Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Codul Civil din 2011 Curtea Constituțională a transformat teoria impreviziunii în instituția impreviziunii
23.01.2017 | Ionuț COFARU


Ionuț Cofaru

Ionuț Cofaru

Codul Civil din 2011 reglementează, cu titlu de noutate, instituția impreviziunii contractuale. În acest sens, art. 1271 Cod Civil prevede că:

“(1) Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei.

(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:

a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.

(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:

a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;

b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;

d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.”

O astfel de reglementare expresă nu exista și în sistemul vechiului Cod civil. Inexistența unei astfel de reglementări a generat ample dezbateri cu privire la existența, temeiul, condițiile și efectele teoriei impreviziunii. Aceste incertitudini s-au reflectat și în practica judiciară, existând atât decizii de admitere, cât și de respingere a aplicării teoriei impreviziunii.

În ciuda acestor incertitudini, prin decizia nr. 623/2016 (“decizia”), Curtea Constituțională apreciază drept evidentă existența mecanismului impreviziunii și în sistemul vechiul Cod Civil. Deși această decizie este susceptibilă de mai multe critici și reflecții, urmează să analizăm în prezentul articol exclusiv încercarea Curții Constituționale de a reglementa, prin decizia pronunțată, impreviziunea contractuală.

În cadrul prezentei analize urmează să analizăm principalele teze propuse în sprijinul susținerii teoriei impreviziunii în sistemul vechiului Cod Civil (Secțiunea I). Ulterior, o să ne concentrăm atenția asupra analizei deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016 (Secțiunea a II-a). În fine, în cadrul Secțiunii a III-a a prezentului articol, o să conchidem cu privire la efectele pe care decizia Curții le are asupra aplicabilității mecanismului impreviziunii.

I. Fundamentele teoriei impreviziunii

În doctrina și jurisprudența anterioare Codului Civil au fost folosite diverse fundamentări care ar putea atrage posibilitatea judecătorului de a interveni în contractul încheiat de părți. În cadrul acestei secțiuni vom analiza separat unele din fundamentele invocate: existența unei clauze rebus sic stantibus (i), buna-credință și echitatea (ii), cauza contractului (iii) și forța majoră (iv).

(i) Existența unei clauze rebus sic stantibus

Clauza rebus sic stantibus – ”dacă lucrurile – situația economică – vor rămâne neschimbate”[1] -, considerată drept o clauză subînțeleasă în contract[2], presupune că obligațiile rămân nemodificate numai atât timp cât și condițiile avute în vedere de părți[3] la încheierea acestuia rămân nemodificate[4](omnis convention intelligitur rebus sic stantibus[5]).

Așadar, se presupune că intenția părților a fost de a se obliga doar prin raportare la contextul faptic contemporan încheierii contractului, iar în ipoteza în care acest context se schimbă în mod fundamental, intenția părților este de a nu mai fi legate de manifestarea inițială de voință. Interpretând contractul după intenția comună a părților, s-ar putea ajunge la admisibilitatea revizuirii efectelor contractului.

O asemenea abordare nu este neaparat oportună, interpretarea raportându-se la intenția comună a părților de la momentul încheierii contractului[6], judecătorul neputând “denatura înscrisul” prin considerarea ca subînțeleasă a acestei clauze[7], moment la care nu se poate presupune că părțile au urmărit că împrejurările se vor schimba în mod fundamental. Mai mult, se poate considera că doar debitorul este interesat[8] să nu execute o obligație excesiv de oneroasă, iar “clauza nu poate fi prezumată în intenția unei singure părți[9]. De asemenea, interpretarea este o operațiune care intervine când prevederile nu sunt clare, “instanțele […] nu pot modifica o prevedere contractuală clară[10].

Așa cum s-a statuat în doctrină, “clauza rebus sic stantibus este contrară naturii economice a contractului, care este un act de previziune[11].

Menționăm că, în cauza Lascăr Catargiu c. Banca Bercovici, prima cauză în care, în România, s-a admis aplicabilitatea teoriei impreviziunii spre a se remedia un dezechilibru contractual survenit ca urmare a unui eveniment imprevizibil s-a folosit drept principal fundament existența clauzei tacite rebus sic stantibus.

(ii) Buna-credință și echitatea

Art 970 C. Civ. prevede obligativitatea executării cu bună-credință a contractelor. În doctrină s-au formulat opinii în sensul că buna-credință și echitatea pot fi considerate fundamente ale aplicării teoriei impreviziunii[12].

Astfel, s-a apreciat că atitudinea subiectivă a părților, manifestată în sensul executării cu bună-credință a contractului legal încheiat, nu trebuie să se manifeste în sensul solicitării unui preț care depășește cu mult valoarea contraprestației[13], dat fiind faptul că disproporția este una cauzată de evenimente imprevizibile, independente de voința părților[14].

Așa cum s-a statuat în doctrină, executarea cu bună-credință implică o obligație a părților de a colabora în vederea atingerii scopurilor vizate la momentul contractării, obligație ce ar putea implica și renegocierea contractului în ipoteza în care una din prestații devine excesiv de oneroasă[15].

Ca un contraargument al acestei teze, se poate susține că, o componentă a obligației de a executa contractul cu bună-credință este obligația de fidelitate în executarea contractului, care presupune o executare întocmai a obligației asumate prin intermediul contractului, “cu toate dificultățile mai mult sau mai puțin serioase ce are putea să se ivească pe parcursul executării[16].

(iii) Cauza contractului

O altă teorie înaintată este teoria cauzei, care presupune faptul că la momentul la care în cadrul contractului “echilibrul a fost rupt, una dintre prestații nu va mai avea cauza, deoarece prestația nu mai este echivalentă[17].

Această teorie nu poate fi primită, cauza este o condiție de validitate a contractului a cărei îndeplinire se raportează la momentul încheierii acestuia[18], prestația trebuind să aibă “întinderea dorită de contractanți la momentul încheierii[19] contractului, nu la momentul executării acestuia. În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că “eventualele modificări intervenite […] nu semnifică absența consimțământului sau a cauzei[20].

(iv) Forța majoră

Plecându-se de la premisa că dezechilibrul contractual este generat de împrejurări obiective, inevitabile, independente de voința părților[21], un alt mod de a fundamenta aplicabilitatea teoriei impreviziunii a fost reprezentat de forța majoră[22]. Chiar dacă intervenția forței majore atrage o imposibilitate absolută de executare, în doctrină s-a considerat că există o diferență doar cantitativă între imposibilitate absolută de executare și onerozitate excesivă[23].

Opinia preponderentă însă, opinie la care ne raliem și noi, este că instituția analizată nu poate fi asimilată impreviziunii, dat fiind faptul că intervenția evenimentului imprevizibil nu face imposibilă executarea, ci atrage doar efectul ruinător al contractului pentru una din părți[24], forța majoră fiind aplicabilă “numai în cazul imposibilității absolute, nu și atunci când se onerează[25] obligația.

(v) Concluzii intermediare

Astfel cum se poate observa, aceste fundamente au aptitudinea, în mai mare sau mai mică măsură, de a justifica aplicarea mecanismului impreviziunii. Cu toate acestea, faptul că aceste fundamente sunt apte de critici, coroborat cu faptul că jurisprudența și doctrina nu au ajuns la un consens cu privire la fundamentul, condițiile și aplicarea teoriei impreviziunii subliniază existența unor incertitudini cu privire la existența impreviziunii în sistemul anterior Codului civil. Astfel cum vom observa (Secțiunea a II-a), aceste incertitudini nu există în optica Curții Constituționale.

II. Decizia Curții. Reflecții privind perspectiva Curții cu privire la teoria impreviziunii

În paragraful 95 al deciziei, Curtea reține că:

“În acest sens, Curtea reține că sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât și practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepțional și exterior voinței părților ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului. (…)

Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condițiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudență și preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1.271].

În același sens, în para. 115 al deciziei analizate, Curtea arată că:

„Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 și art. 970.”

Așadar, Curtea ignoră o parte a reflecțiilor doctrinare și jurisprudențiale existente în contextul vechiului Cod Civil și apreciază că fiind de o evidență necontestată faptul că impreviziunea contractuală este aplicabilă și în contextul vechiului Cod Civil.

În continuarea raționamentului, Curtea arată că impreviziunea (n.n. – care, aparent, nu mai este o simplă teorie) este aplicabilă “când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de acesta“[26], acest mecanism urmărind să “reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice.”[27]

Ulterior, Curtea Constituțională simte nevoie de a arăta care este fundamentul acestei instituții a cărei existență este evidentă, arătând în paragraful 99 al Deciziei Curții că “Așadar, echitatea, alături de buna-credință, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relația existentă între ele.” Fundamentul indicat de Curte permite, în optica acesteia, lărgirea “rolului judecătorului în contract[28], acesta putând interveni în relațiile contractuale existente între părți, în ipoteza în care sunt îndeplinite condițiile “specifice impreviziunii contractuale”[29].

Așadar, în optica Curții, impreviziunea este o instituție preexistentă Codului civil din 2011 și prin prevederile Legii nr. 77/2016 nu se realizează decât “o expresie particularizată la nivelul contractului de credit a teoriei impreviziunii, așa cum a fost enunțată mai sus.[30]

Conchizând, Curtea arată în paragrafele 119-121 ale Deciziei că:

“(…) singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are competența și obligația să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia. (…)

În aceste condiții, Curtea constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituționale numai în măsura în care instanța judecătorească, în condițiile manifestării opoziției creditorului, poate și trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare.

Instanța judecătorească care, în condițiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului și ștergerea datoriilor principale și accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părților și în temeiul art. 969 și art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanța judecătorească va pronunța o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.”

Astfel cum se poate observa din analiza acestor paragrafe ale Deciziei, Curtea a urmărit să atingă prin raționamentul propus o anumită finalitate – supraviețuirea prevederilor legale criticate. Pentru a atinge această finalitate, Curtea a avut nevoie de un fundament. Soluția aleasă de Curte a fost reglementarea expresă a impreviziunii în sistemului vechiului Cod Civil și aprecierea că prevederile criticate reprezintă o simplă manifestare a unei instituții preexistente.

Pentru a încerca să înlăture orice dubiu cu privire la efectele deciziei pronunțate, în paragraful 132 al Deciziei, Curtea reiterează un paragraf des întâlnit în deciziile sale, arătând că “(…) atât dispozitivul, cât și considerentele prezentei decizii sunt general obligatorii (…)”.

Cu privire la această apreciere, următoarele mențiuni sunt necesare. Astfel, vă rugăm să observați că, printre atribuțiile Curții Constituționale, nu se află și acea de a stabili care sunt efectele deciziilor pronunțate.

Mai mult, nu se poate considera, din fericire, faptul că toate considerentele deciziei pronunțate sunt general obligatorii. Din contră, în mod similar efectelor oricărei hotărâri judecătorești, sunt obligatorii doar considerentele care stau la baza soluției pronunțate, respectiv “(…) acele considerente așa-numite decisive, explicația și fundamentul soluției, care trebuie să participe, în egală măsură, la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului[31].

Așadar, apreciem că, în cazul de față, au caracter obligatoriu doar considerentele care stau la baza soluției pronunțate. Dat fiind faptul că soluția de respingere a excepției de neconstituționale a art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziții din Legea nr. 77/2016 este fundamentată inclusiv pe concluzia Curții în sensul existenței impreviziunii în sistemul vechiului Cod civil, apreciem că s-ar putea susține că aceste considerente se bucură de efect obligatoriu.

III. Concluzii

În opinia mea, în sistemul vechiului Cod civil, se putea susține cu succes că mecanismul impreviziunii poate interveni pentru a restabili echilibrul contractual agreat de părți la momentul încheierii contractului. Aceste susțineri însă puteau să se bucure sau nu de consensul instanței.

Esențial așadar este că, în sistemul vechiului Cod civil, existau discuții și incertitudini cu privire la teoria impreviziunii și la măsura în care acest mecanism poate interveni.

Curtea Constituțională, prin decizia analizată mai sus, transformă o eventualitate – se poate aplica teoriei impreviziunii, într-o certitudine – se aplică impreviziunea. Motivul pentru care a procedat în acest mod este acela de a justifica soluția pronunțată. Problema este că nu a ajuns la această soluție ca urmare a existenței unei motivări, ci a ajuns la această motivare pentru a putea argumenta o soluție.

Procedând în acest mod, acest pretins legiuitor modern a încercat să transforme teoria impreviziunii contemporană vechiului Cod Civil într-o instituție de drept – impreviziunea, reglementând practic instituția impreviziunii în sistemul vechiului Cod Civil. Această abordare este cu siguranță inoportună și depășește atribuțiile Curții Constituționale.

Prin urmare, în această ipoteză nu ar trebui să se aplice proverbul – cel din urmă va fi cel dintâi, iar meritele reglementării instituției impreviziunii și curmării disputelor doctrinale și jurisprudențiale existente în sistemul vechiului Cod civil ar trebui să revină în continuare Codului civil din 2011, iar nu unei instituții care a acționat în afara sferei atribuțiilor sale.



