Puterea statului român vs. puterile în statul român
10 februarie 2017 | Iulia VUCMANOVICI
Iulia Vucmanovici
1. Exemple ale interferenţelor între toate puterile statului
Situaţiunea arată după cum urmează:
– Guvernul legiferează prin ordonanţe de urgenţă, în baza unui text constituţional el însuşi ambiguu: art. 115 din Constituţie. O face dintotdeauna, exagerând „urgenţa” şi distorsinonând-o în domenii care adeseori nu pot face obiectul ordonanţelor de urgenţă (amnistia şi graţierea colective fiind doar unele exemple controversate). De cele mai multe ori, ordonanţele de urgenţă se adoptă fără a mai primi aprobarea Parlamentului prin lege, cu consecinţe nefaste asupra legislaţiei, devenită stufoasă şi deloc „accesibilă” şi previzibilă”, aşa cum o cere statul de drept şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest lucru trece frecvent neobservat, până într-acolo încât haosul a devenit notoriu, chiar dacă devastator pentru jurişti. Pentru o primă dată, situaţia a devenit explozivă în contextul unui curcubeu politic la nivelul celor trei puteri ale statului şi, totodată, al unui Guvern ce nu se bucură de prea mare simpatie şi încredere în rândurile celor care s-au abţinut de la vot. În plus, domeniul de reglementare a ordonanţei este un adevărat teren minat: Codul penal.
– Preşedintele României devine protestatar, ignorându-şi rolul constituţional, de arbitru. Mesajul „Jos mâinile” pare mai degrabă sloganul unui partizan, situat de partea unei puteri pseudo-executive (dacă nu chiar pseudo-executante), decât mesajul temperat al unui arbitru. Nu a fost auzit spunând „Jos mâinile de pe instanţele de contencios administrativ, domnule Procuror General!”. Nu se întrevede limita de excesivă aplicare a principiului ultimo ratio şi cu ce consecinţe imediate şi pe termen lung.
– Pe calea unor şocante şi periculoase artificii judiciare, puterea judecătorească se vede pusă în situaţia de a bloca intrarea în vigoare a unui act normativ, la iniţiativa şi sub dicteul Procurorului General, titular al unei acţiuni de drept comun (în raport cu cea de drept constituţional, al cărei titular oricum nu ar fi fost). Toate acestea, cu sacrificarea unor legi (legea contenciosului administrativ) şi, pe termen lung, cu multe alte consecinţe legale nefaste, încă nebănuite, toate destinate cetăţenilor de rând. Urmare a acestei acţiuni judiciare, românii par a fi toţi egali în drepturi procesuale în faţa legii şi a instanţelor (de contencios administrativ şi nu numai), conform art. 16 din Constituţia României, doar Procurorul General devine mai egal în drepturi decât alţii.
– Puterea judecătorească este ea însăşi un amalgam (inclusiv administrativ şi organizatoric) între cei care acuză şi cei care judecă, cu efectul unei acuzaţii tendenţioase şi a unei judecăţi impure, în care startul este furat de acuzaţie şi nerecuperat de apărare. În plus, suspiciunea debutează pe baza unui probatoriu obţinut preferenţial (şi parţial), din sfera de putere executivo-legislativă, în care Ministerul Public nu se doreşte inclus cu niciun chip, deşi cu cea executivă, a Ministerului Justiţiei, este adeseori asociat. Situaţia a fost semnalată cu duritate şi în repetate rânduri de reprezentanţi ai asociaţiilor de breaslă ale judecătorilor (clujeni şi nu numai). Ignorarea dreptului fundamental al omului la apărare devine, din păcate, un ultim şi nesemnificativ amănunt. Obligaţiile de diligenţă ale avocaţilor devin, adeseori, unele de dureroasă neputinţă.
– Consiliul Superior al Magistraturii ajunge să îşi suspende membri ai săi, pentru a-i delega în funcţii executive, de secretari de stat în cadrul Ministerului Justiţiei. Deloc întâmplător, asemenea secretari de stat sunt reprezentanţi ai Ministerului Public, instituţie cu trăsături mai degrabă executive decât aparţinând resorturilor independente ale puterii judecătoreşti. Scurtcircuitarea mandatului unor asemenea secretari de stat se soldează cu nimic altceva decât cu reîntoarcerea ocupanţilor pe locul lor din puterea judecătorească, fără nici un intermezzo şi incompatibilitate.
– CSM este garantul legal al independenţei justiţiei, dar nu observă că executivul se interferează în justiţie nu doar prin specificul activităţii (urmărirea penală, aflată departe de ochii instanţelor), dar şi prin numiri în cadrul puterii executive. Unde este Preşedintele pentru ca, în calitatea sa de arbitru, să solicite „Jos mâinile de pe garantul independenţei justiţiei”? Dimpotrivă, Preşedintele impune decizii în cadrul CSM, pe care CSM le preia fără păreri critice.
– Instanţele îşi judecă acţiuni de mărire a propriilor salarii, dincolo de conţinutul legislativ şi, uneori, tocmai în pofida acestuia.
– Dintre toate puterile statului, atât de suprapuse şi amestecate, formând un ghem indistinct de putere şi – mai ales – de puteri, rostogolindu-se când într-o parte când în alta şi producând victime cetăţeneşti colaterale în tot acest tangaj, Parlamentul pare singurul mai puţin vinovat. El nu ştie decât să facă politica partidelor care îl compun, nu a cetăţenilor care i-au ales pe parlamentari. Nici Parlamentul nu mai are partide, cum bine remarca, recent, domnul Andrei Pleşu.
– O mică rectificare: interferenţa legislativului (Parlamentului) asupra deciziei de a-i deferi justiţiei pe membrii săi. Astfel, parlamentarii votează dacă acuzaţia este sau nu întemeiată. Privesc probele, le analizează, le dezbat. Toate acestea, în loc să constate dacă este o acuzaţie în legătură cu decizia politică (respingând solicitarea) sau nu (admiţând-o), fără suplimentare consideraţii asupra probatoriului şi procedurilor penale, prin preluarea atributelor puterii judecătoreşti.
2. Frustrarea de a nu putea protesta
Mărturisesc că nu am protestat. Nu în piaţă. Am considerat că o făcusem suficient şi bine de-a lungul timpului, prin cererile, petiţiile, solicitările adresate instanţelor şi organelor judiciare penale, în numele dreptului apărat şi al interesului legitim susţinut. În calitate de avocat, mi-am îndeplinit până la capăt atribuţiile de diligenţă care îmi reveneau, în aşa fel încât să nu fiu nevoită să îmi reproşez vreodată rezultatul.
Totodată, am avut reticenţe în a susţine protestul stradal împotriva unui act normativ, ştiind că altele ar fi fost remediile, deşi am vibrat la semnificaţia protestului ca mişcare socială de ansamblu, aceea care transmitea mesajul, uman, că am ajuns la capătul răbdării şi că o mişcare de substanţă se impune rapid. Dar, chiar dacă mi-am adus scuza propriului mod de a protesta şi le-am reproşat protestatarilor lipsa de la urne, chiar dacă le-am găsit vina de a nu fi protestat când trebuia şi, prin pasivitatea lor, întreţinuseră chiar ei corupţia, fără să o ştie, tot eu am avut remuşcări pentru că nu am fost în piaţă, în acel şuvoi de lumină. Am aflat, ulterior, că mulţi dintre ei au regretat că nu votaseră.
Nu m-am lăsat purtată de naivitate, deşi sunt convinsă că, pentru un singur moment, ar fi fost mirific. O puteam face, dar am ales să fiu lucidă şi, deci, tristă.
3. Nerăbdarea de a protesta, la final, nedusă până la capăt
Apoi, după abrogarea OUG nr. 13/2017, am vrut să îmi iau revanşa, să protestez pentru toate protestele pe care mi le refuzasem până atunci. Aveam şi motive: Guvernul dădea dovadă de o inconsecvenţă politică ce se impunea imediat sancţionată atât politic, cât şi la urne, deoarece nu excludeam anticipatele, cu speranţa că cei din piaţă urmau să sosească la urne, la noile alegeri.
M-am oprit din acest entuziasm, gândindu-mă că această soluţie extremă nu ar fi fost, nici ea, cea adevărată. (Ar fi putut fi aşa ceva cândva, în vremea Pieţei Universităţii. Nu mai putea fi acum, în epoca Pieţei Victoriei.)
Soluţia nu era una radicală, deoarece acelaşi Parlament şi acelaşi Guvern şi aceeaşi putere judecătorească, cu acelaşi Minister Public cu tot, nu ar fi făcut altceva decât ceea ce făcuseră şi precedentele: ar fi încălcat teritoriul celeilalte puteri. Doar echipa guvernamentală ar fi fost alta, mai bună, dar nici în această privinţă nu existau garanţii.
4. Soluţia justă
Între aceste două porniri şi explicaţia lor, am conştientizat, aproape organic, nevoia unei noi Constituţii, cu adevărat supremă în stat, situată deasupra tuturor celor trei puteri, câteşitrele rămase egale, în acord cu prevederile art. 1 alin. 5. Ar fi nevoie de o nouă Constituţie în locul celei de acum, utilizată de fiecare putere după nevoie şi subordonată intereselor fiecăreia. Am conştientizat imperativul unei instanţe care să prezerve şi să apere supremaţia noii Constituţii: Curtea Constituţională, conform prevederilor art. 1 şi următoarele din Legea nr. 47/1992. Toată teoria constituţională a primului an de studiu a căpătat sens.
În definitiv, ar fi şi momentul unei noi reaşezări constituţionale a statului de drept, pe adevărate temeiuri constituţionale europene: avem o Constituţie iliesciană, pe care am remaniat-o în 2003, în timpul guvernului Năstase. Ne-am putea permite o adevărată Constituţie a democraţiei, din care să lipsească posibilitatea amestecului puterilor statale, în sensul exemplificat mai sus (probabil dintr-o listă de multe altele) şi pus în evidenţă de un protest colosal.
De aceea, cred că şuvoiul impresionant de lumină din Piaţa Victoriei este mai degrabă unul spiritual, al unei lumi care îşi doreşte schimbarea – nu doar a partidelor, ci şi a structurii sociale, a mentalităţilor, a proastelor obiceiuri, a tot! Mesajul este unul dureros: nu se mai poate. Efectul luminii este unul înălţător. Sufletele de lumină respiră, toate, aerul pur al speranţei ca ceva să se schimbe. Nevoia de schimbare trebuie surprinsă, valorificat şi, deci, legiferată.
5. Aplicarea soluţiei juste
România s-a deşteptat. Brusc, realitatea loveşte în plex, pretinzând soluţii. Cea aflată la îndemână, fiind şi cea mai vehiculată, este eradicarea corupţiei. Se ştie: corupţia ucide. Aşadar, oamenii vor ca această boală să nu mai existe. Se crede că organul statal care luptă instituţional împotriva corupţiei este, totodată, şi cel care poate oferi o punte de salvare înspre o nouă ordine socială. Şi, de aici, începe gâlceava taberelor: una solicită amnistie şi jumătăţi de legalitate, cealaltă solicită supralegalitate şi justiţiarism.
6. Dificultăţi în aplicarea soluţiei juste
Unii vor prea mult, alţii vor prea puţin. În vreme ce legea impune unui prag (conform paragrafului 69 şi următoarele din Decizia CCR nr. 405/2016, obligatorie), piaţa nici nu vrea să audă de vreun prag (şi nici de Decizia CCR).
Aşa încât, deşi nu ar trebui, toate dezbaterile asupra sănătăţii statului de drept ajung să se învârtă, obsesiv, în jurul aceluiaşi subiect: cu sau fără DNA, instituţie zeificată sau abjurată, după caz.
Nimeni nu este capabil să înţeleagă democraţia fără această instituţie a statului şi nimeni nu mai doreşte stat de orice fel, în prezenţa unei asemenea instituţii. Se ignoră inclusiv adevărul că disputa dintre nelegalitate şi supralegalitate se poartă în detrimentul legii şi al destinatarilor acesteia, care mai sunt şi simplii cetăţeni, direct afectaţi de un asemenea radicalism.
Poate dacă ambele tabere şi-ar lămuri disputa, totul ar deveni mai clar şi pentru ceilalţi. Participarea juriştilor cu autoritate s-ar impune, dacă aceştia ar îndrăzni să o aibă. Absenţa părerilor lor asupra subiectului poate fi o tăcere cu valoarea egală a unui răspuns.
7. O părere
Îmi permit să cred că legitimitatea DNA şi a luptei acestei instituţii constituie un punct subsidiar de plecare în rezolvarea crizei constituţionale. Chiar dacă lupta anticorupţie este o argumentaţie subsidiară, voi porni de la aceasta tocmai pentru că reprezintă nodul gordian al dezbaterii.
Într-adevăr, Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei determină Statul Român să nu se abată de la lupta sa împotriva corupţiei. Corupţia se impune eradicată şi instituţia specializată a statului în asemenea luptă trebuie să acţioneze împotriva corupţiei. Cu două amendamente:
A) Corupţia ucide, dar incompetenţa creează corupţie. Incompetenţa trebuie, deci, investigată. Atunci când corupţia este efectul incompetenţei, se impune intervenit asupra amândurora, pentru un efect de însănătoşire deplină. (Nu am de gând să propun pedepse mai aspre pentru neglijenţa în serviciu, când tocmai a fost dezincriminată – şi nici pentru alte infracţiuni săvârşite din culpă -, doar remarc faptul că multe dintre fenomenele de corupţie structurală se datorează lipsei de educaţie naţională). Dacă s-a ajuns aici, este pentru că, lăsate să prolifereze, incompetenţa şi corupţia au ajuns până la vârf. Într-un asemenea caz, acţiunea de însănătoşire instituţională trebuie să aibă loc de sus în jos, urmând ca mişcarea de jos în sus să se conjuge, pe parcurs.
Nota Bene: Cula Tătărăscu din Muzeul Curtişoara, judeţul Gorj, a fost strămutată din Valea Jiului prin demolarea ei de sus în jos şi reconstruirea ei în noul sit, de jos în sus. De translatat ar fi fost imposibil, de demolat de jos în sus, un dezastru.
Lupta anticorupţie nu trebuie să determine demolarea, ci repoziţionarea a ceea ce e deja existent, pe noi temeiuri, solide şi curate. Oricât ar părea de ciudat, reconstruirea Babelului constituţional trebuie să înceapă de sus, de la cadrul constituţional, odată cu o nouă şi perfecţionată Constituţie.
B) Lupta anticorupţie nu trebuie să devină ideologie anticorupţie. În acest din urmă sens, ea nu trebuie să servească drept instrument politic şi să nu intervină în puterile statale.
Dacă tot este o putere judecătorească, în cadrul Ministerului Public, nu este suficient ca DNA să se abţină a interfera cu puterile legislativă şi executivă, ci şi să nu devină o supraputere, impunând o suprajustiţie, oarbă, arbitrară, discreţionară. Nu din raţiuni de salvare individuală, cum se grăbesc protestatarii să concluzioneze, dezamăgiţi, ci pentru că reacţia contrară a unei asemenea dorinţe punitive va fi de supra-apărare, aşadar de supra-corupţie. În ritmul acesta, prin escaladarea măsurilor din ce în ce mai extreme, se poate ajunge la o disoluţie a statului propriu-zis, nu doar a celui de drept.
Nu împiedică nimeni DNA ca acesta să verifice, în schimb, modul de amplasare a gropii de gunoi din vârful muntelui, în Pasul Mestecăniş, Judeţul Suceava şi alte asemenea grozăvii. În mod „normal”, ar fi curs arestări, ar fi sosit DLAF, s-ar fi făcut apel la OLAF, în calitatea sa de instituţie de luptă antifraudă europeană. S-ar fi sesizat Comisia Europeană, care ar fi intervenit, cu atât mai mult cu cât, acolo, banii sunt europeni şi soluţiile par inexistente (dacă proiectul nu ar începe să funcţioneze, banii ar trebui restituiţi, ceea ce ar implica intrarea în insolvenţă a întregului judeţ Suceava, dacă organele europene ar cere-o). De vreme ce constatăm că nu se verifică nelegalitatea utilizării banilor alocaţi cu un asemenea scop, rezultă că totul este corect şi legal. Nu există corupţie. Dar există, totuşi, o groapă de gunoi în vârf de munte, în plin ozon, printre brazi! Există, deci, incompetenţă! Şi aceasta creează, iată, aceeaşi monştri pe care şi corupţia îi naşte!
DNA nu ţinteşte asemenea scopuri, profane. Investighează, în schimb, modul de adoptare a unei ordonanţe de urgenţă. Acelaşi principiu ultimo ratio, utilizat la infinit, face ca Procurorul General să îşi asume, dincolo de orice raţiuni juridice, atacarea în contencios administrativ (în faţa instanţei de drept comun, aşadar, alta decât cea constituţională, singura competentă general în materie) o ordonanţă neaflată în vigoare, pe care oricum nu avea competenţa să o atace în mod direct şi dacă ar fi fost în vigoare. Aşadar, pe o dublă cale (atac judiciar şi anchetă penală), puterea judecătorească intervine în cea legislativă, de această dată delegată celei executive, pe temeiul art. 115 Constituţie.
Nu era suficient că aveam un complicat mixaj de putere legislativă şi executivă, condamnabil în sine, prin forţa unui text constituţional ambiguu (art. 115 Constituţie), pe care nici chiar autorii Constituţiei nu îl pot lămuri pe deplin în lucrările comentate şi adnotate. A mai intervenit, peste întreg acest amestec, şi puterea judecătorească, încercând să împiedice intrarea în vigoare a legii adoptate, dar neintrate în vigoare (nu a mai fost nevoie, deşi acolo s-ar fi ajuns) şi, în plus, investigând modul de adoptare a acelei legi.
Între timp, gunoaiele se reciclează în Pasul Mestecăniş. Turismul românesc prosperă în condiţii libere de orice corupţie. Încă nu s-a inventat Direcţia Naţională Antiincompetenţă (deşi incompetenţa voită este, şi ea, abuz în serviciu).
8. Concluzii
Este lupta anticorupţie o soluţie pentru şuvoiul luminii din Piaţă?
Răspuns: doar dacă lupta anticorupţie nu este şi una ideologică. Căci, înainte de a fi o ideologie, lupta anticorupţie trebuie să fie o luptă apolitică, destinată tuturor cetăţenilor, nu doar preponderent demnitarilor (nu a fost nimeni curios să constate nivelul corupţiei la nivelul multinaţionalelor). De aceea, înainte de a verifica modul în care se adoptă legile, DNA ar putea să se ocupe de toate cazurile de corupţie, inclusiv de cele profane, obişnuite, lipsită de miză statală, dar încărcate de miză cetăţenească, privată, implicând vătămări în drepturi fundamentale particulare, private. Este limpede ca cerul de deasupra Pasului Mestecăniş că, înainte de orice, s-ar impune verificarea legalităţii emiterii unei autorizaţii de mediu, la asemenea altitudine a absurdului.
Altfel, lupta şi ideologia anticorupţie stinge, chiar ea, şuvoiul luminii aprins în Piaţa Victoriei.
Cele trei puteri în state se află, în prezent, într-o mare încleştare şi competiţie. Ele trebuie readuse la locul lor legal, de o Constituţie mai bună şi de o instanţă constituţională corectă. Altă cale nu există. Cele trei puteri trebuie scoase fiecare din ghearele celeilalte şi separate, pentru ca statul să poată funcţiona şi să se poată realiza speranţa din piaţă.
Nu se va putea altfel, fără o corectă şi cuvenită separare a puterilor în stat. Dacă nu funcționează corect statul de drept, totul se blochează. E ca şi într-o casă: nu locuiești confortabil cu bagajele în mijlocul holului. Trebuie să le separi, să le împrăștii, să le pui la locul lor. Nu poţi duce prăjitorul de pâine în baie (te poți chiar electrocuta) şi nici spăla chiuveta din bucătarie cu peria de bideu.
Nu poate exista drept de proprietate decât într-un stat de drept. Nu poate exista stat de drept fără o corecta separare a puterilor în acesta, respectiv:
– fără o îndepărtare a executivului din legislativ (impunând amendarea, prin revizuire, a art. 115 Constituție);
– fără o îndepărtare a executivului din judiciar (Ministerul Public).
Apoi, trebuie ordonate lucrurile și în Parlament şi instante. Iar Președintele va trebui să fie arbitrul tuturor. În caz de conflict, doar Curtea Constituţională are căderea de a interveni.
Aplicarea principiului iluminist ţine de igiena statului de drept! Acest lucru trebuie făcut pentru a avea şansa pe care oamenii de peste tot o cer pentru această ţară.
Dar acest lucru nu trebuie să înceapă cu supra-împuternicirea puterii judecătoreşti în detrimentul celei legislative şi executive, nici cu excesul de putere al instrumentului ideologic al justiţiei.
Este nevoie de o lege pentru toţi şi un echilibru al puterilor care creează şi fac legea aplicabilă. Este nevoie de o nouă Constituţie.
Avocat Iulia Vucmanovici
Baroul Constanţa
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
