu implică faptul că reclamantul a fost „judecat sau pedepsit din nou… pentru o infracțiune pentru care a fost deja în cele din urmă… condamnat” cu încălcarea articolului 4 § 1 din Protocolul nr 7.

De asemenea, în cauza Boman, citată anterior, Curtea s-a mulțumit să constate că exista o legătură obiectivă și temporală suficientă între, pe de o parte, procesul penal în care reclamantul a fost condamnat (la 75 de zile-amendă, în valoare de 450 de euro ) și interdicția de a mai conduce (timp de 4 luni și 3 săptămâni) și, pe de altă parte, procedura administrativă ulterioară, prin care s-a ajuns la prelungirea interdicției de conducere (timp de 1 lună).

114. Într-o a doua serie de cauze, Curtea a reafirmat că procedurile paralele care privesc impunerea de sancțiuni fiscale în cadrul procedurilor administrative, și de urmărire și condamnare pentru fraudă fiscală în cadrul procedurilor penale, nu sunt a fi excluse dar a concluzionat că testul „unei suficient de strânse legături…, din punct de vedere material și în timp”, nu a fost îndeplinit în circumstanțele particulare avute în vedere. Aceste cauze priveau Finlanda (în special cauza Glantz, citată mai sus, § 57 și Nykänen, citată anterior, § 47) și Suedia (Lucky Dev v. Suedia, nr. 7356/10, § 58, 27 noiembrie 2014). În Nykänen, care a stabilit abordarea urmată în alte cauze împotriva Finlandei și Suediei, Curtea a găsit că, sub sistemul finlandez, sancțiunile penale și sancțiunile administrative au fost dispuse de către autorități diferite, fără ca procedurile să fie în vreun fel conectate: ambele seturi de proceduri și-au urmat separat propriul curs și au devenit definitive în mod independent una față de cealaltă. Mai mult decât atât, niciuna dintre sancțiunile dispuse nu a fost luată în considerare de către cealaltă instanță sau autoritate la determinarea gravității sancțiunii, și nici nu a existat vreo altă interacțiune între autoritățile competente. Mai important, în cadrul sistemului finlandez sancțiunile fiscale sunt dispuse în urma unei examinări a comportamentului reclamantului sau a răspunderii sale în temeiul legislației fiscale în cauză, și care sunt independente de evaluările efectuate în cadrul procedurii penale. În concluzie, Curtea a considerat că a existat o încălcare a articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție deoarece reclamantul a fost condamnat de două ori pentru aceeași problemă în două seturi separate de proceduri.

Un raționament și concluzii identice (sau aproape identice) pot fi găsite cu privire la fapte similare în Rinas v. Finlanda, nr. 17039/13, 27 ianuarie 2015 și Osterlund v. Finlanda, nr. 53197/13, 10 februarie 2015.
Trebuie remarcat faptul că în timp ce în unele dintre aceste hotărâri (Nykänen, Glantz, Lucky Dev, Rinas, Osterlund) cele două seturi de proceduri au fost în mare parte contemporane, existența doar a conexiunii temporale a fost în mod evident considerată insuficientă pentru a exclude aplicarea principiului ne bis in idem. Nu ar părea nerezonabil să se deducă din aceste cauze împotriva Finlandei și Suediei că, având în vedere că cele două seturi de proceduri au fost în mare parte contemporane, lipsa unei legături materiale (substantive connection) a fost cea care a determinat încălcarea articolului 4 alineatul din Protocolul nr. 7 în respectivele împrejurări.

115. Într-o a treia serie de jurisprudență, când procedurile s-au derulat în paralel pentru o anumită perioadă de timp, Curtea a considerat că există o încălcare, dar fără a se referi la testul Nilsson al „unei legături suficient de strânse… din punct de vedere material și în timp „.

În Tomasovic (citată mai sus, §§ 5-10 și 30-32), reclamantul a fost judecat și condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune – deținere de droguri, mai întâi ca „delict minor” (considerat ca având un caracter „penal” în conformitate al doilea și al treilea criteriu Engel (ibid. §§ 22-25)) și apoi ca „infracțiune”. Din moment ce al doilea set de proceduri nu a fost întrerupt la încheierea primului, Curtea a considerat că este evident că a existat o duplicare a procedurilor penale cu încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. 7 (a se vedea, în mod similar, Muslija, citată anterior, §§ 28 32 și 37 în ceea ce privește vătămarea corporală gravă).

În mod similar, în Grande Stevens și alții c. Italiei (nr. 18640/10, 18647/10, 18663/10, 18668/10 și 18698/10 din 4 martie 2014), Curtea a constatat că au existat proceduri duble în ceea ce privește același comportament fraudulos – și anume manipularea pieței prin difuzarea de informații false: un set de proceduri administrative (din 9 februarie 2007 până în 23 iunie 2009), și care au fost considerate ca fiind „penale” în conformitate cu criteriile Engel, proceduri conduse de CONSOB (Commissione Nazionale per le Societa e la Borsa – „CONSOB”), urmate de căile de atac introduse pe rolul Curții de Apel și a Curții de Casație și culminând cu dispunerea unei amenzi de 3 milioane de euro (plus o interdicție de a mai desfășura activități); celălalt set fiind format din proceduri penale (începând cu 7 noiembrie 2008 și până în 28 februarie 2013 și inclusiv după această dată, încă în curs la momentul pronunțări hotărârii) desfășurate în fața Tribunalului, Curții de Casație și Curții de Apel. A fost suficient pentru Curte să constate că noul set de proceduri privea un al doilea delict (offence) ce avea la bază acte materiale identice cu cele care au făcut obiectul primei și finale condamnări, și astfel s-a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 4 din Protocolul nr. 7.

116. În al patrulea rând, o altă lipsă a unei conexiuni substanțiale, fără referire expresă la testul Nilsson mai sus menționat, a fost ilustrată în cauza Kapetanios și alții (citată mai sus), și confirmată în Sismanidis și Sitaridis c. Greciei, nr. 66602/09 și 71879/12 din 9 iunie 2016. În aceste cauze, reclamanții au fost inițial achitați în cadrul procedurilor penale privind infracțiunile vamale. Ulterior, în pofida achitării lor, instanțele administrative au aplicat reclamanților amenzi administrative substanțiale pentru același comportament. Constatând că această din urmă procedură a fost de natură „penală” în sensul interdicției prevăzute la articolul 4 din Protocolul nr. 7, Curtea a ajuns la concluzia că a existat o încălcare a respectivei prevederi (ibid, respectiv § 73 și 47).

(d) Concluzii și implicații care pot fi trase din actuala jurisprudență

117. Deși articolul 4 din Protocolul nr. 7 din Convenție impune în sarcina statelor contractante o anumită obligație de a proteja interesele justițiabilului la care articolul 4 din Protocolul nr. 7 face referire, este necesar, de asemenea, și astfel cum a fost menționat deja la punctul 106 de mai sus, să se lase autorităților naționale puterea de a alege mijloacele folosite pentru a atinge acest scop. Ar trebui să fie amintit în această privință că dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori nu a fost inclus în Convenția adoptată în 1950, ci a fost adăugat în al șaptelea protocol, adoptat în 1984 și a intrat în vigoare în 1988, aproape 40 de ani mai târziu. Patru state (Germania, Olanda, Marea Britanie și Turcia) nu au ratificat Protocolul nr 7 și unul dintre ele (Germania) și alte patru state care l-au ratificat (Austria, Franța, Italia și Portugalia) au formulat rezerve sau declarații interpretative care să ateste că noțiunea de „penal” ar trebui să fie aplicată în conformitate cu înțelesul dat acestei noțiuni în legislațiile lor naționale specifice. (De notat că rezervele făcute de Austria și Italia au fost considerate invalide deoarece nu au fost însoțite de o scurtă prezentare a legii incidente, astfel cum se prevede la articolul 57 §2 (a se vedea, Gradinger c. Austriei din data de 23 octombrie 1995, la §51, seria A nr 328-C, și respectiv Grande Stevens, de mai sus, §§204-211), în sens invers a se vedea rezerva realizată de către Franța (Göktan v. Franța, nr. 33402/96, § 51, CEDO 2002-V).)

118. Curtea subliniază, de asemenea, observația făcută de avocatul general al CJUE în cauza Fransson (punctul 51 de mai sus), potrivit căreia impunerea de sancțiuni pe baza atât a dreptului administrativ, cât și a dreptului penal pentru aceeași infracțiune este o practică foarte răspândită în statele membre ale Uniunii Europene, în special în domenii precum fiscalitatea, politici de mediu sau siguranță publică. Avocatul general a adăugat că modul în care este realizat cumulul de sancțiuni a variat considerabil în funcție de sistemele juridice și are caracteristici specifice fiecărui stat membru și că, în cele mai multe cazuri, aceste caracteristici au fost concepute pentru a atenua efectele unei duble reacții punitive din partea autorităților publice.

119. În plus, nu mai puțin de șase părți contractante la Protocolul nr. 7 au intervenit în prezenta cauză, majoritatea exprimând opinii și preocupări cu privire la chestiuni de interpretare care sunt într-o mare măsură comune cu cele declarate de Guvernul-pârât.

120. În aceste condiții, trebuie sa subliniem de la bun început, că, astfel cum Curtea a recunoscut printr-o jurisprudență constantă, revine în primul rând statelor contractante competența de a alege cum să își organizeze propriul sistem juridic, și aici inclusiv procedurile penale (a se vedea, de exemplu Taxquet c. Belgiei [GC], nr. 926/05, § 83, CEDO 2010). De exemplu, nimic din Convenție nu interzice, în cazuri individuale, să se separe în diferite faze sau părți procesul care va duce la o condamnare, astfel încât diverse sancțiuni pot fi impuse, succesiv sau în paralel pentru o infracțiune caracterizată ca fiind „penală” în sensul autonom conferit de Convenție acestei noțiuni (a se vedea, de exemplu, Phillips c. Regatului Unit, nr. 41087/98, §34, CEDO 2001 VII, caz cu privire la articolul 6 referitor la plângeri în ceea ce privește procedurile de confiscare introduse împotriva unei persoane cu privire la veniturile din infracțiuni privind drogurile și care intervin după condamnarea individului pentru aceste infracțiuni).

121. În opinia Curții, statele ar trebui în mod legitim să poată să opteze pentru răspunsuri juridice complementare la unele comportamente considerate a fi periculoase pentru societate (de exemplu, încălcarea Codului rutier, neplata taxelor sau evaziunea fiscala) prin diferite proceduri care formează un ansamblu coerent, astfel încât să abordeze diferite aspecte ale problemei sociale în cauză, cu condiția ca aceste complementare răspunsuri juridice să nu conducă la o sarcină excesivă impusă persoanei în cauză.

122. În cazurile în care este aplicabil articolul 4 din Protocolul nr. 7, Curtea are sarcina de a stabili dacă măsura națională specifică ce este contestată este, în esență sau în ceea ce privește efectele sale, o dublă incriminare care prejudiciază pe justițiabil sau, dimpotrivă, dacă ea este un produs al unui sistem integrat care permite pedepsirea diverselor aspecte ale ilegalității într-un mod previzibil și proporțional și formând un ansamblu coerent, astfel încât să nu dea naștere la nici o nedreptate față de justițiabilul în cauză.

123. Articolul 4 din Protocolul nr. 7 nu poate avea drept efect interzicerea statelor contractante de a-și organiza sistemul juridic astfel încât să poată să impună o sancțiune administrativă standard pentru taxele în mod nelegal nevărsate (chiar și în cazul în care o astfel de sancțiune ar fi calificată drept „penală” în sensul garanțiilor dreptului la un proces echitabil prevăzute în Convenție) și nici în cazurile mult mai serioase în care ar fi recomandat ca autorul să fie pus sub acuzare penală pentru un element suplimentar care nu a fost reținut în cadrul procedurii „administrative” de colectare a impozitelor, de exemplu pentru un comportament fraudulos. Scopul articolului 4 din Protocolul nr. 7 este de a preveni nedreptatea la care conduce faptul că o persoană este judecată sau pedepsită de două ori pentru același comportament criminalizat. Cu toate acestea, nu sunt scoase în afara legii sistemele de drept care tratează într-o manieră „integrată” răul social respectiv și nici, în mod particular, pe cele care privesc o abordare în etape paralele, abordare ce este întreprinsă de către autorități diferite și pentru atingerea unor scopuri diferite.

124. Curtea este de părere că jurisprudența privind procedurile paralele sau mixte, creată odată cu deciziile R. T. c. Elveției și Nilsson c. Suediei, apoi continuată în decizia Nykänen și într-o serie de alte cauze, oferă indicații utile care să contribuie la găsirea unui just echilibru între conservarea intereselor individului protejate de principiul ne bis in idem, pe de o parte, și luarea în considerare a interesului societății de a putea reglementa într-un mod calibrat domeniul în cauză, pe de altă parte. Acestea fiind spuse, înainte de a examina în continuare criteriile relevante pentru atingerea echilibrului necesar, Curtea consideră că este de dorit să se clarifice concluziile care trebuie desprinse din jurisprudența existentă.

125. În primul rând, trebuie să se ajungă la concluzia că acest test al unei „legături materiale și temporale suficient de strânsă” existent în cazurile finlandeze și suedeze recente, nu va fi satisfăcut în cazul în care oricare dintre cele două elemente – material sau temporal- lipsește (punctul 114 de mai sus).

126. În al doilea rând, în unele cauze, Curtea a examinat mai întâi dacă, și, dacă da, de când a existat o decizie „finală” (definitivă – în fr.) într-un set de proceduri (posibilă piedică în desfăsurarea celeilalte proceduri), înainte de a aplica testul „relației suficient de strânse” și de a răspunde negativ la problema respectării cerinței de „bis”, adică să constate lipsa repetiției (Boman, citată mai sus, §§ 36-38). În opinia Curții, totuşi, problema caracterului „definitiv” sau nu al unei decizii nu se pune atunci când nu există nici o dublare reală a procedurilor, ci mai degrabă o combinație de proceduri care pot fi luate în considerare ca formând un ansamblu integrat.

127. În al treilea rând, punctul precedent are de asemenea incidență asupra preocupările exprimate de unele dintre guvernele care au intervenit în procedură, și anume că nu ar trebui să se solicite ca procedurile conexe să devină „definitive” în același timp. În acest caz, persoana în cauză ar putea folosi principiul non bis in idem în scopul manipulării și impunității. În această privință, concluzia care figurează la punctul 51 din Nykänen (de mai sus), și în alte cazuri ulterioare, și anume, că „Ambele proceduri urmează propria lor cale și se termină în mod independent una față de cealaltă”, ar trebui să fie considerată ca o constatare de fapt: în sistemul finlandez examinat nu a existat o legătură suficient de strânsă din punct de vedere material între procedura administrativă și procedura penală, deși acestea au fost efectuate mai mult sau mai puțin în mod simultan. Nykänen este un exemplu de caz în care aplicarea criteriului „relație materială și temporală suficient de strânsă” merge într-o anumită direcție în funcție de circumstanțe.

128. În al patrulea rând, din motive similare cu cele explicate mai sus, ordinea în care se desfășoară procedurile nu poate fi decisivă pentru a se stabili dacă procedurile mixte sau multiple sunt permise în conformitate cu articolul 4 din Protocolul nr. 7 (a se compara cu deciziile de mai sus RT c. Elveției, caz în care un permis de conducere a fost retras înainte de deschiderea procesului penal și Nilsson v. Suedia, caz în care permisul a fost retras după).

129. În sfârșit, reiese din unele dintre cauzele citate mai sus (Serghei Zolotukhin, Tomasovic și Muslija, menționate la punctele 108 și 115 de mai sus) că, în măsura în care acestea se referă la o repetare a procedurilor în care obiectivele și mijloacele folosite nu au fost complementare (punctul 130 de mai jos), Curtea nu a fost dispusă să le examineze ca implicând proceduri paralele sau mixte care pot fi compatibile cu principiul non bis in idem, precum a fost de altfel cazul în cauzele RT c. Elveției, Nilsson și Boman (punctul 113 de mai sus).

130. Pe baza analizei de mai sus a jurisprudenței Curții este evident că, în ceea ce privește faptele sancționate atât în materia dreptului penal, cât și în cea a dreptului administrativ, metoda cea mai sigură pentru a se asigura respectarea articolul 4 din Protocolul nr. 7 este de a prevedea, într-o etapă corespunzătoare, o procedură la un singur nivel care sa reunească ramurile paralele ale regimului juridic care reglementează activitatea în cauză, astfel încât diferitele nevoi urmărite de societate în răspunsul său la infracțiune să fie adresate în cadrul unui singur proces. Cu toate acestea, după cum a fost explicat mai sus (în special la punctele 111 și 117-120), articolul 4 din Protocolul nr. 7 nu exclude desfășurarea procedurilor duble, chiar și până la finalizarea lor, cu condiția să fie îndeplinite anumite condiții. În special, pentru a convinge Curtea de lipsa repetării judecării sau a pedepselor (bis) interzisă prin articolul 4 din Protocolul nr. 7, statul-pârât trebuie să demonstreze în mod convingător că procedurile duble din respectiva cauză au fost unite de o „relație materială și temporală suficient de strânsă”. Cu alte cuvinte, trebuie să se demonstreze că acestea au fost combinate pentru a fi integrate într-un ansamblu coerent. Acest lucru înseamnă nu numai că scopurile urmărite și mijloacele utilizate pentru realizarea acestui obiectiv trebuie să fie în substanță complementare și să prezinte o legătură temporală, dar, de asemenea, că posibilele consecințe ale organizării tratamentului juridic aplicabil comportamentului în cauză trebuie să fie proporționale și previzibile pentru justițiabil. (s.n. – M. M. -B.)

131. În ceea ce privește condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca procedurile duble, administrative și penale, să poată să fie privite ca având o relație materială și temporală suficient de strânsă și, prin urmare, compatibile cu criteriul de „bis”, în conformitate cu articolul 4 din Protocolul nr. 7, Curtea a rezumat, după cum urmează, considerațiile relevante ale jurisprudenței examinate mai sus.

132. Elementele relevante pentru a determina existența unei legături suficient de strânse din punct de vedere material includ următoarele:
– necesitatea de a afla dacă diferitele proceduri vizează obiective complementare și, prin urmare, se referă, nu numai în abstract, ci și în concret, la diferite aspecte ale actului ce aduce atingere intereselor societății în respectiva situație;
– necesitatea de a afla dacă dualitatea procedurilor în cauză este o consecință previzibilă, atât în drept, cât și în practică, a aceluiași comportament incriminat (idem);
– necesitatea de a afla dacă procedurile în cauză au fost efectuate într-o manieră care să evite cât mai mult posibil orice duplicare în colectarea și aprecierea probelor, mai ales printr-o interacțiune adecvată între diferitele autorități competente, arătând că o constatare a faptelor deja făcută într-una dintre proceduri a fost preluată în cealaltă;
– și, mai presus de toate, necesitatea de a afla dacă pedeapsa aplicată în cadrul procedurii care devine prima definitivă este luată în considerare în cea care devine definitivă ultima, astfel încât să se prevină ca justițiabilul în cauză să suporte, în final, o sarcină excesivă, acest din urmă risc fiind mai putin probabil să se îndeplinească în cazul în care există un mecanism de compensare conceput pentru a se asigura că valoarea totală a sancțiunilor aplicate este proporțională. (s.n. – M. M.-B.)

133. În această privință, este instructiv să se ia în considerare modul în care articolul 6 din Convenție se aplică în tipul de caz care este în prezent în curs de examinare (Jussila, citată mai sus, § 43):

„(…) este evident că [unele proceduri penale] nu conțin niciun caracter infamant pentru cei carora le sunt destinate și că „acuzațiile penale” nu au toate aceeași greutate. Mai mult decât atât, prin adoptarea unei interpretări autonome a noțiunii de „acuzație penală” prin aplicarea criteriilor Engel, organele Convenției au pus bazele pentru o extindere progresivă a aplicării aspectului penal al articolului 6 în domenii care nu se încadrează în mod oficial în categoria tradițională a dreptului penal, cum ar fi contravențiile administrative (…), pedepsele pentru încălcarea disciplinei de închisoare (…), infracțiuni vamale (…), penalitățile financiare impuse pentru încălcarea dreptului concurenței (…), precum și amenzile impuse de jurisdicțiile financiare (…). Creșterile taxelor nefăcând parte din nucleul dur al dreptului penal, garanțiile oferite de articolul 6 nu ar trebui să se aplice în mod necesar cu toată rigoarea lor (…).”

Raționamentul de mai sus permite identificarea factorilor relevanți atunci când trebuie să se determine dacă articolul 4 din Protocolul nr. 7 a fost respectat în activitatea procedurilor duble (administrative și penale). Mai mult decât atât, după cum a afirmat Curtea în mai multe rânduri, Convenția trebuie să fie citită în ansamblul său, și interpretată astfel încât să se promoveze coerența internă și armonia între diferitele sale dispoziții (Klass și alții c. Germaniei , 6 Septembrie 1978 § 68, seria A, nr 28; a se vedea Maaouia împotriva Franței [MC], nr. 39652/98, § 36, CEDO 2000-X, Kudla c. Polonia [MC], nr. 30210/96, § 152, CEDO 2000-XI, și Stec și alții c. Regatului Unit (dec.) [MC], 65731/01 și 65900/01, § 48, CEDO 2005-X).

Măsura în care procedura administrativă are caracteristicile unei proceduri penale ordinare este un element important. Procedurile duble (mixte – în fr.) satisfac cu o probabilitate mai mare criteriile de complementaritate și coerență daca sancțiunile impuse în cadrul procedurii calificate non-formal „penală” sunt adaptate comportamentului în cauză și, prin urmare, nu fac parte din „nucleul dur al dreptului penal” (pentru a utiliza termenii hotărârii menționate mai sus, Jussila). În cazul în care, ca un plus, această procedură nu are un caracter cu adevarat infamant (stigmatizant – în .en), există mai puține sanse ca ea să cauzeze acuzatului o sarcină disproporționată. În schimb, cu cât procedura administrativă prezintă caracteristici infamante care o apropie într-o mare măsură de o procedură penală obișnuită, cu atât mai mult obiectivele sociale urmărite de pedepsirea comportamentului ilicit în proceduri diferite riscă să fie repetate (bis), în loc de a se completa. Rezultatele cauzelor menționate la punctul 129 de mai sus pot să fie văzute ca ilustrații ale unui astfel de risc. (s.n. – M. M.-B.)

134. Mai mult decât atât, după cum s-a spus mai sus în mod implicit, chiar și atunci când legatura materială este suficient de puternică, condiția legăturii temporale rămâne și trebuie să fie îndeplinită. Cu toate acestea, nu trebuie să concluzionăm că cele două proceduri trebuie să fie efectuate în mod simultan de la început până la sfârșit. Statul trebuie să aibă dreptul de a opta pentru desfășurarea procedurilor în mod progresiv, în măsura în care acest aspect este justificat de interesul eficienței și bunei administrări a justiției, urmărind diferite scopuri sociale, și nu provoacă daune disproporționate celui interesat. Cu toate acestea, după cum s-a menționat deja, trebuie să existe întotdeauna o legătură temporală. Această legătură trebuie să fie suficient de restransă astfel încât justitiabilul să nu fie afectat de incertitudine și întârzieri, iar procedurile să nu se prelungească prea mult în timp (a se vedea, ca exemplu, Kapetanios și alții, citată anterior, §67), chiar și în ipoteza în care regimul național pertinent prevede un mecanism „integrat” cu o componentă administrativă și o componentă penală distinctă. Cu cât legătura este mai slabă, cu atât mai mult va trebui ca statul să explice și să justifice întârzierile de care ar putea fi responsabil în desfășurarea procedurilor.

(e) Dacă în prezenta speță articolul 4 din Protocolul nr. 7 a fost sau nu respectat

(i) Primul reclamant

135. În ceea ce privește primul reclamant, autoritatea fiscal a aplicat acestuia, în data de 24 noiembrie 2008, o penalitate de 30%, în conformitate cu articolele 10-2(1) și 10-4(1) din legislația fiscală, pentru că a omis în declarația fiscală pentru anul 2002 să declare suma NOK 3,259,342 drept câștiguri obținute în străinătate (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Din moment ce primul reclamant nu a atacat această decizie, ea a devenit definitivă cel mai devreme la expirarea a trei săptămâni, termenul de introducere a unei contestații. El a fost, de asemenea, urmărit penal pentru aceeași omisiune din declarația sa fiscală pentru anul 2002, iar la 14 octombrie 2008 a fost pus sub acuzare, pentru ca la 2 martie 2009, Tribunalul Follo să-l găsească vinovat pentru fraudă fiscală calificată, condamnându-l la un an de închisoare pentru încălcarea articolului 12-1 1)a), cf. secțiunea 12-2 din Legea fiscală (punctele 15 și 17 de mai sus). Curtea de apel a respins apelul său (punctul 19 de mai sus), ca la 27 noiembrie 2010 la fel să procedeze și Curtea Supremă de Justiție (punctele 20 și 30 de mai sus). (s.n.- M. M.-B.)

(α) Aplicarea unei majorări de impozit era de natură penală?

136. În conformitate cu ceea ce a afirmat la punctul 107 de mai sus, Curtea va examina dacă procedura de aplicare a majorarii taxei cu 30% ar putea, pe baza criteriilor Engel, să fie calificată drept „penală” în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7.

137. În această privință, Curtea notează că, Curtea Supremă a fost atentă la evoluția progresivă a dreptului CEDO în acest domeniu și s-a străduit să integreze evoluția jurisprudenței Curții în propriile sale hotărâri cu privire la legislația fiscală națională (a se vedea punctele 44 -47 de mai sus). Astfel, în anul 2002, Curtea Supremă, pentru prima dată, a declarat că tragerea la răspundere printr-o penalitate de impozit de 30% a constituit o „acuzație penală” în sensul articolului 6 al Convenției. De asemenea, Curtea Supremă a considerat, contrar hotărârilor anterioare, că o penalizare de impozit cu 60%, a fost o chestiune penală din perspectiva Protocolului nr. 7, și în 2004 și 2006 a continuat să constate același lucru în cazul unei penalități fiscale de 30%. (s.n. – M. M.-B.)

138. În alte cauze similare, referitor la Suedia (care implică penalități fiscale în rate de 40% și 20%), Curtea a statuat că procedurile în cauză au fost „penale” nu numai în sensul articolului 6 al Convenției (a se vedea Janosevic împotriva Suediei, nr. 34619/97, §§68-71, CEDO 2002-VII; și Västberga Taxi Aktiebolag și Vulić împotriva Suediei, nr. 36985/97, §§ 79-82 23 iulie 2002), dar, de asemenea, și în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 (a se vedea Manasson v Suedia (dec), nr. 41265/98, 08 aprilie 2003; Rosenquist, citat mai sus; Synnelius și Edsbergs Taxi AB împotriva Suediei (dec), nr. 44298/02, 17 iunie 2008; Carlberg împotriva Suediei (dec.), nr. 9631/04, 27 ianuarie 2009; și Lucky Dev, citat mai sus, §§6 și 51).

139. În acest context, Curtea nu vede niciun motiv pentru a pune sub semnul întrebării constatarea făcută de Curtea Supremă (a se vedea paragrafele 22-25 de mai sus) în sensul că procedura în care sancțiunea fiscală obișnuită – la nivelul de 30% – a fost aplicată primului reclamant se referea la o chestiune „penală” în sensul autonom al articolului 4 din Protocolul nr 7. (s.n. – M. M.-B.)

(β) Dacă infracțiunile pentru care a fost urmărit penal primul reclamant au fost aceleași ca și cele pentru care s-au impus sancțiunile fiscale asupra lui (idem)

140. După cum s-a arătat mai sus (la punctul 128), protecția pe care o conferă principiul ne bis in idem nu depinde de ordinea în care se desfășoară procedurile respective; este relația dintre cele două „infracțiuni” care contează (a se vedea Franz Fischer împotriva Austriei, nr. 37950/97, §29, 29 Mai 2001; și, de asemenea Storbråten, Mjelde, Haarvig, Ruotsalainen și Kapetanios și alții, citați anterior).

141. Aplicând abordarea armonizată în Zolotukhin (citat mai sus, §§ 82-84) faptelor în cauză – Curtea Supremă a constatat că împrejurările care au constituit baza pentru pedeapsa fiscală și condamnarea penală – ambele se refereau la omisiunea de a furniza anumite informații cu privire la veniturile din declarația fiscale – au fost suficient de similare pentru a satisface cerința menționată mai sus (a se vedea punctul 21 de mai sus). Acest punct nu este contestat de părți și, în ciuda elementului suplimentar de fraudă care caracterizează fapta penală, Curtea nu vede niciun motiv să concluzioneze de o manieră diferită.

(y) Dacă a existat o decizie finală

142. În ceea ce privește problema că în cadrul procedurii privind pedeapsa fiscală a fost adoptată o decizie „finală” (definitivă – în fr.) care ar putea bloca procedurile penale (a se vedea Zolotukhin, citat mai sus, §§107-108), Curtea face trimitere la analiza de mai sus. Fiind îndeplinite condițiile, în urma analizei ce urmează a fi realizată mai jos, referitoare la existența unei legături suficient de strânse din punct de vedere material și temporal între procedura fiscală și procedura penală pentru ca acestea să fie considerate ca un răspuns juridic integrat la comportamentul primului reclamant, Curtea nu consideră că este necesar să se continue mai departe cu această problemă a finalității procedurii fiscale luate în considerare separat. În opinia Curții, faptul că primul set de proceduri a devenit „final” înainte de cel de-al doilea nu afectează evaluarea prezentată mai jos a relației dintre ele (a se vedea punctul 126 de mai sus).

143. Astfel, Curtea consideră că nu este nevoie să-și exprime toate punctele de vedere cu privire la examinarea realizată de Curtea Supremă asupra întrebării dacă prima decizie din 24 noiembrie 2008 a devenit definitivă după expirarea termenului de trei săptămâni pentru depunerea unui recurs administrativ sau ulterior termenului de șase luni, termenul pentru depunerea unui recurs judiciar (a se vedea punctul 27 de mai sus).

(δ) Dacă a existat o dublare a procedurilor (bis)

144. Autoritățile naționale competente au constatat că comportamentul condamnabil al primului reclamant a necesitat două răspunsuri, o sancțiune administrativă în cadrul capitolului 10 privind sancțiunile fiscale ale Legii cu privire la evaluarea fiscală și unul penal în conformitate cu capitolul 12 cu privire la pedeapsă din aceeași lege (a se vedea punctele 15, 16 și 41-43 de mai sus), fiecare urmărind scopuri diferite. Astfel cum Curtea Supremă a explicat în hotărârile din mai 2002 (a se vedea punctul 46 de mai sus), sancțiunea administrativă a unui cost suplimentar de impozitare a servit ca un factor de descurajare generală, ca o reacție la un contribuabil, probabil inocent, care a emis informații incorecte sau incomplete și pentru a compensa munca considerabilă și costurilor suportate de către autoritățile fiscale în numele comunității în efectuarea de verificări și proceduri de audit în scopul de a identifica astfel de declarații defectuoase; Curtea era preocupată de faptul că aceste costuri ar trebui, într-o anumită măsură, să fie suportate de către cei care au furnizat informații incomplete sau incorecte. Evaluarea taxelor a fost o operațiune în masă care implică milioane de cetățeni. Pentru Curtea Supremă, scopul sancțiunilor fiscale ordinare a fost în primul rând de a spori eficiența obligației contribuabilului de a furniza informații complete și corecte și de a asigura bazele sistemului fiscal național, o condiție prealabilă pentru un stat funcțional și, prin urmare, o societate funcțională. Condamnarea penală în conformitate cu capitolul 12, precum Curtea Supremă a afirmat, a servit nu numai ca un factor de descurajare, dar a avut și un scop represiv în ceea ce privește aceeași omisiune anti-socială, care implică elementul suplimentar al comiterii unei fraude din culpă.

145. Astfel, în urma unui control fiscal efectuat în anul 2005, autoritățile fiscale au depus în toamna anului 2007 o plângere penală împotriva primului reclamant și a altora (a se vedea paragraful 13 de mai sus). În decembrie 2007, el a fost interogat în calitatea de acuzat și a fost ținut în arest timp de patru zile (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Cu referire, printre altele, la urmărirea penală, în august 2008, autoritățile fiscale l-au avertizat că vor modifica declarația lui fiscală, inclusiv în ceea ce privește anul 2002, pe motiv că acesta a omis să declare NOK 3259341 (suma în coroane norvegiene). Acest avertisment a fost emis ca urmare a controlului fiscal efectuat de către autoritățile fiscale în programul Software Innovation AS, a urmăririi penale și a dovezilor prezentate de acesta în cadrul acestei din urmă proceduri (a se vedea paragraful 16 de mai sus). În octombrie 2008, Økokrim a pus în mișcare acțiunea penală împotriva reclamantului cu privire la infracțiuni fiscale. La 24 noiembrie 2008, autoritățile fiscale au modificat declarația fiscală și i-au ordonat să plătească sancțiunea fiscală în cauză. Decizia a avut în vedere, printre altele, și probele date de primul și al doilea reclamant în timpul declarațiilor din cadrul anchetei penale. Două luni mai târziu, la data de 2 martie 2009, Tribunalul districtual l-a condamnat pentru fraudă fiscală în legătură cu omisiunea de a declara pentru anul 2002 respectiva sumă. Curtea consideră că este deosebit de important că, în sentința de condamnare la un an de închisoare, Tribunalul districtual, în conformitate cu principiile generale de drept intern privind condamnările penale (a se vedea punctul 50 de mai sus), a avut în vedere faptul că primul reclamant a fost deja sancționat în mod semnificativ prin impunerea sancțiunii fiscale (a se vedea punctul 17 de mai sus, comparând și contrastând cu Kapetanios și alții, citați anterior, § 66, unde instanțele administrative care au impus amenzi administrative nu au luat în considerare achitarea reclamanților în procedurile penale anterioare referitoare la același comportament și, de asemenea Nykänen, citată anterior, unde s-a constatat că nu există o legătură suficientă între cele două seturi de proceduri). (s.n. – M. M.-B.)

146. În aceste condiții, ca o primă concluzie, Curtea nu are niciun motiv să pună sub semnul întrebării fie motivele pentru care legiuitorul norvegian a optat să reglementeze comportamentul social nedorit al neplații taxelor într-un dublu proces integrat (administrativ /penal), fie motivele pentru care autoritățile norvegiene competente au ales, în cazul primului reclamant, să se ocupe, în mod separat, și printr-o procedură penală, de aspectele mai grave și social reprobabile de fraudă, decât în cadrul procedurii administrative ordinare.

În al doilea rând, desfășurarea procedurilor duale (mixte – în fr.), cu posibilitatea impunerii diferitelor penalități cumulate, a fost previzibilă pentru reclamant, care trebuia să fi știut de la început că urmărirea penală, precum și impunerea de sancțiuni fiscale a fost făcută posibilă sau chiar probabilă într-o atare situație (a se vedea punctele 13 și 16 de mai sus).

În al treilea rând, este clar că, precum s-a susținut și de Curtea Supremă, procedura penală și procedura administrativă s-au desfășurat în paralel și au fost strâns legate între ele (a se vedea punctul 29 de mai sus). Stabilirea faptelor a fost realizată într-un singur set și a fost utilizată în celălalt set și, în ceea ce privește proporționalitatea pedepsei globale aplicate, în stabilirea pedepsei în procesul penal s-a avut în vedere pedeapsa fiscală (a se vedea paragraful 17 de mai sus).

147. Cu privire la situația sesizată, Curtea nu a găsit niciun indiciu că primul reclamant a suferit vreun prejudiciu disproporționat sau vreo nedreptate ca urmare a contestatului răspuns juridic integrat aplicat omisiunii sale de a declara venituri și de a plăti impozite. În consecință, având în vedere considerațiile prezentate mai sus (în special cum sunt rezumate la punctele 132-134), Curtea este convinsă că, în timp ce sancțiuni diferite au fost impuse de către două autorități diferite în cadrul unor proceduri diferite, a existat totuși o legătură suficient de strânsă între ele atât din punct de vedere material, cât și în timp, încât să poată fi considerat ca făcând parte dintr-un mecanism integrat de sancțiuni prevăzut de dreptul norvegian pentru cazurile de omisiune în furnizarea de informații într-o declarație fiscală ce dă naștere la deficiențe în evaluarea fiscală (a se vedea punctul 21 de mai sus).

(iii) Al doilea reclamant

148. În cazul celui de al doilea reclamant, Înalta Curte (High Court), bazându-se pe aceeași abordare ca cea urmată de Curtea Supremă (Supreme Court) în cazul primului reclamant, a constatat, în primul rând, că decizia autorităților fiscale din 5 decembrie 2008 care îi ordona să plătească o penalizare de de 30% a reprezentat impunerea unei pedepse „penale” în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7; că decizia a devenit „definitivă” la expirarea termenului de introducere a unei căi de atac, și anume, la data de 26 decembrie 2008; și, în al treilea rând, că decizia cu privire la pedeapsa fiscală și condamnarea penală ulterioară au privit aceeași chestiune (a se vedea punctul 37 de mai sus). Curtea, la fel ca în cazul primului reclamant, nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită față de prima și a treia interpretare, si nici pentru a se pronunța asupra celei de-a doua.

149. În ceea ce privește în continuare întrebarea dacă a existat o dublare a procedurii (bis) care este incompatibilă cu Protocolul, Curtea notează că autoritățile competente au considerat, ca și în cazul primului reclamant (a se vedea paragr. 144 de mai sus), că se justifică demararea de proceduri duale și în cazul celui de-al doilea reclamant.

150. În ceea ce privește detaliile procedurilor relevante, în urma auditului fiscal pe anul 2005, autoritățile fiscale au depus o plângere penală la Økokrim, în toamna anului 2007, și împotriva celui de-al doilea reclamant (precum au procedat și împotriva primului reclamant), cu privire la omisiunea de a declara NOK 4561881 (venit în coroane norvegiene)(aproximativ 500.000 de euro), venitul pentru anul fiscal 2002 (a se vedea punctul 31 de mai sus). Trimițând la controlul fiscal, probele penale conferitede el în timpul urmăririi penale și la documentele confiscate de către Økokrim în cadrul anchetei din 16 octombrie 2008, administrația fiscală l-a avertizat că ia în considerare posibilitatea de a modifica declarația sa fiscală pe motivul că acesta a omis să declare venitul respectiv, și să impună astfel o penalitate fiscală (a se vedea punctul 32 de mai sus). La data de 11 noiembrie 2008, procurorul l-a trimis în judecată pe reclamant cu privire la o fraudă fiscală realizată în urma omiterii declarării respectivului venit, ceea ce a reprezentat o datorie fiscală de NOK 1302526, și a solicitat City Court să adopte o hotărâre în procedura sumară bazată pe recunoașterea vinovăției (a se vedea punctul 33 de mai sus). Judecata penală a ajuns într-un stadiu relativ avansat până în data 5 decembrie 2008, respectiv atunci când administrația fiscală a alterat declarația fiscală, conducând la constatarea faptului că acesta datora respectiva suma și ordonându-i să plătească sancțiunea fiscală incidentă (a se vedea punctul 32 de mai sus).

Astfel, după cum se poate observa din cele de mai sus, încă din momentul sesizării poliției de către autoritățile fiscale, în toamna anului 2007, și până la decizia de a impune o pedeapsă fiscală ce a fost luat în data de 5 decembrie 2008, procedura penală și procedura fiscală au fost derulate în paralel și au fost interconectate. Această situație de fapt este similară cu cea prezentă în cazul primului reclamant.

151. Este adevărat, după cum s-a menționat de către Înaltă Curte, că perioada de nouă luni – din momentul în care decizia autorităților fiscale din 5 decembrie 2008 a devenit definitivă până la condamnarea celui de-al doilea reclamant în data 30 septembrie 2009 de către Tribunalul Municipal (City Court) – a fost ceva mai mare decât diferența de două luni și jumătate existentă în cazul primului reclamant. Cu toate acestea, după cum explică și Înalta Curte (a se vedea punctul 39 de mai sus), acest lucru s-a datorat prin faptul că al doilea reclamant și-a retras mărturisirea în februarie 2009, cu consecința că a trebuit să fie pus sub acuzare din nou, la 29 mai 2009, o dezbatere în contradictoriu trebuind astfel să fie programată (a se vedea punctele 34 și 35 de mai sus). Această circumstanță rezultată din schimbarea poziției celui de-al doilea reclamant nu este suficientă pentru a deconecta în timp procedura fiscală și procedurile penale. În special, timpul suplimentar scurs înainte de audierea din procesul penal nu poate fi considerat disproporționat sau nerezonabil, având în vedere cauza lui. Și ceea ce rămâne semnificativ este faptul că, la fel ca și în cazul primului reclamant, sancțiunea fiscală a fost într-adevăr luată în considerare de către Tribunalul Municipal în stabilirea sentinței penale dispuse (a se vedea punctul 35 de mai sus).

152. Prin urmare, și în cazul celui de-al doilea reclamant, Curtea nu are nici un motiv pentru a se îndoi de motivele pentru care autoritățile norvegiene au optat să se ocupe de comportamentul lui condamnabil într-un dual proces integrat (penal/administrativ). Posibilitatea aplicării penalităților cumulate ar fi trebuit să fie anticipată și în aceste circumstanțe (a se vedea punctele 13 și 32 de mai sus). Procedurile penale și administrative s-au desfășurat în mare parte în paralel și au fost strâns legate între ele (a se vedea punctul 39 de mai sus). Din nou, faptele ce au fost stabilite într-un singur set au fost utilizate în celălalt set și, în ceea ce privește proporționalitatea pedepsei globale, s-a acordat considerație pedepsei administrative atunci când s-a stabilit pedeapsa penală (a se vedea punctele 33 și 35 de mai sus).

153. Din faptele supuse atenției Curții nu există niciun indiciu că al doilea reclamant a suferit vreun prejudiciu disproporționat sau o nedreptate ca urmare a tratamentului juridic integrat al incriminării omiterii de a declara veniturile și de a plăti impozite. Având în vedere considerațiile prezentate mai sus (în special cum sunt rezumate la punctele 132-134), Curtea consideră că a existat o legătură suficient de strânsă, atât din punct de vedere material, cât și în timp, între decizia privind sancțiunile fiscale și cele penale ulterioare pentru ca acestea să fie considerate ca făcând parte dintr-o schemă integrală a sancțiunilor impuse în temeiul dreptului norvegian pentru omisiunea de a furniza informații cu privire la o declarație fiscală care a condus la o evaluare fiscală deficitară.

(iii) Concluzie generală

154. În acest context, nu se poate spune că reclamanții în cauza au fost „judecați sau pedepsiți din nou (…) pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care au fost deja… condamnați” în încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. 7. Curtea nu găsește, în consecință, nicio violare a acestei dispoziții în prezenta speță și cu privire la oricare dintre cei doi reclamanți.

Cristina Grigoraş (traducere paragrafele 108-116)
Masterand, Facultatea de Drept, Universitatea din București

Cristina Ioana Făt (traducere paragrafele 117-155)
Student, Facultatea de Drept, Universitatea din București

dr. Mihaela Mazilu-Babel (coordonator și text introductiv)


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.