În ce condiții pot răspunde judecătorii pentru erorile judiciare?
9 ianuarie 2017 | Cristinel GHIGHECI
Cristinel Ghigheci
Sunt multe discuții în spațiul public actual legate de întinderea independenței judecătorului și răspunderea acestuia pentru erorile judiciare. Unii cred că independența poate fi asigurată în mod efectiv doar dacă judecătorul ar fi, în principal, exonerat de răspunderea pentru daunele cauzate de erorile judiciare; se arată că scopul independenței judecătorului este acela de a asigura luarea unei decizii corecte, liberă de presiunea politică sau economică[1]. Alții cred că judecătorii ar putea fi responsabilizați doar dacă aceștia ar trebui să răspundă personal pentru toate erorile judiciare, indiferent de forma de vinovăție a judecătorului.
Nu este foarte clar însă ce se înțelege prin „eroare judiciară”. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată pe marginea noțiunii de „eroare judiciară”, menționată în art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție, relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale și decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noțiunea de „eroare judiciară”, instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era „incompletă și părtinitoare” nu poate, prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase ale procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară; de aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică a greșelilor din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel[2].
Se pare, așadar, că noțiunea de „eroare judiciară” nu ar cuprinde și cazurile în care procurorul trimite în judecată o persoană, iar instanța o achită definitiv ori cele în care prima instanță dispune condamnarea inculpatului, iar instanța de apel achitarea acestuia. În acest sens, într-un caz ajuns pe rolul Curții Constituținale a României s-a reținut că nemulțumirea autorului excepției de neconstituționalitate izvorăște din aceea că un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care să întrunească elementele constitutive ale vreunor infracțiuni. Pentru a fi pusă în discuție o eventuală reparare de prejudicii, ar trebui să existe o eroare judiciară în materie penală. Or, eroarea judiciară constă, potrivit dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 (actualul art. 538 C. pr. pen.), într-o condamnare definitivă și pentru care, în urma rejudecării, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, nu poate fi pus semnul egalității între un rechizitoriu care doar dispune trimiterea în judecată și o hotărâre definitivă de condamnare, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, prezumție care nu poate fi înlăturată de existența unui act de trimitere în judecată, care, de altfel, poate fi supus cenzurii, partea interesată având posibilitatea „de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă”[3].
Într-o altă cauză aflată pe rolul instanței constituționale, în care s-a invocat faptul că persoanele vătămate prin alte acte judiciare decât cele enumerate explicit în Codul de procedură penală nu ar avea o cale de atac împotriva magistraților vinovați de acestea, s-a reținut că, în acord cu dispozițiile art. 134 alin. (2) din Constituție, competența de a se pronunța în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor și de a identifica în concret existența unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii care, în astfel de situații, îndeplinește rol de instanță de judecată, Curții Constituționale nefiindu-i atribuită o astfel de posibilitate. Totodată, în măsura în care, în exercitarea atribuțiilor specifice, un magistrat săvârșește o infracțiune, atunci hotărârea penală de condamnare a acestuia poate constitui temei al acțiunii directe împotriva statului pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin acea faptă, dacă s-a stabilit că fapta comisă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, și acest tip de fapte generatoare de prejudicii poate intra sub incidența erorii judiciare, fiind vorba așadar de răspunderea statului în condițiile instituite de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar identificarea erorii judiciare în astfel de situații reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de drept comun, ținând de specificitatea fiecărui caz în parte. În consecință, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece, pe de o parte, situația juridică a cetățenilor care au fost vătămați printr-o eroare judiciară nu este identică cu cea a celor care au fost vătămați de conduita magistraților în alte cazuri decât cele la care se referă art. 96 din Legea nr. 303/2004 și, pe de altă parte, spre deosebire de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de alți cetățeni (de exemplu, răspunderea medicului pentru culpa medicală) care pot fi chemați direct în judecată, pentru magistrați, Constituția, și nu legea, consacrând principiul răspunderii directe a statului, a instituit cu titlu de excepție răspunderea subsidiară a acestora[4].
Această constatare este în acord cu Comentariul asupra principiilor de la Bangalore[5] în care se arată că „Fără a afecta vreo procedură disciplinară sau vreun drept de apel sau vreun drept de a primi despăgubiri de la stat, în conformitate cu dreptul naţional, judecătorii ar trebui să se bucure de imunitate personală faţă de acţiunile civile pentru despăgubiri materiale formulate în caz de acte neadecvate sau omisiuni ce au avut loc în exercitarea atribuţiilor lor judiciare”.
În sistemul nostru judiciar, potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, statul este cel care răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. În alineatul (2) al acestui articol se prevede că „Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.
În doctrina noastră s-a susţinut că „reaua‑credință” și „grava neglijență” ar fi standarde juridice dificil de probat, pe de o parte, iar, pe de altă parte, sunt, ca orice standarde, lipsite de claritate și precizie, motiv pentru care angajarea răspunderii civile a magistraţilor ar fi iluzorie și ar fi justificat să vorbim în acest caz de o imunitate de facto[6]. E discutabil acest punct de vedere, având în vedere că în art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 se prevede că există rea-credinţă „atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane” şi că există gravă neglijenţă „atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual”. Nicio altă culpă profesională nu este mai detaliat definită.
Trebuie făcută distincția între răspunderea statului pentru prejudiciile produse prin activitatea organelor judiciare, care este mai extinsă, și răspunderea personală a magistraților pentru aceste prejudicii. Prin hotărârea pronunţată în cauza Traghetti del Mediterraneo, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că “dreptul comunitar se opune unei legislaţii naţionale care exclude, în general, răspunderea statului membru pentru despăgubirile acordate particularilor ca urmare a unei încălcări a dreptului comunitar imputabilă unei instanţe naţionale care judecă în ultimă instanţă, pentru motivul că încălcarea în cauză rezultă dintr-o interpretare a unor norme juridice sau dintr-o apreciere a faptelor şi a probelor efectuate de o asemenea instanţă. Dreptul comunitar se opune, totodată, unei legislaţii naţionale care limitează angajarea acestei răspunderi doar la cazurile de dol sau culpă gravă a judecătorului, dacă o asemenea limitare conduce la excluderea angajării răspunderii statului membru în cauză în alte situaţii în care a fost comisă o încălcare vădită a dreptului aplicabil, astfel cum a fost precizată la punctele 53-56 din hotărârea pronunţată la 30 septembrie 2003 în cauza Kobler.”[7] Această hotărâre priveşte răspunderea statului pentru prejudiciile rezultate ca urmare a acestor erori judiciare, iar nu răspunderea personală a magistratului, care este limitată doar la erorile produse cu intenţie sau gravă neglijenţă.
Pentru o mai bună imagine a cazurilor în care judecătorul ar trebui să răspundă pentru erorile judiciare, trebuie analizate documentele internaționale emise în această materie, precum și soluțiile legislative adoptate în dreptul comparat. Credem că acest lucru este esențial, pentru că sistemul nostru de drept nu ar trebui să se îndepărteze sub acest aspect de soluțiile consacrate în țările democratice.
Articolul 66 din Recomandarea Comitetului Miniştrilor pentru statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile CM/Rec(2010)12 pune în balanţă independenţa judecătorului și răspunderea sa în felul următor: „Interpretarea legii, evaluarea faptelor sau cântărirea probelor, operaţiuni derulate de către judecători pentru soluţionarea cazurilor, nu ar trebui să conducă la tragerea la răspundere civilă sau disciplinară, cu excepţia cazurilor de rea-voinţă și neglijenţă gravă”.
În Opinia nr. 18 privind poziţia judiciarului și relaţia sa cu celelalte puteri ale statului într-o democraţie modernă, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a reţinut în mod constant că: „sarcinile interpretării dreptului, cântăririi probelor și evaluării faptelor, operaţiuni derulate de către judecători pentru soluţionarea cazurilor, nu ar trebui să conducă la tragerea la răspundere civilă sau disciplinară a lor, cu excepţia cazurilor în care există rea-voinţă, absenţă intenţionată sau, în mod plauzibil, neglijenţă gravă.” CCJE a adoptat deja o abordare precaută în această privinţă în Opinia sa nr. 3 (2002), unde sprijină legislaţia care permite, pe de o parte, acţiunea în regres a statului împotriva unui judecător, acolo unde abaterea judecătorului a fost constatată în cadrul unor proceduri penale sau disciplinare, dar, pe de altă parte, doar dacă există rea-credinţă sau neglijenţă gravă.
Comisia de la Veneţia a împărtășit aceeași viziune în Raportul privind independenţa sistemului judiciar, partea I: Independenţa judecătorilor.[8] Curtea Constituţională din Republica Moldova a adresat Comisiei de la Veneţia următoarea întrebare, relativ la posibilitatea răspunderii judecătorului pentru condamnarea statului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului: „Dacă un judecător poate fi tras la răspundere individuală pentru pronunţarea unor decizii la nivel naţional, decizii contestate în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi care au ca rezultat o hotărâre privind constatarea încălcării Convenţiei de către statul membru, soluţionarea amiabilă sau formularea unei declaraţii unilaterale, fără stabilirea vinovăţiei judecătorului vizat de către o instanţă naţională sau Dacă acest fapt reprezintă o ingerinţă inadmisibilă în garanţiile procedurale ale judecătorilor, prin încălcarea principiului independenţei judecătorilor?”.
În ce priveşte răspunderea judecătorului pentru condamnarea statului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisia de la Veneţia a arătat că „Trebuie să se menţioneze că, în privinţa tragerii la răspundere a judecătorilor, iniţiate ca urmare a pronunţării unei hotărâri a Curţii, ţinerea pasului cu jurisprudenţa Curţii se poate dovedi o sarcină dificilă. Curtea susţine în mod constant caracterul de instrument viu al Convenţiei, care trebuie interpretată în lumina condiţiilor actuale de viaţă. Modul în care operează Curtea periodic cu doctrina instrumentului viu face dificil, pentru instanţele naţionale, să prezică cum va hotărî aceasta în cazurile pe care le are pe rol. Problema juridică contestată poate fi una nouă sau specifică unei anumite jurisdicţii, astfel încât jurisprudenţa existentă a Curţii să nu ofere indicii sigure de interpretare pentru judecătorul naţional. Jurisprudenţa Curţii poate fi mai mult sau mai puţin fixată sau în evoluţie, în dependenţă de problemă şi de drepturile vizate.”[9]
De asemenea, s-a arătat că „dacă legislatorul urmăreşte să introducă instituţia tragerii la răspundere a judecătorilor pentru deciziile pronunţate de către aceştia, el nu poate deduce obligaţia de a acoperi prejudiciile cauzate prin conduita lor doar ca urmare a constatării unei încălcări a Convenţiei de către Curte. Legislatorul trebuie să prevadă o nouă procedură care să stabilească vinovăţia judecătorului vizat.”[10] Se mai arată că „tragerea la răspundere a judecătorilor pentru aplicarea Convenţiei fără stabilirea vinovăţiei individuale poate avea un impact asupra independenţei lor, care presupune libertatea profesională de a interpreta dreptul, de a stabili faptele şi de a cântări probele, în fiecare caz particular. Deciziile eronate ar trebui contestate prin intermediul căilor de atac şi nu prin tragerea la răspundere individuală a judecătorilor, atât timp cât eroarea nu se datorează relei-voinţe sau neglijenţei grave din partea judecătorului.”[11]
Într-un alt document, Comisia de la Veneţia a mai reţinut că răspunderea patrimonială a judecătorului trebuie să intervină doar atunci când prejudiciul a fost cauzat cu intenţie sau gravă neglijenţă, precizând că: „Argumentul ar putea consta în faptul că acolo unde este bine fixată jurisprudenţa internaţională, se presupune că judecătorul o va respecta. Totuși, împrejurarea că judecătorul a ales, în mod conștient, să nu respecte standardele fixate, nu trebuie să reprezinte, în sine, un motiv pentru tragerea la răspundere individuală. […] În fine, este deosebit de important ca problemele referitoare la răspunderea individuală a judecătorilor să fie soluţionate de către instanţele naţionale, însă acest fapt trebuie permis doar în baza unor criterii și a unor proceduri clar definite prin lege.”[12]
În dreptul comparat reglementările sunt diferite de la un stat la altul sub acest aspect, dar niciun sistem judiciar nu adoptă o răspundere mai extinsă a judecătorilor decât cea adoptată în prezent în legislația noastră, respectiv răspunderea acestora pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență[13].
În Germania, răspunderea pentru pagubele produse prin încălcarea atribuţiilor de serviciu ale unui funcţionar public îi revine statului, potrivit art. 839 alin. (1) din Codul civil german. Sub acest aspect, judecătorul este asimilat funcţionarului public. În cazul delictelor intenţionate sau al neglijenţei grave, statul se poate întoarce în regres împotriva funcţionarului sau judecătorului respectiv. În cazul în care un judecător îşi încalcă atribuţiile prin pronunţarea unei „hotărâri într-o problemă de drept” atunci, potrivit art. 839 alin. (2) teza I din Codul civil german răspunderea este angajată doar în cazul în care încălcarea constituie infracţiune.
În Letonia judecătorul nu este responsabil financiar pentru pierderile suferite de o persoană care ia parte la un proces, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti nelegale sau nefondate. În cazurile prevăzute de lege acestea vor fi suportate doar de către stat. Judecătorul poate răspunde civil doar pentru fapte care nu derivă din exercitarea atribuţiilor de judecător, ca orice altă persoană.
La fel în Polonia şi în Cipru, legea nu reglementează deloc răspunderea civilă a judecătorilor şi procurorilor.
În Ungaria, cererile pentru repararea prejudiciilor decurgând din săvârşirea unor abateri disciplinare de către judecători sau procurori, sunt soluţionate în cadrul procedurii disciplinare.
În Estonia, teoretic statul s-ar putea întoarce împotriva judecătorului pentru prejudiciul provocat doar în cazul săvârşirii unei infracţiuni. Practic nu s-a întâmplat niciodată acest lucru.
În Portugalia există dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor sau procurorilor, pentru tragerea la răspundere civilă a acestora, doar în caz de rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Decizia de exercitare a acţiunii de regres aparţine Înaltului Consiliu Judiciar, din oficiu sau la cererea Ministrului Justiţiei.
În Anglia şi Scoţia, ca urmare a deciziei Haggart´s Trustees vs. Lord President Hope, adoptată în 1846 de Camera Lorzilor (predecesoarea Curţii Supreme a Marii Britanii), judecătorii sunt imuni faţă de răspunderea civilă pentru actele judiciare. În Scoţia există o excepţie, pentru cazul în care o persoană a fost arestată în mod nelegal şi aceasta dovedeşte că hotărârea a fost luată cu rea-credinţă şi fără motive temeinice.
Așadar, în sistemele de common law imunitatea de răspundere civilă a judecătorilor pentru actele îndeplinite în exercițiul funcției este absolută. S‑a spus că, dacă ar fi considerate admisibile acțiuni civile care să pună în discuție răspunderea judecătorilor, aceștia „și‑ar pierde independența fără de care puterea judiciară nu este nici respectabilă, nici utilă”, iar principiul imunității a fost extins în Statele Unite și la procurori.[14]
[1] Horst Proetel, Fair trail. Application of ethics and human rights in proceedings, în Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2008, p. 149.
[2] CEDO, Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunțată în Cauza Giuran c. României, §§ 32, 40, apud. D. Ciuncan, Statutul judecătorilor şi procurorilor, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro, ultima vizualizare la 9.12.2016.
[3] Curtea Constituțională, dec. nr. 412 din 7 aprilie 2011, M. Of. nr. 393 din 3 iunie 2011, apud. D. Ciuncan, Statutul judecătorilor şi procurorilor, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro, ultima vizualizare la 9.12.2016.
[4] Curtea Constituțională, dec. nr. 263 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 415 din 11 iunie 2015, apud. D. Ciuncan, Statutul judecătorilor şi procurorilor, articol publicat pe site-ul www.universuljuridic.ro, ultima vizualizare la 9.12.2016.
[5] Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară, Traducere de C. Dănileț, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 38.
[6] V. Constantin, Câteva observaţii în legătură cu statutul constituţional al puterii judecătoreşti, articol publicat on line pe site-un www.universuljuridic.ro, ultima vizualizare la 4.11.2015.
[7] T. Manea, Răspunderea disciplinară a magistraţilor pentru încălcarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a normelor de drept material şi procedural, în Revista forumul judecătorilor nr. 2/2012, p. 82.
[8] Comisia de la Veneţia, Raport privind independenţa sistemului judiciar partea I: Independenţa judecătorilor, CDL-AD(2010)004, paragrafele 59-61, apud. Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Opinia nr. 847/2016, Republica Moldova, Opinie amicus curiae pentru Curtea Constituţională, privind dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor.
[9] Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Opinia nr. 847/2016, Republica Moldova, Opinie amicus curiae pentru Curtea Constituţională, privind dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor, par. 19.
[10] Idem, par. 40.
[11] Idem, par. 79.
[12] Comisia de la Veneţia, Opinie privind proiectul de modificare a legilor privind sistemul judiciar din Serbia, CDL-AD(2013)005, paragraful 20, dar şi paragrafele 17-23, apud. Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Opinia nr. 847/2016, Republica Moldova, Opinie amicus curiae pentru Curtea Constituţională, privind dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor.
[13] Datele care urmează sunt preluate dintr-un Chestionar privind statutul magistraţilor, întocmit de Forumul Judecătorilor din România.
[14] V. Constantin, Câteva observaţii în legătură cu statutul constituţional al puterii judecătoreşti, articol publicat on line pe site-un www.universuljuridic.ro, ultima vizualizare la 4.11.2015.
Judecător dr. Cristinel Ghigheci
Curtea de Apel Brașov
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
