Proiectele de ordonanţe privind grațierea şi modificarea Codurilor Penale. Câteva efecte mai puţin vizibile
20 ianuarie 2017 | Radu SLĂVOIU, Andrei Viorel IUGAN
Am studiat proiectele ordonanţelor de urgenţă privind graţierea unor pedepse şi, respectiv, pentru modificarea Codului penal şi a Codului pe procedură penală. Au apărut deja observații privitoare la aceste proiecte de acte normative. Ne permitem să adaugăm şi altele, cu precizarea că nu urmărim să punem în discuţie oportunitatea celor două iniţiative.
I. Cu privire la grațiere
1. Conform art. 6 din proiectul de ordonanţă, dispoziţiile se aplică „faptelor comise până la data de 18.01.2017„.
Întrucât nu se face nicio distincție, de graţiere vor beneficia atât persoanele deja condamnate la data intrării în vigoare a ordonanţei, cât şi persoanele care încă nu au fost condamnate definitiv, condiţia fiind ca fapta să fi fost săvârşită până la data menţionată.
Aşadar, proiectul actului normativ are în vedere atât o graţiere post-condamnatorie, cât şi o graţiere ante-condamnatorie. Prevederile ordonanţei vor opera şi faţă de cei care au comis infracţiunea până la data de 18.01.2017, dar, la momentul intrării în vigoare a ordonanţei de graţiere, nu au fost încă descoperiţi, sunt în curs de urmărire penală sau în curs de judecată, fără a se fi pronunţat încă o hotărâre definitivă.
2. Lecturând propunerea Ministerului Justiţiei, am constatat câteva criterii, de care este legată incidența grațierii, a căror aplicare practică este – în opinia noastră – discutabilă. Astfel:
a) art. 2 lit. a) se referă la graţierea cu 1/2 a pedepselor cu închisoarea aplicate femeilor însărcinate. Nu există nicio precizare cu privire la momentul până la care trebuie să fi intervenit starea de graviditate, fiind deci suficient să se constate existenţa acesteia la momentul aplicării actului de graţiere. Aşadar, o condamnată pentru o faptă comisă până la data de 18.01.2017 poate rămâne gravidă şi în timpul executării pedepsei (legea reglementează dreptul la vizită conjugală), iar inculpata încă necondamnată va beneficia de graţierea a jumătate din pedeapsă şi dacă rămâne însărcinată în timpul procesului penal (fie pe motivul gravidității la data condamnării, fie pe motiv că are în întreținere, la aceeași dată, un minor până la 5 ani). Se observă că, practic, incidența grațierii poate fi ”provocată” și după data de 18.01.2017;
b) nu există nicio dispoziție privitoare la revocarea grațierii în cazul dispariției ulterioare a stării de graviditate. Este posibil ca, după obținerea grațierii, beneficiara să întrerupă cursul sarcinii fără a exista o necesitate medicală, astfel că motivul umanitar care a justificat grațierea încetează să mai existe. Beneficiul grațierii nu se pierde însă;
c) în cazul inculpatelor care rămân însărcinate, dacă instanţa le condamnă la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 5 ani, va trebui să constate că pedeapsa este grațiată în parte (1/2). Ce înseamnă aceasta? Că respectiva condamnată va începe executarea pentru cealaltă jumătate din pedeapsă. Pe timpul executării, condamnata este în situaţia de a avea în întreţinere un minor sub 5 ani, dar nu mai poate beneficia din nou de grațiere – existând interdicție în acest sens la art. 5 alin. (1) din proiectul ordonanței. Într-un exemplu practic: o inculpată comite un omor, râmâne însărcinată în timpul procesului penal, instanţa o condamnă la 20 de ani închisoare, constată graţiată jumătate din pedeapsă. Condamnata are de executat 10 ani de închisoare, fără a mai putea beneficia încă o dată de efectul graţierii. În această ipoteză, condamnata va fi eliberată în momentul în care copilul are deja vârsta de 10 ani, ceea ce contravine – în mod evident, după părerea noastră – scopului urmărit de legiuitor prin instituirea acestei norme: să permită mamelor să fie alături de copil în primii ani de viață. Este interesant de observat că, potrivit art. 589 alin. (1) lit. b) și art. 592 alin. (1) CPP, condamnata care este gravidă sau are un copil mai mic de 1 an poate obține amânarea sau întreruperea executării pedepsei tocmai pe considerentul interesului superior al copilului, dar prin mecanismul grațierii – astfel cum este propus prin ordonanță – același efect, deși preconizat, nu se realizează. Cu alte cuvinte, condamnata va putea sta alături de copil doar până ce acesta împlinește 1 an (prin amânarea executării), va fi privată de libertate până ce copilul împlinește 11 ani, după care va reveni lângă copil (prin grațierea restului de pedeapsă);
d) în cazul condamnatelor care rămân gravide în timpul executării sau care au deja copii de până la 5 ani, interesul superior al copilului este atins prin grațiere doar dacă restul rămas de executat după reducerea cu 1/2 a pedepsei este mai mic decât perioada până la care minorul împlinește 5 ani. Un exemplu practic: o condamnată are un copil de 2 ani și o pedeapsă de executat de 8 ani, din care a executat deja 3 ani. Prin grațiere, restul de executat rămâne de 1 an, deci mama va putea fi împreună cu copilul de la vârsta acestuia de 3 ani. Dacă însă vârsta copilului este de 4 ani, la momentul eliberării mamei copilul are deja 5 ani, situație în care scopul grațierii pe motivul interesului superior al copilului nu se mai realizează;
e) în ambele ipoteze evidențiate la lit. c)-d), se remarcă și împrejurarea că, prin efectul grațierii, mama nu va putea fi lângă copil imediat (ceea ce ar fi fost justificat prin interesul minorului datorat vârstei), ci, dimpotrivă, va lipsi la vârsta fragedă a acestuia, adică atunci când minorul are mai multă nevoie de mamă. Practic, interesul copilului va fi realizat doar dacă ceea ce rămâne din pedeapsă, după grațierea cu 1/2, a fost deja executat, nu însă și în caz contrar;
f) art. 2 lit. b) se referă la graţierea cu 1/2 sau, după caz, cu restul de pedeapsă neexecutat, a pedepselor aplicate persoanelor care, „conform expertizei medico-legale emise de instituţiile abilitate, sunt diagnosticate cu boli incurabile în faze terminale”. După cunoştinţele noastre, sintagma „boală incurabilă” nu există în ştiinţa medicală. Termenul incurabil înseamnă „fără vindecare, fără leac”. Numai că acest criteriu nu poate fi aplicat în concret, pentru că, din punct de vedere științific, bolile astăzi nevindecabile îşi pot găsi mâine tratamentul. Pe de altă parte, înțelegând considerentul umanitar care stă la baza grațierii, ne întrebăm de ce în acest caz ea este una parțială și nu una totală?
3. aplicarea practică a proiectului va întâmpina serioase dificultăți. Odată intrat în vigoare actul normativ, se impune punerea în libertate a persoanelor grațiate în cel mai scurt timp, în caz contrar detenția acestora transformându-se într-una nelegală și putând conduce la condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Anterior intrării în vigoare a actualului Cod penal, au existat în cadrul penitenciarelor comisii care au analizat incidența legii penale mai favorabile și care au sesizat instanțele de judecată, instanțele examinând, imediat ce noua lege a intrat în vigoare, situația persoanelor care trebuiau puse în libertate. În lipsa unor asemenea comisii, care să analizeze situația persoanelor beneficiare ale grațierii, și în condițiile în care, în perioada imediat următoare intrării în vigoare a ordonanței, se va înregistra o avalanșă de cereri pe rolul instanțelor judecătorești (instanțe care, de cele mai multe ori, sunt oricum supraaglomerate) va exista o întârziere destul de mare în punerea efectivă în libertate a persoanelor care beneficiază de grațiere.
II. Cu privire la modificarea dispoziţiilor din Codul penal şi Codul de procedură penală
Lecturând propunerea Ministerului Justiţiei, apreciem necesare unele observaţii (nu vom relua ceea ce s-a discutat deja în spaţiul public):
– dispoziţiile art. 297 CP, dacă vor fi modificate, conduc la o dezincriminare in concreto a faptelor de abuz în serviciu care au produs prejudicii sub 200.000 lei;
– pentru faptele concrete care nu intră sub imperiul dezincriminării (cele cu prejudicii peste 200.000 lei), dacă sunt în curs de urmărire sau de judecată, devine incident principiul legii penale mai favorabile, din triplă perspectivă: necesitatea plângerii prealabile (dacă nu se introduce ori, după introducere, se retrage, se va pronunţa încetarea procesului penal), termen de prescripţie a răspunderii penale (mai scurt), pedeapsă (mai mică). Adăugăm, în privința pedepsei, că, după incidența legii penale mai favorabile, pedepsele aplicate de instanţă pentru fapte comise până la data de 18.01.2017 vor fi de până la 3 ani, astfel că vor fi constatate ca graţiate în temeiul art. 1 din proiectul ordonanţei privind graţierea (abuzul în serviciu nefiind una dintre infracţiunile exceptate). Acelaşi efect se produce dacă abuzul este cu consecinţe deosebit de grave, întrucât limitele speciale de pedeapsă se majorează cu jumătate (art. 309 CP), adică până la un maxim de 4 ani şi 6 luni;
– pentru faptele concrete care nu intră sub imperiul dezincriminării (cele cu prejudicii peste 200.000 lei), şi pentru care deja s-a pronunţat o hotărâre de condamnare la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 3 ani, se aplică art. 6 CP, adică pedeapsa se reduce la 3 ani şi, din nou, va fi constatată ca graţiată. Rationamentul este valabil si la abuzul cu consecinţe deosebit de grave;
– dispoziţiile art. 301 CP, dacă vor fi modificate, conduc la o dezincriminare in concreto datorită condiţiei nou introduse referitoare la „foloase patrimoniale necuvenite”. De remarcat că această cerinţă a fost deja constatată ca neconstituţională prin decizia Curții Constituționale nr. 2/2014, unde s-a arătat: „Mai mult, tot în alin. (1) al art. 2531 din Codul penal (n.n. – Codul penal 1969), noile dispoziții introduc sintagma „folos material necuvenit”. Însă, prevederea condiției caracterului necuvenit al folosului material obținut este lipsită de fundament, în raport cu obiectul juridic special al acestei infracțiuni, respectiv relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condițiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice. Astfel, conflictul de interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată”;
– referitor la prevederile art. 290 alin. (3) CPP, trebuie subliniat că acestea nu vor avea niciun efect asupra posibilității tragerii la răspundere penală a celor față de care s-au făcut denunțurile. Denunțul reprezintă un mijloc de sesizare a organelor de urmărire penală, și nu un mijloc de probă. Noul text de lege condiționează doar înlăturarea răspunderii penale a denunțătorului de denunțarea faptei în termen de 6 luni, însă nu împiedică tragerea la răspundere a persoanei denunțate, chiar și în cazul în care denunțul s-a făcut după o perioadă mai mare de 6 luni. Însă, bineînțeles, este puțin probabil că o persoană va mai denunța infracțiunea după o perioadă mai mare de 6 luni, în condițiile în care urmează la rândul ei să fie trasă la răspundere penală;
– dispoziţiile art. 290 alin. (3) CPP produc efecte numai pentru viitor, fie că le considerăm dispoziţii de procedură (în acest caz nu pot retroactiva), fie de drept penal material (în acest caz, denunţul deja formulat conferă impunitate denunţătorului, acolo unde legea prevede aceasta, pe temeiul legii penale mai favorabile);
– dispoziţiile art. 290 alin. (3) CPP, dacă vor fi introduse, vor produce efecte nu numai în ceea ce priveşte darea de mită, dar și în ceea ce priveşte grupul infracțional organizat [art. 367 alin. (4) CP];
– condiționarea impunității denunțătorului de introducerea denunțului în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei diminuează în mod drastic posibilitățile organelor judiciare de a afla adevărul în cauzele privind infracțiuni de corupție și de criminalitate organizată. Specificul acestor fapte este încrederea reciprocă a celor ce le săvârșesc. Spre exemplu, mituitul și mituitorul sunt ”legați” de interese comune: cel al mituitorului este să își rezolve o anumită problemă, de cele mai multe ori nelegal, iar cel al mituitului să procure un folos necuvenit din rezolvarea acelei probleme. În plus, la ”mită” nu asistă publicul. Când între cei doi apar neînțelegeri, mituitorul este tentat să informeze organele judiciare, care iau astfel cunoștință de faptă. Dacă însă mituitorul știe că există riscul ca, în urma propriului denunț, să fie pedepsit, este evident că se va abține de la un asemenea demers și, prin urmare, crește cifra neagră a criminalității;
– dispoziţiile art. 290 alin. (3) CPP ridică probleme de interpretare în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 266-267 CP. Din interpretarea per a contrario a art. 290 alin. (3) CPP rezultă că, dacă denunţul e introdus după 6 luni de la data comiterii faptei, atrage răspunderea penală a denunţătorului. Această concluzie, aplicată la art. 266-267 CP, ar putea fi interpretată în sensul că adaugă o condiţie implicită de incriminare – respectiv, nedenunţarea constituie infracţiune numai dacă intervine după mai mult de 6 luni de la data comiterii faptei.
Asist. univ. dr. Radu Slăvoiu
Universitatea Nicolae Titulescu din București – Facultatea de Drept
Asist. univ. dr. Andrei Viorel Iugan
Universitatea Nicolae Titulescu din București – Facultatea de Drept
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
