Aspecte teoretice și practice privind calificarea corectă a unui act administrativ. Regulamentele emise de C.N.V.M. pentru remunerarea membrilor și a personalului propriu
6 februarie 2017 | Marta-Claudia CLIZA
Problema de drept examinată o reprezintă condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un act administrativ pentru a putea fi calificat fie normativ, fie individual. Chestiunea de drept a fost generată de Sentința nr. 225/30.01.2015 a Curții de Apel București, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, publicată sub formă de extras pe site-ul juridice.ro[1], cu privire la următoarea speță:
Prin cererea de chemare în judecată, Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat anularea Regulamentului CNVM nr. 4/2013 prin care – modificandu-se Regulamentul nr. 4/2003 privind regimul si principiile remunerarii membrilor si personalului angajat al CNVM – s-a introdus dreptul la plata unei indemnizații echivalente cu 9 salarii nete, la încetarea mandatului de membru al autorității din orice motiv, în ceea ce privește personalul angajat în cadrul cabinetelor membrilor CNVM. Condiția acordării indemnizației este ca personalul angajat să nu opteze pentru continuarea raporturilor de muncă cu instituția sau să nu fi primit o altă compensare, respectiv un drept de creanță. În mod clar, actul atacat vizează o categorie determinată de persoane, și anume: persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul CNVM, pe diferitele funcții prevăzute în organigrama acestei autorități.
Însuși autorul articolului enumeră și argumentează numeroase considerente în ceea ce privește diferențele dintre actele administrative normative și cele individuale, chiar recunoscând aparența de act administrativ cu caracter individual al Regulamentului contestat. Totuși, în momentul în care decide asupra caracterului de act normativ sau individual, face abstracție de toate considerentele pe care cu temeinicie le-a enumerat în întreg cuprinsul articolului, arătând în mod greșit că Regulamentul nr. 4/2013 ar avea natura unui act normativ, aspect cu nimic mai neadevărat, în opinia noastră.
Acest raționament s-a fundamentat doar pe două considerente, în pofida aspectelor teoretice și practice actuale examinate de autor, și anume:
A. Neîndeplinirea formelor procedurale speciale de publicare
Argumentul autorului conform căruia nu au fost respectate formele procedurale speciale de publicare nu ar putea vreodată să califice sau să schimbe, prin sine însuși, natura juridică a unui act administrativ. Este adevărat, nici nu va putea fi ignorat, însă este obligatoriu să fie coroborat cu prevederile efective ale actului, motiv pentru care ar fi trebuit să se analizeze în concret conținutul actului, pentru a se vedea dacă este sau nu un act normativ. Astfel, o diferență evidentă între actele administrative normative și cele individuale este obligativitatea și, implicit, scopul publicării.
În acest sens, conceptul de „publicare” a actelor administrative reprezintă o garanție a respectării legalității și transparenței administrației publice. Totuși, nu se poate trece peste faptul că, dacă ne regăsim în situația unui act cu caracter normativ, publicarea este o condiție esențială pentru valabilitatea sa, spre deosebire de inexistența acestei obligații față de actul individual, acesta din urmă trebuind doar să fie comunicat destinatarilor, chiar și pe cale orală.
Potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție[2], aducerea la cunoștință a unui act administrativ se face prin publicare, pentru actele normative, și prin comunicare, pentru actele individuale. În mod incontestabil, cel mai eficient mod de comunicare a unui act individual este chiar înmânarea actului, sub semnătură, destinatarului, fie direct de către emitent, fie prin intermediul unui curier administrativ sau poștă, cu scrisoare recomandată.
Prin urmare, un act administrativ individual nu este constrâns din punct de vedere legal să îmbrace o anumită formă, în afara celei scrise, ca principiu[3] al actelor administrative. În plus, un act individual poate avea, rareori, chiar formă orală, atunci când legea prevede expres, chiar dacă este evidentă necesitatea generalizării formei scrise[4].
Mai mult, va trebui reținută opinia ÎCCJ, materializată prin Decizia nr. 4039/2009[5], cu privire la o situație asemănătoare din punct de vedere juridic: „Actele administrative cu caracter normativ conțin reguli generale, impersonale și se adresează tuturor, pe când actele administrative cu caracter individual se adresează unor subiecte determinate. În speță, decizia nr. 220 din 21 octombrie 2005 se referă la constituirea comisiei pentru negocierea metodologiei privind reproducerea operelor muzicale pe fonograme sau videograme, decizia nr. 237 din 7 decembrie 2005 a fost emisă pentru publicarea în M. Of., Partea I a Protocolului referitor la Metodologia privind remunerațiile reprezentând drepturi patrimoniale de autor pentru înregistrările audiovizuale ale operelor muzicale pe suporturi, iar decizia nr. 9 din 11 ianuarie 2006 se referă la desemnarea organismului de gestiune colectivă U.C.M.R. – A.D.A., ca organ colectiv al remunerațiilor negociate prin Protocol. Se poate observa că dispozițiile cuprinse în aceste acte nu au caracter general pentru a fi aplicabile tuturor, ci se adresează unor anumite subiecte legate de dreptul de autor, colectarea remunerațiilor pe acest domeniu al reproducerii operelor muzicale pe fonograme sau videograme. Prin urmare, nu se poate susține argumentat că aceste acte administrative ar fi unele cu caracter normativ și să poată fi atacate oricând în fața instanței de contencios administrativ. Recurentele invocă drept argument în sprijinul calificării acestor acte ca fiind cu caracter normativ faptul că acestea se publică în M. Of., însă nu toate actele publicate în monitor sunt acte administrative cu caracter normativ, iar publicarea nu duce la automata calificare a acelui act ca fiind cu caracter normativ. Publicarea în M. Of. se face în virtutea legii pentru că Legea nr. 8/1996 prevede publicarea deciziilor directorului general al O.R.D.A. în M. Of., dar nu le transformă, prin această publicare, în acte cu caracter normativ”.
În consecință, neîndeplinirea formelor procedurale speciale de publicare la care face referire autorul articolului nu trebuie aplicata ad litteram, fără a se analiza în vreun fel dacă actul contestat chiar face parte din categoria celor care sunt supuse publicării. Faptul că este sau nu publicat nu are nicio consecință asupra legalității acestuia și, implicit, nu este în măsură să îi schimbe caracterul de act individual.
B. Clasificarea dată de lege conform căreia actul contestat, din punct de vedere al formei, este unul normativ
Nici acest al doilea considerent nu este la adăpost de critici, motiv pentru care constatăm că se încadrează în aceeași categorie ca primul argument. Pentru a nu exista o confuzie în acest sens, ambele raționamente, chiar dacă diferite, ar fi trebuit să fie analizate în tandem cu prevederile actului contestat. Așa cum s-a confirmat în jurisprudență, după analizarea temeinică a conținutului actelor respective, nu de puține ori a trebuit să se constate de către instanțele de judecată dacă unele acte administrative au sau nu caracter normativ/individual, criteriu esențial pentru pronunțarea unei soluții legale.
O definiție a actului normativ regăsim în cuprinsul art. 3 lit. a) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, după cum urmează: „act normativ – actul emis sau adoptat de o autoritate publică, cu aplicabilitate generală”.
Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că încadrarea unui act infralegislativ într-una dintre cele două categorii mai sus arătate NU se poate realiza prin „decuparea” unor dispoziţii din acel act, afectând în acest mod caracterul unitar al acestuia, ci prin examinarea integrală a conţinutului său, prin prisma trăsăturilor fiecăreia dintre cele două categorii de acte. Sub acest aspect, Înalta Curte a apreciat că H.G. nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor este unul normativ din moment ce conţine reguli generale, de aplicabilitate repetată, iar destinatarii acestuia sunt un număr indeterminat de subiecţi (…)[6].
Într-adevăr, dispozițiile art. 7 alin. (4) din Statutul CNVM enumeră actele individuale ale autorității, printre care nu se regăsesc și regulamentele. Cu toate acestea, ar fi trebuit să existe o interpretare mai profundă a cuprinsului actului, și nu doar una gramaticală a textului legal. Aplicarea legii strict prin analizarea gramaticală a normelor legii, fără a se acorda atenția cuvenită conținutului actului contestat nu poate conduce decât la o interpretare mecanică a legii, negând însuși caracterul unitar al actului.
În acord cu opinia ÎCCJ, în ceea ce privește caracteristicile unui act administrativ normativ, este de necontestat faptul că, prin intermediul unui astfel de mecanism, se vor cuprinde reguli generale de conduită, impersonale și de aplicabilitate repetată, în vederea aplicării unui număr nedeterminat de subiecți[7]. Spre exemplu, atât hotărârea de Guvern prin care se stabilesc anumite prețuri maximale pentru anumite produse, cât și ordinul unui ministru de stabilire a normelor metodologice de depunere a formularelor tipizate în vederea calculării impozitului, precum și o hotărâre a unui consiliu local de stabilire a taxelor locale etc., vor beneficia de natura de act administrativ normativ.
Mai mult, potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 2027/2016[8]: „În privinţa competenţei pentru efectuarea inspecţiei fiscale, Ordinul ANAF nr. 375 din 26.03.2009, la fel ca şi ordinul ANAF nr. 2253/2011, care i-a luat locul, nu sunt acte cu caracter normativ şi ca atare, nu era necesară publicarea lor în Monitorul Oficial al României, în conformitate cu art. 11 din Legea nr. 24/2000. Deşi reclamantul a susţinut inopozabilitatea ordinului, Curtea a apreciat că acest ordin nu prevede reglementări de principiu, cu aplicabilitate generală şi, ca atare, nu produce efecte erga omnes. El este aplicabil unor situaţii strict determinate şi produce efecte juridice în raport cu un număr determinat de persoane, respectiv funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul ANAF. Având în vedere aceste efecte, el are caracterul unui act administrativ individual şi nu al unui act administrativ normativ, nefiind supus cerinţei publicării în Monitorul Oficial conform prevederilor sus-menţionate”.[9]
Luând în considerare trăsăturile de mai sus pe care trebuie să le întrunească un act administrativ normativ, constatăm că acestea nu se regăsesc și în cazul Regulamentului contestat. Astfel, actul atacat nu are aplicabilitate generală, nu cuprinde reguli de conduită generale și impersonale, aplicându-se unui număr determinat de subiecți.
O clasificare fundamentală pe baza căreia diferențiem între actele administrative și cele individuale, la care specialiștii mai adaugă și actele administrative cu caracter intern, este gradul de întindere a efectelor juridice. Actul administrativ normativ conține astfel de reguli generale și impersonale de conduită, asemenea legilor[10]. Astfel, unul dintre criteriile de distincție între cele două tipuri de acte administrative îl reprezintă acela al determinabilității persoanelor cărora li se aplică. Actul normativ are o aplicabilitate generală, asupra unui număr nedeterminat de persoane[11], pe când cel individual își produce efectele față de un număr restrâns și determinat/determinabil de beneficiari, o manifestare de voință care creează, modifică sau stinge drepturi și obligații în beneficiul sau în sarcina destinatarilor săi.
Regulamentul nr. 4/2013 se referă la modificări cu privire la indemnizații, salarii, diferite sporuri, ajutoare, premii, prime și alte drepturi bănești, concedii și concedii suplimentare. Toate aceste elemente sunt stabilite prin raportare exclusiv la persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul CNVM, pe diferitele funcții prevăzute în organigrama acestei autorități. Prin urmare, are un caracter intern, aplicându-se doar în interiorul instituției, în relația stabilită între CNVM ca autoritate, pe de o parte, și persoanele care activează în cadrul acesteia, pe de altă parte.
Având în vedere cele de mai sus, rezultă că argumentul dedus din soluția de principiu și de unificare a practicii judiciare, adoptată de judecătorii Secției de Contencios a ÎCCJ nu poate decât să întărească ideea că Regulamentul contestat este un act individual, cu caracter intern și nesupus publicării: „Actele emise de conducătorii autorităţilor publice centrale prin care se aprobă, spre exemplu, structura organizatorică, statul de funcţii sau regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei, sunt acte cu caracter individual, fiind emise în baza delegării atribuite emitentului prin hotărâre a Guvernului, pentru punerea în executare şi aplicarea în concret a dispoziţiilor legale cu forţă juridică superioară, ceea ce face ca publicarea acestora în Monitorul Oficial să nu fie obligatorie[12]”.
Cu motivări asemănătoare, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit natura juridică de act administrativ individual și în privința altor acte cu caracter intern emise de diferite autorități și instituții publice. Trăsătura comună tuturor acestor acte este aceea că au ca obiect diverse aspecte de organizare internă a autorităților respective, privesc relațiile/raporturile stabilite în interiorul acestor autorități și își produc efectele exclusiv în legătură cu organizarea și funcționarea autorităților emitente, precum și cu persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul acestora.
Astfel, cu titlu exemplificativ, ÎCCJ a reținut caracterul de act individual în următoarele cauze, cu privire la diferite acte, și anume: Decizia nr. 1367/18.03.2014[13]; Decizia nr. 3366/23.09.2014[14]. Decizia nr. 5632/07.06.2013[15]; Decizia nr. 3263/03.06.2011[16].
Mai mult, sintagma „regulament propriu” este utilizată numai în legătură cu regulamentul de organizare și funcționare[17] și la regulamentul de remunerare[18], ambele acte având un evident caracter intern. De altfel, în contextul dispozițiilor Statutului CNVM, această sintagmă nu poate fi interpretată decât că a fost utilizată de legiuitor tocmai pentru a sublinia această natură internă a actelor respective. Orice altă interpretare ar conduce la afirmarea caracterului redundant al sintagmei „regulament propriu”.
Așa cum s-a statuat și prin practica ÎCCJ, potrivit Deciziei nr. 2110/2012[19] a Secției de contencios administrativ și fiscal, „cele două categorii de acte administrative trebuie diferențiate atât în funcție de obiectul lor, cât și în raport de criteriul determinabilității persoanelor cărora li se aplică, întrucât acestea nu prevăd reglementări de principiu și nu au o aplicabilitate generală, nu se adresează și nu produc efecte erga omnes, ci urmăresc stabilizarea unei situații juridice precise în favoarea unui număr restrâns și bine definit de subiecte de drept”.
În cuprinsul Deciziei ÎCCJ nr. 1718/2013[20] (la care face referire și autorul articolului), având ca obiect anularea unui act administrativ, s-a hotărât că distincţia între actele administrative individuale şi cele normative se realizează în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produc. Astfel, actele administrative normative conţin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, faţă de o persoană, sau uneori faţă de mai multe persoane. Prin urmare, actele administrative individuale se adresează unor persoane fizice sau juridice determinate sau determinabile, astfel cum este Regulamentul contestat al CNVM (actuala ASF).
Prin urmare, este necesar să se facă diferența între actele administrative normative, acestea producând toate categoriile de efecte, motiv pentru care sunt inclusiv izvoare[21] ale dreptului, și între actele administrative individuale care se prezintă ca fapte juridice ce dau naștere unor raporturi de drept administrativ, dar și altor categorii de raporturi[22]. După cum se poate observa, Regulamentul nr. 4/2013 nu face altceva decât să dea naștere unor raporturi de drept, ce se aplică numai membrilor şi personalului angajat CNVM, aceștia fiind persoane determinate.
Mai mult, potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 6926/2013[23], „în ceea ce priveşte întinderea efectelor produse, actele administrative cu caracter normativ conţin reguli/norme cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de situaţii, astfel că produc efecte juridice erga omnes faţă de un număr nedefinit de persoane, în timp ce actele administrative cu caracter individual urmăresc realizarea unor raporturi juridice într-o situaţie strict determinată şi produc efecte fie faţă de o singură persoană, fie faţă de un număr determinat sau determinabil de persoane”.
Relevanța deciziei de mai sus este incontestabilă, având în vedere similitudinea juridică ce poate fi reținută în raport cu Regulamentul contestat al C.N.V.M., și anume: s-a invocat obligația publicării în Monitorul Oficial a actelor contestate, susținându-se că textele legale dispuneau că Inspectoratul General, în calitate de autoritate de reglementare în domeniu, emite metodologii, norme, regulamente și proceduri care se publică în Monitorul Oficial, Partea I. Stabilind caracterul de acte administrative individuale pentru actele în cauză contestate, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că nu era necesară publicarea acestora în Monitorul Oficial, concluzionând că textele legale invocate de reclamant aveau în vedere numai actele cu caracter normativ.
În speţă, a fost aprobată „metodologia de selecţie a personalului, respectiv procedura de desfăşurare a examenului de departajare, pentru numirea în funcţie a personalului la nivelul unităţilor I.G.S.U.; ca atare, este vorba despre un subiect de drept determinat. Astfel, cele două acte sunt acte interne, privesc strict o anumită structură a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi se adresează unui număr determinat de persoane, anume cele care lucrează în cadrul aparatului central şi unităţilor subordonate; numai aceste persoane sunt supuse reorganizării autorităţilor şi numai acestor funcţionari publici/personal contractual li se aplică metodologia de selecţie. Iar actele administrative unilaterale cu caracter individual nu sunt supuse regimului publicării în M. Of. al României[24]”.
În plus, actele administrative normative sunt supuse unui regim special, în ceea ce privește atât condițiile de validitate, cât și controlul acestora[25]. În consecință, spre deosebire de actele cu caracter individual, actele administrative normative conțin reguli impersonale și privesc persoane nedeterminate, asemenea legilor. Potrivit art. 7 alin. (13) din O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statului CNVM, autoritatea stabileşte prin regulament propriu regimul şi principiile remunerării membrilor şi a personalului angajat.
Actul contestat reprezintă, de fapt, voința internă a autorității, materializată printr-o reglementare care are în vedere subiecți determinați. Actele administrative cu caracter intern, după cum o sugerează și denumirea, sunt cele care se aplică în interiorul unui organ al administrației publice, producând efecte doar față de personalul acestuia, funcționari publici sau agenți contractuali[26].
În concluzie,
Actul contestat nu respectă condițiile detaliate mai sus pentru ca un act administrativ să poată fi considerat ca având caracter normativ: nu stabilește o regulă de conduită generală și impersonală, din moment ce are aplicabilitate restrânsă, persoanele care intră sub umbrela acestei reglementări fiind determinate. Nu se poate susține că ar avea aplicabilitate generală, deci erga omnes, atâta vreme cât alți angajați ai celorlalte autorități nu beneficiază de aceleași drepturi.
Având în vedere cele de mai sus, faţă de conţinutul concret şi caracterul său specific, nu se poate concluziona altfel decât în sensul că Regulamentul nr. 4/2003 privind regimul si principiile remunerarii membrilor si personalului angajat al CNVM, precum si actele de modificare a acestuia, inclusiv Regulamentul C.N.V.M. nr. 4/2013 (actul contestat in speta) sunt acte administrative cu caracter individual.
[1] Articolul la care facem referire a fost publicat pe site-ul juridice.ro în data de 14.12.2016, cu titlul „Anularea actelor administrative normative de acordare membrilor CNVM la încetarea mandatului din orice motiv a primelor în valoare de 9 ori venitul brut lunar cel mai mare din perioada exercitării mandatului. Acțiunea Autorității de Supraveghere Financiară” și poate fi accesat utilizându-se această adresă de internet, site consultat în data de 20.01.2017.
[2] A se vedea Decizia ÎCCJ nr. 1718/2013, disponibilă pe adresa de internet www.scj.ro, site consultat în data de 20.01.2017.
[3] A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a 4-a, Ed. All Beck, București, 2005, p. 52.
[4] D. A. Tofan, Drept administrativ, vol. II, ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 33.
[5] În același sens, a se vedea și Decizia ÎCCJ nr. 3984 din 30 septembrie 2009, Secţia de contencios administrativ și fiscal. Ambele decizii sunt disponibile pe adresa de internet www.scj.ro, site consultat în data de 20.01.2017.
[6] A se consulta cuprinsul Deciziei ÎCCJ nr. 1718/2013, disponibilă pe adresa de internet www.scj.ro, site consultat în data de 20.01.2017.
[7] A. Trăilescu, Drept administrativ, Ed. All Beck, ediția 2, București, 2005, p. 4.
[8] Decizia ÎCCJ nr. 2027/2016 este disponibilă pe adresa de internet www.scj.ro, site consultat în data de 20.01.2017.
[9] A se vedea, de asemenea, Decizia ÎCCJ nr. 2172/2015, disponibilă pe adresa de internet www.scj.ro, site consultat în data de 20.01.2017: „Prin încheierea din 27 martie 2013 având ca obiect anularea acordurilor petroliere (…) s-a avut în vedere în acest sens calificarea dată actelor administrative contestate, aceea de act administrativ individual fiind luat în considerare în acest sens conţinutul integral al actelor inclusiv a acordurilor care sunt parte integrantă a hotărârilor de Guvern întrucât acestea reprezintă de fapt reglementarea ce trebuie aprobată. În acest fel s-a respectat caracterul unitar al actului (…) prezumţia şi obligaţia de cunoaştere a textelor publicate în M. Of. operează doar pentru normele de drept, instituind astfel prezumţia şi obligaţia de cunoaştere a legii, însă această prezumţie de cunoaştere a conţinutului unui M. Of. nu operează în cazul actelor administrativ individuale care îşi produc efecte de la data comunicării sau luării la cunoştinţă a conţinutului actului adresat altui subiect de drept”.
[10] D. A. Tofan, op. cit., p. 21.
[11] O. Podaru, Drept administrativ. Vol. Actul administrativ (I) Repere pentru o teorie altfel, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 61: „(…) poate exista un act „individual” care să aibă câteva sute de destinatari: de pildă, lista candidaților declarați admiși/respinși la examenul de admitere în magistratură”.
[12] „Soluţiile de principiu şi de unificare a practicii judiciare adoptate de Secţia de contencios administrativ şi fiscal”, p. 45, document actualizat la data de 11 februarie 2016, disponibil pe adresa de internet www.scj.ro, site consultat în data de 20.01.2017.
[13] Ordinele Președintelui ANAF nr. 2365/30.06.2011 și nr. 2180/03.06.2011, argumentându-se faptul că „se adresează unui număr restrâns și bine definit de subiecte de drept, respectiv funcționarilor publici din cadrul D.G.F.P”.
[14] Ordinul Ministerului Justiției nr. 2551/C/26.07.2012 privind organizarea concursului sau examenului de admitere în profesia publică de executor judecătoresc argumentându-se faptul că se adresează unei categorii determinate de subiecți.
[15] Hotărârea CSM nr. 189/2004 privind înființarea unor secții în cadrul Curții de Apel Craiova argumentându-se faptul că are în vedere organizarea internă a instituției la care se referă.
[16] Ordinul nr. 2100/2009 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului National argumentându-se faptul că regulamentul „se referă la structura și competențele acestui minister, nu instituie norme juridice care să reglementeze situații juridice cu caracter de generalitate, impersonale”, precum și că regulamentul „produce efecte numai față de un organ al administrației publice” și că „își produce efectele într-o sferă determinată și limitată de relații sociale”.
[17] Art. 7 alin. (12) din Statutul C.N.V.M.: „C.N.V.M. îşi stabileşte prin regulament propriu structura organizatorică, atribuţiile de conducere şi de execuţie ale personalului său”.
[18] Art. 7 alin. (13) din Statutul C.N.V.M.: „C.N.V.M. stabileşte prin regulament propriu regimul şi principiile remunerării membrilor şi a personalului angajat”.
[19] Decizia ÎCCJ nr. 2110/2012 este disponibilă pe adresa de internet www.scj.ro, site consultat în data de 20.01.2017.
[20] Decizia ÎCCJ nr. 1718/2013 este disponibilă pe adresa de internet www.scj.ro, site consultat în data de 20.01.2017.
[21] D. A. Tofan, op. cit., p. 22.
[22] V. Vedinaș, Drept administrativ, ediția a IX-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 100.
[23] Decizia ÎCCJ nr. 6926/2013 este disponibilă pe adresa de internet www.scj.ro, site consultat în data de 20.01.2017.
[24] Ibidem.
[25] A. Trăilescu, op. cit., p. 198.
[26] D. A. Tofan, op. cit., p. 20.
Conf. univ. dr. Marta-Claudia Cliza
Catedra de Drept Administrativ
Facultatea de Drept, Universitatea „Nicolae Titulescu” București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
