JURIDICE SELECTED
 
Print Friendly, PDF & Email

Leadership şi management în cazul delegării (in)competenţelor la nivelul inspectoratelor şcolare judeţene de învăţământ
10.01.2017 | Adrian-Relu TĂNASE


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice
Adrian-Relu Tănase

Adrian-Relu Tănase

Motto: Grandoarea sau decadenţa instituţiilor publice depinde numai de oamenii care le creează, le populează sau le profesează. Cum sunt oamenii, aşa sunt şi instituţiile. Restul e retorică.

Adaptare după prof. univ. dr. emerit Ion Deleanu

Rezumat: A face ceea ce trebuie şi cum trebuie reprezintă unul dintre dezideratele oricărei organizaţii care are la bază principiile ştiinţifice de organizare şi conducere a activităţilor în secolul XXI. Plecând de la un adevăr axiomatic, potrivit căruia orice structură organizaţională în care se lucrează cu oamenii trebuie să fie condusă de cel puţin un şef, la nivelul conducerii inspectoratelor judeţene şcolare se regăseşte des situaţia în care postul de inspector general este vacant, din diferite motive. Prins între situaţia de a se bloca procesele specifice ale conducerii şi cea a organizării concursurilor pentru ocuparea posturilor vacante, top managementul din sistemul educaţional apelează, uneori, la soluţii improvizate. Acestea sunt de natură a atinge în substanţa lor comandamentele specifice unei conduceri ştiinţifice, persoanele delegate a exercita, chiar pe o perioadă limitată de timp, organizaţiile analizate nu pot să exercite un act de conducere performant şi aduc deservicii majore sistemului de învăţământ, în ansamblul său.

CAP. I. Introducere

În opinia Asociaţiei Americane de Management, “managementul lucrează cu şi prin oameni, pentru a îndeplini atât obiectivele organizaţiei, cât şi ale membrilor ei[1]”. Într-o altă opinie[2], “managementul reprezintă rezolvarea eficientă a sarcinilor prin intermediul altor oameni”. După Burduş şi Căprărescu, managementul ca ştiinţă reprezintă “studierea procesului de management în vederea sistematizării şi a generalizări unor concepte, legi, principii, reguli, conceperii de noi sisteme, metode şi tehnici care să conducă la creşterea eficienţei activităţilor desfăşurate pentru realizarea unor obiective[3]”. După părerea lui D.A. Constantinescu, managementul este “procesul de realizare a obiectivelor unei organizaţii prin intermediul celor cinci funcţii ale sale: previziune, organizare, coordonare, antrenare şi control[4]”. Arta managementului constă, într-o opinie[5] avizată, în “folosirea talentului conducătorului în desfăşurarea procesului de management”. În acest sens, Taylor[6] afirma: “cunoştinţele exacte formează ştiinţa, iar aplicarea lor în practică, pentru atingerea unui scop anumit, constituie artă”.

În literatura de specialitate, s-a arătat faptul că există, în funcţie de nivelul ierarhic, trei categorii de manageri în orice organizaţie: top managers (manageri superiori, de vârf, care au în subordine toate celelalte niveluri ierarhice ale managementului organizaţiei); middle managers (manageri de nivel mediu, care au în subordine atât executanţi, cât şi alţi manageri); first managers (cei care lucrează direct cu executanţii, neavând în subordine alţi manageri).

Cu privire la diferenţele dintre lideri şi manageri, după Peter Drucker, leadershipul înseamnă a face ce trebuie, managementul presupune a face lucrurile cum trebuie. În opinia lui W. Bennis, leadeshipul face ceea ce este bine, managementul face lucrurile bine. Se desprinde din opiniile mai sus prezentate concluzia că diferenţa majoră dintre leadership şi management constă în aceea că leadershipul este asociat cu planul cognitiv, imaginativ, anticipativ, iar managementul, cu planul acţional. Liderul este cel care are viziune, scrutează viitorul, stabileşte scopuri şi planuri de acţiune, managerul e persoana care le transpune în practică[7]. Există şi opinii care consideră că leadershipul este o parte a managementului, respectiv partea sa esenţială, fundamentală.

Referitor la însuşirile pe care trebuie să le posede managerii din toate categoriile pentru îndeplinirea în condiţii performante ale sarcinilor specifice de serviciu, majoritatea autorilor sunt de părere că este vorba despre abilităţile conceptuale, umane şi tehnice.

Abilităţile conceptuale constau în capacitatea managerului de a vedea organizaţia ca întreg, de a cunoaşte locul fiecărui departament în cadrul organizaţiei, capacitatea de a gândi strategic şi de a lua decizii pe termen lung.

Abilităţile umane constau în capacitatea managerului de a lucra cu oamenii şi prin intermediul lor, de a fi eficient ca membru al unui grup, de a motiva oamenii, de a se implica în soluţionarea conflictelor.

Abilităţile tehnice vizează înţelegerea sarcinilor specifice şi includ cunoaşterea foarte bună a metodelor, tehnicilor, echipamentului, procedurilor, activităţii desfăşurate la nivelul muncii de execuţie[8].

În opinia lui Ştefan Prună[9], principalele cunoştinţe pe care trebuie să le aibă un şef sunt următoarele: educaţia managerială, care reprezintă trunchiul de cunoştinţe cel mai important şi care are la bază competenţele conceptuale. Un manager trebuie să aibă cunoştinţe solide despre management, ca ştiinţă, despre metodele şi tehnicile de management, despre diferitele modalităţi de a planifica, organiza, lua decizii, controla. Un manager trebuie să aibă experienţă managerială, acest factor netrebuind a fi, totuşi, absolutizat. Faptul că orice manager are nevoie de o anumită perioadă de timp într-o funcţie de conducere pentru a pune în aplicare teoria, nu este o constatare eronată. Un manager mai are nevoie de cunoştinţe psiho-pedagogice, determinate e faptul că managerul nu rezolvă direct (ori singur, n.n.) obiectivele organizaţiei, ci prin intermediul altor oameni. Pentru un manager performant mai este nevoie de cunoştinţe de cultură generală cel puţin de nivel mediu. Cunoştinţele tehnice sunt foarte importante la nivelul managementului operativ. Nu în ultimul rând, un manager trebuie să înţeleagă tendinţele, să posede “vederea din elicopter”.

CAP. II. Delegarea competenţelor în cadrul sistemului educaţional

Sistemul naţional de învăţământ este condus la nivel central de ministru şi secretarii de stat din cadrul Ministerului Educaţiei Naționale, la nivel judeţean de către inspectorul şcolar judeţean şi inspectorul şcolar adjunct, iar, la nivelul fiecărei unităţi de învăţământ, de către director. Ca orice alt sistem, se poate presupune şi pretinde acestuia ca în funcţiile de conducere să se promoveze persoane competente, care cunosc şi aplică legislaţia specifică şi principiile generale ale unui management ştiinţific, având în vedere că ne aflăm în anul 2015, când s-a depăşit de foarte mulţi ani perioada conducerii printr-un stil empiric, bazat pe bunul-simţ al conducătorului. Potrivit art. 94 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, elaborează şi implementează politica naţională în domeniul învăţământului preuniversitar. În exercitarea competenţelor stabilite prin lege, Ministerul Educaţiei elaborează politicile naţionale în domeniul resurselor umane, coordonează şi controlează sistemul naţional de învăţământ, elaborează, aplică, monitorizează şi evaluează politicile educaţionale naţionale, veghează la respectarea legislaţiei specifice, un loc aparte ocupându-l Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale[10].

Potrivit art. 3 din Legea nr. 1/2011, printre principiile care guvernează învăţământul preuniversitar şi superior, precum şi învăţarea pe tot parcursul vieţii din România regăsim:

1. principiul calităţii – în baza căruia activităţile de învăţământ se raportează la standarde de referinţă şi la bune practici naţionale şi internaţionale;

2. principiul eficienţei – în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultate educaţionale maxime, prin gestionarea resurselor existente;

3. principiul răspunderii publice – în baza căruia unităţile şi instituţiile de învăţământ răspund public de performanţele lor;

4. principiul asigurării egalităţii de şanse;

5. principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;

6. principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare;

7. principiul răspunderii publice – în baza căruia unităţile şi instituţiile de învăţământ răspund public de performanţele lor.

Principiile enumerate mai sus, alături de multe altele, impun, cel puţin la nivel teoretic, ca învăţământul, în România, să fie edificat şi fundamentat pe baze moderne, ştiinţifice, performante, de eficienţă şi eficacitate, specifice unui management modern. Apare ca evident faptul că numai printr-un management competitiv, realizat de manageri cu expertiză în domeniu, care stăpânesc şi aplică principiile fundamentale ale unei conduceri performante, s-ar putea atinge, măcar în parte, dezideratele unui învăţământ competitiv, apt a duce la îndeplinire, potrivit art. 4 din Legea nr. 1 din 2011, împlinirea şi dezvoltarea personală, prin realizarea propriilor obiective în viaţă, conform intereselor şi aspiraţiilor fiecăruia şi dorinţei de a învăţa pe tot parcursul vieţii, integrarea socială şi participarea cetăţenească activă în societate, ocuparea unui loc de muncă şi participarea la funcţionarea şi dezvoltarea unei economii durabile, formarea unei concepţii de viaţă, bazate pe valorile umaniste şi ştiinţifice, pe cultura naţională şi universală şi pe stimularea dialogului intercultural, educarea în spiritul demnităţii, toleranţei şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice şi a respectului pentru natură şi mediul înconjurător natural, social şi cultural.

Că învăţământul românesc se află în (s)cădere liberă evidentă, după evenimentele din decembrie 1989, e un adevăr dureros care a fost revelat de multe anchete jurnalistice. Cauzele acestui regres al nivelului general al elevilor care termină diferite stadii ale învăţământului sunt complexe, trebuie căutate la nivelele profunde ale societăţii, neputându-se afirma că doar şcoala, profesorii, ar fi vinovaţi de această pierdere a interesului pentru carte a multor elevi (a se vedea rezultatele dezastruoase înregistrate la examenele de bacalaureat ori cele de capacitate, pentru a da doar două exemple). Sigur, ca o contrapondere, sunt evocate de sistem rezultatele salutare şi merituorii ale câtorva elevi obţinute în cadrul olimpiadelor internaţionale, fapt care ar certifica, potrivit unor opinii subiective, nivelul foarte ridicat al învăţământului din România. Probabil că permanentele schimbări făcute de fiecare ministru în parte, care a avut o altă viziune asupra reformei în învăţământ, motiv de derută, dezorganizare, aplicare eronată a noilor principii şi direcţii de gândire şi acţiune pe care s-a fundamentat învăţământul românesc, au avut un rol important în destabilizarea sistemului, în ansamblul său, în “reacţii adverse”, de respingere a unor experimente făcute de clasa politică pentru a se constata că rezultatele învăţământului, în ansamblul său, au înregistrat evidente scăderi, neputându-se măcar a se menţine la nivelul celor dinaintea evenimentelor din 1989, cu atât mai greu de a reuşi depăşirea acelor rezultate.

