Scurte consideraţii cu privire la caracterul (ne)motivat al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017
9 februarie 2017 | Sebastian VOINEA
Sebastian Voinea
1. În paragrafele ce urmează, vom încerca să aducem câteva scurte argumente, care să vină în susţinerea caracterului nemotivat al Ordonanţei de (ne)urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 92/01.02.2017 şi care se doresc a fi totodată, un posibil punct de plecare spre readucerea acestui act al Guvernului, în matca sa, stabilită suficient de clar în opinia noastră, de Constituţia României. Considerăm că prezentul demers nu este lipsit de interes având în vedere actualitatea evenimentelor, precum şi practica executivului din ultimii ani cu privire la această chestiune.
2. Conform art. 115 alin. (4) din Constituţia României, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.
3. După cum s-a statuat în doctrină, ordonanţele de urgenţă pot fi neconstituţionale mai ales dacă sunt adoptate în alte cazuri decât cele excepţionale sau după ce cazul excepţional a încetat, dacă măsurile pe care le instituie nu îşi justifică adoptarea pe calea acestei proceduri de urgenţă[1].
4. Procedând la analizarea motivării ordonanţei de urgenţă, se constata că executivul arată următoarele: de la ultimele intervenţii legislative exprese asupra textelor noului Cod penal şi ale noului de Cod de procedură penală pentru punerea acestora în acord cu unele decizii ale Curţii Constituţionale şi până în prezent au mai fost pronunţate de către instanţa de contencios administrativ[2] unele decizii care impun reglementare expresă pentru a asigura o aplicare unitară şi coerentă a textelor de lege […].
5. Apoi, după ce Guvernul enumeră o serie de decizii ale instanţei de contencios constituţional, procedează sec şi laconic la expunerea concluziei la care a ajuns şi anume: […]apreciind că toate acestea constituie o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, din cauza efectelor negative ce ar putea fi generate de o interpretare neunitară, considerăm că o eventuală legiferare pe altă cale decât delegarea legislativă, chiar în procedură de urgenţă, nu ar fi de natură să înlăture de îndată aceste consecinţe negative […]. Pentru a înţelege această ”motivare” vom recurge la următorul exemplu: instanţa de judecată, având în vedere probele administrate (urmează înşiruirea acestora, exemplificativ desigur), va admite/respinge acţiunea formulată. Am îndrăzni să afirmăm că din corpul motivării pare că lipseşte ceva. Să fie oare motivarea concretă a urgenţei?
6. Se pare că principalul argument invocat în emiterea ordonanţei este acela impus de necesitatea aplicării unitare şi coerente a textelor de lege. Aprecierea unei situaţii ca fiind extraordinară aparţine firesc şi mai întâi Guvernului, autorităţii chemate legal să reacţioneze în faţa unei situaţii intempestive, grave şi exterioare. Dar, cum corect s-a mai precizat, aprecierea sa nu poate avea caracter discreţionar[3].
7. Ne întrebăm de ce nu ar putea fi aplicată unitar şi coerent legislaţia penală, fără textele legale declarate neconstituţionale de instanţa de contencios constituţional. În condiţiile în care ambele coduri au câteva sute de articole, este greu de susţinut într-o formulă atât de laconică că, legislaţia penală nu ar mai putea fi aplicată unitar şi coerent, decât dacă se intervine acum şi de urgenţă. Executivul eşuează să producă o motivare efectivă şi plauzibilă prin care să explice care ar fi consecinţele rămânerii în pasivitate, care ar fi dificultăţile întâmpinate de organele judiciare, care ar fi pericolul pentru cetăţenii ţării, de ce procedura legislativă de urgenţă ar fi ineficientă etc.
8. Ne permitem să recurgem la o analogie între motivarea unei hotărâri judecătoreşti şi motivarea unei ordonanţe de urgenţă. Dacă prima produce, în general, efecte inter partes, a doua este aptă să producă efecte juridice obligatorii pentru toate subiectele de drept care se regăsesc pe teritoriul României. Deci, comparaţia nu este în niciun caz inoportună şi este important de reţinut că motivarea hotărârilor judecătoreşti este tratată cu mare exigenţă atât de instanţele de control judiciar, cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
9. De exemplu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[4]. Mutatis mutandis, motivarea unei ordonanţe de urgenţă ar trebuie să fie supusă unor rigori similare, căci, numai pe această cale, se va putea determina dacă executivul a acţionat în limitele stabilite de Constituţie.
10. Pentru o problemă atât de sensibilă, Guvernul este inacceptabil de expeditiv. Parcă acesta rosteşte o axiomă sau un truism, ce face ca orice motivare să devină superfluă. După cum foarte bine a subliniat un reputat constituţionalist, Guvernul, în nota sa de fundamentare, trebuie să demonstreze existenţa situaţiei excepţionale, altminteri premisele ordonanţei de ”urgenţă” sunt, dintr-un început, compromise[5]. Şi iată că, susţinerile maestrului Deleanu sunt confirmate de evenimentele la care asistăm, căci lipsa motivării creează pe bună dreptate ideea arbitrariului, iar ideea arbitrariului conduce la mâhnirea cetăţenilor care nu înţeleg (pentru că nu s-a explicat) de ce nu s-a putut pune această sarcină pe umerii Parlamentului şi se acţionează cu această grabă în acest domeniu deosebit de sensibil.
11. În încheiere, dorim să atragem atenţia asupra aspectului care în opinia noastră este esenţial într-un stat de drept şi anume, transparenţa decizională, care nu poate fi concepută fără o motivare efectivă.
[1] D. A. Tofan/E. S. Tănăsescu în Constituţia României, Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1090.
[2] Mai degrabă, instanţa de contencios constituţional.
[3] I. Deleanu, Prolegomene juridice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 83.
[4] Decizia ÎCCJ nr. 3338 din 11 aprilie 2011.
[5] I. Deleanu, op. cit., p. 84.
Judecător Sebastian Voinea
Judecătoria Târgu Mureș
