ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Managementul defectuos al situaţiilor de criză. (A)normala prelungire a vacanţei elevilor, între necesitate şi populism
16.01.2017 | Adrian-Relu TĂNASE


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice
Adrian-Relu Tănase

Adrian-Relu Tănase

Motto:

Grandoarea sau decadenţa instituţiilor publice depinde
Numai de oamenii care le creează, le populează sau le
Profesează. Cum sunt oamenii, aşa sunt şi instituţiile.
Restul e retorică.

Adaptare după prof. univ. dr. emerit Ion Deleanu

Rezumat: Managementul situaţiilor de criză priveşte, în sens larg, luarea, de către autorităţile abilitate de lege, a măsurilor organizatorice şi tehnico-administrative care să conducă la prevenirea unor efecte grave, nefaste, care pot aduce atingere interesului public, sănătăţii, vieţii ori drepturilor legitime ale cetăţenilor; în general, măsurile dispuse trebuie să aibă un impact semnificativ pozitiv. Analiza recentă a prelungirii vacanţei elevilor cu o săptămână, la nivel naţional, este mai mult decât discutabilă din perspectiva unui management profesionist al unei pretinse situaţii de criză, instaurate de “generalul iarnă” la nivel naţional. Într-o analiză complexă, se poate concluziona că nu se impunea, nediferenţiat, ca toate şcolile să fie închise pentru o săptămână şi că, pe termen mediu şi lung, această măsură va produce mult mai multe efecte negative decât pozitive, afectând noţiunea largă de normalitate, concept abstract tot mai mult atacat, din toate poziţiile, de maniera defectuoasă în care se înţelege, în multe planuri ale vieţii sociale, să se prezerve normalitatea şi să se promoveze şi încurajeze agresiv anormalitatea.

CAP.I. Despre normalitate, managerierea crizelor, decizii fundamentate, noua reformă în educaţie, generaţia facebook

Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, prin normal se înţelege care este aşa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obişnuit, firesc, natural, întreg, sănătos, zdravăn[1]. Asupra conceptului de normalitate s-au aplecat scriitori, filosofi, sociologi, politologi, jurişti, actori, artişti, psihologi, psihiatri, fiecare dintre aceştia redefinind, din perspective proprii, conceptul larg de normalitate definit sec de dicţionarul explicativ al limbii române care nu poate suprinde infinitatea de nuanţe permise ale noţiunii de normalitate, adaptată sau adaptabilă la realităţile sociale, flexibilă, updatabilă, upgradabilă, aplicabilă fiecăruia, intuitu personae, extrem de discutabilă şi disputată când se raportează la un subiect sau altul, adus în atenţia opiniei publice.

În plan juridic, e normal şi legal să faci, în sens larg orice nu e expres interzis de lege, existând o prescripţie în Constituţie în acest sens[2]. Atât timp cât respecţi legea şi drepturile celorlalţi, eşti liber să faci ce doreşti şi e normal să fie aşa. Anormalitatea apare însă când constatăm că numărul legilor, Ordonanţelor simple şi de urgenţă, a Hotărârilor de Guvern, a Ordinelor, procedurilor, circularelor, este de peste o sută de mii[3], astfel că binecunoscutul adagiu roman nemo censetur ignorare legem e greu de a mai fi respectat şi considerat normal, aplicabil, în aceste condiţii, chiar celor mai mai pregătiţi dintre jurişti. Citând din marele profesor Ion Deleanu, eminent reprezentant al şcolii de drept de la Cluj, “cunoaşterea legii şi posibilitatea de-a o fi cunoscut este acelaşi lucru; deşi pentru toţi ceilalţi eşti un ignorant în drept, legea însăşi te consideră indubitabil cunoscător al ei; orice persoană, volens nolens, este considerată jurist, chiar în pofida dorinţei lui; adagiul supravieţuieşte, cu toate că mareea legislativă inundă înţelegerea chiar şi a celor mai pricepuţi; multiplicarea legilor asfixiază legile, aşa încât trebuie fie să acceptăm că un cizmar are toate calităţile unui doctor în drept, fie să acceptăm că, de fapt, cunoaşterea legilor este rezervată unui număr mic de oameni privilegiaţi[4]”.

În plan politic, cu un accent special pe politica din România, normalitatea este sublimă, pentru a-l cita pe marele Caragiale, dar lipseşte cu desăvârşire. Partidele de stânga iau, cu preeminenţă, măsuri economice de dreapta (a se vedea scăderea TVA, reducerea taxelor şi a impozitelor, creşterea salariilor şi a pensiilor, creşterea investiţiilor etc.) în numele apărării binelui public şi al ridicării nivelului de trai al populaţiei. Partidele de dreapta rămân deseori fără obiectul muncii, dar prestează, discret şi anemic, în opoziţia democratică, mimând interesul naţional pentru apărarea statului de drept şi aplicarea principiilor de rang constituţional, pe care le uitaseră, când se aflau la putere, cum e şi normal.

În numele lui vox populi, vox Dei, politicienilor din ţara noastră li se pare normal să poată rămâne în funcţiile de primar, consilier, parlamentar, ministru chiar, dacă primesc, pentru comiterea de fapte grave, rău-intenţionate, condamnări grele, dar cu suspendare, făcând diligenţe legale în direcţia asta[5], sancţionate, cum este legal, constituţional, convenţional şi normal, de către Curtea Constituţională[6] a României, în timp util.

Unora dintre politicienii din România li se pare normal să fie respectaţi, chiar iubiţi, adulaţi, de către poporul pe care îl apără, desigur, cu toate mijloacele democratice, diligenţele şi capacităţile intelectuale, umane şi (i)morale. Poporului i se pare însă şi mai normal să nu îi mai respecte pe unii dintre politicienii care şi-au dovedit, pe deplin, incompetenţa, imoralitatea şi ilegalitatea în exercitarea prerogativelor de putere publică, în urma demersurilor judiciare ale Direcţiei naţionale anticorupţie care au avut ca finalitate condamnarea definitivă a unora dintre politicienii veroşi.

Unii politicieni din România au promis că vor demisiona în maximum 5 minute şi poporului, în naivitatea sa inocentă, i s-a părut normal să îi creadă pe cuvânt. Acelor politicieni li s-a părut însă şi mai normal să nu demisioneze nici în cinci minute, nici măcar în cinci ani (sic!), ci au preferat să mintă, să manipuleze, să înşele, să trişeze, decât să îşi respecte cuvântul dat în faţa camerelor de televiziune, ahtiate de ştiri de senzaţie promovate în regim de breaking news. Ca o consecinţă directă a acestui tip de politică, unora dintre alegători, tot mai mulţi dintre ei, scârbiţi şi dezamăgiţi de acest stil, li se pare la fel de normal să nu se mai prezinte la vot pentru că oferta electorală este una dezamăgitoare, se prezintă mereu cam aceiaşi candidaţi sau urmaşii lor şi nu se poate vota permanent între două rele alegând răul cel mai mic ori, când nu ai alternative reale şi alegi doar între cancer şi SIDA, e diferită numai cauza morţii înscrisă în certificatul constatator al decesului, efectele fiind, evident, aceleaşi.

Unui fost politician de prim rang i s-a părut normal ca în anul 2010 să taie pensiile şi salariile, chiar dacă toată teoria generală a drepturilor câştigate spunea că pensia este un drept câştigat. Când Curtea Constituţională a constatat că e normal să se menţină în plată drepturile de pensie dobândite, tot politicienii au găsit soluţia, creşterea semnificativă a TVA, cum e şi normal, în opinia lor de atotştiutori, pentru a se echilibra bugetul de stat. Cu privire la acest subiect, marii economişti au afirmat că respectiva creştere a TVA e anormal de mare şi că va produce efecte macroeconomice perverse, negative, pe termen mediu şi lung, afirmaţia lor din 2010 fiind confirmată chiar de către reprezentanţii oficiali ai FMI în anul 2015. Tot normală i s-a părut afirmaţia unui fost mare politician potrivit căreia, dacă opoziţia nu contesta la CCR tăierea pensiilor, nu se constata violarea Constituţiei şi, ca o consecinţă normală, nu creştea TVA-ul (sic!). Cu alte cuvinte, nu violul e grav, ci că s-a reclamat… e o logică normală pentru politichia românească dâmboviţeană…

Un alt politician de prim rang a refuzat (ne)motivat să desemneze în funcţia de prim-ministru o distinsă doamnă[7], invocând, off şi chiar on the record, motive aparent temeinice şi serioase, dar i s-a părut normal (sic!) ca respectivele motive să nu mai însemne nimic când distinsa doamnă ocupă în anul 2017 funcţia de viceprim-ministru al Guvernului României. Într-o logică subtilă, dar (a)normală, pretinsele motive serioase, de siguranţă naţională, în baza cărora s-a respins propunerea desemnării doamnei în funcţia de prim-ministru nu mai subzistă, desigur, în calitatea sa de viceprim-ministru în exerciţiu. Normal, nu?

Politichia românească în plan economic se bazează, la constituirea bugetului de stat, al asigurărilor sociale de stat şi al entităţilor publice locale, în principal, pe colectarea mereu insuficientă a taxelor şi impozitelor locale. Totuşi, deşi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a constatat în mai multe rânduri faptul că taxa de poluare/primă înmatriculare/timbrul de mediu e discriminatorie, statul român a preferat, şmechereşte, să o redenumească şi o încaseze în continuare, ani mulţi de zile, până la data adoptării Legii nr. 1 din 2017, care o va abroga, în sfârşit, de la 1 februarie 2017. O a doua şmecherie aparent legală, deşi cetăţenii achitau toţi banii odată pe respectiva taxă, li se restituia taxa prin procedură administrativă eşalonat, în cinci ani, democraţia românească normală, fiind, se vede treaba, una livrată populaţiei în rate. CJUE a pronunţat, pe 30 iunie 2016, o hotărâre preliminară în cauzele C-200/14 Câmpean şi C-288/14 Ciup prin care constată că rambursarea eşalonată a taxei auto de către guvernul României, pe motiv de insuficienţă a fondurilor bugetare, încalcă trei principii ale jurisprudenţei europene[8], respectiv principiul cooperării loiale, al echivalenţei şi al efectivităţii. Cu alte cuvinte, în loc să abroge de îndată taxa de poluare, statul român a aplicat principiul te violez, dar îţi dau banii în rate după viol să îţi retragi plângerea prealabilă depusă…

În plan social, e absolut normal ca oamenii să se cunoască, să socializeze, tot mai puţin faţă în faţă ci, mai ales, pe gadgeturile mobile smart, să călătorească, să se iubească, să se căsătorească, să îşi întemeieze familii, să spere, pentru o clipă eternă,  la fericirea mult visată. Totuşi, numărul de divorţuri[9] a devenit normal ori anormal de mare (?!), iar numărul de căsătorii a scăzut semnificativ, preferându-se, într-o societate modernă, consumeristă, globalizată şi robotizată, cum e şi normal, tipul de relaţie liber consimţită/parteneriat civil neparafat/ă în faţa ofiţerului de stare civilă.

Ca o contrapondere a tendinţelor de import privind adoptarea legii care permite căsătoria înte persoanele de acelaşi sex, o asociaţie civică[10] a făcut demersuri de revizuire a Constituţiei României, astfel ca definirea familiei să vizeze un (singur) bărbat şi o (singură) femeie, pentru a închide tema căsătoriilor dintre persoanele de acelaşi sex în România, definitiv, cum e chiar normal pentru majoritatea populaţiei din România. Nu la fel de normală li s-a părut acţiunea iniţiată şi au reacţionat   pe măsură asociaţiile care sprijină  persoanele de orientare LGBT, care au sprijinit demersul de abrogare a unui articol din Codul civil care interzice căsătoria între persoanele de acelaşi sex, demers iniţiat de un cuplu de homosexuali care s-au căsătorit, legal şi normal, într-o ţară cu valori democratice superioare, dar respectiva căsătorie nu se poate transcrie în România şi nu e recunoscută de statul român, fapt care nu li s-a părut, desigur, deloc normal acestor persoane. Sub acest aspect, până în luna ianuarie 2017, CCR nu s-a pronunţat pe fond, solicitând un punct de vedere pertinent de la Curtea de justiţie a Uniunii Europene.

În planul relaţiilor de muncă, patronilor şi statului li se pare normal să lege salarizarea de productivitatea muncii şi să se lase greu înduplecaţi în sensul de a creşte salariile angajaţilor, pretinzând, cum li se pare chiar normal, mai multă muncă prestată pe bani cât mai puţini. Desigur, nici compatrioţii noştri, persoane inteligente, care simt sclavia modernă în care sunt prinşi când se prezintă la scârbici, nu stau cu mâinile în sân sau, mai curând, cum e şi normal, stau, făcându-se că muncesc de vreme ce angajatorilor li se pare normal să îi plătească cu un astfel de salariu anormal de mic. Cum se spunea după revoluţie, ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim…mi se pare totuşi că mai normal ar fi să se treacă la aplicarea, în România, a sloganului politicianist, dar pus normal în operă, muncă cinstită, bine plătită

