Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Mandatul european de arestare (I). Regula specialității
07.02.2017 | Mihai MAREȘ

Secţiuni: Drept penal, Dreptul Uniunii Europene, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Mihai Mareș

Mihai Mareș

*Acest articol a fost publicat în Revista Pandectele Române nr. 12/2016.

Rezumat: Prezenta lucrare se înscrie într-un demers ce își propune prezentarea anumitor aspecte teoretice și jurisprudențiale privind instituția mandatului european de arestare, ce suscită interes practic în special din perspectiva apărării în materie penală (cum ar fi regula specialității, respectarea drepturilor fundamentale în cadrul procedurii de predare între statele membre, motivele de neexecutare a mandatului european de arestare etc.), atât în situațiile în care persoana solicitată apelează la serviciile avocatului român în România, ca stat de executare, cât și în cazurile în care se solicită opinia juridică a unui avocat român de către omologi din alte state membre, în cauze având ca obiect solicitări de executare a mandatelor europene de arestare emise de către autoritățile judiciare române. Partea introductivă a prezentei lucrări conține o trecere în revistă a originii și specificului acestei forme de cooperare judiciară în lumina evoluției reglementării unionale, fiind urmată de analizarea regulii specialității, având un rol esențial în cadrul procedurii predării. În acest sens, vor fi supuse analizei atât prevederile europene, cât și transpunerea lor în dreptul intern de către România și de către alte state membre, cu referire și la jurisprudența europeană (CJUE și CEDO), națională și britanică.  

Legislație relevantă: Decizia-cadru 2002/584/JAI, Legea nr. 302/2004.

I. Instituția mandatului european de arestare în contextul evoluției reglementării instrumentelor de cooperare judiciară internațională în materie penală

Fundamentele reglementării mandatului european de arestare se regăsesc în concluziile Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, organizat în vederea creării unui spațiu de libertate, securitate și justiție în cadrul Uniunii Europene, cu acest prilej fiind stabilite prioritățile privind politicile unionale aparținând Justiției și Afacerilor Interne[1].

În contextul cooperării în materie penală, s-a considerat că procedura formală a extrădării ar trebui eliminată între statele membre și înlocuită cu o procedură de transfer a persoanelor, fără a aduce atingere principiului procesului echitabil (pct. 35 din Concluziile Consiliului de la Tampere).

Această viziune s-a concretizat în adoptarea Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre[2], modificată în mod subsecvent prin Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009 de modificare a Deciziilor-cadru 2002/584/JAI, 2005/214/JAI, 2006/783/JAI, 2008/909/JAI și 2008/947/JAI, de consolidare a drepturilor procedurale ale persoanelor și de încurajare a aplicării principiului recunoașterii reciproce cu privire la deciziile pronunțate în absența persoanei în cauză de la proces[3].

În Preambulul Deciziei-cadru 2002/584/JAI se reiterează principalele concluzii ale Consiliului de la Tampere în materie, subliniindu-se că mandatul european de arestare „constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare” (pct. 6). Principiul recunoașterii reciproce este înscris în mod expres în actualul art. 82 alin. (1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Adoptarea acestui instrument de cooperare judiciară a presupus „o schimbare radicală față de vechiul sistem de extrădare”, în special sub aspectul procedurilor, termenelor și motivelor de refuz al predării[4].

Preferința pentru adoptarea unor decizii-cadru ori a unor decizii ale Consiliului față de precedentele forme convenționale, enunțate și în Preambulul Deciziei-cadru 2002/584/JAI – convenții adoptate la nivelul Consiliului Europei, respectiv Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 și Convenția europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977, sau convenții făcând parte din acquis-ul Uniunii, și anume Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune din 19 iunie 1990, Convenția privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 10 martie 1995 și Convenția privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie 1996 – s-a justificat prin aceea că cele dintâi corespundeau nevoii de simplificare și eficientizare a procedurilor, în cazul lor nefiind necesară ratificarea și intrând în vigoare într-un termen semnificativ mai scurt[5].

Într-adevăr, unul dintre avantajele majore ale mandatului european de arestare îl constituie instituirea unor proceduri mai rapide și mai simple de predare a persoanelor solicitate, cu caracter judiciar, excluzând orice implicări de natură politică[6].

În esență, condițiile predării și regulile de procedură au fost reconfigurate astfel încât să se adapteze noii concepții din cadrul unional (a se vedea condiția dublei incriminări, motivele de neexecutare, termenele etc.)[7]. Un alt element de diferențiere față de sistemul extrădării îl constituie tranziția „de la o procedură implicând două părți, între state suverane” la o triadă procedurală, „în care are drept de opinie și persoana în cauză”[8].

Deciziile-cadru au fost instrumentele principale ale celui de-al treilea pilon, Justiție și Afaceri Interne (JAI)[9], natura lor juridică fiind una „cvasi-legislativă”[10]. În data de 1 decembrie 2014, odată cu epuizarea perioadei de tranziție de 5 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în data de 1 decembrie 2009, cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene, aparținând structurii tripartite[11] introduse prin semnarea Tratatului de la Maastricht în 1992, s-a metamorfozat, astfel cum în mod plastic s-a afirmat[12], „dintr-o larvă intraguvernamentală, într-un fluture supranațional”. În conformitate cu art. 9 din Protocolul nr. 36 la Tratatul de la Lisabona privitor la dispoziții tranzitorii[13], efectele juridice ale actelor adoptate anterior acestui tratat vor continua să se aplice până la abrogarea, anularea sau modificarea lor.

Totodată, în ceea ce privește efectele juridice ale deciziilor-cadru, prezintă relevanță Cauza Pupino (C-105/03), în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că instanța națională trebuie să ia în considerare toate regulile instituite în dreptul național și să le interpreteze, pe cât posibil, în lumina textului și finalității deciziei-cadru, indiferent dacă respectivele prevederi sunt anterioare sau ulterioare adoptării deciziei-cadru[14].

Această concluzie decurge din principiul cooperării loiale, aplicabil inclusiv în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, precum și din principiul interpretării conforme, raportat la caracterul obligatoriu al deciziilor-cadru sub aspectul rezultatului prevăzut în cuprinsul acesteia, urmând ca forma și metodele prin care rezultatul este atins să rămână la latitudinea Statelor Membre[15].

Din această perspectivă, deciziile-cadru se aseamănă directivelor, însă una dintre diferențele principale dintre aceste două categorii de instrumente privind armonizarea legislațiilor naționale îl constituie efectul direct, care este specific directivelor, însă nu și deciziilor-cadru[16]. Conversia instrumentelor juridice și cvasi-juridice aparținând fostului pilon JAI în acte normative propriu-zise ale Uniunii Europene, astfel cum am menționat mai sus, intră în sfera conceptului de lisabonizare, de natură a asigura efectul direct[17].

Interpretarea conformă în contextul dispozițiilor de procedură penală comportă limitări determinate de principiile generale de drept, cum ar fi cel al certitudinii juridice și al neretroactivității[18]; dacă în materia dreptului penal substanțial, se aplică regulile nullum crimen, nulla poena sine lege, în materie procesual penală sunt aplicabile exigențele dreptului la un proces echitabil[19]. De asemenea, interpretarea conformă este incompatibilă cu interpretarea legislației naționale contra legem[20].

II. Regula specialității în Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie

Principiul specialității este cunoscut ca fiind unul dintre principiile clasice ale extrădării[21]. În contextul instrumentelor europene, anterior abordării regulii specialității în planul dreptului unional, aceasta a fost consacrată inițial în art. 14 din Convenția europeană privind extrădarea[22], adoptată în cadrul Consiliului Europei în 1957, ce reprezintă „prima formă organizată de cooperare judiciară internațională în domeniul extrădării cunoscută la nivelul Europei”[23]. Prin cel de-Al Patrulea Protocol adițional la Convenție[24], semnat la Viena în 29 septembrie 2012, unele prevederi convenționale, printre care și cele privind regula specialității, au suferit modificări și completări astfel încât acest instrument să fie adaptat nevoilor de modernizare a procedurii de extrădare. În cadrul desfășurării acesteia, partea solicitantă trebuie să se asigure că cererea inițială este, pe cât posibil, completă și cuprinde toate informațiile disponibile, pentru a evita pe parcurs formularea unor solicitări de extindere a extrădării pentru infracțiuni comise anterior cererii inițiale[25].

În Cauza Woolley c. Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că revine în primul rând în sarcina instanțelor naționale obligația de a interpreta și aplica prevederile aplicabile aparținând atât dreptului național, cât și celui internațional, inclusiv cerințele regulii specialității[26]. În speță, reclamantul invocase încălcarea art. 5 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca o consecință a presupusei nerespectări a regulii specialității cu ocazia extrădării sale din Elveția în Regatul Unit în scopul executării unei pedepse cu închisoarea. În concret, autoritățile engleze au impus ca acesta să execute o durată suplimentară de detenție ca urmare a nerespectării obligației de plată prevăzute într-un ordin de confiscare care făcuse parte din sentința inițială, aspect pe care instanța de la Strasbourg, în acord cu instanța națională, nu l-a considerat drept nerezonabil sau arbitrar.

Întrucât, astfel cum s-a enunțat în considerentele Deciziei-cadru 2002/584/JAI, relațiile de cooperare clasice dintre statele membre au fost înlocuite cu un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive, într-un spațiu de libertate, securitate și justiție (Preambul, pct. 5), este firesc ca particularitățile reglementării regulii specialității în interiorul jurisdicției Uniunii Europene să se înscrie în concepția acestei noi paradigme. Sediul materiei îl constituie art. 27 din Decizia-cadru 2002/584/JAI.

Astfel, conform art. 27 alin. (2) din decizia-cadru, „o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa”.

În Cauza Leymann și Pustovarov (C-388/08), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns unor întrebări preliminare vizând intepretarea prevederilor referitoare la regula specialității. Cu privire la înțelesul acordat sintagmei „o infracțiune (…) alta decât cea care a motivat predarea”, Curtea a decis următoarele: „pentru a determina dacă infracțiunea în cauză nu este o «infracțiune […] alta» decât cea care a motivat predarea, în sensul articolului 27 alineatul (2) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, care necesită aplicarea procedurii consimțământului prevăzute la articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din această decizie-cadru, este necesar să se verifice dacă elementele constitutive ale infracțiunii, potrivit descrierii legale a acesteia în statul membru emitent, sunt cele pentru care persoana a fost predată și dacă există o corespondență suficientă între datele care figurează în mandatul de arestare și cele menționate în actul de procedură ulterior. Sunt admise schimbări în circumstanțele referitoare la timp și la loc, în măsura în care acestea decurg din elementele culese pe parcursul procedurii derulate în statul membru emitent cu privire la comportamentele descrise în mandatul de arestare, nu modifică natura infracțiunii și nu conduc la motive de neexecutare” dintre cele prevăzute expres în cuprinsul deciziei-cadru[27].

Instanța europeană a subliniat că, în virtutea principiului recunoașterii reciproce, statele membre sunt, în principiu, obligate să dea curs unui mandat european de arestare, neputând refuza executarea acestuia decât în cazurile de neexecutare obligatorii sau facultative[28], în prezent enumerate în art. 3, 4 și 4a din Decizia‑cadru 2002/584/JAI, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI. În acest context, în literatura de specialitate s-a susținut că, în măsura în care persoana căutată ar invoca motivat o potențială încălcare a regulii specialității de către statul emitent, acest aspect nu poate constitui în sine motiv de neexecutare, astfel încât, în fața autorităților judiciare din statul de executare se poate doar solicita ca acestea să solicite autorităților judiciare emitente garanții particulare dintre cele înscrise în art. 5 din Decizia-cadru, urmând ca susținerile privind nerespectarea regulii specialității să își găsească rezolvarea exclusiv în baza legislației statului emitent[29] (pentru analiza regulii specialității conform legislației autohtone, a se vedea infra).

Protecția conferită de principiul specialității nu este, însă, absolută[30], de la regula instituită în alin. (2) al art. 27 fiind prevăzute unele derogări:

Prima, prevăzută în art. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, o constituie notificarea pe care fiecare stat membru o poate adresa Secretariatului General al Consiliului, ce presupune că, în relațiile sale cu alte state membre care au dat aceeași notificare, se prezumă că s-a dat consimțământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deținută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat predarea, cu excepția situației în care, într-un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.

S-a observat de-a lungul timpului o reticență accentuată a statelor membre în a opta pentru formularea de notificări în conformitate cu acest text, deși, așa cum s-a afirmat, rațiunea acestei prevederi a fost tocmai aceea de a încuraja manifestarea consimțământului reciproc pentru renunțarea la aplicarea principiului specialității[31].

Cea de-a doua, înscrisă în alin. (3) din art. 27 al aceleiași decizii-cadru, prevede șapte situații în care regula specialității nu se aplică, respectiv atunci când: (a) persoana nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i-a fost predată în 45 de zile de la data eliberării sale definitive, deși a avut posibilitatea să o facă, sau atunci când s-a reîntors aici după ce l-a părăsit; (b) infracțiunea nu este sancționată cu o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate; (c) procedura penală nu duce la aplicarea unei măsuri care să restrângă libertatea individuală a persoanei; (d) atunci când persoana este pasibilă de o pedeapsă sau de o măsură care nu implică privarea de libertate, în special o pedeapsă pecuniară sau o măsură echivalentă, chiar dacă această pedeapsă sau măsură este susceptibilă de restrângerea libertății sale individuale; (e) atunci când persoana a acceptat să fie predată, renunțând, după caz, în același timp și la principiul specialității, în conformitate cu art. 13; (f) atunci când persoana a renunțat în mod expres, după predarea sa, să beneficieze de principiul specialității pentru fapte specifice anterioare predării sale. Renunțarea se face în fața autorităților judiciare competente ale statului membru emitent și se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Aceasta este redactată astfel încât să reiasă că persoana în cauză a exprimat-o în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acesteia. Persoana are dreptul, în acest scop, să fie asistată de un avocat; (g) atunci când autoritatea judiciară de executare care a predat persoana își dă consimțământul, în conformitate cu alin. (4).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a împărțit situațiile anterior enumerate în trei categorii, după cum urmează[32]: excepțiile enunțate în art. 27 alin. (1) și alin. (3) lit. (e)-(g) din decizia-cadru se întemeiază pe consimțământ (al statelor membre în cauză, al autorităților judiciare ale statului membru de executare sau al persoanei la care se referă mandatul european de arestare), aplicându-se independent de procedura urmată și de natura pedepsei prevăzute; excepțiile din cuprinsul art. 27 alin. (3) lit. (b) și (d) din decizia-cadru vizează pedepsele sau măsurile aplicabile, iar excepția prevăzută la lit. (c) a alin. (3) menționat se referă la procedura penală.

Referitor la ipoteza prevăzută în art. 27 alin. (3) lit. c) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, aceasta trebuie interpretată în sensul că, în cazul unei „infracțiuni (…) alta” decât cea care a motivat predarea, consimțământul trebuie solicitat, conform art. 27 alin. (4) din această decizie-cadru, și obținut dacă este necesară executarea unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate. Persoana predată poate fi urmărită penal și condamnată pentru o astfel de infracțiune înainte ca acest consimțământ să fie obținut, în măsura în care nu se aplică nicio măsură restrictivă de libertate pe parcursul urmăririi penale sau al judecării infracțiunii respective. Cu toate acestea, această excepție nu se opune posibilității ca persoana predată să fie supusă unei măsuri restrictive de libertate înainte de obținerea consimțământului, în condițiile în care această restrângere este legal justificată de alte capete de acuzare menționate în mandatul european de arestare[33].

În ceea ce privește cererea pentru consimțământ, art. 27 alin. (4) prevede că aceasta este prezentată autorității judiciare de executare și trebuie să îndeplinească cerințele de formă și de conținut prevăzute în art. 8 din Decizia-cadru 2002/584/JAI. Este necesar ca infracțiunea pentru care este solicitat consimțământul să implice ea însăși obligația de predare, în conformitate cu decizie-cadru. Consimțământul este refuzat pentru motivele menționate la art. 3 și, în caz contrar, poate fi refuzat doar pentru motivele menționate la art. 4. Termenul pentru adoptarea deciziei este de cel mult 30 de zile de la data primirii cererii.

În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, s-a stabilit că „articolul 27 alineatul (4) și articolul 28 alineatul (3) litera (c) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că nu se opun prevederii de către statele membre a unei căi de atac care suspendă executarea deciziei pe care autoritatea judiciară o adoptă, în termen de 30 de zile de la primirea cererii, pentru a-și da consimțământul fie pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deținută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia în temeiul unui mandat european de arestare, alta decât cea care a motivat această predare, fie pentru predarea unei persoane către un stat membru, altul decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării menționate, cu condiția ca decizia definitivă să fie adoptată în termenele prevăzute la articolul 17 din aceeași decizie-cadru”[34].

Corolarul art. 27 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, ce reglementează principiul specialității, este reprezentat de principiul consimțământului statului membru de executare a unui mandat european de arestare pentru orice predare ulterioară, consacrat în art. 28 din aceeași decizie-cadru[35]. În alin. (2) lit. c) al acestui din urmă text, se face trimitere expresă la principiul specialității, prevăzându-se că, în orice situație, o persoană care a fost predată statului membru emitent în temeiul unui mandat european de arestare poate, fără consimțământul statului membru de executare, să fie predată unui alt stat membru decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale atunci când persoana căutată nu beneficiază de principiul specialității, în conformitate cu art. 27 alin. (3) lit. (a), (e), (f) și (g) din decizia-cadru.

III. Regula specialității în reglementarea națională

În conformitate cu regula specialității, consacrată în art. 115 din Legea nr. 302/2004, persoana predată autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul membru de executare o consimte, exceptând situațiile prevăzute de lege. În acest scop, autoritatea judiciară română emitentă va prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare, însoţită de informaţiile prevăzute la art. 86 alin. (1) din lege privind conținutul și forma mandatului european de arestare.

O primă situație de excepție este prevăzută în alin. (1) al art 115 din lege. Potrivit acestui text, „consimţământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deţinerea unei persoane de către autorităţile române pentru alte fapte comise anterior predării acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă că a fost dat de către acele state membre care au transmis o notificare în acest sens Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene[36], dacă autoritatea judiciară de executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare”.

Potrivit art. 115 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, în relaţia cu alte state membre decât cele care au transmis notificarea menționată anterior, consimţământul autorităţii judiciare române de executare este necesar. În acest sens, judecătorul competent se pronunţă, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanţiilor la care se referă art. 97 din aceeași lege.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 2 februarie 2012, Curtea de Apel Iași – Secția Penală și pentru Cauze cu Minori a admis sesizarea formulată de Judecătoria Centrală de Instrucţie Madrid privind executarea mandatului european de arestare emis împotriva persoanei solicitate, predate în Spania în data de 22 decembrie 2010, și, în baza art. 115 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a acordat consimţământul ca aceasta să fie urmărită penal și pentru infracţiunile prevăzute de art. 386.1 şi 387 C. pen. spaniol descrise în mandatul european de arestare din 20 decembrie 2011, cu respectarea regulii specialităţii şi sub condiţia prevăzută de art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 [având corespondent actual în art. 97 alin. (2) din aceeași lege], potrivit căreia, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei. Sesizarea a fost considerată întemeiată întrucât s-a constatat că, ulterior predării, autorităţile spaniole au descoperit şi alte fapte penale pentru care persoana predată urmează să fie urmărită, iar aceasta nu renunţă la regula specialității. Împotriva acestei încheieri, persoana solicitată a declarat recurs, fără, însă, a-l motiva în scris şi fără a se prezenta în instanţă pentru a-l susţine. Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii recursului, argumentând că, în raport de dispoziţiile art. 115 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, încheierea pronunțată de Curte este definitivă. În consecință, recursul a fost respins ca inadmisibil[37].

Într-o cauză similară[38], persoana solicitată, prin apărător, a formulat contestație împotriva hotărârii prin care s-a dispus extinderea consimțământului autorității judiciare române de executare pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deținerea acesteia și pentru alte fapte decât cele care au condus inițial la predarea sa, solicitând admiterea acestei căi de atac, desființarea hotărârii și, în rejudecare, respingerea sesizării de extindere a consimțământului. Judecătorul fondului, în raport de exigenţele art. 97 din Legea nr. 302/2004, analizând actele şi lucrările dosarului, constatase incidența prevederilor art. 115 alin. (3) din același act normativ, ce pot fi aplicate chiar şi în situaţia în care persoana solicitată nu este de acord cu extinderea şi nu renunţă la regula specialităţii. Instanța de control judiciar a respins ca inadmisibilă contestația, arătând în considerente că, sub aspectul dreptului aplicabil, potrivit art. 7 din Legea nr. 302/2004, „cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate de prezenta lege se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel”. În continuare, s-a acordat eficiență prevederilor de principiu statuate în art. 129 din Constituţia României, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi în art. 21 din Legea fundamentală, privind accesul liber la justiție, respectiv standardelor prevăzute în art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, reținând că „legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice”. În consecință, instanța supremă a concluzionat că „recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept”.

În art. 115 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, sunt enumerate cinci cazuri de excepție, care exclud necesitatea unei notificări sau a consimțământului statului de executare, acestea urmând îndeaproape prevederile art. 27 alin. (3) din Decizia-cadru 2002/584/JAI: a) când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii judiciare de executare la regula specialităţii, înaintea predării; b) când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula specialităţii în legătură cu anumite infracţiuni anterioare predării sale. Declaraţia de renunţare la regula specialităţii se dă în faţa autorităţii judiciare competente a statului membru emitent, întocmindu-se un proces-verbal conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Renunţarea la regula specialităţii trebuie să fie voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor acesteia; c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit; d) când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate; e) când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă.

IV. Studiu de caz: aplicarea regulii specialității în contextul pluralității de infracțiuni

Principiul specialității reprezintă o expresie a suveranității statului membru de executare, conferind persoanei căutate dreptul de a nu fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate decât pentru infracțiunea care a motivat predarea sa[39].

Într-o cauză[40] ce a reunit patru apeluri formulate împotriva hotărârilor pronunțate de autoritățile judiciare britanice de executare (Westminster Magistrates’ Court) a unor mandate europene de arestare emise de către autoritățile judiciare române, deduse spre soluționare Înaltei Curți de Justiție din Anglia și Țara Galilor (England and Wales High Court of Justice), s-a pus problema aplicării regulii specialității într-o varietate de ipoteze privind mandate europene de arestare emise în vederea executării pedepsei, după cum urmează:

(i) Dosarul Edutanu[41]

Mandatul european de arestare emis în data de 20 august 2013 de Tribunalul Iași privește mai multe infracțiuni concurente de înșelăciune și fals, prezentate în detaliu, pentru care s-a dispus condamnarea la o pedeapsă rezultantă de 6 ani, prin sentința rămasă definitivă în anul 2011.

De asemenea, se face mențiune în cuprinsul mandatului cu privire la anularea suspendării condiționate a unei pedepse cu amenda și a unei pedepse de 3 ani închisoare pentru comiterea unei infracțiuni de trafic de substanțe toxice, despre care nu se furnizează informații detaliate și care nu au făcut obiectul solicitării de predare.

Prin hotărârea pronunțată în data de 5 ianuarie 2015, judecătorul districtual britanic din cadrul instanței de fond a dispus predarea persoanei solicitate cu privire la infracțiunile de înșelăciune și fals. În motivarea soluției, a fost invocată ca precedent hotărârea pronunțată în Cauza Brodziak[42], conform căreia instanța poate dispune respingerea solicitării de predare în legătură cu infracțiuni ce nu pot face obiectul predării și admiterea solicitării de predare doar cu privire la faptele care corespund cerințelor legale prevăzute în Secțiunile 2 și 10 din Extradition Act 2003, acesta constituind actul prin care au fost transpuse în Regatul Unit prevederile Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare[43].

(ii) Dosarul Barbu[44]

Mandatul european de arestare emis în data de 4 noiembrie 2014 de către Judecătoria Sectorului 4 București se referă la un rest de 707 zile de închisoare cu privire la o pedeapsa pronunțată pentru o infracțiune anterioară, care nu este prezentată detaliat în cuprinsul mandatului, contopită, conform regulilor prevăzute în art. 61 din Codul penal din 1969, referitoare la revocarea beneficiului liberării condiționate, cu pedeapsa de 2 ani închisoare pronunțată în data de 10 aprilie 2014 pentru comiterea unei infracțiuni de furt, în stare de recidivă postcondamnatorie, pentru care s-a solicitat predarea.

În acest caz, au fost solicitate instanței naționale informații suplimentare cu privire la respectarea art. 27 din Decizia-cadru 2002/584/JAI. Punctul de vedere emis de instanța română a fost de a explica mecanismul juridic ce a condus la „reactivarea” restului de 707 zile de închisoare rămas de executat și de a sublinia că această situație nu agravează situația persoanei solicitate, având în vedere că, în urma contopirii, se va executa pedeapsa de 2 ani închisoare pentru care s-a solicitat inițial predarea. În același sens, al neagravării situației persoanei în cauză, prezintă relevanță și opțiunea instanței de a nu aplica vreun spor, deși dispozițiile art. 61 din vechiul Cod penal ar fi permis aceasta. În esență, instanța română atrage atenția că, astfel cum rezultă din formularul mandatului european de arestare, predarea vizează o singură infracțiune și nu două, cum în mod greșit s-a interpretat.

(iii) Dosarul Smadeci[45]

În mandatul european de arestare emis în data de 26 februarie 2015 de către Judecătoria Constanța, se menționează că se solicită predarea persoanei solicitate pentru executarea pedepsei de 1 an și 1 lună închisoare, pronunțate prin sentința din data de 12 decembrie 2014, definitivă în data de 27 ianuarie 2015, pentru comiterea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere.

Anterior, în data de 30 august 2013, fusese emis un alt mandat european de arestare, care se referea la 8 infracțiuni de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, comise în perioada 5 noiembrie 2008–18 iunie 2010, care, însă, a fost retras în data de 10 martie 2015 și înlocuit cu acesta.

În data de 29 mai 2015, instanța română a furnizat explicații suplimentare, prin care a arătat că pedeapsa de 1 an și 1 lună închisoare constituie pedeapsa rezultantă, în urma contopirii a 9 infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice. Cele 8 infracțiuni anterioare au servit la stabilirea gradului de pericol social al celei de-a noua infracțiuni, comise în condițiile concursului de infracțiuni, precum și a persoanei infractorului, ceea ce nu echivalează cu o rejudecare a persoanei solicitate pentru aceste infracțiuni. De asemenea, a precizat că mandatul de executare a pedepsei închisorii emis anterior fusese anulat și s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, la data rămânerii definitive a hotărârii respective. Prin urmare, instanța română a conchis că, în timp ce primul mandat – ulterior retras – se referea la 8 infracțiuni, cel de-al doilea mandat european de arestare privește o singură infracțiune.

(iv) Dosarul Pascariu[46]

Mandatul european de arestare se referă în mod explicit la o condamnare datând din 6 iunie 2008, pentru comiterea a 2 infracțiuni, una de furt calificat, pentru care s-a aplicat pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, și una de dare de mită, pentru care s-a aplicat pedeapsa de 5 luni închisoare, care au fost contopite, pedeapsa rezultantă fiind de 1 an și 6 luni închisoare.

Pe lângă descrierea acestor fapte, în formularul mandatului european de arestare se mai precizează că, în baza art. 85 din Codul penal din 1969, s-a anulat suspendarea condiționată a executării unei pedepse de 1 an închisoare aplicate pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt calificat săvârșite în februarie 2002, precum și a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicate pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt calificat săvârșite în iunie 2002. De asemenea, s-a revocat grațierea acordată pentru o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare aplicată pentru o infracțiune de violare de domiciliu, comisă în iunie 2002, precum și pentru o pedeapsă constând în amendă penală pentru o altă infracțiune; în temeiul dispozițiilor Legii nr. 543/2002, s-a dispus executarea pedepsei rezultate de 2 ani închisoare alături de pedeapsa aplicată pentru infracțiunile deduse judecății, pedeapsa totală de executat fiind de 3 ani și 6 luni închisoare.

În urma solicitării de informații suplimentare din partea autorităților judiciare române, acestea au furnizat următoarele explicații: în speță, mandatul european de arestare se întemeiază pe o singură hotărâre penală, conform căreia pedeapsa totală de executat este de 3 ani și 6 luni închisoare, fără posibilitatea de a o divide în pedepsele componente, întrucât judecătorul care emite mandatul european de arestare nu mai poate interveni asupra unei decizii definitive.

În dosarele Barbu, Smadeci și Pascariu, judecătorul districtual britanic din cadrul instanței de fond a respins cererile de executare a mandatelor europene de arestare emise de autoritățile judiciare române, cu motivări similare ce, în esență, argumentau că mandatele nu erau valabile, întrucât nu conțineau descrierea tuturor faptelor pentru care se solicita predarea, autoritățile judiciare de executare fiind puse în imposibilitatea de a analiza dacă se numără printre cele care permit predarea.

Pornind de la constatările Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza Leymann și Pustovarov (parag. 52), anterior prezentată, pentru a decide predarea unei persoane căutate în vederea executării pedepsei pronunțate pentru o infracțiune definită de legea națională a statului membru emitent, autoritatea judiciară a statului membru de executare trebuie să examineze, în temeiul art. 2 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, descrierea infracțiunii prezentate în mandatul european de arestare, care trebuie să cuprindă, conform formularului cuprins în anexa la decizia-cadru, informațiile menționate la art. 8 din aceeași decizie-cadru, și anume, printre altele, natura și încadrarea juridică a infracțiunii, descrierea circumstanțelor comiterii infracțiunii în mod complet, exhaustiv[47], inclusiv a momentului, a locului și a gradului de implicare a persoanei căutate la infracțiune, pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, și, în măsura în care este posibil, alte consecințe ale infracțiunii.

Instanța de control judiciar a respins apelul formulat de persoana solicitată, în dosarul Edutanu, a admis apelurile formulate de autoritățile judiciare române în dosarele Barbu și Smadeci, cu consecința retrimiterii cauzelor la instanța de fond în vederea rejudecării, și a respins apelul formulat de autoritățile judiciare române în dosarul Pascariu. Astfel cum rezultă din analiza considerentelor deciziei[48], deși situațiile prezentate prezintă similarități și au ca numitor comun aplicarea diferitelor mecanisme de drept penal substanțial incidente în cazul pluralității de infracțiuni, soluțiile pronunțate au depins în mare măsură de modul cum judecătorul britanic a perceput gradul de claritate al conținutului mandatului european de arestare.

Se observă, din analiza deciziei instanței britanice, cum, în practică, diferențele culturale și juridice existente în sistemele juridice ale celor două state (în acest caz, cel al statului de executare fiind ancorat în tradiția common law, iar cel al statului emitent provenind din tradiția continentală) constituie adevărate provocări pentru deplina aplicabilitate a principiului recunoașterii reciproce.

Un alt aspect, de o importanță primordială, ce rezultă din această decizie îl constituie constatarea instanței britanice că, spre deosebire de legislația poloneză – relevată cu ocazia deciziei pronunțate în Cauza Brodziak, invocate în scop comparativ – ce conține, în art. 607e din Codul de procedură penală polonez, garanții explicite privind respectarea regulii specialității de către statul emitent și posibilitatea persoanei predate de a contesta eventuala nerespectare a acesteia, în legislația română nu a fost evidențiată existența unor astfel de dispoziții[49].

În ceea ce privește calea procedurală disponibilă potrivit legislației naționale pentru a remedia încălcarea dispozițiilor ce reglementează regula specialității, în lipsa unor garanții procedurale exprese în scopul salvgardării regulii specialității, consider că aceasta o poate constitui clasarea, în faza urmăririi penale, ori încetarea procesului penal, în faza judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. (e) din Codul de procedură penală român (lipseşte autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale). Întrucât această ipoteză are, potrivit doctrinei[50], „un caracter general și nelimitat”, cuprinzând orice condiție procedurală ce trebuie să fie îndeplinită pentru a pune în mișcare acțiunea penală, lipsa consimțământului autorităților judiciare de executare ar putea constitui un impediment care să intre în sfera de aplicare a textului de lege indicat.

Și în jurisprudența instanțelor române, tratamentul aspectelor privitoare la pluralitatea de infracțiuni în contextul extrădării/predării a fost abordat critic. Într-o cauză[51], Curtea de Apel Cluj a respins cererea de extindere a extrădării[52] formulate de autoritățile judiciare ale statului italian privind un cetățean italian. În speță, s-a reținut că „promovarea unei cereri de extindere a extrădării ulterior efectuării operațiilor juridice, în speță a contopirii mai multor pedepse – atât pentru care a fost acordată extrădarea, cât și pentru care în momentul actual s-a solicitat extinderea extrădării – pentru care ar fi fost necesar consimțământul statului român, este inoportună, fiind lipsită de eficiența juridică care justifică regula specialității”. Instanța națională a arătat cu această ocazie că, întrucât pedeapsa rezultantă are autoritate de lucru judecat, nu se poate proceda la descontopirea acesteia pentru a verifica îndeplinirea condițiilor extrădării cu privire la fiecare pedeapsă în parte. Mai mult, în respectiva cauză, persoana extrădată nu își exprimase consimțământul cu privire la extinderea extrădării, promovând cereri de rejudecare a cauzelor. Astfel, se poate lesne observa cum „principiul specialității constituie în practică o garanție asigurând respectarea condițiilor de fond ale extrădării”[53].

V. Concluzii

În condițiile în care utilizarea mandatului european de arestare de către autoritățile judiciare ale Statelor Membre din cadrul Uniunii Europene este în continuă creștere[54], eficiența acestui instrument și flexibilitatea sa sporită față de tradiționalele forme de extrădare nu pot fi tăgăduite.

Cu privire la regula specialității, în configurația acestui instrument inovator, Raportul final de evaluare privind a patra rundă de evaluări reciproce referitoare la aplicarea practică a mandatului european de arestare și procedurile de predare între statele membre, emis de Consiliul Uniunii Europene în anul 2009, semnala constatarea, într-un număr semnificativ de rapoarte, a unor chestiuni problematice întâlnite în practică în ceea ce privește aplicarea regulii specialității, determinate, în special, de un flux de informații deficitar, de absența unor mecanisme care să permită autorităților implicate în procedurile penale să verifice condițiile predării în timp util, precum și de inexistența unei proceduri fiabile sau standardizate de verificare a predării anterioare[55]. Totodată, s-a semnalat (inclusiv în cazul României[56]) lipsa unei coordonări adecvate între autoritățile emitente din cadrul statelor membre la momentul emiterii mandatului european de arestare, în cazul existenței mai multor situații care ar impune emiterea mandatului european de arestare sau în cazul în care au fost emise deja alte mandate europene de arestare față de aceeași persoană[57].

Același document european[58] a relevat că, pe parcursul evaluării, au existat voci care au pus la îndoială continuarea aplicării principiului specialității în spațiul european de libertate, securitate și justiție; de altfel, privind retrospectiv, din formularea art. 41 din propunerea inițială a Comisiei privind adoptarea unei decizii-cadru referitoare la mandatul european de arestare și procedurile de predare, rezulta chiar eliminarea principiului specialității[59]. Aceeași idee a fost avansată și în literatura de specialitate[60], susținându-se că, din perspectiva considerării teritoriului Uniunii Europene ca o jurisdicție unică (în acest context, accentuarea inexistenței granițelor[61] în ceea ce privește mandatele europene de arestare reprezintă un loc comun), aceasta apare ca anacronică și inutilă în cooperarea reciprocă a statelor membre în materie penală. Cu toate acestea, Consiliul a avertizat că orice modificare a sistemului trebuie să fie precedată de o analiză temeinică[62].

Au fost emise în acest context[63] două recomandări privitoare la aceste aspecte, având următorul conținut: (i) Recomandarea nr. 11, prin care Consiliul încuraja statele membre să își analizeze practica în vederea identificării mijloacelor de soluționare a problemelor legate de aplicarea regulii specialității, recomanda îmbunătățirea coordonării în cadrul acestora și luarea în considerare a formulării de notificări în conformitate cu art. 27 alin. (1) și art. 28 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI; (ii) Recomandarea nr. 12, prin care Consiliul își exprima acordul ca posibilitatea înlăturării regulii specialității între statele membre să fie pusă în discuție în cadrul organismelor pregătitoare competente.

Deși, de la emiterea raportului anterior menționat, a trecut o perioadă semnificativă, în decursul căreia cu siguranță au fost făcute progrese în ceea ce privește aplicarea regulii specialității de către statele membre, este încă incert dacă se va ajunge la o schimbare a paradigmei privitoare la aplicarea acestui principiu sau chiar la înlăturarea sa în cadrul Uniunii. Raportat la actualitate, în opinia mea, regula specialității continuă să joace un rol esențial în procedura de predare instituită prin Decizia-cadru 2002/584/JAI, astfel încât aceasta trebuie să fie însoțită de garanții îndestulătoare la nivelul legislației statului emitent al mandatului european de arestare.

În acest sens, de lege ferenda, se impune completarea legislației procesuale penale române cu dispoziții prin care să se asigure respectarea principiului specialității și sancționarea, în mod corespunzător, a eventualei nesocotiri a acesteia în diverse ipoteze practice ca, de exemplu, supunerea persoanei ce fusese predată în vederea executării pedepsei pentru o anumită infracțiune la rejudecarea unei cauze având ca obiect alte infracțiuni, anterioare predării, față de care instanța de fond pronunțase o soluție de achitare ori de încetare a procesului penal.

Din perspectiva reglementării art. 115 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, referitoare la consimţământul autorităţii judiciare române de executare, consider că, pentru sporirea garanțiilor procedurale, acest text de lege ar necesita modificări, în sensul ca încheierea să fie dată cu citarea părților și să fie supusă unei căi de atac.

Totodată, în planul dreptului unional, legiuitorul european ar trebui să ia în considerare includerea, printre motivele, fie obligatorii, fie facultative, de neexecutare a mandatului european de arestare, și a celui vizând riscul nerespectării regulii specialității de către autoritățile statului emitent, odată ce persoana solicitată ar fi predată, acesta putând fi evaluat, de exemplu, apelând la standardul de probă al „balanței probabilităților”.


[1] European Commission, Directorate-General Justice and Home Affairs, Tampere. Kick-start to the EU’s policy for justice and home affairs; European Parliament, Tampere European Council 15 and 16 October 1999. Presidency Conclusions.
[2] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 190 din 18.07.2002, pp. 1–20.
[3] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 81 din 27.03.2009, pp. 24–36.
[4] Council of the European Union, Revised Version of the European Handbook on How to Issue a European Arrest Warrant, Bruxelles, 17 decembrie 2010, p. 4.
[5] L.M. Stănilă, Mandatul european de arestare. Problematica implementării deciziei cadru nr. 584/13.06.2002 în statele membre ale Uniunii Europene, în Revista de ştiinţe juridice nr. 2/2007, p. 92.
[6] European Commission, European Arrest Warrant.
[7] F.R. Radu, Cooperare judiciară internațională europeană în materie penală. Îndrumar pentru practicieni, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008, pp. 126-127.
[8] G. Tudor, M. Constantinescu, Mandatul european de arestare. Aspecte teoretice și de practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 19.
[9] S. Lorenzmeier, The Legal Effect of Framework Decisions – A Case-Note on the Pupino Decision of the European Court of Justice, în Zeitschrift für Internationale Strafrechtsdogmatik nr. 12/2006, p. 583.
[10] E. De Capitani, Metamorphosis of the third pillar: The end of the transition period for EU criminal and policing law, 10 iulie 2014.
[11] Cel dintâi pilon era constituit din Comunitățile Europene (CE), iar cel de-al doilea îl reprezenta Politica Externă și de Securitate Comună (PESC). A se vedea: The three pillars of the European Union (Maastricht, 7 February 1992) – Diagram.
[12] E. De Capitani, op.cit.
[13] Protocol (No. 36) on transitional provisions.
[14] CJUE, C-105/03 Maria Pupino, hotărârea din 16.06.2005, dispozitiv.
[15] Ibidem, parag. 33-34, 42-43.
[16] S. Lorenzmeier, op.cit., p. 583.
[17] European Parliament – Directorate-General for Internal Policies – Policy Department C (Citizens’ Rights and Constitutional Affairs), The End of the Transitional Period for Police and Criminal Justice Measures Adopted before the Lisbon Treaty. Who Monitors Trust in the European Justice Area? Study for the LIBE Committee, 2014, p. 11.
[18] CJUE, C-105/03 Maria Pupino, hotărârea din 16.06.2005, parag. 44.
[19] C-105/03 Maria Pupino, Concluziile Avocatului General Kokott din 11.11.2004, parag. 41-42, .
[20] CJUE, C-105/03 Maria Pupino, hotărârea din 16.06.2005, parag. 47.
[21] Cooperarea judiciară în materie penală. Manual, Proiect de Înfrăţire între România și Austria PHARE RO 2005/IB/JH 03, p. 11.
[22] Ratificată de România prin Legea nr. 80/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 14 mai 1997.
[23] Al. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 301.
[24] Semnat de România în data de 20 septembrie 2012, încă neratificat.
[25] Council of Europe, Explanatory Report to the Fourth Additional Protocol to the European Convention on Extradition, Viena, 20 septembrie 2012, p. 4.
[26] CEDO, Woolley c. Regatului Unit, Hotărârea din 10 aprilie 2012, parag. 81.
[27] CJUE, C-388/08 Artur Leymann și Aleksei Pustovarov, hotărârea din 01.12.2008, parag. 59 și pct. 1 din dispozitiv.
[28] CJUE, C-388/08 Artur Leymann și Aleksei Pustovarov, hotărârea din 01.12.2008, parag. 51.
[29] M. Kordik, European Arrest Warrant and mutual cooperation in criminal matters between EU Member States: selected application problems, în Debreceni Jogi Műhely, 2014.
[30] The Crown Prosecution Service, Import extradition within the European Union – Post Surrender – Specialty and Prosecuting Additional Offences.
[31] CJUE, C-192/12 Melvin West, Luare de poziție a Avocatului General, Pedro Cruz Villalón, parag. 71.
[32] CJUE, C-388/08 Artur Leymann și Aleksei Pustovarov, hotărârea din 01.12.2008, parag. 68-69.
[33] CJUE, C-388/08 Artur Leymann și Aleksei Pustovarov, hotărârea din 01.12.2008, parag. 64 și urm. și pct. 3 din dispozitiv.
[34] CJUE, C-168/13 Jeremy F., hotărârea din 30.05.2013, dispozitiv.
[35] CJUE, C-192/12 Melvin West, Luare de poziție a Avocatului General, Pedro Cruz Villalón, anterior citată, parag. 68 și urm.
[36] Situația centralizată actualizată a declarațiilor și notificărilor efectuate de Statele Membre în baza Deciziei-cadru 2002/584/JAI este disponibilă pe site-ul Rețelei Judiciare Europene. Conform acestei surse, în anul 2006, statul român a transmis notificarea în temeiul art. 27 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI.
[37] ÎCCJ, Secția Penală, decizia nr. 457/16.02.2012.
[38] ÎCCJ, Secția Penală, decizia nr. 30/07.01.2015.
[39] CJUE, C-388/08 Artur Leymann și Aleksei Pustovarov, hotărârea din 01.12.2008, parag. 44.
[40] Edutanu v. Iasi Court of Law, hotărârea din 28.01.2016.
[41] A se vedea parag. 10 și parag. 56 și urm. din hotărârea Edutanu v. Iasi Court of Law, anterior citată.
[42] Brodziak v Circuit Court in Warsaw, Poland, hotărârea din 11.11.2013.
[43] Textul integral al Extradition Act 2003 este disponibil online.
[44] A se vedea parag. 10 și parag. 62 și urm. din hotărârea Edutanu v. Iasi Court of Law, anterior citată.
[45] A se vedea parag. 10 și parag. 71 și urm. din hotărârea Edutanu v. Iasi Court of Law, anterior citată.
[46] A se vedea parag. 10 și parag. 81 și urm. din hotărârea Edutanu v. Iasi Court of Law, anterior citată.
[47] Council of the European Union, Revised Version of the European Handbook on How to Issue a European Arrest Warrant, Bruxelles, 17 decembrie 2010, anterior citată, p. 18.
[48] A se vedea parag. 114 și urm. din hotărârea Edutanu v. Iasi Court of Law, anterior citată.
[49] A se vedea parag. 129 din hotărârea Edutanu v. Iasi Court of Law, anterior citată rap. la parag. 44-45 și 56 din hotărârea Brodziak v. Circuit Court in Warsaw, Poland, anterior citată.
[50] Gr. Theodoru, Dreptul procesual penal român. Partea generală, Universitatea „Al. I Cuza”, Facultatea de Drept, Iași, 1971, vol. I, p. 264, apud I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală. În lumina noului cod de procedură penală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 288.
[51] Curtea de Apel Cluj, Secția Penală și de Minori, sentința nr. 88/29.11.2006, C.A. Cluj, baza de date, în I.-C. Morar, M. Zainea, Cooperarea judiciară în materie penală. Culegere de practică judiciară, Ed. C.H. Beck, București, 2008, pp. 223-237.
[52] Deși dispozițiile aplicate privesc instituția extrădării, considerentele sunt relevante, mutatis mutandis, și pentru analiza regulii specialității în cadrul procedurii predării privind mandatul european de arestare.
[53] Curtea de Apel Cluj, Secția Penală și de Minori, sentința nr. 88/29.11.2006, anterior citată.
[54] Dacă, la nivelul anului 2005, fuseseră emise 6.900 de astfel de mandate, în anul 2014, numărul lor a ajuns la 14.700 (Mandat de arestare european).
[55] Council of the European Union, Final report on the fourth round of mutual evaluations – The practical application of the European Arrest Warrant and corresponding surrender procedures between Member States, Bruxelles, 28.05.2009, pct. 3.11.
[56] Ibidem.
[57] Council of the European Union, Final report on the fourth round of mutual evaluations – The practical application of the European Arrest Warrant and corresponding surrender procedures between Member States, Bruxelles, 28.05.2009, pct. 3.11.
[58] Ibidem.
[59] Commission of the European Communities, Proposal for a Council Framework Decision on the European arrest warrant and the surrender procedures between the Member States, COM (2001) 522 final, 19.09.2001.
[60] M. Kordik, op.cit.
[61] A. Ciobanu, Criminal defense in the context of European criminal justice, Roma, 21-22 iunie 2013, slide 53, p. 27.
[62] Council of the European Union, Final report…, anterior citat.
[63] Ibidem.


Avocat drd. Mihai Mareș
Managing Partner MAREȘ / DANILESCU / MAREȘ

* Mulţumim Revistei Pandectele Române nr. 12/2016

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti