BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
4 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Forumul Judecătorilor din România solicită retragerea proiectelor de OUG pentru graţiere si modificarea CP si CPP
20.01.2017 | JURIDICE.ro


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Vineri, 20 ianuarie 2017, Asociația “Forumul Judecătorilor din România” a solicitat Guvernului retragerea proiectelor de OUG pentru graţierea unor pedepse și, respectiv, pentru modificarea şi completarea Codului penal şi Codului de procedură penală din procedura desfășurată de Guvern, iar în eventualitatea unei proceduri parlamentare de adoptare a unei legi organice, revizuirea fundamentală a celor două proiecte legislative.

Asociația subliniază din nou că într-o societate măcinată de corupție este necesară creșterea capacității instituționale de luptă împotriva corupției, inclusiv pentru recuperarea prejudiciilor, care descurajează fenomenul, iar nu dezincriminarea (fie și parțială) a unor infracțiuni, grațierea sau reducerea unor pedepse aplicate acestora.

Astfel, Asociaţia “Forumul Judecătorilor din România” formulează următoarele observații legate de proiectele de proiectele de OUG puse în dezbatere publică de Ministerul Justiției în data de 18 ianuarie 2017:

1. Principii constituționale privind emiterea ordonanțelor de urgență

Posibilitatea executivului de a guverna prin ordonanţe de urgenţă trebuie să fie justificată de existenţa unor situaţii excepţionale, care impun adoptarea unor reglementări urgente, art. 61 alin. (1) din Constituţia României dispunând expres că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Chiar dacă, din punct de vedere constituțional, se acceptă o procedură excepţională de substituire a Parlamentului în edictarea actelor normative de reglementare primară (inclusiv pentru legi organice), această posibilitate nu poate fi similară unui drept discreţionar al Guvernului şi nu poate justifica abuzul în emiterea ordonanţelor de urgenţă, legate de existenţa unor situaţii excepţionale, care impun adoptarea unor reglementări urgente, conform art. 115 alin. (4) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000 pronunțată de Curtea Constituțională a României).

În caz contrar, se poate vorbi despre o imixtiune nepermisă în competenţa legislativă a Parlamentului, încălcându-se principiul separaţiei puterilor în stat, ordonanțele de urgență neputând fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, neputând afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie (nu pot fi suprimate, nu se poate aduce atingere, nu pot fi vătămate, lezate etc.), drepturile electorale, respectiv măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică [a se vedea art. 115 alin. (6) din Constituţie]. Prin urmare, domeniul în care Guvernul se poate substitui Parlamentului, adoptând norme primare, este limitat, inclusiv de  imperativul urgenţei reglementării.

Prin Decizia nr. 258 din 14 martie 2006, Curtea Constituțională a României a reținut că inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementării situaţiilor extraordinare constituie în mod evident o barieră constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă în sensul  arătat. A decide altfel înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi – ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice – în orice domeniu”. De asemenea, Decizia nr. 421 din 9 mai 2007 statuează că urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare[1].

De asemenea, ordonanţa de urgenţă nu poate contracara o lege adoptată de Parlament și, a contrario, nici măcar o propunere legislativă respinsă de Parlament (a se vedea Decizia nr. 1221 din 12 noiembrie 2008, prin care Curtea Constituțională a stabilit că adoptarea de Guvern a Ordonanţei de urgenţă nr. 136/2008 nu a fost motivată de necesitatea reglementării într-un domeniu în care legiuitorul primar nu a intervenit).

Prin urmare, Guvernul, cu ocazia adoptării ordonanţelor de urgenţă, trebuie să ţină cont şi de dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituție,  ”atribuţiile legislative delegate în favoarea Guvernului neputând constitui piedici pentru punerea în aplicare a unui act de reglementare primară adoptat chiar de către puterea legiuitoare în exercitarea competenţei sale originare. A accepta punctul de vedere contrar, în sensul că Guvernul prin adoptarea ordonanţelor de urgenţă este legitimat din punct de vedere constituţional să contracareze măsurile legislative adoptate de Parlament, ar echivala cu transformarea competenţei excepţionale a Guvernului de a se substitui Parlamentului într-una generală.”[2].

Totodată, Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept a reținut în Avizul adoptat la cea de-a 93-a Sesiune Plenară (Veneţia, 14-15 decembrie 2012) faptul că „folosirea atât de frecventă a ordonanțelor de urgență este un motiv de îngrijorare”, iar „utilizarea aproape constant a ordonanțelor de urgență ale Guvernului nu reprezintă cea mai adecvată metodă” pentru adoptarea fără întârziere a unor reglementări.

2. Nesocotirea principiilor constituționale în cazul special al Ordonanțelor de urgenţă pentru graţierea unor pedepse, respectiv pentru modificarea și completarea Codului penal și a Codului de procedură penală

Ce două ordonanțe de urgenţă prezintă vicii aparente de neconstituționalitate, conturând un posibil abuz al Guvernului în legiferare.

Pe de o parte, asistăm la exercitarea discreţionară a dreptului Guvernului de substituire a Parlamentului în edictarea actelor normative de reglementare primară, posibilitate constituțională care nu poate justifica abuzul în emiterea ordonanţelor de urgenţă, în raport de existenţa unor situaţii excepţionale.

Astfel, Parlamentul României nu se găsește într-o situație în care nu poate funcționa din punct de vedere constituțional. Adoptarea unor acte de clemenţă este în sarcina Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, care poate stabili prin lege limitele în care graţierea operează, după efectuarea unor studii de impact care să confirme faptul că scopul actului de clemenţă (diminuarea gradului de suprapopulare a penitenciarelor) poate fi eficient atins. De altfel, după adoptarea actualei Constituţii, actele de clemenţă colectivă au fost adoptate prin lege, de Parlament (a se vedea în acest sens Legea nr. 137/1997 şi Legea nr. 543/2002), iar nu de către Guverne, prin ordonanţe de urgenţă, care să nege Parlamentului, ca organ reprezentativ, posibilitatea de a legifera într-un domeniu atât de important, cu impact social major.

Pe de altă parte, situația extraordinară constituie o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă, independentă de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public. Tocmai interesul public lezat de caracterul anormal și excesiv al cazurilor excepționale justifică intervenția Guvernului pe calea ordonanței de urgență. Un astfel de interes public lezat nu există în această situație.

Un stat de drept, chiar prin prisma politicilor penale aflate la latitudinea legiuitorului, nu se poate consolida prin grațierea peste noapte a 3.700 de deținuți, unii extrem de periculoși, inclusiv pentru săvârșirea unor infracțiuni asimilate celor de corupție, într-o amnistie mascată, conturată prin redefinirea conținutului constitutiv al unor infracțiuni. Nu se motivează necesitatea reglementării într-un domeniu în care legiuitorul primar nu a intervenit.

În al treilea rând, urgența reglementării nu echivalează cu existența unei situații extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare în cazul special reglementat de ordonanțele de urgenţă propuse recent de Guvern.

În al patrulea rând, se poate vorbi de contracararea unei măsuri de politică legislativă, în contextul respingerii de Parlament, în luna noiembrie 2014, a legii de amnistie, care a dat un semnal pozitiv, deoarece a demonstrat opoziția față de o lege care ar fi avut ca efect imacularea indivizilor care au fost condamnați pentru infracțiuni de corupție, fapt reţinut de Comisia Europeană în Raportul de ţară MCV din anul 2015[3].

Totodată, conceptul de „îndatoriri prevăzute de Constituţie” vizează orice îndatorire specificată de prevederile constituționale, inclusiv obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor – art. 1 alin. (5), organizarea Statului potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale – art. 1 alin. (4).

Prin urmare, se poate vorbi inclusiv de un conflict juridic de natură constituţională între autorităţi publice, fiind evidentă existenţa unor acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altei autorităţi publice, prin nesocotirea statului de drept, fapt care legitimează sesizarea Curţii Constituţionale de Preşedintele României, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţia României, republicată, ale art. 34 şi următoarele din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

3. Jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului în privința condițiilor de detenție. Situația Statului Român

Există o jurisprudență constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cauzele împotriva României, conform căreia se includ în categoria tratamentelor inumane sau degradante, contrare art. 3 din Convenție, condițiile pe care anumiți deținuți le-au suportat în penitenciarele din România.

Astfel, suprapopularea, lipsa de igienă din celule, o asistență medicală inadecvată acordată persoanelor lipsite de libertate ori cazarea acestora fără a ține seama de opțiunea manifestată, de nefumători, neasigurarea regimului alimentar etc. sunt motive care au dus la condamnarea Statului român în urma plângerilor formulate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Situația gravă a sistemului penitenciar din România nu este însă nici nouă, nici inedită, au existat multe alte state europene care s-au confruntat cu același fenomen, din experiența cărora trebuie extrase cele mai bune remedii.

Membrii asociației au făcut parte dintr-un colectiv de judecători și procurori care a realizat o cercetare științifică amănunțită, (5.000 de pagini), asupra condamnărilor pronunțate până la 31.12.2014 în cadrul studiului „Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României. Analiză, consecinţe, autorităţi potenţial responsabile”, ale cărei concluzii au fost că puterea legislativă și puterea executivă sunt responsabile pentru condamnările privitoare la condițiile din penitenciare, având în vedere că nu au luat în timp util măsurile legale și administrative adecvate pentru evitarea și stoparea suprapopulării penitenciarelor.

Executivul, deși cunoștea exigențele impuse de jurisprudența Curții și era pus în fața rapoartelor Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT) și a numeroaselor hotărâri în care Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 3 din Convenție, din cauza condițiilor de detenție, nu a gândit și nu a alocat fonduri suficiente cel puțin pentru construirea unor stabilimente penitenciare moderne. Curtea a reafirmat necesitatea ca statele membre să ia măsurile oportune pentru a asigura deținuților condiții compatibile cu principiul respectării demnității umane, în special oferind un regim de cazare decent.

Împrejurarea că problema cazării deținuților la un nivel compatibil cu dispoziţiile Convenţiei nu a fost rezolvată de decidentul politic după o perioadă de peste 5 ani de la primele condamnări CEDO (asupra cărora chiar membrii FJR au atras atenţia), coroborată cu lipsa unor remedii progresive eficiente în aceeaşi perioadă, creează unui observator obiectiv impresia că acest fenomen este folosit, la apogeul său, tot de decidentul politic, ca pretext pentru a promova proiecte legislative care să zădărnicească lupta împotriva corupţiei sau a infracţionalităţii, în general.

În jurisprudența CEDO există mai multe hotărâri-pilot prin care s-au constatat disfuncționalități sistemice privind regimul penitenciar, ca urmare a unor probleme structurale recurente: Ananyev şi alţii c. Rusiei (10 ianuarie 2012), Torreggiani şi alţii c. Italiei (8 ianuarie 2013), Neshkov şi alţii c. Bulgariei (27 ianuarie 2015), Varga şi alţii c. Ungariei (10 martie 2015), W.D. c. Belgiei (6 septembre 2016).

Printre măsurile generale impuse de Curtea de la Strasbourg spre implementare de către statele membre nu se regăsesc graţierea sau amnistia colectivă.

Revine statelor membre, în colaborare cu Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, să stabilească măsurile preventive şi compensatorii aplicabile, acestea putând consta în:
– implementarea unor reforme structurale ale sistemului penitenciar, pentru reducerea numărului de deţinuţi;
– creşterea capacităţii penitenciarelor şi modernizarea facilităţilor acestora;
– transferul deținuților-reclamanți în alte penitenciare unde beneficiază de spațiu individual și condiții corespunzătoare de detenție;
– reglementarea în dreptul intern a unei căi de atac accesibile şi eficiente pentru deţinuţi, care să le permită să se plângă unei autorităţi judiciare cu privire la condiţiile materiale de detenţie şi, eventual, să obţine o compensaţie;
– adoptarea unor sisteme de pedepse alternative neprivative de liberate (justiţie restorativă şi programe de mediere) şi încurajarea aplicării lor, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz;
– acordarea liberării condiţionate deţinuţilor care au dat dovezi temeinice de îndreptare, urmată de supraveghere;
– monitorizarea prin mijloace electronice;
– introducerea unor programe de suport din partea comunităţii pentru  reinserție socială; etc.

Pentru implementarea măsurilor generale, chiar şi în ipoteza unei hotărâri-pilot contra României, CEDO acordă o perioadă de cel puţin 6 luni (în cazul Belgiei, 2 ani), în care există posibilitatea realizării unui calendar previzibil pentru implementarea măsurilor, astfel că nu există nicio urgenţă în adoptarea unei legi de graţiere colectivă înainte de a epuiza toate celelalte remedii, care să elimine şi cauzele pe viitor (termen mediu şi lung), nu doar efectele.

Un proiect legislativ care să aibă ca scop – real și realist – înlăturarea disfuncționalităților sistemice privind regimul penitenciar trebuie să fie mult mai complex (cu o viziune de ansamblu și un calendar previzibil, pe termen lung), respectiv să aibă în vedere toate remediile enumerate mai sus, fiind esențial a se reglementa în dreptul intern o procedură specială prin care să poată fi accesate de către deținuți acele remedii, precum și prin care să poată fi obținute măsuri compensatorii în cazul în care este încălcat art. 3 din Convenţie.

4. Nota de fundamentare a grațierii. Estimarea greșită a costurilor în cazul unei hotărâri-pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Experiența Italiei

În ceea ce priveşte argumentul eronat din Nota de fundamentare, potrivit căruia România ar putea fi obligată de Curtea Europeană, în cazul unei hotărâri-pilot, „să plătească sume de bani pentru TOȚI cei încarcerați pentru fiecare zi de detenție”, impact bugetar evaluat prin comparare cu situaţia Italiei (hotărârea-pilot Torreggiani şi alţii c. Italiei), cu titlu de „varianta optimistă”, la 80 milioane Euro/an, facem următoarele precizări:

– Nota de fundamentare foloseşte un silogism, concluzia fiind greşită, întrucât nu se bazează pe informaţii concrete furnizate de Consiliul de Miniştri în faza de executare a hotărârii CEDO împotriva Italiei;

– Statul italian a stabilit măsuri compensatorii alternative: în principal, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor a avut posibilitatea, la plângerea deţinuţilor, să acorde o reducere a pedepsei rămase de executat cu 1 zi la fiecare 10 zile petrecute în condiţii care încalcă art. 3 din Convenţie („compensaţie în natură”), iar în subsidiar, în cazul în care nu există suficient rest din pedeapsă, o „compensaţie financiară” de 8 euro pentru fiecare zi petrecută în aceleaşi condiţii (valoare estimată de Statul Italian, care nu este în mod necesar incidentă în cazul României);

– Pentru deţinuţii care nu se mai aflau în penitenciar, a fost stabilit un termen scurt, de 6 luni, pentru introducerea unei acţiuni civile pentru daune;[4]

– La data de 27 noiembrie 2014, în Italia fuseseră înregistrate 18.104 cereri ale deţinuţilor, fuseseră soluţionate 7.351, din care 6.395 (87%) au fost respinse ca inadmisibile / neîntemeiate, numai 87 fiind admise (1,2%);[5]

– Conform ultimei analize a Comitetului de Miniştri[6] în executarea hotărârii Torreggiani, Ministerul Justiţiei din Italia a comunicat Curţii de la Strasbourg că au fost admise 1.707 cereri ale deţinuţilor, fiind acordate compensaţii financiare de 292.343 euro, precum şi reduceri de 75.970 de zile din pedepse pentru 750.970 de zile de detenţie petrecute în condiţii neconforme cu art. 3 din Convenţie; Suma totală acordată de tribunalele civile şi de tribunalele de executare a pedepselor din Italia a fost de 442.158 Euro;

– În data de 8 martie 2016, Comitetul de Miniştri a constatat respectarea de către Statul italian a măsurilor generale asumate în executarea hotărârii Torreggiani;[7]

– În concluzie, estimarea în cazul României trebuie să fie una rezonabilă şi cât mai aproape de realităţi, prin comparare cu situaţia concretă a Italiei, care avea la data de 13 aprilie 2012 un număr de 585 de persoane private de libertate (un grad de ocupare de 148%), 42% dintre acestea fiind în arest preventiv, în faza judecăţii;

– Conform celei mai recente informări a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor[8], la data de 19 ianuarie 2017, în România se înregistrează 27.559 de persoane custodiate raportat la 18.985 de locuri de cazare (indice de ocupare de 145,16%), situaţia cunoscând o îmbunătăţire raportat la anul 2013 (când se înregistrau 33.434 de persoane private de libertate[9]).

5. Riscurile asociate grațierii colective

În rapoartele de specialitate internaţionale[10] s-a concluzionat că graţierea colectivă este problematică din punctul de vedere al principiilor sustenabilităţii, al respectării statului de drept şi al separării puterilor în stat. O astfel de măsură poate avea ca efect scăderea încrederii în justiţie şi accentuarea sentimentului de insecuritate socială, fără a conduce în realitate la eradicarea suprapopulării penitenciarelor, efectul putând fi doar de scurtă durată.

Graţierea colectivă reprezintă, de principiu, un instrument de reconciliere, conceput pentru a încheia diverse conflicte sociale sau pentru a aduce pacea în state în care astfel de conflicte severe sunt latente, situaţie în care România nu se află.

Una dintre explicaţiile suprapopulării penitenciarelor este şi creşterea eficacităţii structurilor statale în lupta împotriva infracţionalităţii, fiind obiectivul oricărui stat democratic de a asigura funcţionalitatea sistemului de justiţie penală, motiv pentru care o măsură de graţiere transmite ideea că rezultatele pozitive sunt neutralizate ca urmare a incapacităţii statului de a lua măsurile punitiv-educative.

În Raportul realizat urmare a vizitei efectuate în Georgia, în anul 2012[11], Comitetul pentru Prevenirea Torturii arăta, în privința amnistiei colective edictate pentru a face față problemei grave a suprapopulării carcerale, că aceste aspecte nu pot fi rezolvate complet și durabil utilizând măsuri excepționale de acest tip. S-a subliniat relativa grabă cu care a fost declarată amnistia și, în acest context, lipsa de pregătire pentru eliberarea celor în cauză și lipsa unor structuri adecvate de reinserție în societate, creând un risc pentru revenirea multor deținuți eliberați, foarte rapid, în penitenciare.

În cauza Maiorano c. Italiei (15 decembrie 2009), Curtea de la Strasbourg a decis că statul răspunde pentru crimele comise de detinuţii liberati condiţionat, constatându-se înălcarea art. 2 din Convenţie (Dreptul la viaţă) în cazul unei persoane ucise de către un detinut ce beneficia de un regim de semi-libertate. Un astfel de risc există şi în cazul unei graţieri colective, care nici măcar nu presupune verificarea condiţiei ca instanţa să îşi formeze convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.

6. Standarde europene și internaționale

Comisia Europeană a tras un prim semnal de alarmă cu privire la situaţia din România prin raportul de ţară MCV din anul 2015[12], în care s-a consemnat că „respingerea de către Parlament, în luna noiembrie 2014, a legii de amnistie a dat un semnal pozitiv, deoarece a demonstrat opoziția față de o lege care ar fi avut ca efect imacularea indivizilor care au fost condamnați pentru infracțiuni de corupție. Totodată, faptul că, după nici o săptămână de la acest vot, un nou proiect de lege privind amnistia colectivă a fost scos din sertare în Parlament dovedește că această problemă nu este închisă”.

În privința infracțiunilor de corupție, în multe state cu standarde democratice poate mai reduse decât cele adoptate de România, procedeele de amnistie sau grațiere colectivă au fost respinse de tribunalele constituționale sau instanțele supreme.

Spre exemplu, Secția Constituțională a Tribunalului Suprem din Venezuela, prin Decizia din 11 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. 16-0343, a apreciat că, într-un stat democratic, astfel de instrumente trebuie să respecte principiul legalității și drepturile omului, evitând arbitrariul, fiind necesar să prevaleze lupta împotriva corupției ca un mijloc de respect pentru etică în funcții publice, respectiv pentru respectarea fundamentelor unui stat democratic și social. Venezuela este un stat cu numeroase probleme de supraîncărcare carcerală.[13]

De asemenea, Curtea Supremă din Pakistan, prin Decizia din 16 decembrie 2009,[14] s-a pronunțat împotriva amnistierii unor infracțiuni de corupție.

Totodată, Curtea Constituțională din Republica Africa de Sud a statuat că, prin corupție, se subminează „angajamentul constituțional al demnității umane, realizarea egalității și promovarea drepturilor și libertăților omului”[15] și aceasta „are efecte dăunătoare asupra fundamentelor democrației noastre constituționale și cu privire la exercitarea deplină a drepturilor fundamentale și a libertăților”.[16]

7. Critici concrete cu privire la conținutul proiectului de O.U.G. pentru graţierea unor pedepse

– Nu sunt exceptate de la graţiere pedepsele aplicate pentru anumite categorii de infracţiuni, care, anterior, au fost în mod constant exceptate de către legiuitor de la beneficiul actului de clemenţă, cum ar fi: delapidarea, evaziunea fiscală (art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 241/2005), nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor; atât Legea nr. 137/1997, cât şi Legea nr. 543/2002 au exceptat aceste infracţiuni de la acordarea beneficiului graţierii; nu întrezărim vreo raţiune pentru schimbarea de optică, cu atât mai mult cu cât primele 2 categorii de infracţiuni au presupus nu de puţine ori cauzarea de prejudicii materiale importante;

– Nu sunt exceptate de la graţiere pedepsele aplicate pentru anumite categorii de infracţiuni, care prezintă un grad ridicat de pericol social, cum ar fi uciderea din culpă, indiferent de numărul victimelor, accesul fără drept la un sistem informatic (existând condamnări la pedepse privative de libertate inclusiv pentru accesarea ilegală a sistemelor informatice ale unei autorităţi a unui stat străin), primirea de foloase necuvenite (exceptată expres de Legea nr. 543/2002);

– În cazul grațierii parțiale a pedepselor aplicate persoanelor care au împlinit vârsta de 60 ani, femeilor însărcinate sau persoanelor care au întreţinere minori cu vârsta de până la 5 ani, nu se aplică excepțiile enumerate la art. 3 alin. 4, ceea ce înseamnă că acele categorii de persoane vor beneficia de reducerea pedepsei cu ½ indiferent de infracțiunea săvârșită (inclusiv infracţiuni contra siguranței statului, omor, infracțiuni privitoare la viața sexuală, infracțiuni de corupție etc.) – nu există nicio justificare obiectivă sub acest aspect, vârsta înaintată, situația medicală sau situația familială nefiind un criteriu pertinent;

– În alte situaţii, proiectul face referire la anumite categorii de infracţiuni exceptate, ce se regăseau anterior datei de 01.02.2014 în legislaţia specială, fără a face referire la aceleaşi categorii de infracţiuni prevăzute în legislaţia în vigoare (de exemplu, infracţiunile contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice – prevăzute actualmente de art. 361-365 C. pen. sau falsul informatic, prevăzut actualmente de art. 325 C.pen.) sau, invers, face referire la anumite categorii de infracţiuni prevăzute în legislaţia în vigoare fără a face referire la aceleaşi categorii de infracţiuni ce se regăseau anterior datei de 01.02.2014 în legislaţia specială (de exemplu, frauda informatică, prevăzută anterior de art. 49 din Legea nr. 161/2003, falsificarea unui instrument de plată electronică, prevăzută anterior de art. 24 din Legea nr. 365/2002);

– Spre deosebire de actele de clemenţă adoptate anterior, proiectul în discuţie nu exceptează de la graţiere pedepsele aplicate pentru infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social prin stabilirea limitei maxime a pedepsei legale; atât prin Legea nr. 137/1997, cât şi Legea nr. 543/2002, au fost exceptate de la incidenţa actului de graţiere pedepsele aplicate pentru infracţiuni pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani (raportat la limitele de pedeapsă existente la acel moment); lipsa unei prevederi similare face posibilă incidenţa actului de graţiere în privinţa pedepselor aplicate pentru infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social, cum ar fi delapidarea care a produs consecinţe deosebit de grave, abuzul în serviciu care a produs consecinţe deosebit de grave, infracţiuni contra umanităţii (în situaţia în care pedeapsa concret aplicată nu depăşeşte 5 ani închisoare);

– În ceea ce privește recuperarea prejudiciilor, deși grațierea este condiționată de achitarea despăgubirilor la care persoana condamnată a fost obligată prin hotărâre judecătorească definitivă, termen de 1 an de la punerea în libertate este mult prea lung și creează riscul imposibilității de recuperare a prejudiciului în cazul sustragerii de la obligațiile civile (s-ar putea acorda intervalul de o lună între data publicării în Monitorul Oficial și data intrării în vigoare, pentru a exista certitudinea recuperării prejudiciilor înainte de punerea în libertate);

– În cazul persoanelor care au împlinit vârsta de 60 ani, femeilor însărcinate sau persoanelor care au întreţinere minori cu vârsta de până la 5 ani, nici măcar nu s-a prevăzut condiția ca în termen de 1 an de la punerea în libertate să achite despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, vârsta înaintată, situația medicală sau situația familială nefiind un criteriu pertinent;

– Lipsește sancțiunea expresă a revocării beneficiului grațierii în cazul nerespectării obligației de a achita despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă;

– Existența a nenumărate greșeli gramaticale, de ortografie, denumiri greșite ale unor infracţiuni sau indicarea greșită a numărului actului normativ la care se face trimitere: de exemplu, în Codul penal actual nu mai există infracţiunea de vătămare corporală gravă; numărul legii privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane este 678/2001, nu 668/2001; suspendarea condiționată a executării pedepsei nu mai există în Noul Cod penal, iar echivalentul acesteia, amânarea aplicării pedepsei, nu a fost avut în vedere; art. 5 alin. 2 conduce la o aberație juridică (referirea la „partea de pedeapsă rămasă negrațiată), din moment ce suspendarea condiţionată putea fi acordată numai pentru pedepse de până la 3 ani sau concursuri de până la 2 ani (acestea urmând a fi grațiate integral, fiind mai mici de 5 ani, conform art. 1 din proiect).

8. Critici concrete cu privire la conținutul proiectului de O.U.G. pentru modificarea şi completarea Codului penal şi Codului de procedură penală

– Modificările propuse exced deciziilor Curții Constituționale cu privire la care se justifica necesitatea intervenției legislative pentru punere în acord, fiind în realitate o nouă (și discutabilă) viziune asupra regimului unor infracțiuni prevăzute în cele mai importante acte normative ale României – Codul penal și Codului de procedură penală

– Modificările aduse infracţiunii de abuz în serviciu nu sunt de natură să pună în acord această infracţiune cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României. Aceasta din urmă a analizat foarte profund infracţiunea de abuz în serviciu şi a ajuns la concluzia că aceasta este constituţională în măsura în care funcţionarul a încălcat legislaţia primară. Această distincţie ar fi suficientă pentru asigura previzibilitatea legii;

– Condiţionarea existenţei infracţiunii de abuz în serviciu de un anumit cuantum al pagubei cauzate ar reprezenta o premieră nefericită în peisajul legislaţiei penale din România, făcând posibilă tragerea la răspundere penală în raport de un criteriu stabilit arbitrar; cuantumul pagubei cauzate ar putea reprezenta, cel mult, un criteriu de diferenţiere între forma de bază şi forma agravată sau formele agravate ale infracţiunii, iar nu un element de care depinde existenţa infracţiunii; totodată, numeroase încălcări ale atribuţiilor de serviciu de către funcţionar au ca rezultat cauzarea unui prejudiciu nepatrimonial, sau lezarea intereselor legitime ale persoanei, independent de orice pagubă bănească (ar fi scoase, astfel, în afara legii penale, fapte precum refuzul discreţionar al unui primar de a elibera o autorizaţie de construire sau eliberarea acesteia în alte condiţii decât cele legale, refuzul discreţionar al unui procuror de a permite exercitarea drepturilor apărării sau de a răspunde cererilor formulate de subiecţii procesuali, practica unui medic de a administra pacienţilor medicamente interzise uzului uman sau care nu se regăsesc în registrul farmacologic român sau de a administra un tratament fără a obţine consimţământul informat al pacientului, etc.

– În privinţa modificării limitelor de pedeapsă, apreciem că aceasta nu se justifică, în condiţiile existenţei unui mare număr de cazuri de abuz în serviciu pentru care au fost pronunţate hotărâri definitive de condamnare; or, creşterea fenomenului infracţional într-o anumită privinţă nu poate justifica, în vreun fel, reducerea limitelor de pedeapsă;

– Scăderea limitei maxime de pedeapsă face inaplicabile dispozițiile Codului de procedură penală privind arestarea preventivă, în cazurile în care această măsură este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, deoarece legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare;

– Introducerea necesităţii plângerii prealabile constituie o piedică însemnată în cercetarea cazurilor de abuz în serviciu, mai ales în situaţia în care autorul infracţiunii este chiar conducătorul instituţiei sau unităţii în patrimoniul căreia se produce paguba. Fiind justificat interesul public, tragerea la răspundere penală trebuie făcută din oficiu. În plus, de multe ori persoana publică prejudiciată este condusă chiar de făptuitor sau de persoane apropiate ale acestuia, care nu vor formula plângere prealabilă împotriva celor vinovaţi de săvârşirea infracţiunii;

Limitarea sferei foloaselor patrimoniale doar la cele necuvenite în cazul infracţiunii de conflict de interese ar lăsa în afara legii penale o parte din acele conduite pe care incriminarea acestui gen de fapte şi-a propus să le prevină, tocmai pe fondul amplificării acestui tip de fenomen infracţional (de exemplu, nu ar răspunde penal nici un funcţionar public care şi-ar angaja la cabinetul particular soţul sau ruda ori afinul până la gradul II inclusiv, remuneraţia obţinută de cel angajat neputând fi catalogată drept folos patrimonial necuvenit, ceea ce ar zădărnici eforturile depuse în ultimii ani de a combate fenomenul „nepotismului”, care are consecinţe negative asupra funcţionării optime a serviciilor publice);

– Formularea art. 3361 este de natură să ridice aceleaşi probleme de constituţionalitate ca şi art. 223 alin. 2 C. pr. pen. (în forma anterioară modificării prin OUG nr. 18/2016), în privinţa sintagmei „substanţe stupefiante”;

– Lipsirea denunţului de efectele exoneratoare de răspundere penală în cazul depunerii lui după 6 luni de la data comiterii faptei este de natură să îngreuneze descoperirea şi sancţionarea unor fapte grave în cazul lipsirii denunţătorului de orice beneficiu legal; cel mult, s-ar putea limita beneficiul denunţului făcut cu depăşirea unui anumit termen la instituirea unei cauze de reducere a pedepsei, similar altor reglementări, în cazul în care legea conferă efecte exoneratoare de răspundere penală denunţului formulat în interiorul termenului;

– Momentul la care denunţătorul alege să sesizeze organele judiciare cu privire la săvârşirea de către un funcţionar a unei infracţiuni de corupţie poate depinde de mulţi factori care nu-i sunt imputabili denunţătorului. Singurele persoane cărora le-ar profita această modificare legislativă ar fi funcţionarii care au primit mită şi nu există nicio raţiune pentru a li se oferi acestora confortul psihic că nu vor mai fi denunţaţi după trecerea a 6 luni de la data la care au luat mita;

– Nu în ultimul rând, se impune modificarea corespunzătoare a celorlalte dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedură penală declarate neconstituţionale de Curtea Constituţională şi rămase nemodificate, pentru punerea tuturor acestor dispoziţii în acord cu legea fundamentală, iar nu doar a unora dintre ele.

Nu în ultimul rând, se impune modificarea corespunzătoare a celorlalte dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedură penală declarate neconstituţionale de Curtea Constituţională şi rămase nemodificate, pentru punerea tuturor acestor dispoziţii în acord cu legea fundamentală, iar nu doar a unora dintre ele.

*

Asociația “Forumul Judecătorilor din România”, persoană juridică de drept privat, independentă, nonprofit, neguvernamentală și apolitică, asociație profesională a judecătorilor, își propune să contribuie la progresul societății prin acțiuni ce au drept scop realizarea unei justiții independente, imparțiale și performante, afirmarea și apărarea independenței justiției față de celelalte puteri ale statului, precum și prin inițierea, organizarea, sprijinirea, coordonarea și realizarea de proiecte privind îmbunătățirea, modernizarea și reformarea sistemului de administrare a justiției. Materialul a fost realizat de Ionuţ Militaru, judecător, Curtea de Apel Bucureşti, Cristinel Ghigheci, judecător, Curtea de Apel Braşov, şi Dragoș Călin, judecător, Curtea de Apel Bucureşti, Rareș Ciaușu, procuror, DIICOT – Serviciul Teritorial Cluj.


[1] A se vedea, pentru dezvoltări, K. Benke, Dezvoltări recente în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României în privinţa limitelor de care este ţinut guvernul în adoptarea ordonanţelor de urgenţă, studiu accesibil online la pagina web www.ccr.ro [ultima accesare 20.01.2017]; de asemenea, a se vedea M. Safta, Limite constituţionale ale legiferării pe calea ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, studiu accesibil online la pagina web www.clr.ro [ultima accesare 20.01.2017].
[2] Pentru dezvoltări, K. Benke, op.cit..
[3] Disponibil online aici [ultima accesare 20.01.2017].
[4] A se vedea Informarea Comitetului de Miniştri din data de 17.12.2015, disponibilă aici [ultima accesare 20.01.2017].
[5] A se vedea Informarea Comitetului de Miniştri din data de 28.05.2015, disponibilă aici [ultima accesare 20.01.2017].
[6] A se vedea Informarea Comitetului de Miniştri din data de 27.01.2016, disponibilă aici [ultima accesare 20.01.2017].
[7] A se vedea Rezoluţia Comitetului de Miniştri CM/ResDH(2016)28, disponibilă aici [ultima accesare 20.01.2017].
[8] Comunicat de Presă disponibil aici [ultima accesare 20.01.2017].
[9] Raport Anual 2014 disponibil aici [ultima accesare 20.01.2017].
[10] A se vedea Hans-Jörg Albrecht, Prison Overcrowding – Finding Effective Solutions. Strategies and Best Practices Against Overcrowding in Correctional Facilities, Max-Planck-Institute for Foreign and International Criminal Law, Germany, p. 106-107, disponibil aici [ultima accesare 20.01.2017].
[11] Raportul este disponibil online la pagina web aici [ultima accesare 20.01.2017].
[12] Disponibil online la aici [ultima accesare 20.01.2017].
[13] A se vedea paginile web telesurtv.net și dailymail.co.uk  [ultima accesare 20.01.2017].
[14] Disponibilă aici [ultima accesare 20.01.2017]. A se vedea și edition.cnn.com [ultima accesare 20.01.2017].
[15] Cauza South African Association of Personal Injury Lawyers v Heath 2001 (1) SA 883 (CC) par. 4.
[16] Cauza Glenister v President of the Republic of South Africa 2011 (3) SA 347 (CC) par. 177 și 175.

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 4 de comentarii cu privire la articolul “Forumul Judecătorilor din România solicită retragerea proiectelor de OUG pentru graţiere si modificarea CP si CPP”

  1. Florin RADU spune:

    Vorbim non stop despre neimplicarea politicului in justitie si separarea clara a puterilor in stat.
    Sa inteleg, insa, ca implicarea justitiei in politic e OK?!
    Carevasazica, justitia are voie sa dea sfaturi si sa puna presiune pe politic/guvern/parlament?!
    N-am stiut pana acum…

    • Valentin BULIGA spune:

      Art. 126 din Constituția României ”Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe jduecătorești stabilite de lege.”
      Cum FJR-ul nu e nici ÎCCJ și nici vreo altă instanță judecătorească, ci cel mult o entitate juridică, în cel mai bun caz cu recunoașterea unei utilități publice din partea autorităților executive, e o eroare vădită a susține că punctul de vedere exprimat de respectiva asociație prin reprezentanții săi exprimă punctul de vedere al ”Justiției” care ar putea intra în coliziune constituțională cu prerogativele unei puteri constituționale.
      Altfel, libertatea de exprimare consfințită generos de principiile cuprinse în art.30 din Constituția României, confirmată cu prinos de cele ale art.10 din Convenție, ar putea suporta o mărginire, însă aceasta trebuie privită sub două condiționalități: să fie necesară într-o societate democratică pentru scopurile expres și limitativ arătate (relevantă fiind garantarea autorității și imparțialitatea puterii judecătorești), adică să fie prevăzută de lege și să fie proporțională.
      Nu văz în niciun chip cum ar putea cele exprimate de FJR să depășească mărginirile avute în vedere, câtă vreme opiniile avertizează asupra unor posibile derapaje constituționale ce ar putea produce consecințe nefaste și iremediabile în privința ordinii publice și a binelui Cetății.
      Separația puterilor constituționale cunoaște o binevenită ajustare prin obligația principală afirmată de dispozițiunile art.45 din Constituția României cărora le dau scriere: ”(1) Fidelitatea față de țară este sacră. (2) Cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.”
      Așadar, socotesc că regența loialității se pune în raport de țărișoară și de poporenii ei, motiv pentru care, oricare din cei cărora li s-a încredințat vreo prerogativă trebuie să facă în așa fel încât finalitatea demersurilor lor să se circumscrie binelui general, indiferent că ne referim la Președintele României, deputat, senator, ministru, avocat, judecător, procuror, polițist, militar etc.

      În fine, împărtășesc din înțelepciunea d-lui profesor Valerius Ciucă care, într-un oarecare context, scria – citez: ”Cine iartă și cine uită?
      Grațierea (iertarea) și amnistia (uitarea), la fel ca prescripția, au și ele morala lor, deși sunt acte de pură dispoziție, discreționare, de grație selectivă, acte regaliene. Sunt, în esență, sau ar trebui să fie acte jubilatorii, de fraternizare populară și de compasiune individuală. Nu te joci cu aceste semnificații. Ele s-au născut pe canavaua nunții de aur a vechilor evrei, după al 49-lea an, după, de șapte ori câte șapte, iată, al 50-lea, ca an al bucuriei. De la forma primară de ”curățare și uitare” a răului colectiv, revelată lui Moise, i-a revenit Regelui să grațieze și poporului (parlamentului) să uite. Niciodată primului serv public (ministrus și ministerium, alias guvernul)…
      Tehnicienii normei juridice pot invoca texte interesante (bunăoară, art. 94 lit. d, art. 73 alin. 3, lit. i din Constituție) dar, în absența Regelui și fără voința de uitare a poporului, este dificil, fără a fi nerezonabil, să sfidezi Justiția, ea fiind, în mod natural, titulara punițiunii și a clemenței, fără a se arăta lumii, ab initio, politizate. În Europa actuală, și asta de câteva bune decenii, șefii de stat sunt extrem de rezervați în acordarea ”grației” individuale. Unii se gândesc să o restituie, în cel mai natural mod cu putință, Justiției.
      Cât privește ”grațierea colectivă”, aceasta este deja o contradicție în termeni, o relicvă a formelor improvizate de pacificare după marile sediții populare (războaie civile, colaboraționism cu dictatorul, răscoale etc.); la noi, dimpotrivă, poporul se arată mânios pentru că justiția nu-i înfăptuită cu celeritate, nu pentru că ar fi fost abuzivă… Meandre ale istoriei… Poate, ar fi fost necesară o amnistie după marile mineriade, dacă acestea ar fi fost urmate de procese împotriva ”comunarzilor”… Lui Victor Hugo i-ar fi plăcut să o ceară și s-ar fi prezentat românilor în chip de Hefaistos zdrobind lanțuri, precum în elogiul pictural atașat… Dar, deloc paradoxal, și aici lucrurile au stat pe dos; statul de-atunci i-a felicitat pe bieții ortaci, nu i-a judecat… Ce mai, o lume foarte complicată, lumea lui Urmuz și a dadaismului politic…”

    • Lăcrămioara AXINTE spune:

      Semnalul a fost dat de Presedintele Romaniei in alocutiunea tinuta cu ocazia sedintei de constituire a noului CSM. Nimeni din CSM nu a avut nimic de spus la cele declarate de Presedinte.
      http://www.presidency.ro/ro/media/discursuri/alocutiunea-presedintelui-romaniei-domnul-klaus-iohannis-sustinuta-in-cadrul-sedintei-de-constituire-a-consiliului-superior-al-magistraturii

    • Pe fond aveți vreo opinie domnule avocat?
      Datele și concluziile prezentare în articol vi se par corecte, eronate, sau așa și așa?
      Ce faceți dumneavoastră se cheamă eroare logică.
      Eu vă zic că plouă afară și dumneavoastră în loc să discutați dacă trebuie sau nu să vă luați o umbrelă vă luați de mine că nu ar trebui să fiu cea care spune cum e vremea afară. Ar opri asta ploaia? Sau v-ar ajuta mai ușor să luați o decizie ca să nu vă udați leoarcă?
      Că nu îmi dau seama.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate