Alte probleme privitoare la prescripție – excepția prescripției răspunderii penale în cameră preliminară

I. Considerații prealabile

Înainte de abordarea propriu-zisă a noilor probleme ivite cu privire la prescripția răspunderii penale, considerăm oportună o scurtă prezentare diacronică a incidentelor ivite în interpretarea și aplicarea articolului 155 Cod penal. În esență, problemele ridicate de articolul 155 și deciziile Curții Constituționale relativ la prescripție au fost date de natura Deciziei 297/2018 (decizie simplă sau decizie interpretativă), precum și de natura dispozițiilor legale ce reglementează instituția întreruperii prescripției răspunderii penale (normă substanțială sau normă procesuală).

Curtea Constituţională, respectiv Decizia nr. 1.092/2012 a statuat fără echivoc că (…) prescripţia aparţine dreptului penal material şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi a obligaţiei corespunzătoare. (…) Prin urmare, este de observat că, dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 13 din Codul penal, legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi.

Prin Decizia nr. 297/2018 Curtea a constatat că soluţia legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză„, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională. Paragraful 25 al deciziei a reafirmat, fără echivoc, că prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, Curtea a statuat că prescripţia aparţine dreptului penal material şi nu dreptului procesual penal şi că, aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

Decizia nr. 358/2022 a lămurit natura Deciziei 297/2018 şi, în plus, a analizat prescripţia răspunderii penale în raport cu instituţia întreruperii cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale. Astfel, în paragraful 67 Curtea a notat că în Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, paragrafele 22 şi 23, este subliniată necesitatea analizării instituţiei prescripţiei răspunderii penale dintr-o dublă perspectivă, această dualitate fiind esenţială şi în ceea ce priveşte analizarea instituţiei întreruperii termenului cursului prescripţiei. Astfel, Curtea a reţinut că instituţia prescripţiei răspunderii penale „instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale”. Aşa fiind, Curtea a considerat că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale reprezintă, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale. Curtea reţine că, deşi repunerea în termenul de prescripţie este un instrument oferit organelor judiciare, necesar îndeplinirii rolului lor şi împiedicării tergiversării soluţionării procesului penal prin exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale de către suspect sau inculpat, aceasta nu poate fi convertită într-un instrument care să justifice pasivitatea acestor organe în îndeplinirea obligaţiilor lor legale. Prin urmare, Curtea observă că instituţia prescripţiei răspunderii penale are, în egală măsură, rolul de a împiedica tergiversarea realizării urmăririi penale şi a desfăşurării procesului penal cu consecinţa tragerii la răspundere penală a persoanelor ce se fac vinovate de săvârşirea faptelor penale.

În final, Decizia 67/2022 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie a lămurit natura normelor care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură stabilind pe de-o parte că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din Codul penal. Totodată, instanța supremă a stabilit că instanța care soluţionează contestaţia în anulare întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.

Deși ar putea părea că patru decizii (cel puțin) și o ordonanță de urgență (71/2022) pot lămuri pe deplin problemele legate de un text de lege, lucrurile nu sunt chiar așa cum par. De cele mai multe ori deranjarea unui status-quo aduce incidente evidente, dar și probleme mai puțin evidente, care se ivesc doar odată cu trecerea timpului.

Așa fiind, prezentul articol își propune să aducă în atenția cititorului o nouă problemă legată de instituția prescripției răspunderii penale, de data aceasta, fiind vorba de o problemă de natură procesuală.

II. Norme relevante

Codul de procedură penală

Art. 3 Separarea funcțiilor judiciare

(1) În procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare:

a) funcţia de urmărire penală;

b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală;

c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;

d) funcţia de judecată.

(2) Funcţiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.

(3) În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată, mai puţin când se dispune începerea judecăţii potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c).

(4) În exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.

(5) Asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

(6) Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile legii.

(7) Judecata se realizează de către instanţă, în complete legal constituite.

Art. 54 Competenţa judecătorului de cameră preliminară

Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia:

a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;

b) verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală;

c) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;

d) soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.

Art. 342 Obiectul procedurii în camera preliminară

Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Art. 346 Soluţiile

(…)

(3) Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:

a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii;

b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;

c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii.

III. Considerații teoretice

Așa cum am lăsat să se întrevadă din titlu se conturează la nivelul instanțelor o altă practică neunitară și anume ridicarea excepției prescripției răspunderii penale în faza camerei preliminare.

Ipoteza pe care o avem în vedere este cea în care procurorul a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale după momentul publicării în Monitorul Oficial al Deciziei 358/2022, iar termenul de prescripţie a răspunderii penale era împlinit, conform art. 154 Cod procedură penală la data ordonanţei. Altfel spus, dacă după 9 iunie 2022 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea urmăririi penale față de suspect pentru fapte pentru care s-ar fi împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale la data respectivelor ordonanţe, acestea încalcă prevederile art. 305 alin. (3), respectiv art. 309 alin. (1) ultima teză Cod procedură penală. Aceleași considerații sunt valabile și în cazul ordonanței de confirmare a continuării urmăririi penale față de suspect, de extindere in personam sau extindere a acțiunii penale, situație în care sunt încălcate aceleași texte de lege menționate mai sus.

Enumerăm mai jos actele procedurale condiționate de inexistența unuia dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C.proc.pen (în situația dată, prescripția răspunderii penale prevăzute de litera f).

– ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale

– ordonanța de continuare a urmăririi penale față de suspect

– ordonanța de extindere a urmăririi penale in personam

– ordonanța de extindere a acțiunii penale

– ordonanța de confirmare a continuării urmăririi penale față de suspect

– ordonanța de confirmare a extinderii urmăririi penale in personam

Nu credem că este de neglijat nici acordul de recunoaștere a vinovăției întocmit de procuror și inculpat, atunci când acordul a fost încheiat cu nesocotirea prescripției răspunderii penale. Totuși, în această ipoteză situația este destul de simplă, soluția fiind de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției.

Este de menționat cu acest prilej că, în realitate, doar ordonanța de punere în mișcare/extindere a acțiunii penale ar trebui să se regăsească în intervalul ce ridică probleme, restul situațiilor fiind expuse doar din punct de vedere teoretic.

Mai întâi, condiția inexistenței cazului prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. f) – prescripția – este prevăzută de legiuitor expres. Astfel, oricărei prescripții procesuale îi este atașată, fie și doar virtual, sancțiunea nulității relative condiționată de o vătămare. În acest sens, art. 282 prevede că încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 (n.n nulități absolute exprese) determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Vătămarea este evidentă. Dintre acestea menționăm parcurgerea unor etape și faze procesuale, deși există un caz de împiedicare a acțiunii penale, încălcarea duratei rezonabile a procesului penal etc. În susținerea acestora pot fi evocate si paragrafele 27, 28 din Decizia 544/2017 a Curții Constituționale.

27. Astfel, Curtea reţine că nulităţile virtuale nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalităţii, sunt ataşate fiecărei norme ce reglementează desfăşurarea procesului penal, aşa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziţii a Codului de procedură penală.

28. Dispoziţiile procesuale care prezintă mai frecvent aspecte de aplicare a nulităţilor relative şi care joacă un rol important în desfăşurarea procesului penal sunt cele referitoare la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), competenţa organelor judiciare (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, precum şi administrarea probelor.

Apoi, legiuitorul a sistematizat în cadrul art. 16 C.proc.pen zece situații în care acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare sau exercitată. Însă acestea nu sunt echivalente din punct de vedere juridic. Primele patru lipsesc de temei acțiunea penală, vizând eminamente fondul, fiind analizată existența materială a faptei, precum și unicul temei al răspunderii penale – fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, antijuridică și imputabilă. Restul cazurilor lipsesc de obiect acțiunea penală, acestea din urmă fiind impedimente procedurale de continuare a procesului penal. Această scindare reiese indirect din soluțiile pe care le poate dispune judecătorul, așa cum prevede articolul 396 alin. (5) și (6). Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), iar încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).

Cu toate acestea, trebuie să reținem că anumite cazuri stau la granița dintre excepţiile de legalitate ce pot fi invocate în procedura de cameră preliminară și soluţiile ce pot fi pronunţate pe fondul acuzaţiei, când, de exemplu, se pun in discuție aspecte nu atât de evidente ca cele la care am făcut referire, ci aspecte privind legea penală mai favorabilă, momentul de la care începe să curgă termenului prescripţiei răspunderii penale sau cazuri de suspendare ale termenului. Situația pe care încercăm să o reliefăm vizează o incidență evidentă a prescripției răspunderii penale la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale prin raportare la termenul general prevăzut de art. 154 Cod procedură penală.

Problema nu este lipsită de importanță practică. S-ar putea spune că o atare abordare complică lucrurile, deoarece judecătorul de cameră preliminară va dispune începerea judecății și subsecvent, judecătorul fondului va dispune încetarea procesului penal. Lucrurile nu pot fi tratate atât de simplist. La mijloc sunt și alte rațiuni, pentru că după apariţia Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale situația menţionată mai sus va fi des întâlnită în procedura de cameră preliminară, cu diferite consecinţe, dintre care poate cea mai importantă este durata rezonabilă a procesului penal. Parcurgerea camerei preliminare presupune de regulă două etape ce se întind pe durate considerabile, în funcție de complexitatea cauzei. Mai apoi, proceduri prealabile cercetării judecătorești, resurse umane, temporale și financiare. Nu trebuie omis că printre cele mai des ridicate critici la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt cele privitoare la durata rezonabilă a procesului penal, prevăzută de articolul 6 paragraful 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și articolul 8 C.proc.pen.

Având în vedere aceste coordonate teoretice, putem identifica următoarele întrebări: poate judecătorul de cameră preliminară să analizeze acest aspect ca fiind o problemă ce ține de legalitatea efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală? Este o apărare de procedură sau una de fond? În opinia autorilor, o astfel de verificare poate fi făcută în faza camerei preliminare. Ulterior anulării ordonanței de punere în mişcare a acţiunii penale efectul derivat și imediat este neregularitatea rechizitoriului, acesta fiind întocmit în absența unui inculpat în cauză, fapt ce atrage restituirea directă a cauzei la parchet.

Desigur, se poate argumenta și că aprecierea procurorului asupra existenței unui caz de împiedicare/exercitare a acțiunii penale reprezintă o chestiune ce ține de fondul cauzei, aspect ce nu intră în competența funcțională a judecătorului de cameră preliminară. Jurisprudența majoritară până în acest moment este în acest sens, însă, în ciuda acestui fapt, nu trebuie să uităm că jurisprudența era cvasiunanimă în ceea ce privește caracterul interpretativ al Deciziei 297/2018.

Prezentăm infra principalele considerente relevante extrase din hotărârile pronunțate după intrarea în vigoare a Deciziei 358/2022, ce admit sau resping o astfel de apărare în cameră preliminară, pentru a observa argumentele aduse într-un sens sau altul de către instanțe.

IV. Orientări jurisprudențiale

 Prin încheierea finală camera preliminară nr. 202/2022 din 07.12.2022 Curtea de Apel Brașov, a statuat că toate actele de urmărire penală a căror nulitate a fost constată de instanţa de fond au fost încheiate de procuror mai înainte de pronunţarea deciziei CCR nr. 358/2022, astfel că nu se poate reţine susţinerea instanţei de fond că, la momentul întocmirii respectivelor ordonanţe, ar fi fost prescrise faptele cercetate în prezenta cauză. Dimpotrivă, la datele de 16.11.2021 şi 11.01.2022 marea majoritate a practicii judiciare se pronunţa în sensul că termenul de prescripţie se întrerupea prin îndeplinirea unui act de procedură care se comunică suspectului sau inculpatului. În aceste condiţii, nu se poate susţine că procurorul, la momentele sus indicate, ar fi putut sau trebuit să constate că faptele sunt prescrise, pentru că practica judecătorească era tocmai în sensul invers, respectiv că opera în continuare prescripţia specială.

Curtea nu identifică deci, în cadrul obiectului camerei preliminare, nicio normă de drept care să fi fost încălcată de procuror la momentul emiterii celor 2 ordonanţe, din datele de 16.11.2021 şi 11.01.2022, astfel că, în lipsa unei nelegalităţi existente la momentul întocmirii actului de urmărire penală, sancţiunea nulităţii nu poate interveni.

Cu privire la posibilitatea de a se invoca în procedura de cameră preliminară problema de drept a prescripţiei răspunderii penale, stabilită de Curtea Constituţională printr-o decizie obligatorie, prin care s-a stabilit o soluţie contrară practicii majoritare de dinainte de pronunţare, instanţa de control judiciar consideră că problema de drept trebuie analizată de o instanţă de judecată, pusă în discuţia contradictorie a părţilor, întrucât interpretarea unei decizii pronunţate de instanţa de control constituţional nu este întotdeauna foarte uşoară şi există posibilitatea de interpretare diferită în rândul organelor judiciare, fiind deci, nu numai necesară, dar şi utilă, o dezbatere contradictorie cu privire la această problemă de drept în faza de judecată, ce nu a fost stabilită printr-o lege clară, dată de Parlament.

Trebuie amintit că în fond soluția a fost de admitere, Tribunalul reținând că punerea în mișcare a acțiunii penale în condițiile în care există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale nu este sancționată cu nulitatea absolută, neregăsindu-se printre cazurile limitativ prevăzute de art. 281 al. 1 Cod procedură penală. În aceste condiții, singura sancțiune aplicabilă este cea a nulității relative care poate fi invocată din oficiu de judecătorul de cameră preliminară, cu luarea în considerare a deciziei Curții Constituționale 554/2017. Vătămarea suferită de inculpații față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală în condițiile în care există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale (prescripția răspunderii penale) este evidentă, fiind angrenată răspunderea penală a unei persoane care nu mai poate răspunde penal.

(…)

În condițiile în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut în baza unei ordonanțe care a fost anulată, instanța nu este legal sesizată, conform art. 327 lit. a Cod procedură penală sesizarea instanței cu rechizitoriul putându-se face doar dacă în cauză a fost pusă în mișcare în prealabil acțiunea penală, astfel că judecătorul de cameră preliminară va admite excepția invocată din oficiu la termenul din 05.09.2022 a nelegalității sesizării instanței. Anularea ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale și nelegalitatea sesizării instanței afectează și regularitatea rechizitoriului, nemaiexistând cadrul procesual în care fapta să poată face obiectul judecății, astfel că judecătorul de cameră preliminară va admite excepția invocată din oficiu.

Întrucât nu pot fi emise o nouă ordonanță de punere în mișcare a acțiunii penale, în condițiile în care s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, și nici nu poate fi remediată neregularitatea rechizitoriului, nu poate fi acordat termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 al. 3 Cod procedură penală, astfel că, în temeiul art. 346 alin. 3 lit. a Cod procedură penală va dispune restituirea dosarului la parchet.

***

În încheierea finală din 17.11.2022 Curtea de Apel Galați Curtea a reținut că rechizitoriul prin care a fost trimis în judecată inculpatul pentru săvârșirea a două infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005 (1 act material) şi art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (2 acte materiale) a fost întocmit la data de 30.06.2022, dată la care nu erau încă aplicabile dispozițiile privind termenul general de prescripție al răspunderii penale.

Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, Curtea Constituţională a României a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională.

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022), Curtea Constituțională a României a admis excepţia de neconstituționalitate şi a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale. În argumentare, Curtea a relevat faptul că: (…) prin efectele pe care le produce, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituționalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art.155 alin. (1) din Codul penal o reglementau. (…).

Tocmai având în vedere sfera de competență a legiuitorului, Curtea constată că, în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, a evidenţiat reperele comportamentului constituţional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligaţia să şi-l însuşească, acesta, în temeiul art.147 din Constituție, fiind obligat să intervină legislativ și să stabilească clar și previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. (…)

Or, Curtea observă că, prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale a rămas o operațiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situație lipsită de claritate și previzibilitate, situație ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situații similare a dispozițiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a existenței unei practici neunitare).

Astfel, lipsa de intervenție a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situația întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și, implicit, aplicarea legii penale prin analogie. (…). Așa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.

Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale. În consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.

În minuta deciziei nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (încă nepublicată), la pct. 1 se reţine că „Normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului „mitior lex” prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din Codul penal”.

Așadar, problema prescripției răspunderii penale a contestatorului inculpat urmează să fie analizată de către judecătorul fondului.

***

Pe de altă parte judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Constanța a statuat că, ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a corupției, prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpatul a fost emisă cu peste 6 ani după intervenirea în cauză a prescripţiei răspunderii penale.

În aprecierea judecătorului de cameră preliminară, o astfel de situaţie nu poate scăpa de sub controlul de legalitate a actelor de urmărire penală ce se impune a fi efectuat în cursul acestei proceduri.

(…)

Aşa cum s-a evidenţiat mai sus (preliminar efectuării acestei analize) acurateţea încadrării juridice este în strânsă legătură cu prescripţia răspunderii penale şi cu legalitatea ordonanţei din 07.04.2022, de punere în mişcare a acţiunii penale.

Din acest punct de vedere, nu se poate aprecia că, în această procedură de cameră preliminară, pe de o parte, nu se poate cenzura modul în care procurorul a încadrat juridic fapta în cursul urmăririi penale (judecătorul nedispunând schimbarea acestei încadrări, ci doar analizând-o), iar, pe de altă parte, nu se pot face aprecieri asupra împlinirii, în mod evident şi cu mult în urmă (cu peste 6 ani, în cursul urmăririi penale) a termenului de prescripţie a răspunderii penale (judecătorul nedispunând încetarea procesului penal).

Este de observat că impedimentele la punerea în mişcare şi la exercitarea acţiunii penale enumerate în art. 16 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt grupate în două categorii: cele de la literele a)-d), care atrag netemeinicia acuzaţiei penale, iar cele de la literele e)-j), care atrag lipsa obiectului acţiunii penale (cum este cazul decesului/radierii inculpatului) sau lipsa condiţiilor de procedibilitate (cum este şi cazul prescipţiei răspunderii penale). Din acest motiv, şi soluţiile pe care le poate primi acţiunea penale sunt, potrivit art. 396 alin. 5 şi respectiv alin. 6 c.p.p., diferite, în funcţie de incidenţa unui caz din aceste 2 categorii de cazuri care împiedică punerea în mişcare/exercitarea acţiunii penale: achitarea respectiv încetarea procesului penal.

Din perspectiva celor expuse în paragraful precedent, judecătorul de cameră preliminară subliniază că este permisă şi chiar se impune analiza în această procedură a modului în care au fost tranşate în cursul urmăririi penale încadrarea juridică şi modul de împlinire a prescripţiei penale, întrucât, pe o parte, ele nu ţin nicidecum de fondul cauzei şi de temeinicia acuzaţiei penale (care pot fi analizate, în mod evident, doar după începerea judecăţii), ci de procedibilitatea acţiunii penale pusă în mişcare în cauză.

Aşa cum s-a evidenţiat mai sus, judecătorul de cameră preliminară efectuează această analiză exact pe situaţia de fapt reţinută de procuror (pagubă sub 2.000.000 lei), iar prescripţia răspunderii penale nu s-a împlinit în timpul procedurii de cameră (când, evident, mai întâi s-ar fi dispus începerea judecăţii, şi abia ulterior s-ar fi dat curs dispoziţiilor art. 396 alin. 6 c.p.p.), ci în cursul urmăririi penale, cu mai mult de 6 ani înainte de emiterea ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale.

Date fiind cele expuse mai sus, judecătorul de cameră preliminară reţine că ordonanţa nr. Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a corupției, prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpat, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, în formă calificată, prev. de art.13 ind. 2 din Legea nr.78/2000, rap. la art. 248 ind. 1 și art. 246 din Codul penal din 1969, cu aplic. art. 5 alin.1 Cod penal, a fost emisă cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor 309 alin. 1 teza finală c.p.p.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 282 alin. 1 c.p.p. (ca urmarea nerespectării disp. art. 309 alin. 1 teza finală c.p.p.), care condiţionează determinarea nulităţii de vătămarea drepturilor părţilor, în aprecierea judecătorului de cameră preliminară, prin punerea în mişcare a acţiunii penale şi, subsecvent, prin trimiterea în judecată a inculpatului (în condiţiile împlinirii evidente şi cu mult timp în urmă a prescripţiei răspunderii penale) o astfel de vătămare a drepturilor acestuia s-a produs în mod indubitabil.

***

Tot în sensul admiterii analizării unei astfel de apărări Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că raportat la data comiterii faptelor imputate inculpatului, termenul de prescripție a răspunderii penale este împlinit încă din luna aprilie 2015, astfel că soluția de trimitere în judecată a inculpatului prin rechizitoriul întocmit în anul 2022 apare ca nelegală. De altfel, încă de la momentul începerii urmăririi penale față de suspect (23.10.2015), termenul general de prescripție a răspunderii penale era împlinit. Această ultimă precizare prezintă relevanță deosebită, întrucât, chiar și în varianta anterioară a Codului penal, apreciată drept constituțională, termenul de prescripție a răspunderii penale se împlinise la momentul comunicării primului act de procedură care trebuia comunicat (procesul – verbal de comunicare a continuării efectuării urmăririi penale față de suspect pentru infracțiunea prevăzută de art. 367 Cod penal la data de 06.11.2015 – vol. 9).

Subliniez că cererea inculpatului trebuie analizată pe fond întrucât cauza care împiedică exercitarea acțiunii penale era anterioară momentului trimiterii în judecată. Astfel, în literatura de specialitate, analizându-se ce soluție ar trebui să adopte judecătorul de cameră preliminară, în cazul în care inculpatul ar fi trimis în judecată pentru o faptă dezincriminată, se arată că în cazul în care modificarea legislativă a apărut ulterior emiterii rechizitoriului, actul de sesizare nu este lovit de nulitate, instanța urmând să pronunțe o soluție de achitare. Dacă însă dezincriminarea faptei este certă, intervenind între momentul trimiterii în judecată și momentul soluționării cererilor și excepțiilor în camera preliminară, o soluție de începere a judecății pentru o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală nu ar avea nicio justificare rezonabilă. Cu atât mai mult, dacă o astfel de ipoteză se ivește înainte de trimiterea în judecată, dispoziția de începere a judecății nu poate fi considerată legală, lipsind orice rațiune pentru a derula un proces penal în faza judecății.

În practica judiciară, analizându-se trimiterea în judecată pentru o infracțiune pentru care s-ar fi împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, judecătorii de cameră preliminară au făcut analize pe fond (n.n în ceea ce privește obiectul camerei preliminare) ale susținerilor inculpaților referitoare la eventuala intervenție a prescripției răspunderii penale pentru o parte din infracțiuni (ÎCCJ, încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 862/17.06.2015 sau încheierea judecătorului de cameră preliminară din 11.06.2014, definitivă prin respingerea contestațiilor).

Față de cele arătate, întrucât termenul de prescripție a răspunderii penale era de mulți ani împlinit la momentul trimiterii în judecată (chiar anterior comunicării continuării urmăririi penale față de suspect), constat nelegalitatea soluției de trimitere în judecată a inculpatului, procurorul fiind obligat de prevederile art. 315 alin. 1 lit. b Cod procedură penală să dispună o soluție de clasare față de acest inculpat, raportat la incidența prevederilor art. 16 alin. 1 lit. f Cod procedură penală și art. 154 alin. 1 lit. c Cod penal.

***

O analiză interesantă a unui caz de lipsire de obiect a acțiunii penale în procedura camerei preliminare este regăsit într-o soluție a Curții de Apel București, unde completul de doi judecători a decis că nu împărtăşeşte concluzia judecătorului de cameră preliminară de la instanţa fondului, în sensul că aplicarea acestui principiu este o chestiune de fond, având în vedere că încă de la primul act de urmărire penală, respectiv începerea urmăririi penale in rem, trebuie să se verifice, ca o primă condiţie, inexistenţa uneia dintre cauzele prevăzute de art. 16 C.p.p., iar în prezenţa unuia dintre aceste cazuri, urmărirea penală nu poate fi începută.

Prin urmare, beneficiind deja de o soluţie de neurmărire penală pentru aceleaşi împrejurări factuale, organele de urmărire penală aveau datoria să procedeze la redeschiderea urmăririi penale, în acord cu dispoziţiile art. 335 C.p.p., cu respectarea procedurii şi a garanţiilor legale.

În acest context, întrucât remediul identificat ca fiind posibil faţă de nulitatea întregii urmăriri penale, este restituirea cauzei la parchet, celelalte critici formulate de către inculpat sunt inutil de examinat, în acest stadiu.

V. Concluzii

În final, autorii consideră că nu ar trebui exclusă de plano analiza în cameră preliminară a unuia dintre cazurile de lipsire de obiect a acțiunii penal, în special, în contextul actual, al cazului referitor la prescripția răspunderii penale.

În sprijinul acestei teze vin considerațiile expuse cu privire la condițiile de legalitate a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale sau de extindere a acțiunii penale, precum și natura procedurală a cazului de la art. 16 alin. 1 lit. f) Cod procedură penală, aspect ce apropie cererea mai mult de legalitate decât de fond.

În fine, se poate considera că un alt efect, ce ține mai degrabă de echitate decât de legalitate, este posibilitatea părții civile de a exercita acțiunea civilă în cursul procesului penal. Cu toate acestea, partea civilă se poate adresa instanței civile cu o cerere de chemare în judecată pentru repararea prejudiciului ce derivă din fapta penală. Dacă în cauză s-au dispus măsuri asiguratorii aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei.

Jud. Nicoleta Georgeta Constantinescu, Tribunalul Brașov
Av. Cornel Preda, Associate Bradu Neagu & Associates

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?