În planul valorilor umane, seriozitatea, punctualitatea, caracterul, sinceritatea, respectarea cuvântului dat par valori normale într-o societate bine articulată din perspectiva scării valorilor sociale consolidate în sute şi mii de ani. Totuşi, într-o societate care are la bază capitalismul sălbatic, de cumetrie, dacă îndrăzneşti să te afişezi cu astfel de calităţi mai sus-evocate, vei fi considerat anormal de prost şi inadaptat social, o persoană care se putea descurca onorabil în socialism ori comunism dar nu mai are nici o legătură cu adaptarea la vremurile actuale, în care altele sunt comandamentele şi cerinţele aleşilor zilei, după cum li se pare chiar  normal acestora din urmă dar şi multor concetăţeni, obligaţi de viaţă să adere la noua ordine mondială a valorilor zilelor noastre.

Competenţa profesională ar trebui să constituie baza recrutării oricărui angajat, în mediul public sau privat. Totuşi, în România, de prea multe ori contează mai mult nepotismele, cumetria, aranjamentul, pila pusă de la partid, aplicându-se prea des pseudoprincipiul de recrutare al resurselor (in) umane, fie omul cât de prost, mintea-i vine după post . S-a ajuns chiar ca directori de şcoală care au luat nota 4 la examen să fie consideraţi cei mai competenţi oameni care pot conduce destinele unei şcoli, pentru că, vorba unui secretar de stat, dacă nu mai e nimeni în şcoală propozabil director, nu e normal ca şcoala să fie condusă de cineva? E  normal, domnule ministru, din perspectiva principiului fundamental al continuităţii actului de conducere al oricărei organizaţii, dar ar fi oare prea normal dacă ar fi şi competent, pregătit, eficient, cunoscător al materiei, respectivul director? Suntem noi în anul 2017, când se vorbeşte de zeci de ani despre managementul ştiinţific, performant, profesionist, anormal de pretenţioşi, oare[11]?

În chestiunea relaţiilor interumane, se comunică în zilele noastre foarte mult dar nu neapărat  eficient şi clar, nu se ascultă activ, se oferă de multe ori răspunsuri şablon, stereotipe sau vagi, pline de ambiguitate, care generează confuzie, reacţii adverse, măsuri eronate în diferite planuri ale acţiunii, masive pierderi de timp, stres suplimentar. Am mai observat că unii oameni înţeleg anormal relaţia de prietenie, în sensul că pretind prietenilor feedback, răspuns, la telefon, email sau facebook, dar înţeleg comunicarea cu un singur sens, unic, ei nerăspunzând decât atunci când au interes în respectiva chestiune. Acestor oameni le transmit faptul că e un semn de normalitate să răspunzi la telefon şi că bunul simţ elementar îi obligă, în mod firesc, natural, să răspundă la toate telefoanele primite, dacă vor acelaşi tip de reacţie empatică din partea celor pe care îi apelează precum şi să înţeleagă sensul şi semnificaţia proverbului românesc, ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.

În  orice domeniu de activitate ne dorim, cum e şi normal, să avem parte de oameni competenţi, pregătiţi, profesionişti, care să se priceapă bine la problema expusă de clienţi, pacienţi sau beneficiari ai respectivului serviciu. Observând că normalitatea existenţei competenţei în orice domeniu a fost repede luată de apa anormalităţii, mi se pare normal să constat faptul că în orice sector de activitate, public sau privat, regula a devenit amatorismul, diletantismul, şi excepţia, profesionalismul.

Totuşi, merită a mai evoca un fenomen social dăunător, născut dintr-o cutumă care nu se poate uşor abroga, binecunoscuta şpagă la medic. Când mergi azi la unii medici trebuie să fii pregătit, cum e şi normal, nu doar psihologic sau sufleteşte ci şi material, pentru a nu avea emoţii suplimentare referitoare la intervenţia chirurgicală la care vei fi supus sau nu (sic!), în funcţie de pregătirea spirituală şi mai ales materială. În acele momente, Codul penal este suspendat de jure atunci când emoţia specifică luptei între sănătos-grav bolnav sau viaţă ori moarte ocupă primul loc în mintea, spiritul şi sufletul pacientului, şi acesta din urmă va face orice pentru a-i fi bine sau mult mai bine decât la momentul internării sale. A nu se înţelegeîn mod normal orice medic e un potenţial infractor sau că toţi medicii pretind şpagă, departe de noi acest gând. Dimpotrivă, am întâlnit medici remarcabili, excepţionali, competenţi şi cu suflet mare, care au refuzat chiar şi nişte flori, afirmând că vor fi răsplătiţi de Dumnezeu pentru faptele bune într-un alt plan, superior, nefiind normal să pretindă şi să primească atenţii, bunuri sau bani de la pacienţi pentru că îndeplinesc cu dăruire, bună credinţă şi profesionalism nobila profesie de medic.

În privinţa respectării efectului obligatoriu, executoriu, al unora dintre sentinţele judecătoreşti, în România unele persoane consideră că e normal să nu se respecte acestea din urmă, pentru că, nu-i aşa, nimeni nu e mai presus de lege, cu excepţia lor. Un caz particular, special, e cel referitor la nerespectarea sentinţelor referitoare la legăturile personale dintre părinţi şi copiii lor minori în caz de divorţ, acestea se încalcă foarte des, unii dintre părinţii la care copiii au locuinţa după divorţ încasând pensia alimentară, cum e normal şi legal, dar refuzând categoric şi anormal, nu doar vădit ilegal, să permită celuilalt părinte să îşi manifeste plenar drepturile personale statuate în sentinţa judecătorească, fapt deosebit de grav, care aduce atingere interesului superior al copiilor de a avea relaţii cu ambii părinţi.

CAP. II. Vacanţele prelungite ale elevilor pe timp de iarnă, între caz de forţă majoră şi populism

Luna decembrie a fost dintotdeauna considerată luna sărbătorilor, a cadourilor, a iubirii, chiar. Copiii intră spre sfârşitul ei în vacanţă, se fac cumpărături pentru Moş Nicolae, pentru Crăciun şi Revelion, lumea e mai bună, se cheltuie mai mulţi bani, creşte aglomeraţia pe străzi şi în supermaketuri, e o atmosferă generală de sărbătoare care culminează cu serbarea de Revelion, care celebrează, cu emoţia şi energia specifică acestui important moment, trecerea dintre ani, moment al bilanţului, al unui remember realizat de fiecare persoană în parte, o dezlănţuire a energiilor benefice, ori, după caz, malefice, soldate, a doua zi, cu creşterea numărului de accidente culinare şi de muncă suplimentară a medicilor care întâmpină în gardă noul an, dorit ori doar sperat mult mai bun ca precedentul.

Vacanţele elevilor s-au stabilit, cum e şi normal, de la începutul fiecărui an şcolar. Acestea ţin cont de anotimpuri, eşalonând aparent echitabil perioadele de studiu cu cele referitoare la vacanţele intersemestriale, Săptămâna Altfel şi sărbătorile legale aprobate prin lege. Desigur că iarna nu e ca vara şi e natural, absolut normal, să scadă temperaturile, să bată vântul, chiar să mai şi ningă, uneori. Cunosc oameni cărora li se pare normal să ningă de sărbători, pentru ca bucuria acestora din urmă să fie deplină, mărturisesc că mă număr printre aceştia. Cu toate acestea, la începutul lunii ianuarie 2017, deşi nu a nins la nivel naţional excesiv, ca o coincidenţă bizară, exact la sfârşitul vacanţei elevilor, printr-un asalt mediatic specific momentelor în care în România mai şi ninge, luând de fiecare dată, cum e firesc, autorităţile prin surprindere, codurile roşii, portocalii şi galbene de ger, vânt năpraznic, ninsoare nemaivăzută de pământeni, au fundamentat aparent corect, ştiinţific, decizia de a se prelungi vacanţa cu două zile, pentru început, ulterior cu o săptămână întreagă.

Mi se pare normal să aduc în atenţie câteva probleme care pun în discuţie interesul superior al elevilor de a studia, în balanţă cu cel de a li se proteja viaţa şi sănătatea. Desigur că în orice scară de valori, viaţa şi sănătatea elevilor, a oamenilor, în general, este, cum e şi normal, în vârful piramidei valorilor sociale. Doar că sănătatea lor este afectată când condiţiile meteo chiar ating un punct critic, există temperaturi extreme (-25 de grade), viscol accentuat, nu mai există mijloace de transport în comun care să circule, toată lumea este blocată sub nămeţi. Situaţia României nu a fost nici pe departe asta, expusă mai sus. Primarii au fost mult mai responsabili ca în anii trecuţi şi au luat măsuri din timp, ţinând situaţia sub control. Cel puţin în oraşele medii şi mari, nu au fost probleme serioase referitoare la circulaţia mijloacelor de transport în comun, astfel că anularea cursurilor doar în zilele de luni şi marţi era o soluţie de management al situaţiilor de criză inteligentă, echilibrată, justă, în situaţia dată. Totuşi, la îndemnul intens mediatizat şi, se vede treaba, foarte persuasiv, al unei distinse doamne primar de la capitală, a avut loc o contaminare a ideilor tuturor comitetelor şi comiţiilor care gestionează situaţiile de criză, care au fost lesne convinşi că elevii din ţara întreagă nu pot, în niciun caz, să meargă la şcoală măcar trei zile pe săptămână, hotărând, împotriva propunerilor de bun-simţ ale unor inspectori şcolari judeţeni, ca toţi elevii de la ţară şi oraş să rămână online pe facebook şi offline la cursuri, toată săptămâna, urmând a se recupera ulterior, până la sfârşitul anului şcolar, orele pierdute inutil.

Cu privire la interesul superior al copiilor de a sta o săptămână de vacanţă suplimentară acasă şi a de fi puşi în situaţia ingrată de a recupera timpul pierdut din motive mai curând de ordin populist şi politicianist decât din cauza generalului iarnă, câteva observaţii maliţioase merită a fi formulate. Astfel, există cel puţin trei planuri ale discuţiei iniţiate pe tema managementului situaţiilor de criză generate, aparent, de un caz de forţă majoră, condiţiile meteo nefavorabile:

Primo, cursurile trebuiau a se întrerupe doar în zilele de luni şi marţi, la nivel naţional, în opinia mea subiectivă, iar pentru zilele de miercuri, joi şi vineri, ar fi trebuit ca decizia reluării cursurilor să se ia la nivelul fiecărei şcoli în parte, de către directorii care puteau face o analiză in concreto a posibilităţii reale că majoritatea elevilor arondaţi respectivei şcoli pot sau nu să se prezinte, în condiţii decente, la cursuri. Această decizie, pentru a fi fundamentată just, privea, aşadar, două chestiuni, respectiv dacă şcoala poate fi administrată corespunzător (era încălzită, iluminată, profesorii se puteau prezenta la ore), iar elevii, în majoritatea lor, se puteau prezenta la ore (aveau la dispoziţie mijloacele de transport necesare, erau deszăpezite traseele acestora etc).

Secondo, în zonele rurale, unde a nins mai abundent, posibilităţile reale, concrete, de a se deszăpezi erau mult mai mici, se putea lua decizia înţeleaptă şi fundamentată de a se întrerupe cursurile toată săptămâna.

Terto, prelungirea vacanţei cu o săptămână şi recuperarea săptămânii pierdute mai mult încurcă decât descurcă, într-o analiză holistică, fundamentată ştiinţific, a problemei. Decizia de a nu se face cursuri o săptămână întreaga mai mult încurcă elevii în planul studiului, decât îi descurcă, ca să citez din marele profesor Ion Deleanu. Interesul superior al copiilor este să înveţe ritmic, continuu, potrivit programei şcolare aprobate la începutul fiecărui an şcolar. Salturile mari între orele ţinute, studiul individual, evaluările şcolare, sunt de natură să saboteze bunele intenţii ale şcolii de a consolida nivelul de pregătire al tuturor elevilor. O să lansez o întrebare, câţi dintre elevii care au beneficiat de vacanţa suplimentară de o săptămână, au studiat singuri, din proprie iniţiativă sau la rugăminţile imperative ale părinţilor, din orice materie de studiu? Unu la sută? Cinci la sută? Nu s-a făcut nicio analiză ştiinţifică, dar aş fi fericit dacă cineva ar putea să îmi demonstreze contrariul, că majoritatea elevilor din România au profitat de săptămâna liberă suplimentară pentru a studia îndârjit, iar cu prietenii în faţa blocului sau la săniuş ori discotecă deloc nu s-au mai întâlnit…

Cu privire la recuperarea propriu-zisă a orelor pierdute irevocabil în săptămâna liberă, există două modalităţi concrete în care acest lucru se va face, din experienţa anilor trecuţi, respectiv prelungirea orelor de curs sau recuperarea în zilele de sâmbătă a respectivelor ore. În ambele variante, sistemul de recuperare va aduce atingere interesului superior al copiilor de a putea asimila toate cunoştinţele predate în 80 de minute în loc de 50, sau oboseala îşi va spune cuvântul dacă se vor recupera orele în cinci sâmbete consecutive. Sistemul de recuperare a orelor se opune, în opinia mea subiectivă, performanţelor şcolare, eficienţei predării cursurilor, normalităţii, lato sensu. Oare părinţii care afirmă azi că a fost o măsură bună anularea cursurilor o săptămână vor fi la fel de încântaţi când vor afla de la propriii copii că nu e deloc bine ce se întâmplă cu recuperările, că nu mai au timp să rezolve temele la un nivel performant, că sunt obosiţi, stresaţi, epuizaţi, buimăciţi de ritmul alert în care se desfăşoară în următoarea perioadă de timp cursurile şcolare?

O altă întrebare, se anunţă noi ninsori, dacă acestea vor veni, vor avea loc, din aceleaşi considerente iniţiale, noi întreruperi ale cursurilor şcolare? Şi, ca o consecinţă normală, noi recuperări ale timpului pierdut, cum e legal şi normal? Va mai rămâne, oare, ceva normal din anul şcolar 2016/2017 în aceste condiţii vitrege de management defectuos al situaţiilor de criză gestionată neprofesionist, într-o manieră diletantă?

CAP. III. Concluzii

Managerierea situaţiilor de criză în România se realizează la un nivel foarte îndepărtat de maniera ştiinţifică, articulată, fundamentată care ar trebui să fie aplicată în astfel de situaţii. În România se închid pe timp de iarnă zile în şir toate şoselele pentru a nu se bloca oamenii în nămeţi, dar se uită faptul că închiderea şoselelor are multe alte efecte negative, oprirea comerţului, a serviciilor şi a bunului mers al creşterii economice fiind doar unele dintre acestea.

Prelungirea vacanţei elevilor cu o săptămână, nediferenţiat, în funcţie de situaţia concretă a fiecărei şcoli în parte, a fost o eroare cauzată de un management al situaţiilor de criză neperformant, populist, diletant.

Normalitatea, privită ca stare naturală a unei societăţi, care să constituie premisa dezvoltării membrilor săi la un nivel decent, armonios, sustenabil, predictibil, e o noţiune care este pe cale de dispariţie în România. Prea multe anormalităţi au atins, indeniabil, în substanţa lor, dezideratele construirii unei societăţi civilizate, moderne, bazate pe respect, solidaritate, cultul valorilor, respectul legilor, instaurarea unui climat general de elemente predictibile, care să permită locuitorilor unei ţări să se dezvolte, să crească, să spere, să tindă spre a atinge fericirea mult visată.

Anihilarea în toate planurile vieţii sociale, economice şi politice a normalităţii va conduce, invariabil, la efecte incalculabile, grave, negative, care nu pot fi cuantificate la acest moment şi se vor resimţi de către generaţiile viitoare. Conştientizarea pericolului anomaliei, anormalităţii, ne va solidariza în direcţia combaterii elementelor sale, în toate planurile vieţii sociale, în dorinţa legitimă de a spera la o viaţă mai bună, mai echilibrată şi mai fericită. Doar împreună, printr-un efort conjugat, sunt convins că putem reuşi în acest important, dar foarte greu de atins deziderat.



[1] https://dexonline.ro/definitie/normal
[2] Potrivit art. 57 din Constituţia României, Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
[3] Potrivit informaţiilor oficiale aflate pe site-ul Camerei Deputaţilor, până la 7 ianuarie 2017 în fondul legislativ al României erau 134262 titluri de acte (normative, individuale si internationale) începând din 1864 pâna la data de 10 ianuarie 2017. A se vedea aici.  
[4] Deleanu Ion, Prolegomene juridice, Ed.Universul Juridic, 2010, p.111.
[5] A se vedea proiectul de lege prin care aleşii locali care au fost condamnaţi cu suspendare nu îşi vor mai pierde mandatul.
[6] A se vedea decizia CCR nr. 536 din 06 iulie 2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 730 din 21.09.2016. Potrivit deciziei CCR, Cu privire la instituția încetării de drept a mandatului aleșilor locali în cazul unei condamnări penale, Curtea constată că valoarea socială protejată este integritatea persoanei care deţine mandatul şi exercită demnitatea publică pentru care a fost aleasă şi pentru care i-a fost acordată încrederea de către alegători. Constatarea ilicitului penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă înlătură prezumţia de nevinovăţie a persoanei acuzate și plasează prin ea însăși alesul local în afara cadrului legal de exercitare a funcţiei. De aceea, condamnarea în sine este cea care determină pierderea integrităţii, element fundamental al mandatului electiv fără de care persoana care ocupă respectiva demnitate publică nu mai are legitimitatea de a-şi continua activitatea. Modalitatea de executare a pedepsei aplicate de către instanţa judecătorească nu este decât un mijloc de individualizare a executării pedepsei, care, deşi are un impact direct, negativ asupra activităţii alesului local dacă pedeapsa trebuie executată în regim de detenţie, întrucât este doar o consecinţă a condamnării, vizează indirect valoarea protejată, respectiv integritatea persoanei care deţine mandatul. Aşa fiind, modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali stabileşte un tratament juridic diferit unor persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, criteriul de distincţie fiind unul care, deşi poate fi calificat ca fiind obiectiv, nu este și rezonabil, întrucât, aşa cum s-a arătat, prin el însuşi nu poate justifica pierderea integrităţii, ca valoare protejată de normele în discuţie. Numai condamnarea este cea care determină schimbarea situaţiei juridice a persoanei care exercită demnitatea publică şi o descalifică pe aceasta din punct de vedere legal şi moral pentru ocuparea funcţiei pentru care a fost aleasă. Prezumţia de nevinovăţie, de bună-credinţă şi de loialitate a acesteia au fost desfiinţate ca efect al hotărârii definitive de condamnare, astfel încât, indiferent de modul de executare al pedepsei, unei astfel de persoane nu i se mai poate încredinţa de către stat exerciţiul autorităţii publice, întrucât, prin condamnarea penală, persoana care ocupă demnitatea publică pierde legitimitatea şi încetează de a mai fi în acord cu interesele generale ale comunităţii care i-a încredinţat mandatul.
[7] Potrivit deciziei CCR nr. 98 din 2008, În ceea ce priveşte numărul de cazuri în care Preşedintele României poate cere prim-ministrului să facă altă nominalizare pentru funcţia de ministru vacantă, Curtea constată că, pentru preîntâmpinarea apariţiei unui blocaj instituţional în procesul de legiferare, legiuitorul constituant a prevăzut la art. 77 alin. (2) din Legea fundamentală dreptul Preşedintelui de a cere Parlamentului reexaminarea unei legi înainte de promulgare, o singură dată. În consecinţă, Curtea Constituţională urmează să constate că, în aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României, neavând drept de veto, poate să ceară prim-ministrului o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru. Motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de prim-ministrul, care, în procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituţie, nu are decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi competenţă decizională. Ca şi în cazul exercitării celorlalte atribuţii prevăzute în Constituţie, Preşedintele rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii prim-ministrului, după cum prim-ministrul şi Guvernul rămân răspunzători politic în faţa Parlamentului.
[8] Detalii, aici.
[9] În anul 2015, s-au înregistrat în total în România 118.075  de căsătorii şi 27.188 de divorţuri. A se vedea informaţia la adresa aceasta.
[10] Este vorba despre demersul Coaliţiei pentru familie, care a dat aviz pozitiv de revizuire a Constituţiei; a se vedea aici.
[11] Pe larg, a se vedea articolul meu publicat aici.


Adrian-Relu Tănase

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Managementul defectuos al situaţiilor de criză. (A)normala prelungire a vacanţei elevilor, între necesitate şi populism”

  1. Ioan BUSCA spune:

    Referitor la… „Teoria drepturilor câştigate”… nimeni nu a luat din pensiile şi salariile încasate. Doar pe viitor s-a dispus reducerea lor… atât permitea bugetul.(CEDO este edificator în acest sens, iar pt exemplificare se poate vedea situaţia din Grecia) E ca şi bugetul unei familii… dacă nu-ţi mai permiţi vacanţe în Croaţia, atunci te duci la bulgari; când îţi vei permite, te vei duce iar. Nu pot fi de acord cu ideea că niciun salariu sau nicio pensie, mai ales specială, nu mai poate fi redusă. Vom vedea în anii următori că deficitul la bugetul de pensii se va mări considerabil având în vedere că iar s-a spart buba pensiilor speciale (a se vedea angajaţii MAI care au iesit la pensie, cu 25 ani vechime, cu pensii speciale mai mari decât salariu în plată la data pensionării!!!!) Ce va putea face statul atunci!? Să ceară Germaniei să ne plătească pensiile!? Politicienii ar trebui să se uite cum se dau în Germania pensiile speciale….

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate