« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
13 comentarii

Despre grațiere, legalitate, umanism și proporționalitate
30.01.2017 | Mihai Adrian HOTCA

Secţiuni: Data protection, Drept penal, Selected, Studii | Toate secţiunile
JURIDICE - In Law We Trust
Mihai Adrian Hotca

Mihai Adrian Hotca

1. Ce este grațierea?

Fiind definită de legiuitor, ne limităm la o reproducere a textului legal. Conform art. 1 din Legea nr. 546/2002[1]: „Graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară[2].

2. Cine poate acorda grațierea?

Potrivit art. 2 din Legea nr. 546/2002: „Graţierea poate fi acordată individual, prin decret al Preşedintelui României, potrivit art. 94 lit. d) din Constituţia României, republicată, sau colectiv, de către Parlament, prin lege organică, conform prevederilor art. 73 alin. (3) lit. i) din Constituţia României, republicată”.

Din aceste dispoziții legale rezultă că grațierea individuală este apanajul Președintelui României, iar grațierea colectivă este atributul Parlamentului României.

Poate legifera în acest domeniu Guvernul României? Răspunsul este afirmativ. Într-adevăr, art. 115 alin. (4) din Constituție stipulează: „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”.

În afara legilor organice, singurele acte normative care pot conține norme juridice de natură penală sunt ordonanțele de urgență, care pot fi adoptate în conformitate cu prevederile art. 115 din Legea fundamentală.

De altfel, art. 173 din Codul penal statuează expresis verbis acest lucru, glăsuind: „Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege[3]”.

3. În ce condiții poate reglementa Guvernul României în materie penală prin ordonanțe de urgență? Ce înseamnă situație extraordinară?

Interpretând sistematic dispozițiile legale și constituționale incidente, se desprinde concluzia că Guvernul României are competența să reglementeze, prin ordonanțe de urgență, în materia dreptului penal, inclusiv în domeniul grațierii, amnistiei, sancțiunilor penale sau al incriminărilor.

De altfel, Guvernul României a adoptat numeroase ordonanțe de urgență care cuprind norme de drept penal. Ultimele astfel de acte normative fiind adoptate în anul 2016, respectiv:

– O.U.G. nr. 24/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal[4];

– O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[5].

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituțională a statuat că, pentru reținerea unei situații extraordinare, este necesară, în primul rând, existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public[6], care să aibă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun și, în al doilea rând, reglementarea să nu poată fi amânată[7].

4. În prezent, există o situație extraordinară care să justifice adoptarea unor ordonanțe de urgență pentru grațierea unor pedepse sau pentru modificarea unor norme de incriminare?

4.1. Despre grațiere

Care este situația deținuților în România?

Suprapopularea penitenciarelor din țara noastră este un fapt evident și de necontestat (spre exemplu, în anul 2016, APADOR-CH a constatat că fiecărui deținut din Secția a 3-a a Penitenciarului Codlea îi revenea o suprafață de numai 1,53 m2 spațiu personal)[8].

Din păcate, de asemenea, este evident și de necontestat faptul că cerințele minime de subzistență a persoanelor încarcerate nu sunt îndeplinite în cadrul penitenciarelor din România. Pentru exemplificare, inter alia, menționăm lipsa oricărei intimități a deținuților, precaritatea condițiilor de igienă, asistența medicală necorespunzătoare, insecuritatea psiho-fizică etc[9].

Aglomerarea excesivă a penitenciarelor autohtone, precum și inexistența condițiilor minime de detenție determină efecte negative grave, cum ar fi agresiunile între deținuți, transmiterea unor boli, brutalitatea personalului locurilor de detenție etc. și, finalmente, compromit scopul principal al pedepselor privative de libertate cu durată determinată, respectiv nu asigură schimbarea conduitei sociale a persoanelor condamnate.

În nota de fundamentare ce însoțește proiectul ordonanței prin care executivul propune grațierea unor pedepse, se specifică următoarele: „În privința României, au trecut mai bine de patru ani de când CEDO a pronunțat hotărârea semi-pilot în cauza Iacov Stanciu (24 iulie 2012), declarând supraaglomerarea din închisorile românești o problemă sistemică, hotărâre care însă nu a fost urmată de niciun demers în România.

În cuprinsul acesteia se arată că “art. 3 din convenție consacră una dintre cele mai importante valori ale societăților democratice. Convenția interzice în termeni categorici tortura sau tratamentele și pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei (Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV)… De asemenea, pentru a aprecia dacă un anumit tratament este “degradant” în sensul art. 3, Curtea ține seama dacă scopul acestuia este de a umili și înjosi persoana respectivă și dacă, în ceea ce privește consecințele, acesta a afectat negativ personalitatea victimei respective într-un mod incompatibil cu art. 3…

Referitor la pedepsele privative de libertate, Curtea a subliniat deja în cauzele anterioare că un deținut nu pierde, prin simplul fapt al încarcerării sale, apărarea drepturilor sale garantate prin convenție. Din contră, persoanele aflate în detenție au o poziție vulnerabilă, iar autoritățile au obligația să le apere. În temeiul art. 3, statul trebuie să se asigure că o persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității sale umane, că modul și metoda de executare a măsurii nu o supun la stres sau greutăți care depășesc nivelul inevitabil de suferință inerent în detenție și că, date fiind nevoile practice ale detenției, sănătatea și bunăstarea sa sunt asigurate în mod adecvat (a se vedea Valasinas, citată anterior, pct. 102 și Kudla, citată anterior, pct. 94)“… iar la final Curtea concluzionează că în România referitor la condamnați “suferința și greutățile îndurate au depășit nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și au depășit nivelul de greutate urmărit la art. 3 din convenție”.

Mai mult, se apreciază că “În cazul de față, Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenție pe motivul condițiilor de viață și igienă necorespunzătoare, inclusiv la nivelul asistenței medicale, în penitenciarele în care a fost cazat reclamantul, despre care se poate spune că reprezintă o problemă recurentă în România[10].

Fără a mai insista asupra condițiilor carcerale, conchidem că standardele minime europene aplicabile persoanelor private de libertate sunt departe de a fi îndeplinite în România.

Recent, în cauza Muršić c. Croaţia, CEDO a statuat că privarea de libertate pe o durată de 27 de zile într-un spațiu personal mai mic de 3 m2 constituie un tratament inuman și degradant, fiind incidente prevederile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului[11].  

Cu privire la cazurile în care nu sunt asigurate condițiile minime de detenție, Președintele CEDO, Guido Raimondi, a declarat foarte recent (în data de 27 ianuarie 2017) că: „acestea sunt cazuri prioritare, pentru că intră sub incidența articolului 3 din Convenție, dar sunt cazuri repetitive, ceea ce reflectă dificultăți sistemice sau structurale și necesită găsirea unor soluții interne[12].

Din ceea ce am prezentat mai sus, rezultă foarte clar că suntem în prezența unor încălcări flagrante ale principiului umanismului dreptului penal.

Infractorul, în calitatea sa de component al societăţii, cu care a intrat în conflict, trebuie să beneficieze de anumite drepturi, inerente fiinţei umane. El trebuie redat societăţii din care face parte prin luarea unor măsuri de schimbare a conduitei sale, dar în niciun caz prin tratamente inumane sau degradante.

Dintr-o altă perspectivă, umanismul dreptului penal este şi un principiu al politicii penale, deoarece statul trebuie să se preocupe de găsirea instrumentelor prin care să-i recâştige pe cei care comit fapte antisociale.

Principiul umanismului dreptului este consacrat atât în izvoare interne, cât şi în tratate internaţionale. În anul 1984, la New York, a fost adoptată Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente, cu cruzime, inumane sau degradante. Ţara noastră a aderat la acest tratat, în anul 1990, prin Legea nr. 19/1990[13].

Potrivit art. 3 din CEDO: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

Într-o redactare echivalentă celei din Convenţia europeană, principiul umanismului se găseşte şi în art. 22 alin. (2) din Legea fundamentală. În conformitate cu acest text: „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”.

În nota de fundamentare ce însoțește proiectul ordonanței prin care executivul propune grațierea unor pedepse, se arată:

Potrivit datelor oficiale, opt închisori din România au un grad de ocupare mai mare de 200%, iar indicele mediu de ocupare este 157,7%.

De asemenea, există imobile de executare a pedepselor privative de libertate construite între anii 1851-1896, aflate într-o stare avansată de uzură.

În statele europene politica penală aplicată este una fundamental diferită de cea din România în sensul că se aplică măsuri alternative de executare a pedepsei, iar starea de detenție este una cu adevărat excepțională și doar pentru acele infracțiuni și persoane care sunt cu adevărat periculoase pentru societate și ordinea de drept.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat condamnări împotriva mai multor state europene pentru condițiile de detenție și supraaglomerarea din închisori, prin decizii–pilot în țări precum Ungaria, Bulgaria, Rusia sau Italia (Varga and Others vs. Hungary, Neshkov and Others vs. Bulgaria, Torreggiani and Others vs. Italy, Ananyev and Others vs. Rusia).

În urma acestor decizii-pilot, statele condamnate au fost obligate să plătească sume de bani pentru toți cei încarcerați pentru fiecare zi de detenție.

În aceste condiții, dacă România ar primi o astfel de soluție, luând în considerare o sumă mai mică pe fiecare zi de detenție decât cea avută în vedere în Italia, impactul bugetar calculat la nivelul Ministerului Justiției, în varianta optimistă, ar fi de 80 milioane Euro/an”.

4.2. Despre reconfigurarea prin ordonanță de urgență a unor norme de incriminare, ca urmare a pronunțării unor decizii de către Curtea Constituțională pentru încălcarea standardelor de claritate, predictibilitate și accesibilitate a legii penale

Art. 1 C. pen. și art. 1 alin. (5) din Constituție constituie sedes materiae pentru principiul legalității incriminării.

Conform art. 1 C. pen., având denumirea marginală legalitatea incriminării: „(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.

(2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”.

Legalitatea incriminării înseamnă descrierea clară şi precisă a faptelor ce constituie infracţiuni (nullum crimen sine lege certa).

Determinarea faptelor ce sunt infracţiuni trebuie realizată prin folosirea unui limbaj uzual şi accesibil, astfel încât să se evite riscul extinderii legii prin analogie şi greşita înţelegere a normelor de incriminare. În cazul în care sunt utilizaţi termeni tehnici sau cu sens diferit de cel comun, legiuitorul trebuie să-i interpreteze contextual[14].

Curtea Constituțională a constatat încălcarea principiului legalității prin mai multe decizii, dintre care aici ne interesează trei dintre ele (având legătură cu proiectul ordonanței de urgență prin care Guvernul României intenționează să modifice Codul penal), respectiv:

– Decizia nr. 405/2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie[15];

– Decizia nr. 603/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 301 alin. (1) şi art. 308 alin. (1) din Codul penal[16];

– Decizia nr. 732/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (1) şi (3) din Codul penal[17].

În preambulul proiectului de ordonanță de urgență, se arată:

există unele decizii ale Curții Constituționale pronunțate asupra unor texte din Codul penal, care nu și-au găsit până în prezent conformitatea legislativă potrivit celor statuate de instanța de contencios constituțional, în special decizia nr. 603/2015 prin care s-a constat că „sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este neconstituțională”, iar „sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituțională, respectiv decizia nr. 732/2014 potrivit căreia „sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituțională (…) decizia Curții Constituționale referitoare la sintagma ”îndeplinește în mod defectuos”, și anume decizia nr. 405/2016 prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constat că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii (…)

Din cauza efectelor negative ce ar putea fi generate de o interpretare neunitară, considerăm că o eventuală legiferare pe altă cale decât delegarea legislativă, chiar în procedură de urgenţă, nu ar fi de natură să înlăture de îndată aceste consecinţe negative[18].

Analizând acest proiect de act normativ, observăm că, în esență, executivul justifică necesitatea reglementării prin ordonanță de urgență prin existența unor decizii ale Curții Constituționale, prin care au fost admise excepții de neconstituționalitate, având în vedere că Parlamentul nu a dat satisfacţie dispoziţiilor art. 147 din Constituţie.

Prin deciziile menționate mai sus, instanța de contencios constituțional a statuat următoarele aspecte esențiale, care nu au fost reglementate de Parlament:

– art. 297 C. pen., art. 301 C. pen., art. 308 C. pen. și art. 301 C. pen. au un conținut care nu îndeplinește cerințele calitative ale unei legi penale, îndeosebi cele cu privire la accesibilitate şi previzibilitate[19];

– încălcarea principiului proporționalității prin introducerea în categoria subiecților activi ai infracţiunii de conflict de interese a unor persoane private[20];

– încălcarea principiului proporționalității prin nereglementarea unui prag valoric ori a intensității vătămării, în cazul abuzului în serviciu[21].

5. Concluzii

(i) Considerăm că situația deținuților din țara noastră este una extraordinară, care se impune a fi reglementată cu celeritate, deoarece este încălcat cel mai important drept fundamental al omuluidreptul la viață și integritate psiho-fizică, garantat de Constituție (art. 22), Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 3) și Convenția împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente, cu cruzime, inumane sau degradante.

Un deținut nu pierde, prin simplul fapt al încarcerării sale, drepturile fundamentale, cu atât mai mult dreptul la viață și integritate psiho-fizică. Dimpotrivă, persoanele aflate în detenție au o poziție vulnerabilă, iar autoritățile au obligația să le apere.

(ii) Este iminentă sancționarea României, de către CEDO, la plata unor sume foarte mari din bugetul public.

Plecând de la situația din Italia (unde fiecărui deținut statul a fost obligat să-i plătească 10 euro pe zi de încarcerare sub standarde) sumele ce urmează a fi suportate din bani publici depășesc cu mult suma de 80 de milioane de euro menționată în expunerea de motive. Dacă, în anul 2017, vor fi 30.000 de deținuți în penitenciarele din țara noastră, suma anuală ar fi de 109.500.000 euro (10x365x30.000).

În schimb, în ipoteza în care se adoptă ordonanța de urgență aflată în dezbatere, se vor produce imediat mai multe efecte pozitive:

– economisirea certă a sumei de aproximativ 40 milioane de euro pe an, determinată de asigurarea spațiului minim personal pentru fiecare deținut (pornind de la premisa că vor beneficia de grațiere cel puțin 1/3 din deținuți). Acești bani pot fi folosiți pentru îndeplinirea standardelor minime, având în vedere că oricum investițiile în infrastructură trebuie făcute;

– în ipoteza în care vor fi eliberați 10.000 de deținuți, cu banii alocați anual pentru fiecare deținut (aproximativ 2.500 lei) eliberat (aproximativ 6 milioane de euro – 2.500×10.000) pot fi făcute investiții pentru modernizarea sau construirea unor noi penitenciare;

– cei grațiați, fiind liberi, pot contribui la creșterea economică a țării.

Nu este un argument suficient presupunerea că cei eliberați vor recidiva, atât timp cât grațierea este condiționată, fiind sorocit un termen de încercare, și dacă va fi instituită supravegherea serviciului de probațiune. Dimpotrivă, frustrarea produsă de existența condițiilor inumane sau degradante poate fi o cauză mult mai probabilă a recidivismului.

Așadar, grațierea este o măsură firească într-un stat de drept, care se fundamentează pe respectarea drepturilor omului, dacă vizează persoane non-recidiviste care au comis infracțiuni de gravitate mică sau medie, în special dacă este vorba despre grațiere condiționată și persoanele beneficiare sunt plasate sub supravegherea serviciului de probațiune.

(iii) Într-o altă ordine de idei, apreciem că există o situație extraordinară, care impune adoptarea cu celeritate a unui act normativ de transpunere în practică a deciziilor CCR, prin care au fost admise excepții de neconstituționalitate, cu privire la anumite norme de incriminare (art. 297 C. pen., art. 301 C. pen., art. 336 C. pen. etc.).

Urgența este justificată de faptul că există persoane urmărite, judecate sau condamnate definitiv în baza normelor de incriminare cu privire la care Curtea Constituțională a considerat că au fost interpretate extensiv sau neunitar în practica judiciară ori au fost edictate cu încălcarea principiului proporționalității protecției penale. Într-adevăr, practica judiciară consemnează cazuri în care persoanele trimise în judecată au fost condamnate definitiv pentru infracțiuni de abuz în serviciu, imputându-li-se că au încălcat simple proceduri interne sau norme juridice cuprinse în legislația secundară[22].

De asemenea, sunt persoane condamnate definitiv pentru comiterea unor infracțiuni de conflict de interese, prin aplicarea art. 301 C. pen., în forma anterioară declarării neconstituționalității acestuia[23].

Dacă avem în vedere o astfel de realitate, este evident că și în ceea ce privește necesitatea punerii în acord a legislației penale cu deciziile Curții constituționale suntem prezența unei situații extraordinare ce nu poate fi amânată. Orice zi de privare de libertate pe nedrept a unei persoane sau orice interdicții, incapacități sau decăderi rezultate din hotărâri de condamnare pentru fapte care, în conformitate cu deciziile Curții Constituționale, sunt condamnări nejustificate legal sau constituțional nu trebuie admise într-un stat de drept.

Plecând de la premisa că legea penală este o ultima ratio, în toate cazurile în care jurisprudența a extins aplicarea normelor de incriminare la fapte care nu au fost avute în vedere de către legiuitor, reconfigurarea ilicitului penal în astfel de cazuri constituie, de asemenea, o situație extraordinară, cât timp efectele unor hotărâri de condamnare definitive pentru fapte tolerabile din punct de vedere penal se produc și în prezent.

Încheiem prin a spune că singurele discuții care trebuie purtate cu privire la cele două proiecte de ordonanțe de urgență trebuie să vizeze conținutul lor, iar nu necesitatea adoptării acestora.


[1] M. Of. nr. 755 din 16 octombrie 2002.
[2] Pentru un studiu recent privind grațierea și amnistia, a se vedea V.M. Ciobanu, Câteva reflecţii cu privire la “constantele” dreptului în general, cu aplicaţii speciale în materia amnistiei şi graţierii, în raport cu legislaţia naţională şi cu prevederile constituţionale ale ţărilor din Uniunea Europeană, disponibil la adresa aceasta.
[3] Este vorba despre actele normative anterioare Constituției din 1991. De exemplu, Decretele-lege.
[4] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 486 din data de 29 iunie 2016. În justificarea urgenței, în preambulul O.U.G. nr. 24/2016, se precizează următoarele: „Având în vedere că la data de 9 februarie 2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2016 pentru suspendarea art. 96 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, potrivit căreia prevederea legală respectivă se suspendă până la data de 1 septembrie 2016,
luând în considerare necesitatea clarificării de urgenţă a acestei situaţii şi constituirea unei baze legale certe şi previzibile în acest domeniu care a generat ample discuţii atât în rândul practicienilor dreptului, cât şi în rândul societăţii în general,
ţinând cont de faptul că timpul rămas la dispoziţie până la epuizarea efectelor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 2/2016 este limitat şi nu permite desfăşurarea de proceduri ordinare de promovare a unor intervenţii legislative la nivel de lege organică,
luând în considerare faptul că neadoptarea în regim de urgenţă a prezentei ordonanţe ar conduce la menţinerea incertitudinii cu privire la cadrul legal aplicabil în materie, ce poate determina inclusiv forme de perpetuare a utilizării abuzive şi de deturnare a scopului reglementărilor respective,
întrucât toate acestea constituie o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, datorită amplorii fenomenului, constatată anterior, care reclamă o legiferare în procedură de urgenţă, prin care să se asigure o aplicare obiectivă şi eficientă a dispoziţiilor privind executarea pedepselor şi liberarea condiţionată”.
[5] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 389 din data de 23 mai 2016. Pentru motivarea urgenței, în preambulul ordonanței, se arată: „- a) participarea procurorului sau a unor părţi în procesul penal la unele etape procedurale: Decizia Curţii Constituţionale nr. 76/2015 prin care s-a constatat că soluţia legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza a doua din CPP este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 166/2015 prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile art. 549 indice 1 potrivit cărora judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2)”, respectiv instanţa ierarhic superioară ori completul competent se pronunţă „fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2)”, Decizia Curţii Constituţionale nr. 423/2015 prin care s-a constatat, cu privire la art. 488 indice 4 alin. (5) din CPP, că soluţia legislativă potrivit căreia contestaţia privind durata procesului penal se soluţionează „fără participarea părţilor şi a procurorului” este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 542/2015 cu privire la art. 431 alin. (1) din CPP prin care s-a constatat că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă „fără citarea părţilor” este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 496/2015 prin care, cu referire la art. 335 alin. (4), s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară hotărăşte „fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului” este neconstituţională;
– b) procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului: Decizia Curţii Constituţionale nr. 599/2014 prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii „fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 663/2014 prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) din CPP potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului” este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 733/2015 prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din CPP sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală;
– c) procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei: Decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2015 prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 488 din CPP, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 484 alin. (2) din CPP, care exclude persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, sunt neconstituţionale;
– d) necesitatea reglementării unor căi de atac: Decizia Curţii Constituţionale nr. 24/2016 prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din CPP care nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată este neconstituţională;
– e) necesitatea redactării unor texte clare şi previzibile – Decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2016 prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională;
– f) clarificarea unor competenţe: Decizia Curţii Constituţionale nr. 552/2015 prin care s-a constatat că judecătorul de cameră preliminară care verifică legalitatea soluţiei de netrimitere în judecată nu poate exercita funcţia de judecată, astfel încât judecătorul care dispune începerea judecăţii, în baza art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, este incompatibil să exercite şi funcţia de judecată;
– g) renunţarea la urmărirea penală: Decizia Curţii Constituţionale nr. 23/2016 prin care s-a constatat că renunţarea la urmărirea penală de către procuror, fără ca aceasta să fie supusă controlului şi încuviinţării instanţei de judecată, echivalează cu exercitarea de către procuror a unor atribuţii ce aparţin sferei competenţelor instanţelor judecătoreşti, reglementată la art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, motiv pentru care s-a constatat că întreaga instituţie a renunţării de către procuror la urmărirea penală, astfel cum era aceasta reglementată la art. 318 alin. (1) din CPP, contravine Legii fundamentale.
Având în vedere, totodată, necesitatea transpunerii unor acte comunitare cu impact atât asupra dreptului substanţial penal, cât şi asupra dreptului procesual penal – prin sporirea garanţiilor oferite în cadrul procedurilor judiciare, faţă de unele directive existând, de altfel, proceduri de infringement aflate în fază avansată, după cum urmează:
– a) Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2004/68/JAI a Consiliului, faţă de care procedura de infringement a fost declanşată în cursul anului 2014 (Cauza 2014/0192);
– b) Directiva 2008/99/CE privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal şi Directiva 2009/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 octombrie 2009 de modificare a Directivei 2005/35/CE privind poluarea cauzată de nave şi introducerea unor sancţiuni în caz de încălcare;
– c) Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale;
– d) Directiva 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, faţă de care a fost declanşată procedura de infringement în luna ianuarie 2016;
– e) Directiva 2014/62/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind protecţia prin măsuri de drept penal a monedei euro şi a altor monede împotriva falsificării şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2000/383/JAI a Consiliului.
Observând numărul relativ mare de texte declarate neconstituţionale şi care nu au fost puse în acord cu Legea fundamentală, deşi termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie a expirat, ceea ce poate determina interpretări diferite în jurisprudenţă cu privire la normele procesual penale aplicabile, de natură a afecta drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor,
făcând referire specială la iminenta împlinire a termenului de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23/2016 privind art. 318 din CPP, ceea ce va declanşa, în absenţa unei intervenţii legislative, o lipsire de efecte a textelor declarate neconstituţionale, determinând imposibilitatea pentru procuror de a mai renunţa la urmărirea penală, ceea ce va determina o aglomerare a instanţelor de judecată cu acele cauze penale care ar fi putut fi soluţionate fără a se începe urmărirea penală şi fără ca acţiunea penală să fie exercitată,
constatând, totodată, existenţa mai multor proceduri de infringement, unele dintre ele aflate în stadii avansate, ceea ce ar putea duce la condamnarea României de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu consecinţa aplicării unor sancţiuni pecuniare al căror cuantum ar putea fi unul semnificativ, de natură a afecta bugetul de stat şi îndeplinirea obiectivelor asumate de Guvern,
apreciem că toate acestea constituie o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată. Din cauza amplorii fenomenului şi a consecinţelor negative anterior prezentate asupra interesului public general, considerăm că o eventuală legiferare pe altă cale decât delegarea legislativă, chiar în procedură de urgenţă, nu ar fi de natură să înlăture de îndată aceste consecinţe negative care continuă să se producă asupra interesului public general care vizează încrederea societăţii în justiţie”.
[6] A se vedea Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009.
[7] A se vedea Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005.
[8] A se vedea Raportul, disponibil la adresa aceasta.
[9] În Raportul nominalizat la nota anterioară se arată că: „Una dintre cauzele pentru care deținuții spun că li se face adesea raport este faptul că își izolează spațiul din pat cu prosoape sau cearceafuri atârnate pe sfoară, ca niște perdele, iar această practică este interzisă de penitenciar. Dat fiind că într-o cameră pot fi și 30 de deținuți este lesne de înțeles nevoia de intimitate a deținuților, pe care o satisfac parțial cu aceste perdele improvizate (…) Paturile sunt suprapuse pe trei niveluri, camera are în mijloc doi stâlpi de susținere care ocupă spațiul și așa insuficient. La norma de 4 mp camera nu ar fi trebuit să găzduiască mai mult de 7 persoane. Camera are un singur grup sanitar (tip WC turcesc), iar pentru duș deținuții sunt nevoiți să meargă în altă încăpere, de două ori pe săptămână (lunea și vinerea)”
[10] În nota de fundamentare, urgența este justificată și prin invocarea principiului proporționalității, arătându-se: „Necesitatea promovării ordonanței de urgență este determinată, pe de o parte, de iminența aplicării unor sancțiuni de către CEDO, iar, pe de altă parte, de condițiile deosebit de grele și degradante în care sunt obligațe să trăiască persoanele condamnate la pedeapsa închisorii.
În același timp urmează să se rețină că promovarea prin ordonanță de urgență poate fi făcută avându-se în vedere prevederile art. 20 alin. (1) care prevăd că “dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.”
Art. 53 din Constituția României, care prevede restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, stabilește ca aceasta se poate dispune numai dacă este proporțională cu situația care a determinat-o.
Potrivit art. 115 alin. (6), ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniile care “afectează drepturile, libertățile…”.
În aceste condiții nu există nici un impediment constitutional sau legal de promovare atât timp cât actul normativ este un act de clemență impus de anumite condiții obiective”.
[11] Prin hotărârea Marii Curţii a CEDO în cauza Muršić c. Croaţia din 20 octombrie 2016, Curtea de la Strasbourg a confirmat că 3 m2 de suprafaţă personală pentru un deţinut într-o celulă colectivă este norma minimală aplicabilă în ceea ce priveşte respectarea art. 3 din Convenţie.
[12] Potrivit Mediafax, aceasta a spus: „În primul rând, în privința Ungariei și României, unde numărul cazurilor a crescut cu 95%, respectiv 108% în 2016 (a plângerilor adresate CEDO – n.n.), situația vizând cauze legate de condițiile de detenție. Indiscutabil, acestea sunt cazuri prioritare, pentru că intră sub incidența articolului 3 din Convenție, dar sunt cazuri repetitive, ceea ce reflectă dificultăți sistemice sau structurale și necesită găsirea unor soluții interne” (http://www.mediafax.ro/externe/seful-cedo-guido-raimondi-numarul-cazurilor-legate-de-conditiile -de- detentie-din-romania-a-crescut-cu-108-in-anul-2016-16136759).
[13] Astfel, în preambulul Convenţiei de la New York, se arată: “în conformitate cu principiile proclamate în Carta Naţiunilor Unite, recunoaşterea drepturilor egale şi inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane constituie  fundamentul libertăţii, al justiţiei şi al păcii în lume, recunoscând că aceste drepturi decurg din demnitatea inerentă  persoanei umane, având în vedere că statele sunt obligate, în virtutea cartei, în special a art. 55, să încurajeze respectul universal efectiv al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, ţinând seama de art. 5 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi de art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care, ambele, prevăd că nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, ţinând seama deopotrivă de Declaraţia asupra protecţiei tuturor persoanelor împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de adunarea generală la 9 decembrie 1975, dorind să sporească eficacitatea luptei împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante în lumea întreagă (…)”.
[14] În jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a statuat că: “Art. 7 §1 nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a dreptului penal în dauna acuzatului. El consacră, de asemenea, într-o manieră mai generală, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi pe acela care impune de a nu se aplica legea penală, într-un mod extensiv, în detrimentul acuzatului, îndeosebi prin analogie; de aici rezultă că o infracţiune trebuie să fie definită clar de lege”. (Kokkinakis vs Grecia, 1993).
[15] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 517 din data de 8 iulie 2016.
[16] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 845 din data de 13 noiembrie 2015.
[17] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 69 din data de 27 ianuarie 2015.
[18] A se vedea proiectul disponibil aici.
[19] În Decizia nr. 732/2014, se arată că CEDO: „este îndeplinită cerinţa ca legea să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării date acesteia de către instanţe şi, dacă este cazul, în urma obţinerii unei asistenţe juridice adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa aplicabilă. În acest sens sunt, de exemplu, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma împotriva României, paragraful 26, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 77, 79 şi 91.
De asemenea, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut, în mod implicit, necesitatea respectării aşteptărilor legitime ale cetăţenilor cărora li se adresează o reglementare legală, spre exemplu, în Hotărârea din 29 iunie 2010, pronunţată în Cauza C-550/09 – Proces penal împotriva lui E. şi F., paragraful 59”.
În Decizia nr. 603/2015, se menționează: „Curtea constată că sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate obiectului juridic al infracţiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiţii, aşa cum s-a arătat prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, destinatarul normei nu îşi poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condiţiile de calitate ale legii”.
În Decizia nr. 405/2016, se arată: „Curtea constată că, în prezent, orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voinţa legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea constată că legiuitorul a identificat şi reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale”.
[20] În Decizia nr. 603/2015, CCR statuează că, prin dispoziţiile art. 308 din Codul penal „are loc o extindere nepermisă a forţei de constrângere a statului, prin utilizarea mijloacelor penale asupra libertăţii de acţiune a persoanelor, circumscrisă în cauză dreptului la muncă şi libertăţii economice, fără să existe o justificare criminologică în acest sens (…)
Curtea reţine că legiuitorul nu are competenţa constituţională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, să reglementeze infracţiuni într-o manieră care să consacre o disproporţie vădită între importanţa valorii sociale care trebuie ocrotită şi cea care trebuie limitată, întrucât, în caz contrar s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă. Or, în cauză valoarea socială ocrotită este una care vizează în mod explicit mediul privat, ipoteză în care statul nu are interesul de a incrimina conflictul de interese, întrucât valoarea ce se încearcă a fi ocrotită în acest caz nu are caracter public.
Curtea constată că, prin dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, sancţionând penal fapte ce contravin unor interese pur private, legiuitorul le-a calificat pe acestea din urmă ca având caracter public, ceea ce a dus la o limitare disproporţionată a dreptului la muncă şi a libertăţii economice ale persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în mediul privat. În aceste condiţii, protecţia penală astfel reglementată, deşi adecvată sub aspectul finalităţii, aceea a protejării unor valori sociale chiar şi private, nu este necesară şi nu respectă un raport just de proporţionalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată şi interesul individual al persoanelor.
Curtea constată că, dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forţa de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare, Curtea reţine că este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancţionării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluţionate astfel cum s-a arătat cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală.
Prin urmare, Curtea constată că incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertăţii economice şi a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) şi art. 45 din Constituţie”.
[21] În Decizia nr. 405/2016, CCR statuează: ”Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nicio anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu.
Plecând de la cele expuse anterior, Curtea constată că, în prezent, orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voinţa legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea constată că legiuitorul a identificat şi reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale”.
[22] A se vedea, de pildă, C.A. București, Secția a II-a penală, Decizia penală nr. 1382/A/2015. În speță, elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu a fost configurat de către instanță prin raportare la normele BNR și la Normele Metodologice ale CEC BANK, iar nu prin referire la un act normativ cu putere de lege.
[23] Spre exemplu, a se vedea, C.A. Ploiești, Decizia penală nr. 554/2016.


Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca

 
Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Au fost scrise până acum 13 de comentarii cu privire la articolul “Despre grațiere, legalitate, umanism și proporționalitate”

  1. Florin RADU spune:

    In sfarsit, un material corect despre gratiere.
    Pacat ca indivizii din strada nu o sa il citeasca, asa cum nu au citit nici proiectul de ordonanta.

  2. Alex CHICIU spune:

    Analiza excelenta, ca toate efectuate de dl. profesor Hotca, pe care sper ca voi avea onoarea sa il audiez si la cursul PPC de la BB luna februarie. Cu toate acestea, o gratiere nu se acorda asa, cu „mustati” si dedicatie. În umila mea opinie este mai degraba momentul unui T0 si a unei amnistii cvasigenerale. S-au schimbat codurile, s-a schimbat exigenta organelor si instantelor penale, sunt oameni care sunt pedepsiti pentru fapte din 2006-2010 cand „zeitgeist”-ul si gradul de severitate al aplicarii legii era cu totul si cu totul altul, sunt zeci de mii de patroni si contabili cu dosare penale in lucru pentru evaziuni si de 2.000 de RON (speta pe care o cunosc la prima mana) deoarece acea lege 241/2005 (celebra „plateste cu bani, nu cu ani” a lui Basescu) e facuta la fel de „pe genunchi” ca si prezenta ordonanta cu gratierea samd. Chiar ANAF si Parchetele recunosc ca nu exista prag minim al „evaziunii” pe care o face pana la urma omul din bani castigati de el (iar nu din banii statului, precum cei carora li se adreseaza cu precadere „gratierea”) si ca sunt total depasite de numarul de dosare pe aceasta lege (undeva la peste 20.000 dintre care 80% sunt pentru sume infime) si exemplele ar putea continua.

  3. Mariana BOTNARENCO spune:

    Intr-o tara europeana, unde democratia primeaza si militam pentru drepturile omului, este normal sa existe si gratierea prevazuta prin lege.
    Nu este normal ca persoane ce se pretind aparatori ai drepturilor omului sa respinga si acest drept.

  4. Mariana BOTNARENCO spune:

    Legile sunt facute sa fie respectate. Credeti ca este normal ca functionarii publicii sa nu respecte legile si sa faca politica cu toate ca legislatia le interzice? S-a vazut in ultimii ani cum functionarii publicii au facut politica, da, au candidat si la alegeri, fie ca erau primari, presedinti de Consilii Judetene s-au alte functii, cu toate ca legile le interziceau, au ajuns lideri politici si conducatori de partid, ce au candidat la alegeri de pe postura de functionari publici si functii publice. Totodata, functionarii publici au ajuns in postura de lider de partid, au incasat foloase necuvenite putem spune in acest sens, prin donatii, cotizatii si alte foloase si favoruri, sub o forma ascunsa, de la membrii de partid, ceea ce inseamna foloase necuvenite si incalcarea legislatiei, deoarece erau si functionari publicii totdata, unii avand chiar si Societati Comerciale si erau si incompatibili pe functie. Dar nimic nu ia oprit, usor le-a fost ca candideze mai apoi, deoarece functia primeaza. Legislatie privind functionarii publici citam: Legea nr.188/1999 statutul functionarilor publici, Legea nr. 7/2004 privind Codul de Conduita al functionarului public, Legea nr. 78/2000 privind descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie, Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul Administrativ, Legea nr. 115/1996 privind declararea si controlului averii demnitarilor functionarilor publici, magistratilor si a unor persoane cu functii de conducere etc.

  5. Constantin STANCU spune:

    Un punct de vedere pertinent! Justiția nu e joacă, este o necesitate socială!

  6. Mihai BULUGEA spune:

    Deci Guvernul creeaza o situatie extraordinara prin faptul ca nu reactioneaza la numarul din ce in ce mai mare de detinuti, si cand se ajunge la o „limita”, se poate da ordonanta de urgenta. Dupa cum vad eu lucrurile, Guvernul este unul singur, nu conteaza cine este prim ministru. Deci eu creez situatia extraordinara, dupa care o reglementez pentru ca imi permite Constitutia. MODERAT?

  7. Mariana BOTNARENCO spune:

    Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si a senatorilor la art. 74 alin. 1 prevede: nu pot face obiectul initiativei legislative a cetatenilor, problemele fiscale, cele cu caracter international, amnistia si gratierea.

  8. Mariana BOTNARENCO spune:

    In completare la Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si a senatorilor la art. 67 prevede: Camera deputatilor si Senatul adopta legi, hotarari si motiuni in prezenta majoritatii membrilor.

    Totusi o opinie despre acest haos, deoarece unii nu cunosc nici macar legislatia, senatorii si deputatii nu cred ca ar trebui sa aiba dubla cetatenie, deoarece se supun regimului juridic prevazut de Constitutia Romaniei, ce nu prevede dubla cetatenie pentru functii de demnitate publica, insa sunt senatori cu dubla cetatenie avand in vedere ca multi sunt din UDMR cred ca detin dubla cetatenie si nu numai ei mai cunoastem cazuri.

  9. Amelia FARMATHY spune:

    Ştiţi vorba aceea cu carul şi boii?
    Acest articol este carul.
    Frumos structurat, argumentat, ca orice lucru făcut să dăinuie, singura problemă ar fi contextul în care s-a nimerit să „pice”, dar, desigur, autorul nu avea cum să ştie ce pândeşte în întunericul ce a urmat zilei în care a fost publicat prezentul articol.
    În spatele carului, nu mai e nevoie să scriu cine se iţeşte.
    Recunosc ca m-a uimit să văd un ministru, şi încă unul al justiţiei, care cu greu nimereşte o „zişere” corectă în limba română.
    Măcar de-ar fi fost congruent propriilor păreri exprimate la audierea sa în Parlament, din care citez cu oareşce aproximaţie: „secretul unui bun ministru e să aibă consilieri mai deştepţi decât el şi să îi asculte”.
    Mi-e greu să cred că nu are din aceştia, văzându-i prestaţia de care nu eram sigură dacă să mă amuz sau să mă enervez(până la urmă, am râs) şi cred că, acu, la spartul târgului(vorbind despre graţiere, poate nu e potrivit să vorbesc despre spargeri, adică despre efectele atât de previzibile ale postgraţierii)a şi început să îi asculte: azi a citit de pe o foaie nişte chestii placide, nimic de reţinut, de altminteri dnul Iordache e atât de captivant ca persoană încât e greu să te concentrezi asupra a ceea ce zice, deşi îţi mai zgârie din când în când urechea la cum grăieşte.
    Graţierea nu rezolvă nicio problemă, doar o mută dincolo de porţile penitenciarelor, adică la porţile caselor dumneavoastră, asta în afara oricărei analize teoretice a instituţiei.
    La asta să vă gândiţi când aprobaţi, butonând telecomanda, captivi ai unor burtiere fulminante sau ale unor poveşti ” de viaţă” servite la cald.
    Cât despre dezincriminarea unor infracţiuni, am auzit păreri că nu trebuie să ne băgăm în „politica penală”, că noi doar aplicăm legea, că nu e bine să aţâţâm oamenii şi am impresia că cei care le exprimă privesc un alt film, sperând la un soi de iluzoriu happy ending.
    Cum să vorbeşti despre politică penală _poate doar despre penală politică_ atunci când, în ceas de noapte, faci modificări în legătură cu care, a doua zi, nu ai curajul să te arăţi pe undeva să ţi le susţii? Mă rog, citirea „dupe foaie” a domnului JOrdache nu o includem la reacţii, ci la non reacţii.
    Cum să bănuieşti de intenţii oneste o modificare ce vizează taman una dinte infracţiunile pe care se bazează destructurarea corupţiei, cu toate plusurile, şi, mai ales, minusurile acestei destructurări şi să nu înţelegi, ca profesionist, că această infracţiune va permite comisionarea oricărei „afaceri” în limita celor 200 000 lei, pe afacere desigur.
    Noi cu principiile, ei cu… afacerile.
    Dacă una nu-i prostie, sigur cealaltă-i hoţie.
    Ce să mai zic, vorba lui Iordache: …”Altă întrebare?”

  10. Amelia FARMATHY spune:

    Nu obişnuiesc să comentez prea mult pe acelaşi subiect, dar nu mă pot abţine din râs, v-am mai spus, dnul Iordache are acest efect asupra mea.
    Acum înţeleg că tocmai şi-ar fi delegat, vreo 10 zile, atribuţiile dnului Sima, sub cuvânt – aici e cel mai amuzant – că ar fi prea ocupat cu bugetul în Parlament :)))))))))))
    Domnul acesta care, vorbind liber, are ezitări, ca să nu spun altfel, în ceea ce priveşte folosirea limbii române, vrea să mă/ne convingă că e ocupat cu citirea… bugetului.
    Azi-mâine îl vom vedea cu ziceri legate de buget, deşi cred că altele sunt resorturile pentru care a „dat” ministeriatul în primire dnului Sima pe… prezenţa în Parlament.
    Apropo, domnul Sima ce ( mai) caută acolo?
    În aceste circumstanţe?
    De ce nu e la plivit infracţiuni, asemenea colegilor săi, în gradina Procurorului General, acolo de unde, dacă nu mă înşel, a plecat?
    Lăsaţi, domnule Sima, să (le) salveze altcineva aparenţele!

  11. Mariana BOTNARENCO spune:

    In Romania de fapt imaginea ce se creeaza este falsa. Nu reprezinta realitatea. Hotii de fel striga hotii, sau lupul paznic la oi… Intocmai cei ce sunt pusi sa combata coruptia, tocmai aceia o intretin, pentru gruparile lor, multi pe functii importante au plangeri penale si dosare penale ce sunt amanate, tergiversate s-au inchise, si nu infractiuni usoare, ci chiar infractiuni de crima organizata, insa sunt liberi, sfideaza lumea si poate mai intreprind si altele intre timp ca tot nu ii afecteaza.

  12. Amelia FARMATHY spune:

    Hm, gând la gând cu dnul PG, ca să zic aşa, apropo de anunţul solicitării retragerii dnului SIma.
    Singura problemă, desigur doar de interpretare a legii, problemă care va reveni CSM, e că, din ce ştiu eu, niciodată nu au fost admise cereri de încetare a detăşării formulate de către reprezentanţii instituţiei de la care provenea detaşatul, pe motiv că nu ar avea un soi de „calitate procesuală activă” respectiva instituţie (deşi, dacă nu mă înşel, absolut nicio dispoziţie legală nu interzice ca solicitarea încetării detaşării să provină de la instituţia de la care a plecat detaşatul; un argument în sensul acestei posibilităţi este acela că cel de la care ai plecat ştie cel mai bine când are nevoie din nou de tine,spre exemplu dacă se confruntă cu o lipsă acută de personal, un argument contrar constând în faptul că, dacă se validează această posibilitate, detaşatul se va „confrunta” cu spectrul „şantajului”, ….adică cu întoarcerea la munca pe care a părăsit-o ca efect al detaşării), astfel că, cel puţin până acum, singura modalitate de încetare a detaşării a cam fost solicitarea detaşatului.
    O astfel de solicitare se întâmplă să fie formulată în destul de rare situaţii pentru că, de regulă, omul are tendinţa să plece la mai bine, ceea ce include şi ideea de mai uşor, asta traducându-se în cazul juzilor şi procurorilor uitaţi prin detaşări nenumărate, prin mai ştiu eu ce instituţii(nu includ aici INM, SNG sau CSM, deşi şi pe aici s-ar putea opera nişte primeniri măcar o dată la şase ani, ca să nu uite magistraţii detaşaţi, aş zice chiar pierduţi de instanţe/parchete, pe unde ar trebui să se întoarcă, pe cât posibil, înainte cu ani buni de atingerea vârstei de pensionare, cu pensie de magistrat desigur, că doar s-au spetit lucrând pe dosare), organizaţii/comiţii, prn evitarea lucrului pe/cu dosare, dar, desigur, cu păstrarea tuturor beneficiilor de magistrat în funcţie, aspecte care ar trebui, cumva, mai bine limitate/delimitate pe viitor.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD