Individualizarea sancțiunilor penale în cazul infractorilor minori
8 februarie 2017 | Liana-Georgiana MARIN
Liana-Georgiana Marin
Răspunderea penală a minorilor este condiționată de vârsta și de starea psihofizică a acestora în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală.
În doctrină s-a afirmat că „în raport cu starea psihofizică normală se poate constata în care etape ale minorității și în ce condiții un minor dobândește în mod deplin aptitudinea de a-și da seama de ceea ce este bine și ceea ce este rău, de ceea ce poate fi și ceea ce nu poate fi permis, cu alte cuvinte că este în stare să perceapă natura și urmările comportărilor sale. Numai atunci când capacitatea psihofizică normală a minorului a atins acest grad de dezvoltare se poate pune problema răspunderii penale pentru minor, fiindcă numai atunci minorul poate fi receptiv la acțiunea de prevenție generală și specială a legii penale și are deci capacitatea de a fi subiect de drept penal.”[1]
Sancționarea infractorilor minori impune ca instanța să efectueze o analiză atentă a circumstanțelor de săvârșire a faptei și a personalității minorului care răspunde penal, pentru a determina regimul sancționator adecvat.
În acest context, capacitatea penală va fi raportată la momentul la care minorul, având o dezvoltare psihică în conformitate cu vârsta acestuia, are capacitatea de a distinge între un comportament socialmente acceptabil, în conformitate cu norma de drept, și un altul inacceptabil din punct de vedere social și totodată sancționabil din punct de vedere penal.
Fixarea vârstei majoratului are o importanță fundamentală, întrucât, din acel moment, persoana care săvârșește o infracțiune va fi sancționată penal ca major. Stabilirea acestui prag de vârstă este supusă noțiunii de discernământ al minorului, implicând o dublă dimensiune, intelectivă și volitivă, aceasta fiind lăsată la latitudinea judecătorilor sub aspectul aprecierii, care apelează la expertize de specialitate pentru stabilirea existenței sau lipsei discernământului.
În majoritatea statelor, majoratul, din punctul de vedere al politicii penale, a fost stabilit la vârsta de 18 ani, existând însă și state în care vârsta majoratului a fost stabilită la 17 ani, printre care Finlanda, Grecia, Polonia, sau la 16 ani, precum în Portugalia sau Tunisia[2].
În Belgia[3], Franța[4], Germania, Olanda, Elveția, Suedia[5], Algeria[6], Tunisia[7], vârsta majoratului penal a fost stabilită la 18 ani, în Polonia[8] la 17 ani, în Portugalia[9] la 16 ani.
Vârsta de la care răspunderea penală este antrenată a fost fixată la 13 ani în Codul Penal francez[10], în Tunisia, Japonia și Polonia, la 14 ani în Germania, Italia și Spania[11], la 7 ani în Elveția, la 10 ani în Anglia, iar în Portugalia la 16 ani, atât ca prag pentru responsabilitatea penală, cât și ca vârstă a majoratului.
Potrivit art. 27 C. pen., „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal”, iar în temeiul art. 113 alin. (1) C. pen., „minorul care a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”.
În ipoteza în care un minor cu vârsta sub 14 ani a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, procurorul, în faza de urmărire penală, va dispune clasarea, iar instanța, în faza de judecată, va dispune achitarea.
Minorii care au împlinit 14 ani, dar nu au împlinit 16 ani, la data săvârșirii infracțiunii răspund penal numai dacă se dovedește, printr-o expertiză medico-legală psihiatrică, că au săvârșit fapta cu discernământ, potrivit art 113 alin. (2) C. pen.. Astfel, legiuitorul instituie o prezumție relativă, iuris tantum, acesta fiind incidentă doar în cazul în care nu se dovedește că fapta a fost săvârșită cu discernământ. Prezumția poate fi răsturnată prin proba contrară, adică prin dovedirea existenței discernământului.
De asemenea, nu răspund penal minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit 16 ani, dacă nu s-a dovedit că au săvârșit fapta prevăzută de legea penală cu discernământ.
Minorul lipsit de discernământ este o persoană normală la nivel psiho-fizic, prezumția lipsei de dicernământ fiind determinată de vârsta fragedă a acestuia, de experiența de viață redusă, care este de natură să genereze anumite inaptitudini, remediabile prin trecerea timpului; prin acesta minoritatea se diferențiază de iresponsabilitate, care reprezintă o cauză distinctă de neimputabilitate, prevăzută de art. 28 C.pen.
Din faptul că acești minori, care nu răspund penal, au comis fapte prevăzute de legea penală, ia naștere suspiciunea că sunt în pericol să devină infractori, la momentul la care vor împlini vârsta de 14 ani, dacă se va dovedi că au acționat cu discernământ.
Potrivit art. 84 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, pentru copilul care a săvârșit o faptă prevazută de legea penală și care nu răspunde penal, la propunerea direcției generale de asistență socială și protecția copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se află copilul, se va lua una dintre măsurile prevăzute la art. 59 lit. a) si c) din aceeași lege: plasamentul sau supravegherea specializată.
În dispunerea uneia dintre măsurile prevăzute la art. 59 lit. a) si c), comisia pentru protecția copilului, atunci când există acordul părinților sau al altui reprezentant legal al copilului, ori, după caz, instanța judecătorească, atunci când acest acord lipsește, va ține seama de: condițiile care au favorizat săvârșirea faptei, de gradul de pericol social al faptei, de mediul în care a crescut și a trăit copilul, de riscul săvârșirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală, precum și orice alte elemente de natură a caracteriza situația minorului.
Întrucât principiul interesului superior al minorului trebuie să prevaleze în toate deciziile care îl privesc pe minor, instanța va uza cu multă grijă de facultatea pe care legea i-o acordă legea în a dispune măsura plasamentului, având în vedere principiul subsidiarității acestei măsuri prin raportare la dreptul copilului de a crește alături de părinții săi.
În cazul în care se dovedește că minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani a săvârșit fapta cu discernământ, acesta va răspunde penal. Dacă un minor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani comite o infracțiune, făcându-se dovada săvârșirii acesteia cu discernământ, în cazul în care comite ulterior o altă infracțiune, prezumția relativă a existenței lipsei discernământului va continua să opereze, neputând fi răsturnată doar prin faptul că discernământul a fost stabilit în cazul primei infracțiuni, întrucât existența sau inexistența discernământului este o împrejurare care se impune a fi stabilită prin raportare la fapta concretă[12].
În situația în care se dovedește, prin expertiză medico-legală pshiatrică, faptul că minorul nu a acționat cu discernământ, atunci este incidentă cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 27 C. pen., „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal”. Dacă, în urma expertizei medico-legale psihiatrice, se constată că minorul are un discernământ diminuat, pe fondul unui psihic imatur, răspunderea penală a minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani va fi antrenată, însă instanța va avea în vedere acest aspect, ținând de persoana minorului la alegerea unei măsuri educative și la individualizarea acesteia în concret.
Minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, cu discernământ, stabilit în urma unei expertize medico-legale, precum și minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, răspund penal potrivit art. 113 alin. (2) și (3) C. pen..
Astfel, legiuitorul prezumă că minorii cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani au aptitudinea de a înțelege semnificația și consecințele faptelor sale, dirijându-și în mod conștient voința. Întrucât prezumția legală este relativă, acesta poate înlăturată prin proba contrară.
În privința regimului sancționator al minorilor, Noul Cod penal a abandonat sistemul mixt de pedepse și măsuri educative în cazul infractorilor minori, limitând tratamentul penal al acestora numai la măsuri educative, după modelul legislației francize și belgiene, unde a fost lansat conceptul de „minor aflat în pericol”[13]. Acestă opțiune legislativă a fost justificată prin intenția de a valorifica experiența și rezultatele pozitive obținute pe plan internațional în materia combaterii delincvenței juvenile[14].
Necesitatea existenței unui regim sancționator special pentru minori a fost resimțită de majoritatea statelor, care astfel au renunțat la sistemul represiv, apreciind că acesta nu era de natură să-și atingă scopul educativ și de reintegrare socială în cazul infractorului minor, având în vedere particularitățile personalității acestuia, caracterizată printr-o insuficientă formare și dezvoltare psiho-fizică[15]. Putem vorbi de o tendință de depenalizare a răspunderii minorilor pentru săvârșirea de infracțiuni și de o preeminență a funcției de educare inițială[16], întrucât „constrângerea penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept, vizând însăși persoana umană, deci o valoare esențială, trebuie să aibă loc numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege”[17].
Art. 114 C. pen. prevede că regula este luarea, față de infractorul minor, a unei măsuri educative neprivative de libertate. Instanța poate lua față de minorul care a săvârșit o infracțiune o măsură educativă privativă de libertate în două situații.
Prima dintre acestea este situația în care minorul a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă, care fie a fost executată, fie executarea acesteia a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat (fiind reglementat un sistem sancționator similar recidivei postexecutorii sau postcondamnatorii, aplicabil infractorilor majori).
În cazul în care instanța a luat printr-o sentință care a rămas definitivă o măsură educativă neprivativă de libertate a cărei executare încă nu a început, iar minorul săvârșește o nouă infracțiune, este discutabil dacă pentru identitate de rațiune ar fi oportun, de lege ferenda, ca situația să fie similară celei în care executarea măsurii educative neprivative de libertate a început, în sensul de a se putea lua față de o măsură educativă privativă de libertate, indiferent de gravitatea noii infracțiuni. Acestă logică a tratamentului sancționator ar fi asemănătoare cu cea a recidivei postcondamnatorii în cazul infractorilor majori. Este însă discutabil dacă o astfel de reglementare ar avea efectul dorit, întrucât în cazul minorilor funcția de bază a oricărei sancțiuni este reeducarea și reintegrarea minorului în societate. Or, nu se poate vorbi de o reeducare atât timp cât executarea măsurii educative neprivative de libertate luate inițial nici măcar nu a început, aceasta neavând cum să-și fi îndeplinit rolul educativ în lipsa executării.
A doua situație este cea prevăzută de art. 114 alin. (2) lit. b) C. pen., potrivit căreia instanța poate lua o măsură educativă privativă de libertate, ab initio, atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.
Măsurile educative în actualul Cod penal sunt divizate în două categorii: măsuri educative privative de libertate și măsuri educative neprivative de libertate.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt, potrivit art. 115 alin. (1) pct. 1 lit. a)-d) C. pen.: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică.
Măsurile educative privative de libertate sunt, în conformitate cu art. 115 alin. (1) pct. 2 lit. a)-b): internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de detenție.
Stagiul de formare civică constă în obligația minorului de a participa, pe o durată de cel mult 4 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, la un program ales, pe cât posibil, prin raportare la natura infracțiunii săvârșite, care să nu afecteze programul școlar sau profesional al minorului.
Scopul acestei măsuri este responsabilizarea minorului cu privire la comportamentul său viitor. Din acest motiv, un astfel de program nu trebuie să se rezume doar la ore de educație civică și de prezentare a legislației penale incidente, ci ar trebui să aibă un caracter preponderent practic, presupunând vizitarea de penitenciare, de centre educative și de detenție în care sunt plasați minorii care au săvârșit fapte penale, implicarea programe culturale sau pentru ajutarea persoanelor asistate instituționalizat, jocuri de rol cu caracter educativ, cu scopul ca minorul să-și însușească valorile socio-morale pe care ne-a lezat prin săvârșirea infracțiunii[18].
Instanța poate impune minorului una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. a)-f) C. pen., aceste obligații nesuprapunându-se stagiului de formare civică, acesta din urmă având o substanță proprie[19].
Într-o cauză penală, din probatoriul administrat, instanța a reținut că la data de 3 iunie 2014, după ce în cursul aceleiași seri a consumat băuturi alcoolice, inculpatul S.D.I. s-a urcat la volanul autoturismului Dacia Logan, cu numărul de înmatriculare (…), pe care l-a condus pe drumuri publice, fiind oprit de către organele de poliție care l-au legitimat și, procedând la verificarea acestuia în baza de date, au constatat că nu posedă permis de conducere. După ce a fost testat cu aparatul etilotest, inculpatul a fost condus la Spitalul Orășenesc din V.M., unde i s-a recoltat o probă biologică de sânge, la ora 01:55, și, potrivit buletinului de analiză toxicologică, prezenta o alcoolemie de 0,15 gr %o. În cursul judecății, inculpatul a declarat că avea abilități de conducere, fiind în vârsta de 17 ani la data săvârșirii faptei și se pregătea pentru susținerea examenului de conducere, obținând ulterior, la data de 17.12.2014, permis de conducere categoria B.
Instanţa a reţinut situaţia de fapt descrisă anterior în urma analizei coroborate a materialului probator administrat în faza urmăririi, respectiv: procesul-verbal de constatare din data de 03.06.2014, rezultat testare cu aparatul alcooltest, adresa 179873/2014 a IPJ Prahova- Serviciul Rutier, buletin de analiză toxicologică alcoolemie, cerere de analiză, copii documente autoturism și declaratiile inculpatului S.D.I.
În drept, s-a reținut că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 335 alin. (1) C. pen.
În consecință, s-a constatat faptul că, din probele administrate în cursul urmăririi penale, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului, maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului în cuprinsul actului de inculpare fiind mai mic de 7 ani închisoare, astfel că acordul de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat în formă scrisă, conține mențiunile prev. de art. 482 C. proc. pen.
Față de aceste considerente, apreciind modalitatea de individualizare și durata măsurii educative, cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat[20], ca fiind suficiente pentru atingerea scopului şi îndeplinirea funcţiilor de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate ale pedepsei în baza art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ținând cont de faptul că pericolul social concret al faptei este unul redus, precum și de împrejurarea că inculpatul se afla în curs de pregătire pentru examenul pentru obținerea permisului de conducere, pe care l-a și obținut ulterior, de atitudinea inculpatului de recunoaștere a faptei săvârșite, de faptul că acesta a regretat comiterea infracțiunii, dar și de faptul că beneficiază de susținerea familiei sale, fiind școlarizat, elev în clasa a XII-a, instanța a admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchet cu inculpatul S.D.I., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 335 alin. (1) C. pen., și a luat față de acesta măsura educativă neprivativă de libertate a stagiului de formare civică, pe o perioada de 3 luni.
Supravegherea constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 și 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, care monitorizează modul în care minorul respectă programul obișnuit (frecventarea cursurilor, activitățile culturale, sportive)[21], pentru a asigura participarea la cursuri școlare și/sau profesionale, precum și pentru prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane, pe o durată cuprinsă între 2 și 6 luni.
În practica judiciară s-a conturat opinia potrivit căreia, în cazul în care minorul a săvârșit infracțiunea în timpul în care trebuia să participe la cursurile școlare sau de formare profesională, precum și în situația în care minorul absentează în mod frecvent și repetat de la aceste cursuri, luarea măsurii educative a supravegherii ar fi cea mai potrivită. La fel se poate raționa și în cazurile de abandon școlar, atunci când reluarea cursurilor sau începerea unui nou program de formare profesională ar fi posibile[22].
Într-o cauză, instanța a reținut că fapta inculpatul D.C.M. a smuls din mâna persoanei vătămate R.V.A., în vârstă de 13 ani, un telefon mobil, după care a fugit întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 113 alin. (3) din C. pen.
La individualizarea măsurii educative care a fost aplicată inculpatului instanţa a ţinut seama de modalitatea de săvârşire a faptei, de urmarea produsă, de împrejurarea că inculpatul se află la primul conflict cu legea penală, de atitudinea sinceră şi cooperantă a acestuia în cursul procesului penal, de persoana inculpatului care a avut o conduită bună anterior săvârşirii faptei, astfel cum rezultă din referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune.
Astfel, instanța a constatat că inculpatul are abilităţi sociale şi de comunicare, un nivel al inteligenţei emoţionale optim adaptării la normele sociale. De asemenea, acesta dispune de sprijinul afectiv al familiei, de susţinerea materială şi morală a părinţilor, astfel că instanţa a apreciat că o măsură educativă neprivativă de libertate, respectiv cea a supravegherii, pe perioada maximă de 6 luni, ar asigura scopul educativ, preventiv și sancţionator al măsurii.
În baza art. 121 C. pen., a impus inculpatului ca pe durata executării măsurii educative a supravegherii să respecte următoarele obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională; b) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune București la datele fixate de acesta. Supravegherea executării obligaţiilor impuse de instanţă s-a făcut sub coordonarea Serviciul de Probaţiune.
În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., instanța a desemnat persoana care a realizat supravegherea și îndrumarea minorului: D.E., mama inculpatului.
Într-o altă cauză, instanța a reținut că inculpata N.A. a sustras din buzunarul părţii vătămate H.C.A. un telefon mobil, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prev. de art. 228-229 alin. (1) lit. a), b) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. și art. 113 și următoarele C. pen..
La individualizarea sancţiunii a fost aplicată inculpatei, instanţa a avut în vedere vârsta acesteia – 17 ani, natura şi pericolul social concret al faptei, modalitatea de săvârşire a faptei (în timpul nopții, într-un mijloc de transport în comun), urmarea acesteia, atitudinea de recunoaştere şi regret a inculpatei, faptul că aceasta nu este cunoscută cu antecedente penale, precum și gradul redus de instrucţie şcolară.
Instanța a ținut cont, în procesul de individualizare a măsurii educative, de concluziile referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune, constatând că minora beneficiază de suportul afectiv, locativ și material al părinţilor şi că lipsa şcolarizării minorei nu a depins de o alegere a acesteia, minora dovedind interes pentru a învăţa, întrucât a dobândit abilităţi de citit și scris prin efortul personal.
Faţă de cele reţinute, de persoana inculpatei, de prevederile art. 114 C. pen., în baza art. 118 C. pen., instanţa a luat față de inculpata minoră N.A. măsura educativă a supravegherii pe o durată de 3 luni, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 113 şi urm. C. pen.
În baza art. 121 alin. (1) lit. a) C. pen., instanța a impus inculpatei ca pe durata executării măsurii educative a supravegherii să urmeze un curs de pregătire şcolară, având în vedere că acesta nu este școlarizată, iar un astfel de curs ar putea-o responsabiliza și ajuta să înțeleagă consecințele săvârșirii de infracțiuni, fiind susceptibil să faciliteze integrarea minorei în societate, având în vedere și manifestarea dorinței acesteia de a învăța.
Într-o altă speță, din coroborarea probelor administrate, instanţa a reţinut vinovăţia inculpatului minor în săvârşirea infracţiunilor de conducere a unui autovehicul neînmatriculat prev. de art. 223 alin. (1) Cod penal cu aplic. art. 113 Cod penal şi conducere a unui autovehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (1) cu aplic. art. 113 Cod penal, ambele cu aplic. art. 38 alin. (2) C. pen..
Instanța a constatat că inculpatul, în vârstă de 17 ani, este elev și provine dintr-o familie organizată. Potrivit referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune Prahova, în urma analizării informaţiilor obţinute cu privire la inculpatul minor s-a apreciat că acesta a minimalizat normele rutiere şi penale, hotărând să conducă autovehicule fără să deţină permis de conducere. În privinţa riscului de recidivă, în referatul de evaluare, s-a apreciat că este mic spre mediu, întrucât existenţa unor distorsiuni cognitive cu privire la fapta penală de conducere a unui autovehicul fără permis de conducere (minimalizarea normelor legale, minimalizarea infracţiunii, a responsabilităţii sale) poate creşte şansele comiterii unei infracţiuni similare, în condiţiile în care nu conştientizează pericolul social al acestui comportament și s-a propus luarea măsurii educative a supravegherii.
Instanţa a avut în vedere vârsta inculpatului, atitudinea sa procesuală de recunoaştere a faptelor reţinute în sarcina sa, precum şi referatul de evaluare şi în temeiul art. 118 Cod penal rap. la art. 129 alin. (1) Cod penal și a dispus luarea faţă de inculpatul minor a măsurii educative a supravegherii, constând în controlarea şi îndrumarea în cadrul programului zilnic, pe o durată de 6 luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul neînmatriculat prev. de art. 334 alin. (1) Cod penal cu aplic. art. 113 Cod penal şi a infracţiunii de conducere a unui autovehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (1) Cod penal cu aplic. art. 113 Cod penal, ambele cu aplic. art. 38 alin. (2) Cod penal.
Instanța a apreciat că experienţa procesului penal și măsura luată l-ar putea determina să conştientizeze riscurile încălcării normelor penale şi să ia decizia de a manifesta un comportament prosocial în viitor. Părinților li s-a atras atenția asupra îndatoririi de a-l supraveghea și controla pe minor în cadrul programului său zilnic, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare şi prevenirea implicării în fapte de natură penală.
În completare, instanța a dispus respectarea de către inculpatul minor și a obligației prevăzute la art. 121 lit. a) Cod penal, mai precis de a urma un curs de pregătire şcolară în vederea finalizării liceului, ce i-ar putea creşte şansele în vederea obţinerii unui loc de muncă după finalizarea studiilor, precum şi a obligaţiei prevăzute de art. 121 lit. e) C. pen., respectiv de a se prezenta la Serviciul de Probaţiune Prahova pentru a se asigura o bună monitorizare a situaţiei minorului.
Faţă de aspectele reţinute în referatul de evaluare, instanţa a considerat oportună familiarizarea inculpatului minor cu normele privind circulaţia rutieră, motiv pentru care, în temeiul art. 121 alin. (1) lit. a) Cod penal a impus minorului obligaţia de a urma un curs de legislaţie rutieră, sub coordonarea serviciului de probaţiune, precum și, în temeiul art. 121 alin. (1) lit. e) C. pen., obligaţia de a se prezenta la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta.
Consemnarea la sfârșit de săptămână reprezintă obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o perioadă cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, cu excepția cazului în care are obligația, în acestă perioadă, de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță.
Acestă măsură educativă ar putea fi luată în mod judicios de o instanță de judecată, atunci când, din circumstanțele comiterii infracțiunii, instanța constată că modul în care minorul își petrece timpul liber este de natură să înlesnească accesul acestuia în locuri sau în anturaje care ar putea să-l influențeze în sensul de a continua comportamentul antisocial, iar în situația în care i s-ar impune interdicția de părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, comportamentul acestuia s-ar îmbunătăți, prin angrenarea acestuia în activități casnice, precum și supravegherea exercitată de persoane adulte a modalității în care minorul se pregătește pentru cursurile școlare, precum și a anturajului minorului, dat fiind faptul că persoanele cu care minorul vine în contact sunt nevoite să îl viziteze acasă, întrucât minorul nu poate părăsi domiciliul.
Este discutabil însă dacă această măsură educativă își va dovedi eficiența, față de faptul că minorul poate intra în legătură cu anturajul nepotrivit prin intermediul internetului. Un rol important în acest sens îl au părinții, care ar trebui să exercite o supraveghere continuă a conduitei minorului, pentru a evita ca acesta să desfășoare, chiar de acasă, activități care ar putea compromite îndreptarea acestuia în spiritul respectării legii.
De asemenea, apreciez că această măsură nu ar trebui luată în cazul săvârșirii de către minor a unor infracțiuni informatice, fiind evident că în acest caz măsura consemnării nu este de natură să-și atingă scopul. Din acest motiv, instanța va hotărî ținând cont de particularitățile fiecărei cauze, atât prin prisma faptei săvârșite, cât și prin raportare la persoana minorului.
Asistarea zilnică constă, potrivit art. 120 C. pen, în obligația minorului de a respecta un program, astfel cum a fost stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului, pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni.
În cazul asistării zilnice, care este cea mai severă dintre măsurile educative neprivative de libertate, serviciul de probațiune este implicat de o manieră mai pregnantă comparativ cu celelalte măsuri educative, acesta având obligația de a impune atât orarul activităților minorului, cât și condițiile de desfășurare, monitorizând programul minorului și restrângând semnificativ posibilitatea minorului și a părințiilor acestuia de a stabili programul zilnic.
Un eventual program dorit de părinții minorului va trebui să fie propus serviciului de probațiune, fiind integrat în orarul infractorului minor doar în situația în care agreat de serviciul de probațiune, în măsura în care acesta din urmă consideră că este compatibil cu scopul asistării zilnice[23] și că ar putea contribui la îndreptarea comportamentului minorului, în concordanță cu interesul său superior.
În cazul tuturor măsurilor educative neprivative de libertate instanța poate impune minorului una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. a)-f) C. pen..
Instanța a reținut că fapta inculpatului minor D.A.V., care, la data de 16.12.2012, în jurul orei 20.30, în timp ce se afla la adresa din str. A.L., sector 5, Bucureşti a lovit-o cu pumnul în zona stângă a feţei pe partea vătămată D.A.N., aceasta necesitând 45-50 zile de îngrijiri medicale pentru vindecarea leziunilor traumatice, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de loviri sau alte violențe, prevăzute şi pedepsite de art. 193 alin. (2), cu aplicarea art. 113 și următ. C. pen cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amenda.
La individualizare, instanța a avut în vedere în modalitatea de comitere a faptei: minorul, pe fondul unei altercații cu persoana vătămată, a lovit-o pe acesta cu pumnul în zona feței, precum și rezultatul produs, persoana vătămată necesitând 45-50 zile de îngrijiri medicale.
Cu privire la atitudinea adoptată de inculpat după comiterea faptei, instanța a avut în vedere prezentarea inculpatului în faţa autorităţilor ori de câte ori a fost chemat, a faptului că a recunoscut şi a regretat săvârşirea faptei.
Instanța a ținut cont și de cele consemnate în referatul de evaluare, din care a reieșit faptul că inculpatul, în vârstă de 17 ani, nu este cunoscut cu antecedente penale, nu este consumator de droguri sau de băuturi alcoolice, locuiește împreună cu părinții, având sprijinul material al acestora. Cu toate acestea, astfel cum a rezultat din referatul de evaluare, minorul are doar 4 clase, nefiind școlarizat la momentul respectiv, nu are o calificare profesională, iar părinții nu au manifestat atenția necesară cu privire la formarea sa, nereușind să îi ofere o educație care îi insufle valori morale, astfel că minorul a făcut parte din anturaje nepotrivite.
Din punctul de vedere al perspectivelor de reintegrare în societate, instanța a apreciat că minorului i se poate aplica o măsură educativă neprivativă de libertate, respectiv cea a asistării zilnice, întrucât o astfel de măsură poate contribui la reeducarea minorului, dacă este cumulată cu impunerea obligației de a urma cursurile de învăţământ ori obţinerea unei calificări profesionale.
Instanţa, în baza art. 120 C. pen., a luat față de inculpatul D.A.V. măsura educativă a asistării zilnice a minorului pe o durată maximă de 6 luni, conform art. 120 alin. (2) C. pen., pentru săvârșirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen cu aplicarea art. 113 şi următoarele C. pen.
În baza art. 121 C. pen., pe durata măsurii, instanța a impus inculpatului respectarea următoarelor obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională; b) să nu depăşească limita teritorială a localităţii Bucureşti, fără acordul serviciului de probaţiune; c) să se prezinte la serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti la datele fixate de acesta.
Internarea într-un centru educativ constă, astfel cum prevede art. 124 alin. (1) și (2) C. pen., în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor acestuia, precum și programe de reintegrare școlară, pe o durată cuprinsă între unu și trei ani, în timp ce internarea într-un centru de detenție reprezintă măsura educativă privativă de libertate cea mai severă, potrivit art. 125 alin. (1) și (2) C. pen., care constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani, cu excepția cazului în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, când internarea se ia pentru o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.
Potrivit art. 115 alin. (2) C. pen., „alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor se face, în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74”.
Instanța a reținut că faptele inculpatului minor N.F.D.M., care, fără a poseda permis pentru nicio categorie auto, a condus un scuter, neînregistrat, pe mai multe străzi din oraşul N., iar când a ajuns pe str. R. la marcajul pietonal din zona intersecţiei cu str. L., a accidentat-o pe numita M.E., care a suferit vătămări corporale, după care a părăsit locul accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de conducere fără permis, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 113 şi următoarele din C. pen., de conducere a unui vehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 334 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 113 şi următoarele din C. pen., şi de părăsire a locului accidentului (art. 338 alin. (1), din C. pen., cu aplicarea art. 113 şi următoarele din C. pen.), aflate în concurs (cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) din C. pen.).
La individualizarea măsurii educative ce a fost aplicată inculpatului minor, instanţa a avut în vedere, potrivit art. 115 alin. (2) C. pen., criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunilor, precum şi mijloacele folosite, natura şi gravitatea rezultatului produs, motivul săvârşirii infracţiunilor şi scopul urmărit, aşa cum s-a analizat anterior, antecedentele penale, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
În privința împrejurărilor și modului de comitere a faptelor, instanța a reținut că inculpatul minor, fără a poseda permis pentru nicio categorie auto, a condus motociclul/scuter, neînregistrat în circulaţie, pe mai multe străzi din oraşul N., accidentând-o pe marcajul pietonal pe numita M.E., care a suferit leziuni, apoi a părăsit locul accidentului fară încuviinţarea organelor de poliţie.
Astfel, inculpatul a dovedit nepăsare față de legea penală și față de normele de circulație, conducând un motoscuter fără a poseda permis. De asemenea, a îngreunat recunoșterea sa, întrucât a condus un vehicul neînregistrat în circulație.
Instanța a avut în vedere atitudinea inculpatului după producerea accidentului de circulație, acesta părăsind locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, pentru a nu fi identificat, neanunțând vreun serviciu medical pentru ca persoana vătămată că fie transportată la spital.
Potrivit fişei U.P.U., persoana vătămată M.E. a suferit multiple leziuni, contuzie forte gambă şi gleznă dreaptă, însă nu a dorit să fie examinată medico-legal ori să formuleze plângere penală prealabilă pentru vătămarea corporală suferită.
Totodată, instanța a ținut seama la individualizarea măsurii educative și de atitudinea procesuală a inculpatului, care a recunoscut că el este autorul accidentului produs pe strada R. unde, în timp ce se plimba cu scuterul şi având ca pasager pe martorul D.G., a acroşat o persoană de sex feminin care se angajase în traversarea acelei străzi pe marcajul pietonal.
Inculpatul a declarat că nu a oprit pentru că s-a speriat, continuându-şi deplasarea pe aceeaşi stradă până la următorul semafor, unde a aşteptat să iasă din starea de şoc, după care a condus mopedul până în zona unei școli din apropiere, unde l-a parcat. Cu privire la scuter, inculpatul a susţinut că îi aparţine şi că l-a cumpărat, fără a întocmi un înscris ca instrumentum probationis și fără a îndeplini formalitățile pentru înregistrarea pe numele său, de la un văr, căruia nu i-a solicitat documentele autovehiculului. Inculpatul a arătat că regretă faptele comise.
Instanța a ținut seama, la individualizarea măsurii educative, de circumstanţele concrete în care a fost săvârşită fapta, respectiv de modalitatea de acționare a inculpatului, punând în circulație un autovehicul neînmatriculat, pe care l-a condus fără să dețină un permis de conducere, fapte urmate de producerea unui accident de circulație pe marcajul pietonal, inculpatul părăsind locul accidentului.
Sub aspectul antecedenței penale a inculpatului, instanța a constatat că inculpatul este urmărit penal pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt şi tâlhărie, pentru care a fost arestat preventiv.
Instanța a apreciat, faţă de conţinutul şi concluziile referatului de evaluare, că numai o măsura educativă privativă de libertate poate conduce la îndreptarea conduitei inculpatului şi la prevenirea repetării comportamentului infracţional.
Având în vedere concluziile referatului de evaluare întocmit de către Serviciul de Probaţiune, din cuprinsul căruia rezultă că minorul în vârstă de 16 ani, deși provine dintr-o familie organizată, a abandonat activitatea școlară, neurmând nici vreun curs de pregătire profesională, iar perspectivele sale de reintegrare socială sunt strict condiţionate de conştientizarea comportamentului delincvenţional.
Astfel, față de împrejurările în care au fost săvârșite faptele și de circumstanţele personale ale inculpatului N.F.D.M., în temeiul art. 129 alin. (1) C. pen., instanța a apreciat că măsura internării într-un centru educativ pe o perioadă de 1 an, unde inculpatul va urma un program de pregătire școlară sau de formare profesională, potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială, este necesară și suficientă pentru realizarea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii penale.
Într-o altă speță, instanța a reținut că inculpatul minor A.M. a încercat să sustragă în mod violent lanțul de aur de la gâtul persoanei vătămate Z.P., prin smulgere, fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la infracțiunea de tâlhărie, faptă prev. și ped. de art. 32 alin. (1) C. pen., rap. la art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 113 și urm. C. pen.
Având în vedere faptul că la data săvârșirii faptei (08.06.2014), inculpatul A.M., născut la data de 11.08.1999, avea 14 ani și 10 luni, iar din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat în cauză s-a reținut că inculpatul a avut discernământul păstrat în raport cu faptele pentru care este cercetat, instanța a constatat ca fiind incidente dispozițiile referitoare la regimul penal al minorilor din art. 113 și urm. C. pen.
Reținerea tentativei în prezenta cauză, în baza art. 32 și 33 C. pen., reprezintă o cauză de atenuare a sancțiunii penale. Față de solicitarea inculpatului de a fi judecat în conformitate cu procedura simplificată, prevăzută de art. 375 C. proc. pen. și art. 396 C. proc. pen., pe baza recunoașterii vinovăției, instanța a reținut existența și a acestei cauze de atenuare a sancțiunii penale.
Conform prevederilor art. 128 C. pen., cauzele de atenuare au fost avute în vedere de instanță la alegerea măsurii educative și au produs efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanţa a ținut cont de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen. Astfel, în analiza împrejurărilor și a modului de comitere a infracțiunii, instanța a reținut că inculpatul a comis infracțiunea de tâlhărie în formă tentată, a premeditat modul de operare și a urmărit sustragerea lanțului de aur al persoanei vătămate, în vederea vinderii ulterioare și obținerii de foloase materiale. Totodată, după cum inculpatul însuși a învederat în declarațiile sale, alegerea victimelor faptelor de tâlhărie s-a realizat după criteriul vârstei mai înaintate, astfel cum s-a întâmplat și în prezenta cauză.
În plus, instanța a constatat că persoana vătămată Z.P., se deplasa cu ajutorul unei cârje, ceea ce a favorizat săvârșirea infracțiunii de către inculpat, astfel că starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită a fost apreciată ca fiind una foarte ridicată, dat fiind că exercitarea violențelor specifice acțiunii de smulgere a lanțurilor de aur de la gâtul persoanelor în vârstă este în măsură să provoace o teamă generală în rândul societății. Membrii acesteia vor resimți continuu frica de a purta bijuterii, pentru a evita pericolul exercitării de violențe sau amenințări, în scopul sustragerii lor.
În legătură cu natura și gravitatea rezultatului produs, instanța constată că inculpatul nu și-a putut însuși lanțul de aur urmărit prin infracțiunea de tâlhărie dintr-un motiv independent de voința acestuia, nu ca urmare a desistării, ci din cauza faptului că lanțul s-a rupt și s-a agățat de haina persoanei vătămate care, speriată, a început să strige după ajutor.
Lipsa antecedentelor penale ale inculpatului nu a fost de natură să conducă instanța la concluzia că acesta se află la primul conflict cu legea penală, cazierul lipsit de mențiuni s-a datorat faptului că numeroasele infracțiuni de tâlhărie și furt au fost săvârșite anterior împlinirii de către acesta a vârstei de 14 ani; starea de minoritate a condus la tot atâtea soluții de neîncepere a urmăririi penale (potrivit Codului penal din 1969).
Astfel, instanța a constatat o predilecție a inculpatului pentru săvârșirea de infracțiuni împotriva patrimoniului, reprezentate atât de furturi, cât și de tâlhării. Specializarea infracțională de la o vârstă atât de fragedă, mult anterioară împlinirii vârstei de 14 ani, a condus instanța la concluzia că minorul trebuie îndepărtat, cel puțin temporar, de tentația săvârșirii în continuare de fapte ilicite și că inculpatul minor trebuie reeducat, fiind la vârsta la care încă i se mai poate contura personalitatea.
Din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică depus la dosar, instanța a reținut că, la momentul examinării, inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei de tâlhărie, deși nu știa inițial despre care faptă este vorba, dat fiind că în seara anterioară examinării săvârșise o infracțiune de furt, aspect care întărește convingerea instanței că activitatea infracțională face parte din rutina zilnică a inculpatului A.M..
În legătură cu situația personală și familială a inculpatului, din referatul de evaluare efectuat în cauză de către Serviciul de Probațiune București, instanța a constatat că minorul este consumator de droguri și face parte dintr-o familie dezorganizată, în care atât el, frații și surorile sale, cât și mama acestora, sunt supuși la violențe din partea tatălui.
Mai mult decât atât, s-a stabilit că însuși tatăl său, care a executat mai multe pedepse privative de libertate pentru fapte de furt și furt calificat, este cel care i-a îndemnat pe el și pe frații săi să comită aproape zilnic infracțiuni, încă de când inculpatul împlinise vârsta de 12 ani. Instanța a apreciat că modelele negative din familie, lipsa unei stabilități locative și a unei locuințe adecvate, dar și violența la care este supus în familia de origine un minor care nu a împlinit nici măcar vârsta de 15 ani, precum și inexistența unor repere morale sunt de natură a releva un risc crescut de săvârșire în continuare a unor infracțiuni, în cazul în care acesta ar fi lăsat în libertate.
Față de aspectul că inculpatul are un copil minor în vârstă de un an, instanța a apreciat că reeducarea cât mai rapidă și eficientă a inculpatului, prin dispunerea măsurii educative adecvate, este un deziderat față de interesul superior al copilului acestuia, care trebuie să fie crescut în conformitate cu morala.
Având în vedere aspectele precizate anterior, instanța a apreciat că, deși art. 114 alin. (1) C. pen. prevede că față de minorul care la data săvârșirii infracțiunii avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani regula o reprezintă luarea unei măsuri educative neprivative de libertate, niciuna dintre aceste măsuri nu este potrivită pentru reeducarea efectivă a inculpatului A.M., care trebuie retras efectiv pentru un timp din mediul în care a crescut.
Pentru aceste considerente, având în vedere și îndeplinirea condiției prevăzute în alin. (2) al aceluiași articol, raportat la limita superioară a pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea de tâlhărie (7 ani închisoare), instanța s-a orientat spre aplicarea uneia dintre măsurile educative privative de libertate, considerând că minorul A.M. are nevoie, astfel cum se reține din referatul de evaluare efectuat, de o intervenție instituțională de educare și protecție socială care să asigure ameliorarea problemelor cu care se confruntă și totodată o supraveghere strictă a acestuia, prin îndepărtarea sa de mediul familial dezorganizat.
Din cauza faptului că inculpatul A.M. a săvârșit numeroase infracțiuni de tâlhărie, infracțiuni care implică un grad ridicat de violență, comportamentul său neputând fi datorat exclusiv lipsei educației școlare, acesta prezentând grave probleme de relaționare socială și afectivă, instanța a apreciat că măsura educativă a internării într-un centru educativ apare ca fiind insuficientă, în concret inculpatul având nevoie de reeducare pe baza unor programe intensive, în regim de pază și supraveghere.
În lumina tuturor acestor considerente, având în vedere și propunerea organelor competente care au efectuat raportul de expertiză medico-legală psihiatrică a inculpatului, instanța a luat față de acesta măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenție, prevăzută de art. 125 alin. (1) C. pen., pe o durată de 2 ani.
Sintetizând, prin raportare și la jurisprudența prezentată, rezultă că la alegerea măsurii educative și a duratei acesteia, care urmează să fie luată față de minorul infractor, instanțele țin seama, potrivit art. 74 C .pen., de două categorii de criterii principale:
1. criteriile privitoare la faptă: împrejurările și modul de comitere a faptelor, starea de pericolul pe care o prezintă fapta săvârșită pentru valoarea social ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs;
2. caracteristicile pe care le prezintă persoana făptuitorului: natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, precum și nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
În privința primului criteriu, prevăzut de art. 74 lit. a)-d) C. pen., instanța îl va aplica în aceeași manieră în cazul infractorilor minori ca în cazul celor majori, astfel încât măsura educativă luată să fie justă, corespunzătoare faptei săvârșite, și să satisfacă și exigențele de reintegrare socială și de insuflare a valorilor morale indispensabile oricărui cetățean într-un stat.
Sancțiunea de drept penal aplicată trebuie să îndeplinească exigența de a fi o justă măsură de constrângere, prin raportare la fapta comisă. Pentru infracțiuni deosebit de grave, cum ar fi omorul, omorul calificat, distrugerea calificată ș.a., apare ca fiind necesar, prin raportare și la circumstanțele privind persoana infractorului, să se aplice o măsură educativă privativă de libertate.
Cu privire la al doilea criteriu, prevăzut de art. 74 lit. e)-g) C. pen., o importanță deosebită o are referatul de evaluare, care oferă date esențiale privind starea fizică a minorului, dezvoltarea intelectuală și morală, comportamentul, condițiile în care a crescut sau a trăit, orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana infractorului. Pentru ca instanța să realizeze o individualizare judicioasă a sancțiunilor penale aplicabile minorilor, referatul reprezintă un ajutor indispensabil în cea mai mare parte din cazurile cu delincvenți juvenili, pentru a da o soluție fiind informată asupra elementelor esențiale în privința minorului infractor, precum antecedentele sale sociale și familiale, situația școlară, experiența educațională care i s-a oferit și condițiile în care acesta trăiește. Instanța ține seama de faptul că în cazul delincvenței infantile interesul și viitorul minorului trebuie să fie întotdeauna plasate deasupra considerațiilor privitoare la gravitatea infracțiunii.
Referatul va cuprinde, potrivit art. 116 C. pen., propuneri motivate referitoare la durata și natura programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia de instanță și va fi întocmit de serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărei circumscripție își are locuința minorul. Deosebita importanță a investigării mediului în care trăiește minorul, a educației sale, a modului în care acesta participă la cursurile școlare și/sau profesionale și a modalității de petrecere a timpului liber a determinat legiuitorul să prevadă obligativitatea pentru instanță a dispunerii efectuării referatului de evaluare, potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen..
Criteriile de individualizare ce țin de persoana minorului și care prezintă o relevanță deosebită în acestei categorii de infractori, spre deosebire de majori, sunt: starea fizică a minorului, gradul de dezvoltare intelectuală și morală a minorului, comportamentul minorului, starea familială și socială a minorului, nivelul său de educație.
Cu privire la starea fizică a minorului, este de reținut că aceasta constituie un punct de plecare cu privire la indiciul unei serioase prezumții a existenței unei grave deficiențe și a unei puternice tendințe, care este înțeleasă în mod greșit ca emancipare.
A avea în vedere starea fizică a minorului mai înseamnă posibilitatea fizică de a suporta o măsură educativă privativă de libertate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile legale, prin raportate la o eventuală debilitate organică a minorului ori la starea de boala cronică sau la infirmitatea minorului, împrejurări ce ar putea conduce la soluția aplicării cu preferință a unei măsuri educative neprivative de libertate.
Pentru aceste considerente, ar fi indicat ca instanțele, înainte să se pronunțe asupra măsurii ce urmează să-i fie aplicată minorului, să dispună efectuarea unei expertize medico-legale psihologice (de altfel, în cazul minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, dispunerea acestei expertize este obligatorie, pentru a stabili dacă minorul a săvârșit fapta cu discernământ). De asemenea, instanța, pe parcursul procesului penal, trebuie să îl audieze în mod activ (desigur, cu excepția cazului în care minorul înțelege să se prevaleze de dreptul la tăcere), pentru a obține informații esențiale privind persoana minorului și factorii care l-au determinat să adopte o conduită infracțională.
În mod similar, instanța ar trebui să audieze și părinții, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea sau sub supravegherea căreia se află minorul, în scopul de a afla și a înțelege împrejurările care au dus la apariția manifestărilor antisociale ale minorului. Acesta este și motivul pentru care legea procesual-penală impune, potrivit art. 508 C. proc. pen, citarea obligatorie a acestor persoane, prevăzând că acestea au dreptul și îndatorirea să formuleze cereri și să prezinte propuneri în privința măsurilor ce ar urma să fie luate.
Dezvoltarea intelectuală și morală a minorului constituie un element foarte util de apreciere asupra oportunității aplicării unor măsuri educative neprivative sau dimpotrivă, privative de libertate, precum și stabilirea celei mai adecvate măsuri. Aspectul că minorul are un nivel moral și intelectual cel puțin mediu și a săvârșit totuși o infracțiune este de natură să constituie un indiciu că minorul a acționat cu discernământ.
Această situație presupune faptul că, deși minorul a avut posibilitatea să-și dea seama mai bine de consecințele negative ale faptelor sale, totuși a stăruit în executarea lor, dând dovadă de nepăsare față de valorile morale. Pentru probarea discernământului minorului instanța va dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice.
Comportamentul minorului, constând în conduita lui de zi cu zi în mediul școlar, social, familial, poate furniza un criteriu valoros în contextul alegerii unei măsuri educative și a stabilirii duratei acesteia.
A aprecia conduita minorului presupune examinarea cu atenție a conduitei sale obișnuite și nu întâmplătorare, în familie, în mediul extrașcolar, în timpul liber, în mediul școlar sau profesional, în grupul de prieteni și a observa dacă acesta dovedește o atitudine necorespunzătoare, de sfidare a regulilor de conviețuire socială, o opțiune conștientă a minorului pentru încălcarea legii penale. În această situație, instanțele au apreciat, de regulă, ținând cont și de gravitatea infracțiunii și urmările produse, că s-ar impune luarea unei măsuri educative privative de libertate.
Per a contrario, dacă se constată că manifestarea infracțională a minorului s-a datorat întâmplării, influenței nefaste, dar temporare, a mediului ambiant, unui moment de rătăcire, care nu a lezat fondul psihic corect al minorului, la care se adaugă sprijinul familiei dispuse să coopereze pentru a facilita reinserția socială a minorului, în general instanțele iau o măsură educativă neprivativă de libertate.
Comportamentul minorului implică și analiza incidenței unor circumstanțe atenuante sau agravante. De pildă, conduita bună a minorului înainte de săvârșirea infracțiunii, cât și atitudinea lui după săvârșirea infracțiunii, concretizată în stăruința depusă pentru înlăturarea urmărilor infracțiunii sau a reparării pagubei pricinuite, ori prezentarea în fața autorității și comportarea sinceră în cursul procesului, pot determina instanța să ia o măsură neprivativă de libertate.
Caracterul subsidiar al măsurilor educative privative de libertate, implică și obligația instanței de a motiva de ce luarea unor măsuri educative neprivative de libertate a fost socotită drept insuficientă.
Mediul familiar și social al minorului constituie, în general, un indiciu foarte prețios asupra cauzelor care l-au adus pe minor în situația de a săvârși infracțiuni.
În cazul minorilor care au crescut și au trăit în condiții vitrege, care nu au avut posibilitatea de a frecventa cursurile unei școli sau au fost nevoiți să abandoneze școala, precum și în situația celor care au avut un mediu impropriu pentru a primi o educație corespunzătoare și de a se dezvolta normal, instanțele manifestă o atenție deosebită în privința alegerii celei mai adecvate măsuri educative.
Punctul de vedere potrivit căruia familiile dezorganizate constituie o cauza directă a comportamentului delincvent nu mai este susținut cu aceeași tărie, considerându-se, în schimb, că atmosfera familială, din perspectivă morală, afectivă și materială a căminului familial este decisivă în stabilirea unei conduite socialmente acceptabilă.
Devianța copiilor ori atitudinea lor antisocială, de negare a normelor și valorilor mediului social global trădează în primul rând o preocupare insuficientă, defectuoasă sau inexistentă din partea părinților, culpabilă pentru că le-au oferit minorilor exemplul negativ al necinstei, viciului si violenței.
Din acest motiv, sistemul justiției pentru minori, atât la nivelul politicii penale, cât și la nivelul individualizării în concret a sancțiunilor penale în cazul infractorilor minori, trebuie să asigure bunăstarea minorilor[24], într-o manieră încât reacția față de infractorii juvenili să fie corespunzătoare circumstanțelor săvârșirii infracțiunii, ținând cont și de persoana minorului.
De asemenea, la luarea unei măsuri educative față de infractorul minor, instanța trebuie să respecte principiul de proporționalitate, raportându-se nu doar la gravitatea infracțiunii ca atare, ci și la circumstanțele personale, precum situația sa familială, poziția sa socială, situațiile anterioare de conflict cu legea penală, eforturile depuse pentru despăgubirea persoanei vătămate și dorința infractorului minor de a reveni la o stare de respectare a normelor de drept penal. Pentru a nu aduce atingere drepturilor fundamentale ale infractorului minor, trebuie să existe o decizie proporțională a instanței, care să pună în balanță atât circumstanțele proprii ale infractorului minor, cât și pe cele ale victimei[25].
După efectuarea alegerii între o măsură educativă neprivativă de libertate și o măsură privativă de libertate, instanța trebuie să completeze individualizarea sancțiunii de drept penal, prin stabilirea felului sancțiunii, dintre cele prevăzute de lege și fixarea duratei acestei sancțiuni[26].
Totodată, instanța va ține cont și de prevederile Codului penal – Partea Generală, respectiv de tentativă, concursul de infracțiuni, participația penală, de cauzele speciale de agravare sau de atenuare a răspunderii penale.
Pentru cauzele de atenuare sau de agravare, pentru infracțiuni săvârșite în timpul minorității, art. 128 C. pen., prevede că acestea vor fi avute în vedere la alegerea măsurii educative și produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă, ceea ce presupune că instanța va alege o sancțiune luând în calcul ansamblul elementelor care conturează importanța contribuției infracționale a minorului și profilul său psihologic ca subiect activ al infracțiunii.
Prevalând interesul superior al minorului, pentru a evita ca acesta să fie separat în mod brusc de familie, ținând seama de starea lor de vulnerabilitate, legea a prevăzut ca regulă luarea de către instanță a unei măsuri educative neprivative de libertate. Potrivit principiilor de la Beijing, dacă un tânăr delincvent trebuie să fie închis, privarea sa de libertate trebui să fie limitată, iar aranjamentele speciale să fie prevăzute în timpul detenției astfel încât să se țină cont de tipul de delicvent, de tipul infracțiunii și al instituției unde este închis, dându-se prioritate instituțiilor deschise față de cele închise.
Totodată, minorilor ar trebui să li se ofere asistență, pentru a li se asigura protecția, educarea și formarea competențelor profesionale, pentru a-i ajuta să joace un rol constructiv și productiv în societate[27]. În acest sens, instanța va asigura această asistență în mod implicit în cazul măsurilor educative neprivative de libertate, dat fiind specificul lor, și prin impunerea unora dintre obligațiile prevăzute de art. 121 C. pen. minorului infractor, precum și prin posibilitatea modificării acestor măsuri, conform art. 122 C. pen, pentru a asigura minorului șanse sporite de îndreptare.
Una dintre cauzele cele mai importante ale infracționalității juvenile o constituie lipsa unei pregătiri școlare și/sau profesionale, care generează imposibilitatea întrezăririi de către minor a unei perspective de câștigare a existenței în viitor, la care se adaugă existența unui anturaj care îl influențează să urmeze calea infracțională, precum și lipsa unor modele în mediul socio-familial. În acest context, impunerea obligației prevăzute de art. 121 alin. (1) lit. a) C. pen., de a urma un curs de pregătire școlară sau formare profesională, sub atenta coordonare a serviciului de probațiune cu privire la respectarea acestei obligații, poate corija acest aspect, pentru a-l determina pe minor să nu mai săvârșească infracțiuni în viitor.
Sub aspectul măsurilor de siguranță, în cazul minorilor toxicomani, bolnavi psihic sau consumatori cronici de alcool, o măsură esențială o reprezintă obligația impusă de instanță ca minorul să urmeze un tratament medical până la însănătoșire. Apreciez că, în cazul minorilor care sunt priviți de legislația națională și convențiile și tratatele la care România este parte ca persoane vulnerabile, ar trebui să prevaleze interesul acestora de a ajunge la o stare de sănătate optimă, nefiind suficientă luarea acestei măsuri de siguranță prin care să se obțină doar o ameliorare care să înlăture starea de pericol. Asistența medicală și psihologică este extrem de importantă pentru delincvenții juvenili toxicomani sau bolnavi mintal, ca de altfel pentru orice altă persoană vulnerabilă aflată într-o situație similară[28].
Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești[29].
Prin urmare, în procesul de individualizare a sancțiunilor penale luate față de infractorii minori, accentul trebuie să cadă pe funcția de reeeducare, de responsabilizare a minorului cu privire la conduita sa viitoare, pentru promovarea coeziunii minorului cu societatea, preeminență având funcția de reintegrare.
[1] Vintilă Dongoroz și colaboratorii – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I, Editura Academiei, titlul al II- lea, capitolul al V-lea, secțiunea a IX-a, 1969, p. 221.
[2] Teodor Dascăl – Minoritatea în dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București 2011, pag. 56.
[3] Ibidem, pag. 57, Th. Moreau – La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de droit pénal, 2004, p. 156 și următ.
[4] Ch. Courtin, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de droit pénal, 2004, p. 340.
[5] J. Pradel, Droit pénal comparé, 2e édition, Dalloz, 2002, p. 291.
[6] R. Zerguine, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de droit pénal, 2004, pag. 104.
[7] Sassi Ben Halima, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de droit pénal, 2004, pag. 528.
[8] Teodor Dascăl – Minoritatea în dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București 2011, pag. 58, M.J. Lubelski, A. Walczak-Zochowska- La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de droit pénal, 2004, p. 440.
[9] A.M. Rodrigues, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de droit pénal, 2004, p. 461 și următ.
[10] În Franța, prin Ordonanța nr. 45/174 din 2 februarie 1945 se prevede o lipsă relativă a răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit vârsta de 13 ani. Art. 2 din actul normativ menționat prevede totuși că „tribunalele pentru minori pot totuși, când circumstanțele și personalitatea delincventului o cer, să pronunțe o condamnare penală împotriva minorului care a împlinit 13 ani.” Pentru minori este aplicabil un sistem sancționator de natură mixtă, format din măsuri educative, pedepse și mediere-reparație.
[11] Legea organică privind răspunderea penală a minorilor (anul 2000). Prin legea menționată se consacră principiul răspunderii penale a infractorilor minori, însă sancțiunile instituite prin lege primesc calificarea de măsuri penale, deși natura lor este una educativă. – Versavia Brutaru, Tratamentul penal al minorului, Editura Hamangiu, 2012, p.28.
[12] Teodor Dascăl – Minoritatea în dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București 2011, pag. 63.
[13] Legea din 8 aprilie 1965 în Belgia, Ordonanța din 23 decembrie 1958 care consacra protecția judiciară a minorilor în pericol, în Franța. „Pericolul” este definit în dicționarul Larousse ca o situație în care o persoană se teme de un dezavantaj, de un rău oarecare”. Din perspectiva Codului Civil francez, conceptul se referă la faptul că „sănătatea, siguranța sau moralitatea unui minor sau condițiile de educație ale acestuia sunt grav compromise.”- Pierre P édron, Guide de la Protection Judiciaire de la Jeunesse, 3 e édition, Gualino editeur, Lextenso éditions, 2012, p. 404 . Phillipe Chaillou, magistrat francez, în cartea sa „Guide du droit de la famille et de l’enfant”, Dunod, eed. 2003, caracterizează noțiunea de ”pericol” astfel: „judecătorul nu este judecătorul unui comportament al părinților, ci a situației copilului”, „pericolul rezultă din combinarea mai multor factori și tribunalul are o viziune destul de largă cu privire la noțiunea de sănătate, siguranță și moralitate” în privința minorului. La nivel jurisprudențial, Curtea de Casație din Franța a precizat calificarea pericolului: acesta trebuie să fie actual sau iminent.
[14] G. Antoniu (coord.), A. Vlășceanu, V. Teodorescu, C. Sima, I. Ristea, I. Vasiu, Al. Boroi, B.N. Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș, C. Duvac, K. Guiu, C. Mitrache, Cr. Mitrache, I. Molnar – Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2011, pg. 328.
[15] Ibidem.
[16] „Raportate însă la starea biopsihică a minorilor în genere, mijloacele de constrângere juridică penală, în principal pedepsele, apar ca fiind mai puțin potrivite pentru realizarea scopului legii în raport cu minorii infractori -aceste mijloace de constrângere tinzând la reeducarea infractorului major, în timp ce pentru infractorii minori ar fi necesară nu o reeducare, adică o refacere a educației anterioare, ci o educare inițială cu mijloace adecvate”. – Vintilă Dongoroz și colaboratorii – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. II, Editura All Beck, 1973, pag. 217.
[17] C. Bulai, din Comunicarea prezentată la Simpozionul Național de Criminologie București, 1982, cu privire la orientarea politicii penale – volumul simpozionului, pp. 29-30.
[18] Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci – Noul Cod Penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu 2014, pag. 199.
[19] Ibidem.
[20] Conform art. 478 alin. (6) din Codul de procedură penală: Inculpaţii minori nu pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei. Deși inculpatul a fost minor la data săvârșirii faptei, a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției după împlinirea vârstei de 18 ani, astfel că cerința prevăzută de lege a fost respectată.
[21] Ibidem, pag. 200.
[23] Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci – Noul Cod Penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu 2014, pag. 200.
[24] Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori (cunoscut sub denumirea de Regulile de la Beijing), adoptat în anul 1985 (26 august-6 septembrie), la Milano, de către al VII-lea Congres al Organizația Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților și aprobat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 40/43, în cea de-a 96-a sesiune plenară din data de 29 noiembrie 1985.
[25] Ibidem n.21.
[26] Vintilă Dongoroz și colaboratorii – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. II, Editura All Beck, 1973, pag. 230.
[27] Ibidem n. 21.
[28] Cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu contra României, 17 iulie 2014.
[29] Legea nr. 272/2004 privind promovarea drepturilor copilului, art. 2 alin. (4).
Judecător drd. Liana-Georgiana Marin
Judecătoria Vălenii de Munte
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