[1] Francisc Deak, Curs de drept civil. Partea I-a, Teoria Generală a Obligațiilor, Universitatea C.I. Parhon, 1960, p. 131.
[2] Anton Gabriela, Teoria impreviziunii în dreptul român și în dreptul comparat, Dreptul nr. 7/2000, p. 28.
[3] Albu Ioan, Man Adrian, Utilitatea terminologiei juridice latine, cu referire specială la adagiile pacta sunt servanda și rebus sic stantibus, Dreptul nr. 2/1996.
[4] Chelaru Eugen, Forța obligatorie a contractului, teoria impreviziunii și competența în materie a instanțelor judecătorești, Dreptul nr. 9/2003, p. 50.
[5] Francisc Deak, Curs de drept civil. Partea I-a, Teoria Generală a Obligațiilor, Universitatea C.I. Parhon, 1960, p. 83.
[6] Cristina Elizabeta Zamșa, Teoria Impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Editura Hamangiu, 2006, p. 150.
[7] Anton Gabriela, Teoria impreviziunii în dreptul român și în dreptul comparat, Dreptul nr. 7/2000, p. 29.
[8] Beleiu Gheorghe, Teoria Impreviziunii – “rebus sic stantibus” în dreptul civil român, Dreptul nr. 10/1993 , p. 35.
[9] Francisc Deak, Curs de drept civil. Partea I-a, Teoria Generală a Obligațiilor, Universitatea C.I. Parhon, 1960, p. 85.
[10] Tribunalul Ilfov, Secția a III-a, Decizia nr. 1088/1925, publicată în Curierul Judiciar nr. 40/1926, p. 10.
[11] Anton Gabriela, Teoria impreviziunii în dreptul român și în dreptul comparat, Dreptul nr. 7/2000, p. 29.
[12]  Laurențiu Daniel Mârza, Intervenția legală și judiciară în contracte, Dreptul nr. 9/2004, p. 53; Decizia nr. 253/1922 în C. Hamangiu, Codul Civil Adnotat, Editura All, Bucuresti, 1999, p. 469 apud Cristina Elizabeta Zamșa, Teoria Impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, p. 235.
[13] Francisc Deak, Curs de drept civil. Partea I-a, Teoria Generală a Obligațiilor, Universitatea C.I. Parhon, 1960,pp. 84-85; Liviu Pop, Tratat de Drept Civil. Obligatiile, volumul II. Contractul, Editura Universul Juridic, 2009, p. 535.
[14] Chelaru Eugen, Forța obligatorie a contractului, teoria impreviziunii și competența în materie a instanțelor judecătorești, Dreptul nr. 9/2003, p. 50; Cristina Elizabeta Zamșa, Teoria Impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Editura Hamangiu, 2006, p. 163.
[16] Cristina Elizabeta Zamșa, Teoria Impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Editura Hamangiu, 2006,p. 160.
[17] Chelaru Eugen, Forța obligatorie a contractului, teoria impreviziunii și competența în materie a instanțelor judecătorești, Dreptul nr. 9/2003, p. 50
[18] Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de Drept Civil Partea Generală, Editura Hamangiu, 2011, p. 161.
[19] Chelaru Eugen, Forța obligatorie a contractului, teoria impreviziunii și competența în materie a instanțelor judecătorești, Dreptul nr. 9/2003, p. 51.
[20] Decizia nr. 2259/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Comercială, disponibilă aici.
[21] Beleiu Gheorghe, Teoria Impreviziunii – “rebus sic stantibus”  în dreptul civil român, Dreptul nr. 10/1993, p. 35.
[22] Chelaru Eugen, Forța obligatorie a contractului, teoria impreviziunii și competența în materie a instanțelor judecătorești, Dreptul nr. 9/2003, p. 50.
[23] Cristina Elizabeta Zamșa, Teoria Impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Editura Hamangiu, 2006, p. 142.
[24] C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de Drept Civil Român. Volumul I, ediție îngrijită de Dumitru Rădescu, Editura All, 1998, p. 518.
[25] Teoria Impreviziunii, Curierul Judiciar, nr. 40/1926, p. 435.
[26] Decizia Curții, para. 96.
[27] Decizia Curții, para. 97.
[28] Decizia Curții, para. 100.
[29]  Ibidem.
[30] Decizia Curții, para. 102.
[31] A. Nicolae în Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, coordonatori Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae, Editura Universul Juridic, 2013, p. 952.


Ionuț Cofaru
Doctorand, Facultatea de Drept a Universității din București

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate