BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
CRAZNIC
Print Friendly, PDF & Email

Managementul neconstituţional şi discriminatoriu al dovedirii plagiatului în România

04.01.2017 | Adrian-Relu TĂNASE
Abonare newsletter
Adrian-Relu Tănase

Adrian-Relu Tănase

*Articol publicat deja în volumul Conferinţei nediscriminării şi a egalităţii de şanse NEDES 2016. Înregistrarea video a conferinţei se poate viziona la adresa aceasta.

REZUMAT. The problem of intellectual theft, plagiarism, appeared in public for several years, after being widely debated proven accusations aimed more public figures and who have not respected the rules of conduct at academic and scientific writing doctoral theses. Called to rule on the existence or otherwise of plagiarism in different case, state institutions in this matter exceeded sometimes rules goals in establishing the guilt of individuals, making analysis based on the rules of conduct did not apply at the time support those papers. They thus infringed the fundamental principles of the rule of law, particularly the principles of legality and non-retroactivity of the law, stated in Article 15 paragraph 2 of the Constitution.

CAP. I. Introducere

Potrivit prevederilor Constituţiei României, art. 16, referitor la egalitatea în drepturi, cetăţenii români sunt egali în drepturi, fără privilegii şi fără discriminări şi nimeni nu e mai presus de lege.

Principiul egalităţii în faţa legii, principiu de rang constituţional, stă la baza statului de drept, în orice societate democratică. Fără legiferarea  şi respectarea acestui principiu, ar fi cu neputinţă să se pretindă exercitarea, în condiţii de egalitate şi nediscriminare, a tuturor drepturilor conferite de Constituţia României şi legile ţării.

Cu privire la noţiunea de discriminare[1], aceasta este considerată tratarea într-o manieră diferită a două persoane, aflate în situaţii identice, asemănătoare sau comparabile, fără a exista un motiv obiectiv, raţional sau rezonabil ori tratarea identică a două persoane aflate în situaţii juridice fundamental diferite. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale[2] şi a CEDO, principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării presupune “instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În cauza Thlimmenos c. Greciei, CEDO a statuat că dreptul de a nu fi discriminat garantat de Convenţie este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii omoloage, fără a exista justificări obiective şi rezonabile, ci şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite.

Referitor la principiul neretroactivităţii legii, conform prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile. Principiul enunţat are o importanţă deosebită într-un stat de drept, dar şi în arhitectura oricărui sistem de drept articulat şi coerent. Potrivit doctrinei, “este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente şi o conduită pe care a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare. O altă practică legislativă sau o altă interpretare ar fi de natură a afecta grav stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice precum şi încrederea în lege”[3].

Principiul neretroactivităţii legii civile a fost preluat şi în Codul civil. Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul Civil, Legea civilă este aplicabilă cât timp ea este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. Potrivit doctrinei recente, principiul neretroactivităţii legii civile “consfinţeşte ideea fundamentală că trecutul scapă acţiunii legii noi. Noua lege nu poate atinge situaţiile juridice definitiv formate (constituite, modificate sau stinse) şi nici efectele pe care acestea le-au produs înainte de intrarea sa în vigoare. Tempus regit actum, ele rămân supuse acţiunii legii vechi, De asemenea, legea nouă nu poate atribui situaţiilor juridice trecute, precum nici actelor ori faptelor juridice din care ele provin, efectele sale proprii, adică nu le poate distribui efecte pe care acestea nu le puteau produce[4]”.

Referitor la noţiunea de plagiat, potrivit înţelesului obişnuit, regăsit în DEX, acesta reprezintă „o operă literară, artistică sau ştiinţifică a altcuiva, însuşită (integral sau parţial) şi prezentată drept creaţie personală[5]”.

Din perspectivă legală, fapta de plagiat este definită de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 206 din 2004[6], aceasta fiind „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale; autoplagiatul a fost definit de art. 4 lit. e) din aceeaşi lege ca “expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale”.

Potrivit prevederilor legale, doctoranzii sunt obligaţi să respecte regulile de bună conduită în cercetarea ştiinţifică, pentru a se preveni frauda în cercetarea academică, inclusiv plagiatul. Conform Codului studiilor universitare de doctorat[7], art. 65 alin. (5), teza de doctorat este o lucrare originală, fiind obligatorie menţionarea sursei pentru orice material preluat. De asemenea, potrivit art. 20 alin. (3) din Codul studiilor universitare de doctorat, în cazul unor eventuale fraude academice, al unor încălcări ale eticii universitare sau al unor abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică, inclusiv al plagiatului, studentul-doctorand şi/sau conducătorul de doctorat răspund/răspunde în condiţiile legii.

Pentru prevenirea fraudelor în cercetarea academică şi a plagierii în tezele de doctorat, există prevederi legale exprese statuate în Codul studiilor universitare de doctorat care statuează măsuri de natură a preveni obţinerea titlului de doctor înainte de susţinerea publică a tezelor sau chiar la acel moment. Astfel, potrivit prevederilor art. 68 alin. (2) din cod, în cazul în care un membru al comisiei de doctorat identifică în cadrul evaluării tezei, atât anterior susţinerii publice, cât şi în cadrul acesteia, abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară, inclusiv plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori, confecţionarea de rezultate ori înlocuirea rezultatelor cu date fictive, membrul comisiei de doctorat este obligat să ia următoarele măsuri:

a) să sesizeze comisia de etică a instituţiei de învăţământ superior în care este înmatriculat studentul-doctorand şi comisia de etică a instituţiei în care este angajat conducătorul de doctorat pentru analiza şi soluţionarea cazului, inclusiv prin exmatricularea studentului-doctorand, potrivit art. 306-310 şi 318-322 din Legea nr. 1/2011 şi prevederilor Legii nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, cu modificările şi completările ulterioare;

b) să notifice abaterile tuturor membrilor comisiei de doctorat şi să propună acordarea calificativului „Nesatisfăcător”.

Există reglementări de lege lata în cadrul codului de studii doctorale care prevăd obligativitatea testării cu programe specializate a tezelor de doctorat, înaintea susţinerii publice a acestora. Astfel, potrivit art. 67 lit. b), şcoala doctorală realizează analiza de similitudini utilizând un program recunoscut de CNATDCU; şcoala doctorală poate solicita, suplimentar, utilizarea unui program dezvoltat la nivel naţional privind detecţia de similitudini; rapoartele de similitudini se includ în «dosarul de doctorat»;

Potrivit art. 2 indice 1 din Legea nr. 206 din 2004, abaterile de la normele de bună conduită în activitatea ştiinţifică includ următoarele :

a) confecţionarea de rezultate sau date şi prezentarea lor ca date experimentale, ca date obţinute prin calcule sau simulări numerice pe calculator ori ca date sau rezultate obţinute prin calcule analitice ori raţionamente deductive;

b) falsificarea de date experimentale, de date obţinute prin calcule sau simulări numerice pe calculator ori de date sau rezultate obţinute prin calcule analitice ori raţionamente deductive;

c) îngreunarea deliberată, împiedicarea sau sabotarea activităţii de cercetare-dezvoltare a altor persoane, inclusiv prin blocarea nejustificată a accesului la spaţiile de cercetare-dezvoltare, prin avarierea, distrugerea ori manipularea aparaturii experimentale, a echipamentului, a documentelor, a programelor de calculator, a datelor în format electronic, a substanţelor organice sau anorganice ori a materiei vii necesare altor persoane pentru derularea, realizarea sau finalizarea activităţilor de cercetare-dezvoltare.

Printre abaterile de la normele de bună conduită, prev. de art. 2 lit. b) din Legea nr 206 din 2004, sunt incluse următoarele:
a) plagiatul;
b) autoplagiatul;
c) includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unuia sau mai multor coautori care nu au contribuit semnificativ la publicaţie ori excluderea unor coautori care au contribuit semnificativ la publicaţie;
d) includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unei persoane fără acordul acesteia;
e) publicarea sau diseminarea neautorizată de către autori a unor rezultate, ipoteze, teorii ori metode ştiinţifice nepublicate;
f) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare, în dosarele de candidatură pentru abilitare, pentru posturi didactice universitare ori pentru posturi de cercetare-dezvoltare.

Cu privire la instituţiile abilitate să sancţioneze abaterile de la buna conduită în activitatea de cercetare ştiinţifică şi sancţionarea faptelor de plagiat, acestea sunt Consiliul naţional de etică şi Consiliul naţional de atestare a titlurilor, a diplomelor şi a certificatelor universitare (CNATDCU).

Potrivit art. 4 indice 2 din Legea nr. 206 din 2004, Sesizările privind abaterile de la normele de bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare sunt analizate în două etape detaliate în Codul de etică:

a) analiza la nivelul instituţiei în cadrul căreia presupusele abateri s-au produs, denumită prima etapă, care se desfăşoară conform art. 11 şi prevederilor Codului de etică;

b) analiza la nivelul Consiliului Naţional de Etică, denumită etapa a doua.

Potrivit prevederilor art. 11 indice 1 din Legea nr. 206 din 2004, pentru abaterile constatate, se pot aplica următoarele sancţiuni de către Consiliul Naţional de Etică:
a) avertisment scris;
b) retragerea şi/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea normelor de bună conduită;
e) retragerea titlului didactic universitar sau a gradului de cercetare ori retrogradarea;
f) destituirea din funcţia de conducere din instituţia de cercetare-dezvoltare;
g) desfacerea disciplinară a contractului de muncă;
h) interzicerea, pentru o perioadă determinată, a accesului la finanţare din fonduri publice destinată cercetăriidezvoltării;
i) suspendarea, pe o perioadă determinată de timp între 1 an şi 10 ani, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii superioare ori a unei funcţii de conducere, de îndrumare şi de control sau ca membru în comisii de concurs;
j) îndepărtarea persoanei/persoanelor respective din echipa de realizare a proiectului;
k) oprirea finanţării proiectului;
l) oprirea finanţării proiectului, cu obligativitatea returnării fondurilor.

Art. 14 alin. (1) indice 2, introdus prin O.U.G. nr. 28 din 2011, interzice ocuparea posturilor de cercetare-dezvoltare de către persoane care se fac vinovate de abateri grave de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare. Se anulează concursul pentru un post de cercetare-dezvoltare ocupat, iar contractul de muncă cu instituţia de cercetare-dezvoltare încetează de drept, indiferent de momentul la care s-a dovedit că o persoană a realizat abateri grave de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare.

Cu privire la retragerea titlului de doctor, obţinut prin încălcarea standardelor de etică sau calitate profesională, potrivit art. 170 din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pe baza unor rapoarte externe de evaluare, întocmite, după caz, de CNATDCU, de CNCS, de Consiliul de etică şi management universitar sau de Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, poate lua următoarele măsuri, alternativ sau simultan:
a) retragerea calităţii de conducător de doctorat;
b) retragerea titlului de doctor;
c) retragerea acreditării şcolii doctorale, ceea ce implică retragerea dreptului şcolii doctorale de a organiza concurs de admitere pentru selectarea de noi studenţi-doctoranzi.

CAP. II. Respectarea principiului tempus regit actum la probarea plagiatului

Scandalurile popularizate intens de către mass-media au ţinut capul de afiş al subiectelor fierbinţi în ultimii ani de zile în România. Interesul opiniei publice în a-i fi relevate faptele reprobabile de furt intelectual comise de oamenii politici cu importante funcţii de conducere, trecute sau prezente, au legitimat anchetele efectuate de jurnalişti sau alte persoane, provocându-se ample şi vii dezbateri în spaţiul public. Forţate să dea explicaţii în faţa camerelor de luat vederi, persoanele publice acuzate de plagiat cu ocazia redactării tezelor de doctorat au admis, în rarisime cazuri şi în mică măsură că acest fenomen grav, al însuşirii ideilor originale al altor autori, fără indicarea surselor originale, ar fi unul conform cu realitatea faptică şi juridică.

Aproape fiecare dintre persoanele publice acuzate de fapte de plagiat au afirmat public că au respectat toate regulile de deontologie şi bună conduită ştiinţifică aflate în vigoare la data susţinerii tezelor de doctorat, au îndeplinit rigorile de bună conduită în cercetarea ştiinţifică statuate în reglementările existente la momentul respectiv, neexistând motive temeinice de suspiciune cu privire la lucrările elaborate şi în niciun caz nefiind temeinică o procedură administrativă de retragere a titlurilor de doctor obţinute la un moment dat. Supărate de acuzaţiile nefondate şi fără drept lansate la adresa dumnealor, persoanele acuzate de fapte de plagiat au afirmat, constant, că vor contesta actele administrative de retragere ale titlurilor de doctor şi că “vor merge în instanţă să îşi dovedească nevinovăţia[8]” cu privire la acest subiect delicat.

Analiza noastră se va apleca asupra modalităţilor tehnice şi juridice de probare a plagiatului precum şi pe respectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile de către Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare.

Plagiatul sau furtul intelectual este, potrivit definiţiei legale, însuşirea de idei, teorii, demonstraţii, aparţinând altor autori, fără a menţiona acest lucru şi a se face trimitere la sursele originale.

Cu privire la respectarea regulilor corecte şi legale de citare, acestea au fost diferite în epoci diferite. Astăzi, la momentul redactării prezentului articol, se folosesc, în general, dintre mai multe sisteme de citare, două sisteme mari de citare, sistemul european, prin notele de subsol în care se indică autorul, lucrarea, data apariţiei, editura, nr. de pagină şi sistemul american-Chicago, în care citarea se face în corpul textului principal, se trece numele şi prenumele autorului, anul apariţiei lucrării, titlul lucrării şi pagina[9]. Ambele sisteme sunt admise în prezent şi în privinţa sistemelor de citare folosite la doctoratele susţinute în România, sistemul ales depinzând de conducătorul de doctorat sau regulile de citare impuse de şcoala doctorală.

Referitor la verificarea electronică a procentului de similitudine a tezelor de doctorat, în baza unor softuri specializate, în ultimii ani, observându-se amploarea fenomenului plagiatelor constatate, s-a luat măsura salutară, dar insuficientă de introducere a programelor specializate în depistarea textelor similare, acestea identificând procentul de similitudine între cuvintele din teza de doctorat şi cuvinte identice aflate în diferite baze de date sau internet, rezultând un raport de similitudine cu doi coeficienţi (coeficientul 1[10] şi 2[11] de similitudine). Până la acest moment nu există o reglementare unitară, printr-un act normativ publicat în Monitorul Oficial, cu privire la procentul maxim de similitudine identificat în cadrul tezelor de doctorat, astfel că se pot naşte situaţii discriminatorii, în sensul că o anumită şcoală doctorală acceptă un anumit procent maxim (15-20 % sau chiar mai mare), iar o altă şcoală doctorală acceptă un procent mult mai mic de similitudine, aflându-ne în situaţia de inegalitate de tratament juridic în care, în România, la două şcoli doctorale diferite, se pretind condiţii distincte referitoare la susţinerea tezelor de doctorat, în scopul obţinerii aceluiaşi titlu ştiinţific de doctor. Se impune uniformizarea condiţiilor referitoare la impunerea, în mod obligatoriu şi unitar, la nivelul întregii ţări, a aceluiaşi procent de similitudine admis pentru toate şcolile doctorale din România.

Cu privire la noţiunea de autor, am observat faptul că softurile antiplagiat actuale, din dorinţa legitimă a prevenirii faptelor de plagiat, au fost construite, din păcate, excesiv şi fără respectarea noţiunii juridice de autor, în sensul de persoană fizică care elaborează şi publică o lucrare cu caracter ştiinţific publicată anterior datei susţinerii tezei de doctorat. Se poate remarca faptul că majoritatea softurilor antiplagiat identifică similitudini atât cu textele de lege în vigoare sau nu, publicate în Monitorul Oficial, cât şi cu noţiuni de specialitate care au intrat, de zeci de ani, în patrimoniul lingvistic specializat raportat la fiecare domeniu de cercetare în parte, respectivele cuvinte neputând fi reproduse cu alte cuvinte şi neaparţinând unei persoane anume, în calitate de autor. Niciun autor nu poate revendica un veritabil drept de autor asupra denumirii oficiale a instituţiilor publice sau a noţiunilor ştinţifice din varii domenii, pentru că nu poate proba, vreodată, că a fost prima persoană care a folosit respectivul cuvânt în opera sa publicată, mai ales dacă respectivele expresii sau noţiuni se regăsesc şi în actele normative publicate sau nu în Monitorul Oficial.

Sursele originale sunt identificate de multe ori eronat de softurile antiplagiat. Dacă o persoană citează un text de lege lata publicat şi respectivul text se găseşte şi într-o altă teză de doctorat încărcată deja pe platforma naţională a universităţilor, programul antiplagiat e tentat să indice ca autor doctorandul care şi-a susţinut teza cu o perioadă înainte şi nu textul de lege publicat în Monitorul Oficial. Acelaşi lucru e valabil şi în privinţa autorilor, persoana care a susţinut înainte o teză şi citează un anumit autor e identificată ca adevăratul autor al unui text atunci când se citează adevăratul autor de către un doctorand.

În acelaşi registru, e foarte greu de identificat, obiectiv, raţional şi rezonabil, cine a fost primul autor care a folosit pentru prima dată respectiva noţiune sau respectivul cuvânt. Aşa cum spune şi un vechi dicton din popor, “de la Neculce încoace, cărţile din cărţi se fac(e)”, astfel că, deşi un doctorand citează, la un moment dat, corect şi complet, dintr-o anumită lucrare publicată, un autor, care nu a citat la rândul său o altă persoană, s-ar putea să se constate că înaintea autorului citat există mai mulţi autori care au publicat cu mult înainte respectivele idei, teorii sau fraze/propoziţii ori demonstraţii.

Poate cel mai greu de susţinut pe tărâm probatoriu este problematica aplicării, în timp, a reglementărilor specifice, aflate în vigoare în cazul fiecărei teze de doctorat în parte. Aplicarea principiului de rang constituţional tempus regit actum ridică astăzi dificultăţi aproape insurmontabile, plecând de la presiunea publică a mass-media care identifică periodic lucrări de doctorat în care, aparent, s-ar fi preluat masiv texte de lege aparţinând altor autori, indicându-se sau nu sursele originale. Deşi la acest moment există implementat sistemul softurilor antiplagiat în cadrul şcolilor doctorale de mai mulţi ani, se pretinde, de către unele persoane şi chiar de către reprezentanţii CNATDCU scanarea cu respectivul soft a tezelor susţinute cu foarte mulţi înainte de implementarea acelui sistem, atunci când se fac verificări pe tema suspiciunilor de plagiat.

Din perspectivă juridică, actele normative elaborate şi adoptate în privinţa conduitei etice şi oneste şi a incriminării plagiatului au fost adoptate, în marea lor majoritate, după evenimentele din decembrie 1989 şi produc efecte numai pentru viitor, ca orice lege civilă. A aplica prevederile acestora unor teze de doctorat susţinute cu mulţi ani înainte de adoptarea lor încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile şi pe cel al legalităţii, care stau la baza funcţionării oricărui stat de drept. Un doctorand nu poate avea revelaţii intelectuale cu privire la regulile obligatorii de conduită ştiinţifică etică şi corectă pe care le va adopta legiuitorul peste un an, doi, cinci, 10 sau 20, pentru a respecta, în prezent, la susţinerea tezei sale, regulile care se vor naşte în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, reguli care nu s-au născut încă, sau, cum ar spune poetul[12], erau pe când nu s-au zărit, azi le vedem şi nu sunt…

Un alt aspect important în evaluarea şi diagnosticarea ca plagiat a unei lucrări ştiinţifice o reprezintă echilibrul fragil şi extrem de greu de realizat între caracterul ştiinţific al lucrării şi obligativitatea indicării la surse bibliografice a unui număr semnificativ de autori şi de cărţi (minim o sută, într-o opinie). E foarte greu să şi fii obligat să citezi cel puţin o sută de autori la finalul tezei de doctorat, fapt care presupune, obligatoriu, şi trimiteri la respectivii autori, dar să şi afirmi că lucrarea elaborată e 100% originală, nefiind influenţată ori “contaminată” cu niciun fel de idei aparţinând altor persoane. Dacă nu citezi, lucrarea nu are caracter ştiinţific, dacă citezi prea mult şi o parte importantă din volumul total al lucrării este inspirat din alte lucrări, teza de doctorat îşi pierde caracterul original şi poţi fi uşor acuzat de plagiat, din această dilemă, vorba lui Caragiale, noi nu putem iesi. Din această perspectivă, se impune o reglementare unitară şi clară, edificatoare, emisă de Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Știinţifice, referitoare la procentul maxim de similitudine admis în orice teză de doctorat (acesta nu ar trebui să depăşească, în opinia mea, 10%).

O ştire recentă referitoare la probarea plagiatelor a stârnit un val de mânie proletară din partea unei părţi importante a mass-media. Astfel, în Camera Deputaţilor, s-a introdus un amendament potrivit căruia „pentru tezele de doctorat aflate în analiză la CNATDCU şi tezele de doctorat care au fost susţinute, dar nu au fost validate prin ordin al ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice, procedura se va finaliza în conformitate cu legislaţia în vigoare la data susţinerii respectivelor teze de doctorat[13]”. Acest amendament a născut extrem de multe polemici, fiind considerat un veritabil subterfugiu de acoperire a plagiatorilor, care ar scăpa, astăzi, de furcile caudine ale reglementărilor mult mai riguroase şi ar fi judecaţi după reglementările mai blânde aflate în vigoare la data susţinerii tezelor de doctorat.   

O astfel de poziţie a avut preşedintele Comisiei de etică a Universităţii Bucureşti, dar şi ministrul învăţământului[14]. În opinia mea, lucrurile nu stau deloc aşa. Amendamentul propus reprezintă doar transpunerea, în cadrul legislaţiei specifice elaborate în lupta împotriva plagiatului, a principiul de rang constituţional al neretroactivităţii legii civile. Tradus pentru distinsul domn ministru, “legile de atunci” se referă la toate reglementările aflate în vigoare pe care doctorandul a cărui teză se analizează astfel era obligat să le respecte. A judeca altfel înseamnă a sfida realitatea juridică şi umană a imposibilităţii respectării unor reguli obligatorii de conduită neadoptate, dar care se aflau, nerostite, eventual, doar în forul interior al legiuitorului care nu le elaborase şi aprobase încă, motiv temeinic de ignorare a lor de către orice doctorand.

Adoptarea amendamentului citat ar face ordine cu privire la rigoarea ştiinţifică şi juridică a membrilor CNATDCU care sunt chemaţi să analizeze, în urma sesizărilor depuse, lucrările de doctorat susţinute la un moment dat. Şi în lipsa adoptării amendamentului, nu se poate ignora principiul de rang constituţional şi legal al neretroactivităţii legii civile, obligatoriu de luat în considerare atât de către membrii CNATDCU, cât şi de către judecători, în eventualitatea unui proces prin care se contestă legalitatea retragerii titlului universitar de doctor.

Cu privire la efectele retragerii titlului de doctor, potrivit O.U.G. nr. 4 din 2016, care modifică Legea nr. 1 din 2011, “Diploma de doctor încetează să mai producă efecte juridice din momentul comunicării dispoziţiei de retragere a titlului”. Aşa cum e formulat textul, s-ar părea că efectele retragerii titlului de doctor s-ar produce doar ex nunc, pentru viitor, nu şi pentru trecut, cum ar sta lucrurile în cazul anulării titlului de doctor. Cu toate acestea, problema efectelor, pentru trecut sau viitor, ale retragerii titlului de doctor în drept al unui fost prim-ministru al României, au generat dispute juridice deosebite în cadrul baroului Bucureşti, neluându-se, încă, o decizie, până la soluţionarea definitivă a contestării ordinului de ministru[15] prin care s-a retras respectivul titlu, atacat în prezent în instanţa de contencios administrativ.

O chestiune interesantă, dar controversată, este cea referitoare la posibilitatea, introdusă în lege prin O.U.G. nr. 94/2014, de a se renunţa la titlul de doctor obţinut prin simpla manifestare de voinţă a deţinătorului respectivului titlu. Potrivit prevederilor art. 168 alin. (7) indice 1 din Legea nr. 1 din 2011, în acest caz Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice ia act de renunţare printr-un ordin de revocare emis în acest scop. Actul administrativ constatator al titlului ştiinţific se anulează de la data emiterii ordinului de revocare. Câteva observaţii merită a fi aduse în atenţie. Astfel, O.U.G. nr. 94 din 2016 nu motivează în niciun fel urgenţa introducerii în legislaţie a posibilităţii renunţării la titlul de doctor. Din perspectivă juridică, se vorbeşte când despre revocarea actului administrativ de acordare a titlului, când despre anularea actului constatator al acordării titlului ştiinţific obţinut, aspect confuz şi contradictoriu, având învedere diferenţele de esenţă între cele două noţiuni juridice. Potrivit teoriei generale, revocarea actului administrativ se face prin act administrativ doar dacă actul administrativ nu a produs încă efecte juridice şi nu a intrat în circuitul civil, în caz contrar, doar instanţa de judecată având competenţa anulării sale. Anularea actului administrativ de acordare a titlului de doctor în niciun caz nu se realizează prin alt act administrativ, având în vedere că titlul obţinut a produs efecte juridice şi a intrat în circuitul civil, ci doar printr-o procedură judecătorească, printr-o acţiune în contencios administrativ. Că este aşa, stau mărturie prevederile exprese ale art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554 din 2006 a contenciosului administrativ, potrivit cărora, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. Se poate conchide că soluţiile de renunţare la titlu statuate în lege, în condiţiile în care titlul s-a emis, a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, sunt vădit nelegale, venind în contradicţie cu prevederile exprese mai sus-menţionate, astfel că acestea reprezintă mai curând nişte prevederi decorative, introduse conjunctural, la momentul anului 2014, pentru a salva imaginea unui fost prim-ministru în funcţie, acuzat de plagiat, decât de a reglementa corespunzător problematica plagiatului. Nu e mai puţin adevărat că a renunţa la titlul de doctor după toată munca de cercetare depusă ori cel puţin presupusă, cheltuielile realizate şi stresul inerent acestui demers, reprezintă un fapt greu de înţeles, explicat sau “digerat”, mai ales în cazul persoanelor publice acuzate de plagiat în spaţiul public, această cerere de renunţare putând fi interpretată ca o tentativă de „spălare a imaginii” persoanei care iniţiază demersul de renunţare la titlul de doctor obţinut şi de blocare a procedurii administrative  demarate la nivelul CNATDCU, care ar rămâne fără obiect şi nu s-ar mai pronunţa pe subiectul existenţei sau inexistenţei plagiatului respectivei teze.

CAP. III. CONCLUZII

Problematica plagiatului, în general, şi a plagierii în cadrul tezelor de doctorat, în special, constituie un subiect actual şi vast, care nu poate fi tratată exhaustiv în cadrul unui articol care are un spaţiu limitat de rigorile specifice publicării sale. Devenit o modă, un obicei care dăunează grav sănătăţii intelectuale a naţiei, tot mai prezent în zilele noastre, statul, prin instituţiile sale anume desemnate în acest scop, e obligat să ia toate măsurile legale şi tehnico-administrative de natură a preveni şi diminua cât mai mult acest grav fenomen. Combaterea energică a fenomenului plagiatului trebuie să prezerve, în orice situaţie, principiile fundamentale ale legalităţii şi neretroactivităţii legii civile, a căror încălcare va atinge în substanţa sa dezideratul soluţionării legale, nediscriminatorii şi constituţionale a problematicii sancţionării faptelor de plagiat în România.

Notă. Prin decizia Curţii Constituţionale a României nr. 624 din 26 octombrie 2016,[16] CCR a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 este neconstituţională, în ansamblul său. Pe de o parte, CCR  a constata încălcarea principiului bicameralismului, fapt ce determină neconstituţionalitatea acesteia, în integralitatea sa, prin raportare la dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea fundamentală.

„CCR a mai constatat că  o parte dintre reglementările modificatoare ale Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate ale normelor legale.

Curtea reţine că, în ambele ipoteze, titlul de doctor este un act cu caracter administrativ, calitate ce atrage incidenţa normelor privind contenciosul administrativ. Astfel, potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se pronunţă, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, şi asupra validităţii actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor juridice produse de acestea.”

Potrivit jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti şi a Curţii Constituţionale, prevederile art.1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 constituie consacrarea legislativă a principiului revocabilităţii actelor administrative, conţinând norme de procedură ce instituie calea prin intermediul căreia pot fi supuse controlului de legalitate, la cererea autorităţii emitente, actele administrative care nu mai pot fi revocate, întrucât au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice. Potrivit acestui text legal, actele administrative care au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice nu mai pot fi revocate de autorităţile emitente, constatarea nulităţii sau anularea acestora putând fi dispusă numai de instanţa judecătorească competentă prin introducerea unei acţiuni în termen de un an de la data emiterii actului. Principiul revocabilităţii actelor administrative este, alături de principiul legalităţii, un principiu de bază al regimului juridic al actelor administrative, având consacrare constituţională implicită (art. 21 şi 52 din Constituţie) şi suport legal (art. 7 alin. (1) al Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ). Jurisprudenţa au statuat că, în principiu, toate actele administrative pot fi revocate, cele normative oricând, iar cele individuale, cu unele excepții, iar printre actele administrative individuale exceptate se regăsesc şi actele administrative care au intrat în circuitul civil şi au generat drepturi subiective garantate de lege. Or, titlul ştiinţific de doctor este un act administrativ individual care, odată intrat în circuitul civil, produce efecte juridice în materia drepturilor personale, patrimoniale şi nepatrimoniale.

În acest context constituţional şi legal, dispoziţiile modificatoare ale art. 168 alin. (72) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora „actul administrativ constatator al titlului științific se anulează de la data emiterii actului de revocare şi produce efecte doar pentru viitor” constituie o încălcare a principiului irevocabilităţii actelor administrative individuale, cu consecinţe grave asupra drepturilor subiective născute ca urmare a intrării în circuitul civil a respectivului act. Posibilitatea revocării actului administrativ de către autoritatea emitentă încalcă principiul stabilităţii raporturilor juridice, introduce insecuritate în circuitul civil şi lasă la dispoziţia subiectivă a autorităţii emitente existenţa unor drepturi ale persoanei care a dobândit titlul ştiinţific. Într-o atare situaţie, dacă există suspiciuni cu privire la nerespectarea procedurilor sau a standardelor de calitate sau de etică profesională, Curtea reţine că actul administrativ poate fi supus controlului unei entităţi independente faţă de entitatea care a emis titlul de doctor, cu competenţe specifice în acest domeniu, care poate lua măsuri sancţionatorii cu privire la retragerea titlului în cauză. Însă, dacă opţiunea legiuitorului este pentru revocarea sau anularea actului administrativ, aceasta nu poate opera decât în condiţiile stipulate de lege, respectiv măsura nu poate fi dispusă decât de o instanţă judecătorească, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 554/2004. De altfel, aceasta este şi soluţia consacrată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a se vedea Decizia nr. 3068 din 19 iunie 2012 sau Decizia nr. 4288 din 23 octombrie 2012), potrivit căreia dispoziţiile Legii nr. 1/2011 nu constituie excepţii de la regula irevocabilităţii actelor administrative individuale, reglementată de dreptul comun în materie, respectiv de Legea nr. 554/2004.

Mai mult, Curtea observă că legea modificatoare operează cu noţiuni autonome, al căror regim juridic diferă în mod evident. Astfel, soluțiile legislative adoptate sunt de natură să creeze dificultăţi de aplicare, întrucât conduc la efecte contradictorii prin utilizarea unor instituții juridice contrarii în cazul prevederilor potrivit cărora „actul administrativ constatator al titlului științific se anulează de la data emiterii actului de revocare şi produce efecte doar pentru viitor”, sau celor conform cărora „IOSUD anulează diploma” în baza „ordinului ministrului de retragere a titlului” de doctor/atestatului de abilitare. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale, printr-un act de revocare „se anulează” un act administrativ constatator al titlului științific, iar anularea diplomei se realizează în baza unui act prin care se retrage titlul. Dincolo de imprecizia ipotezelor de incidenţă a legii, având în vedere că instituția revocării/retragerii produce efecte pentru viitor, iar cea a anulării produce efecte şi pentru trecut, Curtea constată că aceste prevederi, confuze şi lipsite de rigoare juridică, generează incertitudine cu privire la aplicarea unitară a legii, împrejurare de natură să aducă atingere principiului securităţii juridice, principiu ce reclamă ca normele să fie clare, coerente şi neechivoce, iar pentru a fi corect interpretate şi aplicate, terminologia utilizată trebuie să fie certă şi suficient de previzibilă.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile potrivit cărora „actul administrativ constatator al titlului științific se anulează de la data emiterii actului de revocare şi produce efecte doar pentru viitor”, precum şi cele conform cărora „IOSUD anulează diploma” în baza ordinului ministrului de retragere a titlului de doctor/atestatului de abilitare, cuprinse în dispoziţiile art. unic pct. 13 şi 17 contravin principiului legalităţii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

O situaţie similară sub aspectul lipsei de rigoare în redactarea conţinutului normativ o constituie norma cuprinsă în art. unic pct. 11 al legii criticate prin care se introduce un nou alineat (54) la art. 168 din Legea nr. 1/2011, potrivit căruia „Titularul unui titlu ştiinţific de doctor poate solicita, după caz, Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice ori IOSUD care i-a acordat titlul de doctor renunţarea la titlul în cauză.[…]” Curtea observă că, prin completările aduse la art. unic pct. 11 şi 13 din legea criticată, odată cu renunţarea la titlul de doctor, legiuitorul nu stabileşte statutul lucrării de doctorat care a stat la baza acordării titlului şi nici efectele ce se vor produce în planul raporturilor juridice (de muncă), ca urmare a actului unilateral al renunţării. De asemenea, nici completările aduse prin art. unic pct. 17 din legea criticată referitoare la retragerea titlului de doctor/anularea diplomei nu prevăd efectele juridice ale sancţiunii civile aplicate.

În acest context, Curtea reţine că deţinerea titlului de doctor poate constitui o condiţie pentru accederea într-o funcţie, pentru dobândirea unei calităţi profesionale, a unui statut profesional, iar, uneori, are implicaţii inclusiv sub aspect patrimonial, acolo unde legiuitorul a înţeles să gratifice persoana care posedă titlul de doctor cu sporuri salariale corespunzătoare acestei pregătiri ştiinţifice. Or, noile dispoziţii legale omit să stabilească în ce măsură sunt afectate raporturile juridice încheiate de persoana în cauză în calitate de doctor, limitându-se a dispune cu privire la efectele „actului de revocare prin care se anulează actul administrativ constatator al titlului științific”, care se vor produce „doar pentru viitor”. Nereglementarea efectelor actului unilateral de renunţare sau ale retragerii titlului de doctor, după caz, naşte riscul ca fostul deţinător al titlului de doctor să continue să beneficieze de acele drepturi dobândite în virtutea titlului, deşi nu mai întruneşte calitatea care a determinat acordarea acestora. Tratamentul juridic astfel reglementat legitimează atingerea adusă dreptului de proprietate intelectuală al autorului inițial, în condițiile în care plagiatul are consecințe în plan patrimonial, pe de o parte, şi creează posibilitatea ca persoana care s-a abătut de la respectarea standardelor de etică profesională să se bucure în continuare de rezultatul fraudei sale, pe de altă parte. Or, Curtea apreciază că o atare finalitate a legii este inacceptabilă din punct de vedere juridic şi social, întrucât încurajează comportamente ilicite şi elimină caracterul punitiv şi preventiv al sancţiunii de retragere a titlului de doctor.

Pe de altă parte, Curtea constată că renunțarea voluntară la titlul de doctor lasă fără obiect dispoziţiile legale referitoare la activitatea organelor abilitate să analizeze suspiciunile cu privire la nerespectarea procedurilor sau a standardelor de calitate sau de etică profesională, întrucât manifestarea unilaterală de voinţă în sensul renunțării la titlu desistează activitatea de investigare a organelor care pot dispune sancțiunea retragerii titlului. Astfel, îndeplinirea unei condiţii pur potestative, respectiv solicitarea persoanei care deţine calitatea de doctor de a se lua act de renunţarea sa la titlu, împiedică declanşarea unei proceduri de investigare a modului în care a fost dobândit titlul sau, în situaţia în care o atare procedură este în curs, îi pune capăt în mod arbitrar. Apare cu evidenţă faptul că legea creează premisele ca persoane suspectate de obţinerea titlului de doctor prin fraudarea procedurilor legale să preîntâmpine aplicarea unei sancţiuni renunţând voluntar la titlu. Conduita ilicită de însuşire, integrală sau parţială, a unei lucrări științifice, creaţie a altei persoane, și prezentată drept creație personală, ce determină efecte juridice atât în cadrul raporturilor de muncă, cât şi în cadrul raporturilor izvorâte din dreptul de proprietate intelectuală va rămâne, aşadar, nesancţionată în virtutea dispoziţiilor legale care prevăd renunţarea voluntară la titlu. Astfel, în condiţiile în care legea prevede retragerea titlului de doctor ca sancțiune pentru nerespectarea standardelor prevăzute pentru elaborarea ei, inclusiv pentru plagiat, în cazul renunțării voluntare la titlul de doctor, noile dispoziţii nu fac altceva decât să încurajeze un comportament neonest, ilicit, într-un domeniu care ar trebui să fie caracterizat de rigoare, profesionalism şi probitate etică.

Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că, prin nereglementarea expresă a efectelor pe care le generează renunţarea la titlul de doctor, prevederile art. unic pct. 11, referitor la introducerea alin. (54) al art. 168, precum şi cele ale art. unic pct. 17, referitor la retragerea titlului de doctor/anularea diplomei, nu întrunesc condiţiile privind claritatea şi previzibilitatea normei, consacrate de art. 1 alin. (5) din Constituţie”.

Decizia CCR mai sus menţionată a fost pronunţată ulterior redactării şi susţinerii publice a articolului nostru[17], validându-ne, astfel, integral, susţinerile.


[1] A se vedea şi O.G. nr. 37 din 2000 privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial nr. 166 din 7 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare.
[2] CCR, decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 473 din 5 noiembrie 2010.
[3] Muraru Ion în Muraru Ion, Simina Tănăsescu, Constituţia României, comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck 2008, p. 138.
[4] Perju P, în Noul Cod Civil, Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck 2012, p.8, 9.
[5] A se vedea DEX online, la adresa aceasta.
[6] A se vedea Legea 206 din 2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, publicată în Monitorul Oficial nr.505 din  4 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
[7] Adoptat prin H.G. nr. 681 din 2011, cu modificările şi completările ulterioare.
[8] Cu privire la exprimarea evident eronată dar foarte uzitată în spaţiul public, a se vedea articolul meu “Merg în instanţă să îmi dovedesc nevinovăţia” disponibil online la adresa aceasta, accesat la 06 octombrie 2016 ora 11.02.
[9] Pentru detalii, a se vedea propunerile pentru redactarea textelor lucrărilor ştiinţifice, onlile la adresa aceasta, accesată la data de 06 octombrie 2016, ora. 12.53.
[10] Coeficientul de similitudine 1 se referă la fragmentele mai mari de 5 cuvinte.
[11] Coeficientul de similitudine 2 se referă la fragmentele mai mari de 25 de cuvinte, în anumite programe specializate.
[12] Am citat din marele Mihai Eminescu, poezia “La steaua”.
[13] A se vedea informaţia online la adresa aceasta, accesată la data de 06 octombrie 2016, ora 15.07.
[14] Potrivit actualului ministru, Mircea Dumitru, modificările nu sunt bine venite : “Ce înseamnă potrivit legilor de atunci? Trebuie să ştim foarte clar la ce anume se referă legiuitorul când spune „potrivit legilor de atunci”. Sunt zeci şi sute de legi pe care le aveam în anul respectiv, la ce anume se referă? A se vedea informaţia la adresa aceasta, accesată la data de 06 octombrie 2016, ora. 15.11.
[15] Cu nr. 4662 din 01.08.2016 de retragere a titlului de doctor în drept al domnului Victor Viorel Ponta.
[16] Publicată în Monitorul Oficial nr. 937 din 22 noiembrie 2016.
[17] Susţinerea publică a articolului nostru s-a făcut la Conferinţa internaţională a nediscriminării şi egalităţii de şanse, NEDES 2016, la data de 17.11.2016, în sala drepturilor omului din Parlamentul României, disponibil online la adresa aceasta.


Adrian-Relu Tănase

*Articol a fost publicat  în volumul Conferinţei nediscriminării şi a egalităţii de şanse NEDES 2016. Înregistrarea video a conferinţei se poate viziona la adresa aceasta.

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week