Indiferent de forma de organizare a societăţii, de epoca la care conducătorii exercitau funcţiile managementului, de planificare, organizare, conducere şi control, principiile elementare, de bun-simţ, extrase din înţelepciunea proverbelor româneşti binecunoscute, „omul sfinţeşte locul” ori „meseria e brăţară de aur” au stat la baza „lucrului bine făcut” în învăţământ ori alte domenii de activitate, principii pe baza cărora s-au transformat, menţinându-şi, în esenţă, aceeaşi semnficaţie, în cele surprinse şi în codul de etică în învăţământ, respectiv:

– imparţialitate, independenţă şi obiectivitate; responsabilitate morală, socială şi profesională; integritate morală şi profesională; activitate în interesul public; respectarea legislaţiei generale şi a celei specifice domeniului; onestitate şi corectitudine intelectuală; autoexigenţă în exercitarea profesiei; interes şi responsabilitate în raport cu propria formare profesională; implicarea în democratizarea societăţii, în creşterea calităţii activităţii didactice şi a prestigiului unităţii/instituţiei de învăţământ preuniversitar, precum şi a specialităţii/domeniului în care lucrează;

Potrivit art. 10 din codul de etică în învăţământ, cadrele didactice care îndeplinesc funcţii de conducere, de îndrumare şi control sau care sunt membri în structuri de conducere, vor respecta şi aplica următoarele norme de conduită managerială:

– respectarea criteriilor unui management eficient al resurselor;

– promovarea standardelor profesionale şi morale specifice;

– aplicarea obiectivă a reglementărilor legale şi a normelor etice;

– evaluarea corectă conform prevederilor din fişa postului;

– selectarea personalului didactic şi personalului didactic auxiliar de calitate, conform legislaţiei în vigoare;

– interzicerea oricărei forme de constrângere ilegală şi/sau ilegitimă, din perspectiva funcţiei deţinute;

– respingerea oricărei forme de abuz în exercitarea autorităţii;

– interzicerea oricărei forme de hărţuire a personalului didactic, indiferent de statutul şi funcţia persoanei hărţuitoare;

– exercitarea atribuţiilor ierarhic-superioare, din perspectiva exclusivă a evaluării, controlului, îndrumării şi consilierii manageriale corecte şi obiective.

Cu privire la recrutarea resurselor umane potrivite a ocupa un post de conducere la nivelul organizaţiei analizate, respectiv cea a sistemului de învăţământ, fie că respectivul post e unul de director ori de inspector şcolar judeţean, rigorile unei comisii trebuie să fie pe măsura responsabilităţilor şi a obligaţiilor din fişa de post a respectivelor funcţii. E inutil a mai afirma că trebuie să prevaleze criteriile de competenţă pentru ocuparea lor, nefiind de conceput, într-un sistem care are la bază obiectivele reale ale performanţei organizaţiei, că orice persoană, oricât de nepotrivită ar fi, “se va descurca” în respectivul post, nefiind în avantajul unei organizaţii moderne să aplice pseudoprincipiul de sorginte românească „fie omul cât de prost, mintea-i vine după post”.

Într-o opinie[11], recrutarea resurselor umane presupune „procesul de identificare şi atragere într-o organizaţie, pe o bază adecvată şi în număr suficient de mare, a persoanelor care dovedesc pregătirea şi abilităţile necesare să candideze la un post vacant sau care urmează a fi creat”. Selecţia presupune “procesul prin care se aleg candidaţii cei mai potriviţi pentru un post vacant într-o organizaţie, conform unor criterii şi reguli bine stabilite. Selecţia implică alegerea unor candidaţi ale căror nevoi să fie adecvate nevoilor organizaţiei[12]”. Procesul de selecţie a personalului reprezintă una dintre cele mai dificile şi mai importante decizii în cadrul unei organizaţii. În opinia lui Mody R. Wayne şi Noe M. Robert, „dacă o firmă angajează mai multe mere stricate nu poate avea succes pe termen lung, chiar dacă are planuri perfecte, o solidă cultură organizaţională şi sisteme de control adecvate[13]”.

E un adevăr axiomatic că obiectivele şi scopurile organizaţiei nu pot fi atinse în absenţa oamenilor competenţi. Numai printr-o atentă, elaborată, nediscriminatorie şi complexă activitate de selecţie şi recrutare a resurselor umane, la capătul căreia să fie declarată câştigătoare persoana care a dovedit că are cunoştinţele teoretice şi abilităţile practice de a ocupa respectivul post, se poate spera la bunul mers al organizaţiei respective în a atinge dezideratul performanţei.

Managementul resurselor umane din perspectiva inspectorilor şcolari judeţeni este realizat de către Ministerul Educaţiei Naționale. Regula de bază pentru ocuparea acestui post, de mare responsabilitate pentru întregul sistem de învăţământ organizat la nivelul unui judeţ rămâne cea binecunoscută, organizarea unui concurs în urma căruia să fie declarată câştigătoare persoana care a dovedit competenţă la toate probele concursului.

Cu titlu de excepţie, pe perioada în care postul de inspector şcolar judeţean a rămas neocupată, din pespectiva unui management care trebuie să asigure, măcar în regim mediu, ca procesele să se desfăşoare într-o linie de normalitate, e obligatoriu ca acest post să fie ocupat de către o persoană asupra căreia planează suspiciunea obiectivă, raţională şi rezonabilă de competenţă. Delegarea atribuţiilor de inspector şcolar judeţean se face, în condiţiile legii, unei persoane pe care o comisie din cadrul ministerului o consideră aptă a desfăşura activităţi specifice de management, până la organizarea concursului aferent postului respectiv. Nu e în interesul ministerului de a desemna, chiar în baza unei delegaţii pe o perioadă determinată, o persoană care este vădit incapabilă să ocupe respectivul post, pentru că există riscuri foarte mari de perturbare a activităţii desfăşurate, la toate nivelele şi pe toate palierele.

Potrivit art. 95 din Legea nr. 1/2011, printre atibuţiile unui inspectorat şcolar judeţean, care trebuie a fi puse în operă de către managerul său – inspectorul şcolar – se numără aplicarea politicilor şi strategiilor Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului la nivel judeţean, controlarea aplicării legislaţiei şi monitorizarea calităţii activităţilor de predare-învăţare şi respectarea standardelor naţionale/indicatorilor de performanţă, prin inspecţia şcolară, controlarea, monitorizarea şi evaluarea calităţii managementului unităţilor şi instituţiilor de învăţământ, coordonarea admiterii în licee, evaluările naţionale şi concursurile şcolare la nivelul unităţilor de învăţământ din judeţ, aplicarea politicilor educaţionale naţionale la nivel judeţean, realizarea auditării periodice a resursei umane din învăţământul preuniversitar şi altele.

Conform art. 259 alin. (1) din Legea nr. 1 din 2011, Inspectorii şcolari generali, generali adjuncţi şi directorii caselor corpului didactic sunt numiţi de ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, pe baza unui concurs public, reglementat prin metodologie elaborată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Potrivit art. 260 alin. (1) din Legea nr. 1 din 2011, Funcţiile de conducere din inspectoratele şcolare şi de director la casa corpului didactic se ocupă, prin concurs, de către cadre didactice titulare, cu diplomă de licenţă, membre ale corpului naţional de experţi în management educaţional, care îndeplinesc criteriile de competenţă profesională, managerială şi de prestigiu moral evaluate prin:

a) curriculum vitae;

b) calităţi dovedite în activitatea didactică şi în funcţii de conducere, de îndrumare şi de control, anterioare, în sistemul naţional de învăţământ;

c) titlul de doctor sau gradul didactic I;

d) calificativul „foarte bine” obţinut în ultimii 5 ani;

e) interviu în faţa unei comisii de concurs privind managementul educaţional şi deontologia profesională.

Având în vedere necesitatea funcţionării inspectoratelor şcolare judeţene şi atunci când posturile de inspector şcolar nu au fost ocupate de o persoană prin concurs, se impune delegarea, din partea ministrului, a competenţelor aferente postului de inspector şcolar judeţean unei persoane presupus competente, care poate face faţă cerinţelor postului până la organizarea unui concurs care să atribuie de drept, prin efectul legii, în baza dovedirii competenţelor, respectivul post persoanei care va fi declarată câştigătoare a concursului. Această prezumţie de competenţă (prezumţie relativă, juris tantum) ar trebui, de la bun început, a fi, pe cât posibil, evaluată, de către o comisie care să poată “gira” că respectiva persoană poate îndeplini cu profesionalism aceleaşi atribuţii pe care le are de îndeplinit inspectorul şcolar care a câştigat sau urmează să câştige un concurs. Pentru a prezerva dezideratul unei conduceri bazate pe competenţă şi criterii de performanţă, apare ca evident faptul că numai printr-o evaluare obiectivă a calităţilor profesionale ale persoanei căreia urmează a i se delega atribuţiile de inspector şcolar general, se poate decide delegarea atribuţiilor de conducere până la momentul organizării unui concurs.

Cap. III. Delegarea competenţelor pe sistemul românesc „fie omul cât de prost, mintea-i vine după post”

În cursul anului 2015, la nivelul mai multor inspectorate şcolare din România s-au delegat competenţele de conducere ale inspectoratelor şcolare judeţene, până la organizarea unui concurs, mai multor persoane considerate, la momentul delegării, competente, rezonabil, a ocupa, chiar şi pentru o perioadă determinată de timp, funcţiile de conducere mai sus-menţionate. La concursurile organizate la nivelul ministerului de resort, s-au prezentat mai mulţi candidaţi, printre care şi persoanele delegate să ocupe temporar respectiva funcţie. În urma unuia dintre aceste concursuri, necâştigat de niciunul dintre candidaţi, s-a constatat că persoana care era delegată să exercite cu titlu provizoriu atribuţiile de inspector şcolar general a obţinut la proba scrisă, care evalua cunoştinţele de ordin teoretic (reglementările legale ale atribuţiilor specifice care urmau a fi îndeplinite) cea mai mică notă din concurs (în jurul notei 5.00, nota minimă fiind 7.00).

Problema top managementului referitoare la rezultatele acestui prim concurs a fost cea legată de conducerea respectivului inspectorat şcolar după desfăşurarea acestui prim concurs. Potrivit reglementărilor legale, delegaţia persoanei prezumate competentă, dar care şi-a demonstrat neştiinţa de carte în urma acestui prim concurs, şi-a încetat efectele juridice, urmând ca ministrul să delege exercitarea atribuţiunilor legale de conducere ale inspectoratului şcolar unei persoane, cu titlu temporar, până la desfăşurarea celui de-al doilea concurs. Într-o analiză obiectivă, articulată, fundamentată, bazată pe minime criterii de performanţă şi standarde profesionale de nivel mediu, apărea ca evident că un examen la care candidatul care conducea cu delegaţie inspectoratul a luat nota cea mai mică, nu mai poate conduce, cu delegaţie, în continuare, respectiva organizaţie. Totuşi, încălcându-se orice norme referitoare la necesitatea delegării unei persoane presupus competente, ministerul a delegat, după acest concurs, în funcţia de inspector şcolar pe aceeaşi persoană care a obţinut nota cea mai mică la proba teoretică şi s-a retras, la cerere, din concurs, până la desfăşurarea celui de-al doilea concurs!

După circa 4-5 luni de la primul concurs, s-a desfăşurat şi cel de-al doilea, la care, din nou, persoana care era delegată să conducă destinele inspectoratului şcolar, a obţinut nota cea mai mică (mai puţin de 7, fiind obţinute şi note de 8 şi 9 de către contracandidaţi săi). După cel de-al doilea concurs, exista aceeaşi problemă, agravată, a necesităţii conducerii inspectoratului şcolar de către o persoană competentă, până la organizarea celui de-al treilea concurs. Ignorând realitatea obiectivă a rezultatelor primului concurs (în care persoana delegată a luat cea mai mică notă, în jur de 5.00) şi celui de-al doilea (în care aceeaşi persoană delegată a luat tot nota cea mai mică dintre cei trei candidaţi, mai puţin de 7, iar ceilalţi peste 8 şi 9) ministrul a considerat ca fiind în interesul organizaţiei să se delege pentru a treia oară atribuţiile candidatului care a obţinut, din nou, nota cea mai mică la concurs!

Este foarte greu de înţeles sau acceptat pentru noi acest tip de abordare cu privire la competenţa pretinsă managerilor care conduc inspectoratele şcolare judeţene. Într-o societate a anilor 2015, în care se proclamă permanent existenţa principiilor de competenţă, eficienţă, eficacitate, performanţă, excelenţă, chiar, la nivelul managementului public, s-ar exclude, şi la o analiză de bun-simţ, delegarea competenţelor aceleiaşi persoane care a dovedit în două concursuri consecutive că este cel mai slab candidat pregătit! Şi totuşi, ministrul de resort a ignorat acest aspect şi zecile de articole din presa locală şi naţională care semnalau anomalia, delegând-o, cu caracter temporar, pentru a treia oară, pe aceeaşi persoană în funcţia de inspector şcolar judeţean! În rezumat, având în vedere starea de fapt, pentru a prezerva o aparenţă minimă de decenţă şi competenţă, ministerul învăţământului ar fi putut delega atribuţiile de conducere pentru respectivul inspectorat şcolar oricărei alte persoane din sistem, mai puţin persoanei care şi-a dovedit, în două concursuri consecutive, incompetenţa.

Pentru ca lucrurile să fie duse într-un absurd sublim, distinsa doamna a acordat, la presiunea presei, un interviu în care şi-a motivat astfel „deplina competenţă” de a îşi păstra atribuţiile de manager la nivelul unui inspectorat şcolar judeţean:

Dacă obţinea (I. V., n.r.) o notă mai bună, ar fi luat postul. Examenul pe care noi l-am susţinut a avut mai multe probe, iar media trebuia să nu fie mai mică decât 7. Ea a câştigat la unele dintre probe, eu am câştigat la alte probe, iar per total niciuna dintre noi nu a reuşit să promoveze. E adevărat că la una dintre probe ea a avut o notă mai bună decât mine, dar la celelalte eu am avut note mai bune decât ea. Dumneaei spune că proba scrisă este cea mai importantă, dar cea mai importată este în fapt proba unde se prezintă oferta managerială, pentru că de aceea suntem noi aleşi acolo, să facem management, nu să învăţăm o teorie care oricum nu se aplică în practică[14]

Observaţii:

1. E adevărat că examenul a avut mai multe probe, dar nici una dintre probe nu a fost considerată de legiuitor mai importantă, dovadă faptul că trebuia obţinută minim nota 7 la fiecare dintre probe pentru ca unul dintre candidaţi să fie declarat admis; distinsa doamnă a obţinut la cele două examene consecutive cele mai mici note la proba scrisă (în jur de 5.00 la primul examen şi mai puţin de 7.00 la proba scrisă la cel de-al doilea examen) şi s-a retras la celelalte probe la primul examen; susţinerea potrivit căreia proba interviului este cea mai importantă e falsă şi nu scuză în niciun fel lipsa de cunoştinţe teoretice obligatoriu a fi cunoscute de un manager care exercită prerogative la acel nivel;

2. “Teoria” despre care vorbeşte doamna în interviu reprezintă asimilarea prevederilor legale necesare a fi transpuse în practică la nivelul inspectoratelor şcolare judeţene; e absurd a se pretinde aplicarea unor texte de lege necunoscute de către manager, care ar trebui să gireze prin profesionalism şi profundă cunoaştere a normelor legalitatea multor documente oficiale în cadrul organizaţiei sale; dacă cele susţinute pe fond ar fi corecte, din interviu s-ar putea sugera ministrului de resort să abroge toate reglementările domeniului condus pentru că oricum e vorba despre teorii care nu se aplică în practică (sic!).

3. Ideile desprinse din interviu, intepretate într-o cheie profundă, scot în evidenţă matricea de gândire a persoanei care exercită, de jure şi de facto, atribuţiile de conducere într-o organizaţie foarte importantă prin ignorarea, necunoaşterea şi, ca o consecinţă logică şi firească, aplicarea “după ureche” ori vădit abuzivă a acestora;

4. Ca un “bun exemplu” de “bune practici” în materie de cunoaştere şi aplicare a legislaţiei specifice domeniului învăţământului, managerul inspectoratului judeţean transmite, direct, un mesaj clar subordonaţilor săi, tradus, printr-o exprimare liberă prin cuvintele „nu mai citiţi, învăţaţi, studiaţi, fiți practici, aplicativi, nu credeţi nimic din acea teorie care nu se aplică în practică”.

5. Cine cunoaşte domeniul învăţământului ştie cât de multe reglementări trebuie a fi studiate şi însuşite pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu; a ignora toate aceste legi, metodologii, ordine de ministru, care sunt obligatorii şi constituie o sarcină de serviciu, înseamnă a îndeplini într-o manieră amatoristică sarcinile specifice şi a cauza efecte negative incomensurabile în planul perturbării bunei desfăşurări a activităţii specifice; regulile obligatorii de conduită, mai ales în materia managementului public, jalonează legalitatea în îndeplinirea sarcinilor de serviciu; necunoaşterea şi nerespectarea lor poate atrage răspunderea penală, civilă, disciplinară ori materială, după caz; aplicarea obiectivă a reglementărilor legale şi a normelor etice, de art. 10 din codul de etică din învăţământ, e imposibil de a se realiza de către o persoană care nu le cunoaşte, pentru că, în caz contrar, ar însemna că nu ar mai trebui să se urmeze niciun fel de şcoală, de niciun nivel, pentru că oricum, ca să cităm din distinsa doamnă, “teoria din cărţi nu se aplică în practică”.

6. Acest timp de gândire instigă la nerespectarea/ignorarea regulilor, îndeplinirea sarcinilor de serviciu “la minima rezistenţă” ori „după simţul comun ori libera alegere a fiecăruia” în domeniul învăţământului, sistem care este puternic formalizat şi reglementat, fapt care constituie un exemplu de neurmat pentru persoanele din subordine;

7. Continuarea exercitării atribuţiilor de manager, la un nivel ridicat, în condiţiile în care subordonaţii doamnei au aflat notele sale foarte mici şi nivelul real al pregătirii sale probat în cadrul a două examene, e de natură a influenţa negativ starea de spirit a subordonaţilor, care vor conştientiza că liderul este o persoană nepregătită, care oferă exemple profesionale de incompetenţă care nu pot fi urmate de către persoanele oneste, responsabile, conştiincioase, competente; mediatizarea intensă a examenelor picate care au genenerat efectul contrar, respectiv al menţinerii în aceeaşi funcţie de conducere a unei astfel de persoane, e de natură a influenţa bunul mers al sistemului de învăţământ condus şi gradul de interes pentru fiecare elev, în parte; au fost voci care au evocat faptul că unii elevi au afirmat că nu mai trebuie să înveţe, pentru că urmează exemplul inspectorului şcolar care a luat notele cele mai mici şi totuşi se află în fruntea sistemului judeţean de învăţământ!

8. Nu în ultimul rând, cea mai mare problemă rămâne în „curtea” managerilor situaţi în top managementul sistemului naţional de învăţământ; când secretari de stat în funcţie îşi permit, într-un cadru oficial, afirmaţii[15] care nu pot fi incluse în categoria celor care pot fi transmise elevilor nici la cursurile de dirigenţie ori la orele de educaţie fizică ori civică, aceiaşi secretari de stat care au fost preşedinţi ai comisiei de concurs care au constatat lipsa de cunoştinţe a persoanelor ulterior delegate să conducă un inspectorat judeţean, se poate înţelege, printre rânduri, că nu se pune problema împuternicirii în funcţii a persoanelor competente, pregătite, apte să exercite în bune condiţii funcţia, ci cu totul alte criterii au preeminenţă când se dispun astfel de măsuri foarte îndepărtate de principiile unui management competitiv sau performant.

CAP. IV. Delegarea (in)competenţelor aceloraşi directori care nu au luat concursul naţional organizat de Ministerul Educaţiei Naţionale

La sfârşitul anului 2016, la nivel naţional, s-a organizat concursul pentru ocuparea funcţiilor de directori în cadrul învăţământului preuniversitar. Potrivit reglementărilor adoptate[16] în acord cu susţinerile prezentului articol, persoanele care nu s-au prezentat la concurs sau nu au luat concursul organizat nu vor mai putea fi delegate să ocupe până la organizarea noului concurs funcţia de director. Conform art. 24 din Ordinul ministrului învăţământului cu nr. 5080 din 31 august 2016, Nu pot fi numite în funcţiile rămase vacante sau în cele care se vacantează între perioadele de concurs:

a) persoanele care până, la organizarea concursului au ocupat funcţii de director sau de director adjunct în unitatea de învăţământ respectivă şi nu au participat la concurs;

b) persoanele care s-au prezentat la concurs, dar nu au fost admise.

Ulterior desfăşurării concursului, pe care nu l-au promovat, desigur, toţi candidaţii, s-au ridicat două probleme principale, una de drept, pretinsa discriminare exprimată de CNCD şi necesitatea asigurării unui act de comandă la respectiva unitate şcolară, care trebuie, volens nolens, condusă. Politicienii zilelor noastre au justificat în fel şi chip necesitatea imperioasă a delegării competenţelor ori, mai corect spus, a incompetenţelor, foştilor directori care nu s-au prezentat sau nu au trecut examenul care are, cu privire la itemii săi, foarte multe elemente criticabile.

Duelul dintre politicieni a fost tranşat, aparent, de către CNCD care a considerat că este o discriminare, fără a exista o justificare obiectivă, raţională şi rezonabilă, interdicţia prev. de art. 24 din Ordinul mai sus-menţionat. Potrivit fostului ministru Mircea Dumitru, ”Ne puteam aştepta la această hotărâre, atâta timp cât concursul nu a fost întâmpinat cu prea mult entuziasm încă de când a fost anunţat. Mulţi oameni nu înţeleg că legea trebuie respectată[17] (sic!) şi că nu este doar o forma fără fond. Ce am încercat a fost să creăm o formă de evaluare şi selectare a directorilor şcolilor, care să permită profesionalizarea managementului şcolar. După ce s-a încheiat ultima fază a concursului, au constatat că sunt câteva sute de directori în funcţie care fie nu s-au înscris la concurs, pentru că nu au avut încredere în această formă de evaluare şi chiar l-au sabotat direct, fie, şi mai grav, nu au reuşit să treacă de probele de concurs. Când au văzut că există câteva sute de oameni care au cerut Guvernului şi partidului să rezolve această problemă, au derogat (sic!) de la metodologie şi să accepte ca aceşti oameni să conducă şcolile, subminând întregul concurs care a fost organizat corect”.

Conform declaraţiei domnului Liviu Pop” şi dacă nu e nimeni care vrea să fie director în şcoală, ce facem? Pe cine punem dacă nimeni nu vrea să fie director în școală? Spuneţi-mi cum punem un director dacă nu vrea nimeni. Îmi daţi soluţia?”, a fost răspunsul lui Pop.

”664 de unităţi şcolare nu aveau directori sau directori adjuncţi. Luni începe şcoala, cine conduce acea şcoală? Şi atunci s-a dat această derogare pentru cele 664 de unităţi şcolare în care nu există directori şi directori adjuncţi în baza metodologiei pe care a făcut-o ministerul. Am lăsat la latitudinea inspectoratelor şcolare în baza derogării să analizeze fiecare caz în parte. Dacă nu vor reuşi nici după această derogare să ocupe posturile de director, luni vom avea o videoconferinţă în care vom găsi punctual soluţii, la şcoala X, şcoala Y, şcoala Z[18]”,

Cu privire la posibila discriminare, e discutabil dacă ea există sau nu. A nu avea cunoştinţele de specialitate ori a nu face dovada cunoaşterii lor, în cadrul unui concurs naţional organizat, ni se pare un motiv suficient de pertinent pentru ca tocmai acea persoană să nu mai fie delegată, chiar cu preempţiune, în a ocupa acelaşi post care presupune totuşi multe abilităţi şi competenţe în exercitarea performantă a sarcinilor legale de conducere a instituţiei de învăţământ. Ar fi, aşadar, întrunită cerinţa existenţei unei justificări obiective, raţionale şi rezonabile, care nu mai fundamentează existenţa discriminării pretinse de CNCD.

Din perspectiva unui act de conducere performant şi eficient, modern, european şi care să se fundamenteze pe principiile unui management ştiinţific, apare cu evidenţă faptul că persoana care a luat nota 2 sau 4 la acel concurs nu ar fi cea mai îndreptăţită să fie delegată, în continuare, să conducă destinele unei şcoli care, probabil, va performa la fel de mult ca şi directorul său proaspăt dovedit incompetent. Sigur, e obligatoriu să existe o continuitate a actului de conducere în orice unitate şcolară, dar toate actele normative şi principiile fundamentale ale managementului ştiinţific recomandă imperativ ca persoanele care ocupă posturile de directori să aibă cunoştinţe temeinice de management, comunicare, legislaţie specifică, pentru a putea pretinde îndeplinirea la un nivel rezonabil a sarcinilor legale de serviciu. Sigur, dacă toţi ar refuza să ocupe, chiar prin delegaţie, postul de director, ar fi o mare problemă, între a nu fi condusă o unitate şcolară şi a fi condusă prost, ultima variantă ar fi cea de preferat. Totuşi, dacă prevederile Ordinului SGG 400 din 2015 privind codul intern managerial mai sunt în vigoare, e de preferat să se tindă la conducerea eficientă şi eficace, nu doar la a se conduce de dragul conducerii, în aplicarea binecunoscutului pseudoprincipiu tipic românesc de management al resurselor (in)umane, fie omul cât de prost, mintea-i vine după post.

CAP. V. Concluzii

Din perspectiva continuităţii actului de conducere al oricărei organizaţii, apare ca evident faptul că este obligatoriu, pentru continuitatea firească a proceselor de management, ca atribuţiunile de conducere de la nivelul unui inspectorat şcolar judeţean să fie delegate unei persoane, până la organizarea unui concurs. Aceasta e totuşi o condiţie necesară, nu şi suficientă pentru a exista premisele unei conduceri eficiente, competente, performante la nivelul unui inspectorat şcolar judeţean. Actul de delegare a competenţelor unei persoane care nu are nivelul de pregătire necesară desfăşurării atribuţiunilor specifice ale unei conduceri competente, competitive, bazată pe cunoaştere profundă, nu doar pe o experienţă acumulată “în câmpul muncii”, poate cauza consecinţe deosebit de grave în planul funcţionalităţii inspectoratului şcolar, al organizaţiei, la toate nivelele şi pe toate palierele; totodată, delegarea atribuţiunilor unei persoane care şi-a dovedit, cu prisosinţă, în cadrul unor concursuri, incompetenţa, aduce şi serioase prejudicii de imagine ministerului, care girează o astfel de persoană, putând atrage consecinţe severe şi în planul răspunderii penale ori materiale în urma unor procese în care se va fi dovedit reaua-credinţă şi subiectivismul evident în delegarea succesivă a atribuţiunilor aceleiaşi persoane, total nepotrivite în a ocupa acel post. Se poate spera la nivelul societăţii, în general şi al sistemului de învăţământ, în special, la un progres real în planul optimizării proceselor activităţii desfăşurate numai printr-o conducere competentă, realizată de persoane care fac dovada cunoştinţelor, abilităţilor şi competenţelor de a conduce într-o direcţie corectă organizaţia.

Bibliografie:

1. Prună Ştefan, Managementul organizaţiei poliţiei, Ed.Universul Juridic, 2012.

2. Burduş, Eugen, Căprărescu G., Fundamentele managementului organizaţional, Ed.Economică, Bucureşti, 1999.

3. Taylor, F., The Principles of Scientific Management, New York, Harper & Bros, 1967.

4. Montana, P.J., Charnov, B.N., Management, Barron s New York, 2000.

5. Zlate Mielu, Leadership şi Management, Ed. Polirom 2004.

6. Stanciu Ştefan, Leovardis Cristina, Ionescu Mihaela, Stănescu Dan, Managementul resurselor umane, Ed. Comunicare.ro, 2003.

7. Constantinescu, D.A., Management, vol. I şi II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1998.

8. Mody R.Wayne şi Noe M.Robert, Premeauxz R. Shane, 2002.

9. Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale.

10. Codul de etică din învăţământ.

11. Ordinul SGG 400 din 2015 privind codul intern managerial în entităţile publice.



[1] Montana, P.J., Charnov, B.N., Management, Barron s New York, 2000, cit. în Zlate Mielu, Leadership şi Management, Ed. Polirom, 2004, p. 171
[2] Prună Ştefan, Managementul organizaţiei poliţiei, Ed.Universul Juridic 2012, p. 12.
[3] Burduş, E, Căprărescu G, Fundamentele managementului organizaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.
[4] Constantinescu D.A., Management, vol. I şi II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1998, cit. în Prună Ştefan, op. cit, p. 13.
[5] Burduş E, Căprărescu G, idem.
[6] Taylor, F., The Principles of Scientific Management, New York, Harper & Bros, 1967.
[7] Zlate Mielu, Leadership şi Management, Ed. Polirom 2004, p. 175
[8] Zlate, M., op. cit, p. 171
[9] Prună, Şt., op. cit, p. 19.
[10] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 18 din 10 ianuarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare.
[11] Stanciu Ştefan, Leovardis Cristina, Ionescu Mihaela, Stănescu Dan, Managementul resurselor umane, Ed.Comunicare.ro, 2003, p. 187.
[12] Idem, p. 198
[13] Mody R. Wayne şi Noe M.Robert, Premeauxz R. Shane, 2002, p. 176.
[14] A se vedea interviul integral, accesată la data de 11 noiembrie 2015, ora 13.36.
[15] A se vedea declaraţia secretarului de stat, V.Ş., care a declarat, cu privire la educaţia care ar trebui să fie făcută în şcoli fetelor, că “metoda” “Pieptul in faţă, dosul în spate şi să leşine băieţii” ar fi una care ar da rezultate pozitive în societatea noastră. Ulterior, secretarul de stat, fost şef al celor două comisii de concurs despre care am vorbit în cadrul articolului, a fost demis de ministrul educaţiei şi cercetării ştiinţifice. A se vedea ştirea, mediatizată, pe larg, aici, accesată la data de 11 noiembrie 2015, ora 14.16.
[16] Potrivit Ordinului 5080 din 31 august 2016.
[17] Parcă art. 16 alin. (2) din Constituţia României postulează, sec, că nimeni nu e mai presus de lege.
[18] A se vedea declaraţia la adresa aceasta.


Adrian-Relu Tănase

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate