Eroarea judiciară în procesul penal
20 martie 2023 | Radmila SELEJAN
Radmila Selejan
În sens filozofic, prin eroare înțelegem concluzia care, datorită limitelor cunoașterii, observației superficiale, experimentului organizat în mod defectuos, nerespectării legilor logice, nu reflectă adevărat, veridic, realitatea obiectivă.
Prin eroare judiciară înțelegem perceperea, interpretarea, sancționarea greșită, cu bună sau rea-credință, a datelor faptice și juridice ridicate în cadrul procesului de înfăptuire a justiției.
Romanii apreciau ca fiind esențiale pentru un contract trei elemente: obiectivul, consimțământul și capacitatea.
Printre cauzele care duc la inexistența consimțământului face parte și eroarea.
Eroarea este înțelegerea greșită a unor împrejurări. Uneori, când nu poartă asupra unor aspecte care prezintă interes pentru părți, eroarea nu produce niciun defect asupra contractului, alteori însă, duce la inexistența acestuia. Următoarele cazuri de eroare atrăgeau nulitatea contractului: error in negotio, error in persona, error in corpore și error in substantia.[1]
În momentul în care individul pretinde încălcarea unui drept subiectiv al său, pătrunde în mecanismul instituționalizat al justiției statale, în plin câmp al dreptului obiectiv. Eroarea apare și aici inerentă naturii omenești, alterând raporturile interumane prestabilite. Eroarea de fapt este scuzabilă în Drept, în măsura în care sunt reparabile consecințele sale, iar sancțiunea merge de la anularea actelor săvârșite din eroare în timpul persistenței erorii, până la totala disculpare a individului generator al erorii și la restabilirea situației anterioare. Eroarea creează aparența bunei-credințe și o prezumă, restabilirea situației anterioare și repararea prejudiciului fiind într-un fel și o „primă” acordată bunei-credințe, principiu moral deosebit de important în Drept.
„ Eroarea judiciară” ține de domeniul dreptului penal ca ramură a dreptului public, cu reguli specifice, în care intervine statul ca apărător al interesului public. Intrăm într-un domeniu mai serios al dreptului, prin consecințele grave pe care le antrenează, în special în plan psihic, ținând de imprevizibil și mai ales, de ireparabil.[2]
De fapt, eroarea judiciară ca atare se poate califica abia în momentul descoperirii și condamnării adevăratului făptuitor, până atunci hotărârea de condamnare definitivă are o valoare relativă de adevăr, fiind executabilă ca atare. Punctul central al discuției despre eroarea judiciară este, așadar, mecanismul formării convingerii intime a judecătorului, eronată datorită insuficienței probatoriului administrat sau ignorării anumitor probe esențiale pentru stabilirea adevărului, dar bazată în principal pe buna sa credință, pe convingerea că soluția sa este cea corectă, corespunzătoare situației de fapt și de drept. Buna sa credință este și premisa nesancționării judecătorului pentru provocarea erorii judiciare el având dreptul la intima convingere , adică dreptul de a aprecia liber, conform conștiinței sale, cauza, și de a se pronunța ca atare, drept conferit de lege ca o „primă” de încredere în judecata și conștiința magistratului, legea lăsând soluționarea cauzei „la luminile și înțelepciunea judecătorului”.
Reaua-credință a magistratului în soluționarea cazului excede problema convingerii intime, ca motivație psihologică a pronunțării hotărârii. Judecătorul nu mai este subiectul pasiv al erorii de fapt, el provoacă sau cel puțin acceptă producerea erorii judiciare, atitudinea sa psihică ținând de domeniul intenției. El a ignorat total, cu bună știință probatoriul administrat în cauza care conducea la concluzia nevinovăției inculpatului sau a cunoscut caracterul său fals, contrafăcut, pronunțând totuși o hotărâre de condamnare a inculpatului.
Inculpatul devine, cum am mai spus, din acuzat victimă, fiind uneori, în cazul relei credințe a magistratului, antecondamnat încă din faza urmăririi penale, în care se adună probatoriul cauzei. Se încalcă astfel, în mod flagrant, principiul prezumției de nevinovăție, care funcționează în favoarea inculpatului până în momentul pronunțării hotărârii de către instanța de judecată, singura în măsură să aprecieze vinovăția sau nevinovăția acestuia. Încălcarea acestui principiu înseamnă nu doar lipsirea suspectului sau inculpatului de un drept al său fundamental în procesul penal, ci și inducerea pentru inculpat a unei stări de teroare, de tensiune psihică, acesta realizând că probatoriul cauzei îi este nefavorabil, rechizitoriul susținând vinovăția sa deși el se știe nevinovat. Individul simte că i s-a făcut o nedreptate și resimte acest lucru mai mult decât ca o simplă frustrare, ci ca pe un complet împotriva sa, el se simte prins în mecanismul judiciar statal și strivit fără nici o putere de apărare. Este un moment critic, de ruptură, care intră în sfera ireparabilului.
Realizarea actului de justiție se face printr-un complex de activități care pot fi influențate de o serie de factori, unii obiectivi, ținând de cadrul legislativ existent sau progresele științei, alții subiectivi, ținând de pregătirea profesională, experiența, moralitatea și loialitatea celor care participă la înfăptuirea acestuia. Uneori din păcate, acțiunea inadecvată a unuia sau a ambilor factori, ca în orice activitate umană, poate conduce și la erori. Când se produce o eroare judiciară, statul (prin organele judiciare) și societatea în ansamblu au obligația să o constate, să o recunoască și să îi îndrepte, prin toate remediile posibile, consecințele produse. Condamnarea lui Țundrea Marcel pentru omorul săvârșit în 1992 asupra victimei G.M. reprezintă cea mai mare eroare judiciară din istoria justiției române. A mai existat un alt caz de mare eroare judiciară, cazul „Anca”, situație în care S.G a fost condamnat în legătură cu uciderea în anul 1997 a numitei B.R. Există însă două diferențe esențiale între cele două cazuri. Astfel, condamnarea lui S.G. s-a produs anterior anului 1989, în condițiile existenței statului totalitar și pe de altă parte Țundrea Marcel a executat 12 ani de închisoare, comparativ cu S.G care a executat doar 4 ani.[3]
O posibilitate de eroare în folosirea tehnicii poligraf rezidă în raționarea excesivă și pledarea până la autoconvingere a nevinovăției, situație pe care, teoretic literatura de specialitate o semnalează în legătură cu acele infracțiuni pentru care este prevăzută o pedeapsă foarte severă. Explicația psihologică constă în aceea că întreaga activitate psihică este comutată asupra consțientizării pericolului, lăsând în conul de umbră aspectele legate de fapta comisă. Teama față de sentința ce va fi pronunțată este în acest caz, un factor cu mult mai predominant decât teama că minciuna ar putea fi detectată (Maurice Floch).[4]
[1] T. Butoi, Curs universitar de psihologie judiciară: abordări teoretice și practice, Ed. Trei, 2012, București.
[2] P. Petre, Psihanaliza judiciară, Ed. Cartea Românească, București.
[3] B. Tudorel, Psihologia comportamentului criminal: investigația duplicității suspecților în interogatoriul judiciar, Ed. Enmar, București.
[4] M. Nicolae, V. Zdrenghea, T. Butoi, Interogatoriul: psihologia confruntării în procesul judiciar, Ed. Pinguin Book, București.
Consilier juridic Radmila Selejan
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
