Studii, opinii, interviuri ⁞⁞ RNSJ ⁞⁞ ESSENTIALS
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

De ce sunt neconstituţionale atât OUG nr. 13, cât şi OUG nr. 14 din 2017? Disecţia prevederilor neconstituţionale din cele două ordonanţe de urgenţă

14 februarie 2017 | Adrian-Relu TĂNASE

Drept comercial
Gratuit pentru membri

Adrian-Relu Tănase

Adrian-Relu Tănase

Rezumat: Adoptarea urgentă, “la ceas de seară”, fără dezbatere, fără motivare constituţională corespunzătoare, fără justificarea urgenţei şi a cazului excepţional, prev. de art. 115 alin. (4) din Constituţie, în privinţa OUG nr. 13 din 2017 a generat ample proteste la nivel naţional, soldate cu abrogarea urgentă a OUG nr. 13 prin OUG nr. 14 din 2017. Analizarea atentă a justificării cazului excepţional şi a motivării urgenţei, din perspectiva jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, a scos în evidenţă faptul că, în opinia mea, ambele ordonanţe nu se justifică din perspectiva prevederilor constituţionale şi că un abuz de reglementare nu poate fi înlocuit cu altul, indiferent de numărul de protestatari care se manifestă liber şi democratic, în stradă, la nivel naţional.

CAP. I.  Aspecte de ordin introductiv privind ordonanţele de urgenţă

S-a afirmat, cu temei, în literatura de specialitate[1] că „delegarea legislativă a fost inventată ca substitut al activităţii legislative a Parlamentului în perioade deosebit de critice, mai ales în cele de război. Prin sorgintea ei cauzală, delegarea legislativă ar trebui să fie o excepţie[2]. La început, delegarea legislativă a fost considerată o excepţie de la principiul delegata potestas non delegatur; s-a apreciat, pe drept cuvânt, că de vreme ce poporul a delegat exerciţiul puterii sale decizionale Parlamentului, acesta nu ar putea să delege, la rândul său, competenţa decizională primită unei alte autorităţi statale[3]. Prin decizia plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, s-a statuat faptul că “orice judecată asupra regimului delegării legislative şi ale efectelor deciziilor Curţii Constituţionale trebuie să plece de la ideea că puterea guvernului de a emite ordonanţe este o putere delegată şi nu o putere proprie”. Într-o altă opinie de autoritate[4], s-a afirmat faptul că “delegarea legislativă reprezintă una dintre cele mai puternice negări ale principiului separaţiei puterilor în stat”.

Delegarea legislativă a fost definită în doctrină ca reprezentând modalitatea de conlucrare dintre Parlament şi Guvern, în temeiul căreia Guvernul este învestit cu exercitarea unei părţi din funcţia legislativă în anumite condiţii. Actul prin care Guvernul îşi exercită această competenţă delegată este ordonanţa[5]. Un alt autor a susţinut că “delegarea legislativă încredinţată Guvernului implică exerciţiul temporar al unor atribuţii legislative de către puterea executivă prin forme şi metode specifice activităţii administrative, prin producerea de efecte juridice valabile pe măsura recunoaşterii şi însuşirii acestor acte de către Parlament[6]”.

Potrivit art. 115 din Constituţie, care consacră delegarea legislativă, (1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe.

(3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.

(4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.

(5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).

(6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

(7) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3).

(8) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.

În realitate, potrivit profesorului Ion Deleanu[7], ordonanţele de urgenţă nu se emit pe baza unei “delegări legislative” conferite de însăşi legea fundamentală, ci pe baza unei „competenţe” proprii, atribuită Guvernului prin Constituţie sau, cum s-a mai susţinut, “ordonanţele de urgenţă se caracterizează prin faptul că sunt adoptate în temeiul unei autorităţi proprii, conferite de Constituţie Guvernului[8]”.

Indiferent de forma sub care s-ar prezenta, ordonanţe simple sau de urgenţă, s-a afirmat cu temei că “delegarea legislativă compromite câteva principii: principiul legalităţii democratice; principiul delimitării funcţiei legislative de funcţia executivă; principiul monopolului legislativ; principiul interdicţiei delegării din dreptul public; principiul controlului de constituţionalitate exercitat a priori, în cazul unor reglementări de domeniul legii[9]”.

Printr-o figură de stil elegantă, profesorul Deleanu afirmă, totuşi că, “Ordonanţele constituie “un rău necesar” o măsură „ortopedică” la frecventele „fracturi” sau scadenţe legislative; prin intermediul lor se reface unitatea procesului legislativ, scindat prin existenţa unui domeniu exclusiv de legiferare şi a unui domeniu legiferat; ele rezolvă operativ o reglementare scadentă, mai ales în condiţiile în care Parlamentul funcţionează cu intermitenţă, iar procesul legislativ este relativ lung şi anevoios; ordonanţele sunt adecvate îndeosebi în domenii susceptibile de o reglementare accentuat tehnică, uneori ordonanţele sunt supape de siguranţă „pentru neutralizarea energiei sociale acumulate sub semn protestatar[10]”.

Prin Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998[11], Curtea Constituţională a României a statuat faptul că “regimul juridic al celor două categorii de ordonanţe este diferit, prin urmare, ordonanţa de urgenţă nu este o varietate a ordonanţei adoptate în baza unei legi de abilitare, ci o măsură de ordin constituţional ce permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, să facă faţă unei situaţii extraordinare şi care se justifică pe necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale extraordinare, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”.

În privinţa limitelor constituţionale exprese în privinţa adoptării ordonanţelor de urgenţă[12], prin Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000[13], Curtea a statuat că „posibilitatea Guvernului ca, în cazuri excepţionale, să poată adopta ordonanţe de urgenţă, în mod limitat, chiar în domeniul rezervat legii organice, nu poate echivala cu un drept discreţionar al Guvernului şi, cu atât mai mult, această abilitare constituţională nu poate justifica abuzul în emiterea ordonanţelor de urgenţă. Posibilitatea executivului de a guverna prin ordonanţe de urgenţă trebuie să fie, în fiecare caz, justificată de existenţa unor situaţii excepţionale, care impun adoptarea unor reglementări urgente[14]”. De asemenea, prin Decizia nr. 544 din 28 iunie 2006[15], Curtea a constatat că „reglementarea pe calea ordonanţelor şi a ordonanţelor de urgenţă constituie, aşa cum se prevede expres în art. 115 din Constituţie, o atribuţie exercitată de Guvern în temeiul delegării legislative, iar depăşirea limitelor acestei delegări, stabilite prin însuşi textul Constituţiei, reprezintă o imixtiune nepermisă în competenţa legislativă a Parlamentului, altfel spus, o violare a principiului separaţiei puterilor în stat”.

Există două limite strict definite de Constituţie cu privire la posibilitatea Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă. Astfel, ordonanţele de urgenţă:

a) se adoptă în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora [art. 115 alin. (4) din Constituţie];

b) nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică [art. 115 alin. (6) din Constituţie].

Cu privire la cazul extraordinar sau situaţia extraordinară, o încercare de a defini acest caz a făcut-o chiar Curtea Constituţională a României, care a statuat în anul 1995[16] că „o măsură adoptată pe calea unei ordonanţe de urgenţă se poate fundamenta numai pe necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea unei soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”. În opinia profesorului Deleanu, cazul excepţional semnifică o situaţie imprevizibilă care se abate de la regulile sau aşteptările obişnuite, de natură să întreţină, să determine ori să favorizeze periclitarea interesului public, implicând, din acest motiv, şi în lipsa altor mijloace constituţionale, imediate, măsuri urgente pentru înlăturarea sau prevenirea pericolului, măsuri aplicabile de îndată, măcar parţial[17]”.

Într-o altă decizie din anul 1998, CCR a statuat: “cazul excepţional are caracter obiectiv, în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă[18]”.

CAP. II. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în privinţa limitelor prevăzute de art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie

Prin Decizia nr. 255 din 11 mai 2005[19], Curtea a stabilit că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ:

‑ existenţa unei situaţii extraordinare;

‑ reglementarea acesteia să nu poată fi amânată;

‑ urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei.

Legiuitorul constituant derivat, prin folosirea sintagmei „situaţie extraordinară” a încercat „restrângerea domeniului în care Guvernul se poate substitui Parlamentului, adoptând norme primare în considerarea unor raţiuni pe care el însuşi este suveran să le determine”. Situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, aspect întărit şi prin adăugarea sintagmei „a căror reglementare nu poate fi amânată”, consacrându‑se, astfel, in terminis, imperativul urgenţei reglementării. Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai statuat că invocarea unui element de oportunitate nu satisface exigenţele art. 115 alin. (4) din Constituţie, întrucât acesta este, prin definiţie, de natură subiectivă, şi nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate.

Nu se constituie într‑o situaţie extraordinară cazurile „cu implicaţii financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Aceste aspecte ţin de oportunitatea adoptării reglementării […]”[20].

Curtea a mai statuat, prin Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, că urgenţa, consecutivă existenţei unei situaţii extraordinare, nu poate fi acreditată sau motivată de utilitatea reglementării.

De asemenea, prin Decizia nr. 258 din 14 martie 2006[21], Curtea a stabilit că „inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementării situaţiilor extraordinare, […] constituie în mod evident o barieră constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă în sensul arătat. A decide altfel înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi – ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice – în orice domeniu”. Mai mult, Curtea, prin Decizia nr. 421 din 9 mai 2007[22], a statuat că „urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându‑se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare”.

Urgenţa măsurii nu poate fi justificată nici de nevoia armonizării legislaţiei române cu cea comunitară, Curtea Constituţională statuând în practica sa că „modificarea sau unificarea legislaţiei într‑un domeniu sau altul nu justifică, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă”[23].

Într-un amplu studiu[24], s-a încercat clarificarea conceptului de situaţie extraordinară, care ar trebui, la revizuirea Constituţiei, înlocuit, potrivit profesorului Deleanu, cu „cazuri cu totul fantastice” pentru a mai tempera elanul adoptării excesiv de dese a ordonanţelor de urgenţă de către orice Guvern.

I. Cu privire la conceptul de situaţie extraordinară, aceasta constituie, în opinia distinsei doamne autor[25]:

A) o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă, independentă de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public; Curtea a statuat că este definită în raport cu „necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”; „interesul public lezat de caracterul anormal și excesiv al cazurilor excepționale justifică intervenția Guvernului pe calea ordonanței de urgență[26]”. Cu aceeaşi finalitate, a definirii cât mai precise a cazului excepţional, Curtea a precizat că de esenţa acestuia este caracterul obiectiv, „în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă[27]. Curtea a reţinut, referindu-se la limita mai sus citată, că „dincolo de caracterul tranşant al formulei utilizate de legiuitorul constituant, intenţia acestuia şi finalitatea urmărită, constând în restrângerea domeniului în care Guvernul se poate substitui Parlamentului, adoptând norme primare în considerarea unor raţiuni pe care el însuşi este suveran să le determine, sunt evidenţiate cu pregnanţă de deosebirile dintre actualul text constituţional şi cel anterior, fostul articol 114 alin. (4) din Constituţie, în forma iniţială. Potrivit acelui text, posibilitatea Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă era condiţionată exclusiv de existenţa unor cazuri excepţionale. Termenul «cazuri excepţionale» acolo utilizat a fost înlocuit, în noua redactare, cu acela de «situaţii extraordinare». Mai mult, deşi diferenţa dintre cei doi termeni, din punctul de vedere al gradului de abatere de la obişnuit sau comun căruia îi dau expresie, este evidentă, acelaşi legiuitor a simţit nevoia să o pună la adăpost de orice interpretare de natură să minimalizeze o atare diferenţă, prin adăugarea sintagmei «a căror reglementare nu poate fi amânată», consacrând, astfel „in terminis” imperativul urgenţei reglementării. În sfârşit, din raţiuni de rigoare legislativă, a instituit exigenţa motivării urgenţei în chiar cuprinsul ordonanţei adoptate în afara unei legi de abilitare.”

B) Situația extraordinară trebuie apreciată în funcție de momentul emiterii ordonanței de urgență

Împrejurarea că, în mod contrar previziunilor Guvernului, constituirea noului Parlament și învestirea noului  Guvern s-au făcut mai rapid decât s-a preconizat, nu reprezintă un fapt de natură să înlăture motivele extraordinare care au justificat emiterea ordonanței de  urgență, așa cum susțin autorii excepției de neconstituționalitate, întrucât acestea trebuie apreciate în funcție de momentul emiterii ordonanței, iar nu în funcție de factorii interveniți ulterior[28].”

C) Situația extraordinară nu se confundă  cu starea de urgență

Curtea a precizat că „existența unor «situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi  amânată» și care, potrivit art. 115 alin. (4) din Constituție, justifică emiterea unei ordonanțe de urgență, nu trebuie confundată cu existența unei «stări de urgență», care se instituie de Președintele României și se încuviințează de Parlament, în temeiul art. 93 din Constituție, impunând o serie de măsuri reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 453/2004.”

D) Urgența reglementării nu echivalează cu existența unei situaţii extraordinare

„Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2006 a fost emisă de Guvern cu încălcarea prevederilor art. 115 alin.(4), întrucât nu a existat o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu putea fi amânată. Prin această ordonanţă s-a modificat textul unui alineat al unui articol din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006. Modificarea a vizat doar extinderea nominalizării cheltuielilor instituţiilor sanitare de interes judeţean sau local la care pot participa şi bugetele locale. Această modificare nu era impusă de o situaţie extraordinară. Existenţa situaţiei extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată nu este motivată nici în cuprinsul ordonanţei de urgenţă, invocându-se numai urgenţa reglementării. Urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare.[29]

E) Situaţii apreciate ca având caracter extraordinar – competența Curții Constituționale

Curtea a apreciat că a existat o situaţie extraordinară care a justificat adoptarea unei ordonanţe de urgenţă de modificare a Codului fiscal, în condiţiile în care art. 4 alin. (1) din Cod stabileşte regula modificării şi completării sale prin lege cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare. Cu prilejul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale[30]”. Curtea Constituţională a apreciat că în momentul adoptării ordonanţei de urgenţă în cauză, „Guvernul s-a aflat şi se află în continuare într-o situaţie extraordinară, care impune măsuri urgente menite tocmai să consolideze situaţia economică a ţării şi să menţină în efectivitate bugetul public naţional”.

De asemenea, Curtea a constatat constituţionalitatea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, reţinând că adoptarea actului normativ criticat „a fost determinată de existenţa unui număr substanţial de cauze având ca obiect acordarea de drepturi salariale, care a condus la o imposibilitate a autorităţii statale de a executa hotărârile judecătoreşti pronunţate deja în această materie, în special în actualul context de acută criză economică”, având în vedere aşadar „rezolvarea unei situaţii extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar şi derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătoreşti.[31]

A fost apreciată ca întrunind condițiile unei situații extraordinare „necesitatea stabilirii în timp util a unor direcții clare în ceea ce privește domenii extrem de importante, așa cum este salarizarea personalului bugetar, domenii cu implicații financiare majore, și riscul ca aceste măsuri, ca de altfel întregul program de guvernare, să nu poată fi adoptate până la începutul anului 2013, din cauze obiective determinate de desfășurarea unor proceduri privind constituirea Parlamentului nou ales și a învestirii noului Guvern”; „reglementarea pe calea ordonanței de urgență a unor aspecte privind regimul juridic aplicabil activităților de emitere, transmitere și arhivare a facturilor electronice a fost justificată nu doar de oportunitatea ori necesitatea acesteia, ci de însuși faptul că legislația existentă, respectiv Legea nr. 148/2012 privind înregistrarea operațiunilor comerciale prin mijloace electronice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 24 iulie 2012, contravenea acquis-ului comunitar transpus în legislația națională prin Ordonanța Guvernului nr. 15/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 29 august 2012, astfel încât, în lipsa unei astfel de intervenții rapide, de la 1 ianuarie 2013 ar fi fost aplicabilă această lege, cu toate consecințele negative aferente[32]”.

Curtea a observat că necesitatea transpunerii şi implementării în legislaţia naţională a unei Directive nu poate justifica, singură, îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) referitor la existenţa unei situaţii extraordinare. „O atare concluzie este susţinută şi de faptul că Guvernul nu a făcut demersurile necesare şi nu a depus vreun proiect de lege la Parlament prin care să se urmărească transpunerea Directivei, astfel că Guvernul nu ar putea invoca propria culpă pentru netranspunerea în timp util a acesteia”. Curtea a reţinut însă că situaţia extraordinară „a fost determinată de contextul economico-financiar dificil care reclama măsuri rapide, ferme, de natură să diminueze efectele crizei economice şi ale măsurilor de austeritate pe care aceasta le-a generat, precum şi de necesitatea luării unor măsuri pozitive pentru a nu fi afectat obiectivul de realizare a pieţei interne a Uniunii Europene[33]”.

Cu referire la transpunerea normelor europene în  dreptul intern, Curtea a statuat de principiu că „măsurile naţionale necesare pentru implementarea directivei trebuie adoptate de Parlament, în calitatea sa de legiuitor ordinar[34]”, precizând, într-o altă cauză, că „în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie, autorităţile statului român s-au angajat să garanteze ducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, din reglementările comunitare cu caracter obligatoriu şi din actul de aderare. În acest sens, Guvernul este abilitat din punct de vedere constituţional ca, prin mijloacele pe care le are la îndemână, să garanteze îndeplinirea obligaţiilor României faţă de Uniunea Europeană. Astfel, folosirea ordonanţelor de urgenţă pentru punerea de acord a legislaţiei naţionale cu cea comunitară în situaţia în care era iminentă declanşarea procedurii de infringement în faţa Curţii de Justiţie este pe deplin constituţională.[35] Cu toate acestea, „referitor la justificarea unei situaţii extraordinare prin faptul că România ar risca declanşarea procedurii de infringement, atât timp cât Comisia Europeană nu a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cadrul acestei proceduri, nu există o situaţie extraordinară în sensul jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional[36].”

Situaţiile extraordinare exprimă, potrivit Curţii Constituţionale, “un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, aspect care este întărit şi prin adăugarea sintagmei „a căror reglementare nu poate fi amânată”. Însă, pentru a fi pe deplin respectate exigenţele art. 115 alin. (4) din Constituţie, Guvernul trebuie să demonstreze faptul că măsurile în cauză nu sufereau amânare, practic că nu exista vreun alt instrument legislativ care ar fi putut fi folosit în vederea evitării rapide a consecinţelor negative avute în vedere[37]”. Curtea Constituţională a mai statuat faptul că “invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie, de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie unor factori subiectivi, de oportunitate. Întrucât însă asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenţei situaţiei extraordinare în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea delegării legislative. S-ar ajunge, astfel, ca un criteriu de constituţionalitate – situaţia extraordinară – a cărui respectare este prin definiţie supusă controlului Curţii să fie, practic, sustras unui asemenea control, ceea ce ar fi inadmisibil[38]”.

II. Cu privire la conceptul de “urgenţă

În privinţa noţiunii de urgenţă, Curtea Constituţională a României a statuat faptul că nu poate fi acreditată sau motivată de utilitatea reglementării[39] de oportunitatea sau raţiunea acesteia[40]. Urgenţa măsurii nu poate fi justificată, de asemenea, de nevoia armonizării legislaţiei române cu cea comunitară, întrucât „modificarea sau unificarea legislaţiei într-un domeniu sau altul nu justifică, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă[41]. Este constituţională însă folosirea ordonanţelor de urgenţă pentru punerea de acord a legislaţiei naţionale cu cea comunitară în situaţia în care era iminentă declanşarea procedurii de infringement în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene[42].

Potrivit celor reținute de Curte, „inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementării situaţiilor extraordinare, de natură să justifice adoptarea unei măsuri de înlăturare a stabilităţii instituţiei legale, reglementată prin instituirea duratei perioadei de exercitare a unor funcţii, constituie în mod evident o barieră constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă în sensul arătat. A decide altfel înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi – ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice – în orice domeniu[43]”.

Cu privire la adoptarea de către Parlament a unei ordonanţe de urgenţă neconstituţionale, Curtea Constituţională a statuat constant faptul că “viciul de neconstituţionalitate al unei ordonanţe de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanţei respective. Legea care aprobă o ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională[44].

 CAP. III. Neconstituţionalitatea OUG nr. 13 şi nr. 14 din 2017

I. Elemente de neconstituţionalitate ale OUG nr. 13 din 2017

La 1 februarie Guvernul României a adoptat în regim de „maximă urgenţă” OUG nr. 13 din 2017[45] pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. 

Motivele invocate în preambulul OUG nr. 13 din 2017 nu au constituit, în opinia mea, în nici un caz, situaţii extraordinare ori motive urgente de natură a întruni exigenţele de constituţionalitate expres pretinse de prevederile art. 115 alin. (4).

Primul motiv de adoptare urgentă, “la ceas de seară”, fără avize şi fără o analiză de constituţionalitate profundă şi preliminară, a fost cel referitor la faptul că „de la ultimele intervenţii legislative exprese asupra textelor noului Cod penal şi ale noului de Cod de procedură penală pentru punerea acestora în acord cu unele decizii ale Curţii Constituţionale şi până în prezent au mai fost pronunţate de către instanţa de contencios administrativ unele decizii care impun reglementare expresă pentru a asigura o aplicare unitară şi coerentă a textelor de lege, de exemplu: Decizia nr. 586/2016, potrivit căreia „dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedura penală, cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale”, respectiv Decizia nr. 614/2016, potrivit căreia „dispoziţiile art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 212 alin. (1) si alin. (3) din Codul de procedură penală„; apare ca evident faptul că nu se poate circumscrie situaţiei extraordinare invocarea acestui prim motiv, faptul că CCR a tot constatat de la 1 februarie 2014 până în prezent că peste 40 de articole din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, acest motiv nu prezintă, per se, o urgenţă şi justificarea situaţiei extraordinare care nu mai suferă amânare în sensul punerii în acord a prevederilor declarate neconstituţionale din C.P.P.; la 45 de zile de la decizie, prevederile declarate neconstituţionale încetează să mai producă efecte, în conformitate cu textul expres din Constituţie[46]; oricum, de la data pronunţării deciziilor CCR mai sus menţionate, trecuseră mult mai mult de 45 de zile (termenul din Constituţie), astfel că, în opinia mea, primul motiv nu are niciun fel de susţinere în fundamentarea justificarea situaţiei extraordinare şi a motivului de urgenţă a adoptării OUG nr. 13 din 2017.

Al doilea motiv invocat în preambulul OUG nr. 13 din 2017 a fost cel referitor la “existenţa unor decizii ale Curtii Constituţionale pronunţate asupra unor texte din Codul penal, care nu şi-au găsit până în prezent conformitatea legislativă potrivit celor statuate de instanţa de contencios constiţutional, în special Decizia nr. 603/2015 prin care s-a constatat că „«sintagma  raporturi comerciale» din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională”, iar „sintagma ‘ori în cadrul oricărei persoane juridice’ din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituţională”, respectiv Decizia nr. 732/2014 potrivit căreia „sintagma ‘la momentul prelevării mostrelor biologice’ din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstitutională”; cel al doilea motiv e identic cu primul, existenţa unor decizii ale CCR vechi, care au fost ignorate de Parlament şi Guvern şi nu s-au pus până la acest moment în acord cu deciziile Curţii prevederile declarate de ani de zile neconstituţionale; în opinia mea, pentru identitate de raţiune (ubi ratio est, ubi solutio esse debet), nici cel de-al doilea motiv nu se circumscrie situaţiei extraordinare şi motivului de urgenţă din perspectiva prevederilor constituţionale, dezvoltate în multe dintre deciziile CCR pe acest subiect.

Al treilea motiv invocat de Guvern la adoptarea OUG nr. 13 din 2017 s-a referit la “deciziile Curţii Constituţionale referitoare la sintagma „îndeplineşte în mod defectuos”, şi anume Decizia nr. 405/2016 prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”; al treilea aşa-zis motiv care să justifice adoptarea în regim de urgenţă a OUG nr. 13 din 2017 e la fel de nejustificat din perspectivă constituţională ca şi primele două; în plus, decizia CCR nr. 405 din 2016 e mai curând una interpretativă decât una care să presupună modificarea semnificativă a textului din Codul penal, cu atât mai puţin justificată este modificarea adusă art. 297 din Codul penal prin impunerea unui prag valoric de 2 miliarde de lei vechi, sub care fapta de abuz în serviciu nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii; infracţiunea de abuz în serviciu face parte din infracţiunile de corupţie şi de serviciu, infracţiuni care nu se caracterizează în primul rând prin existenţa unui prejudiciu care să conducă la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor respective (ca în cazul furtului, de exemplu); producerea unui prejudiciu nu este cel mai important aspect care trebuie cercetat în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, ci îndeplinirea defectuoasă sau prin încălcarea legii a atribuţiunilor de serviciu ale unui funcţionar; în cel mai rău caz, producerea unui prejudiciu ar putea constitui o circumstanţă agravantă, care să conducă la sporirea pedepsei aplicate inculpatului. Este adevărat că încălcarea atribuţiunilor legale de serviciu are loc şi din perspectiva comiterii unei abateri disciplinare, astfel că fapta de abuz în serviciu din Codul penal se poate suprapune, în anumite circumstanţe, peste cea de abatere disciplinară, din această perspectivă ar trebui delimitat, legal, conţinutul elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu de cea a unei abateri disciplinare, dar această delimitare nu trebuie să se refere exclusiv la un prag valoric atât de ridicat, de 2 miliarde vechi, în opinia mea.

Al patrulea pseudomotiv de urgenţă şi fundamentare a situaţiei extraordinare este cel referitor la “punerea în acord a Codului de procedură penală cu prevederile Directivei 2016/343/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale”; potrivit art. 14 alin. (1) din Directiva 2016/343/UE, Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 aprilie 2018, astfel că exista timp suficient de armonizare a legislaţiei naţionale cu prevederile Directivei mai sus-menţionate, pe calea procedurii parlamentare obişnuite, nu pe calea OUG, din aceste considerente, nici acest motiv invocat de Guvern negăsindu-şi justificarea situaţiei extraordinare şi a cazurilor de urgenţă menţionate de OUG nr. 13 din 2017. Mai mult de atât, ca o dovadă de diletantism şi neseriozitate, se invocă prevederile directivei care se referă la întărirea garanţiilor pe tema prezumţiei de nevinovăţie, dar în corpul OUG nr. 13 din 2017 nu se inserează niciun fel de prevederi pe acest subiect, cele referitoare la denunţul depus în 6 luni de la data comiterii faptei neîntărind prezumţia de nevinovăţie, ci mai curând generând încurajarea fenomenului infracţional care nu mai trebuie denunţat de la data luării la cunoştinţă, ci de la comiterea faptei, într-un termen suspect de mic.

Al cincilea pseudomotiv de maximă urgenţă din OUG nr. 13 din 2017 a fost cel referitor la “toate acestea constituie o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, din cauza efectelor negative ce ar putea fi generate de o interpretare neunitară, considerăm că o eventuală legiferare pe altă cale decât delegarea legislativă, chiar în procedură de urgenţă, nu ar fi de natură să înlăture de îndată aceste consecinţe negative”; presimţind că motivaţia urgenţei şi a situaţiilor extraordinare care nu pot fi amânate nu prea se fundamentează sau justifică, Guvernul a încercat să dreagă busuiocul pe finalul preambulului OUG nr. 13 din 2017, dar s-a afundat şi mai mult în neconstituţionalitatea evidentă a adoptării OUG nr. 13 din 2017. Toate motivele invocate sunt nişte decizii CCR neluate în seamă de Parlament sau Guvern la timpul lor, plus o Directivă care avea termen de implementare 1 aprilie 2018, termen suficient de mare pentru a se transpune printr-un proiect de lege depus în Parlament, prin procedură urgentă sau obişnuită.

În sensul neconstituţionalităţii evidente a prevederilor OUG nr. 13 din 2017, s-a pronunţat şi Avocatul Poporului când a sesizat CCR. Principalele motive susţinute de Avocatul Poporului au fost cele referitoare la nejustificarea situaţiei extraordinare şi a motivelor de urgenţă din preambulul OUG nr. 13 care să fundamenteze adoptarea ordonanţei în regim de urgenţă[47].

Prinsă între protestatarii care scandează “jos Guvernul” sau, după caz, “jos Preşedintele”, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat pe fond, preferând o soluţie solomonică, dar criticabilă, chiar dacă după adoptarea OUG nr. 13 din 2017 aceasta a fost abrogată integral prin OUG nr. 14 din 2017. Astfel, potrivit comunicatului postat pe site-ul CCR, “Sub aspectul condiţiei de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la caracterul „în vigoare” al actului normativ supus controlului de constituţionalitate, Curtea a constatat că, în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare [Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011], în schimb, în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului, actul normativ care formează obiectul acesteia trebuie să facă parte din fondul activ al legislaţiei la data pronunţării Curţii Constituţionale [a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 1167 din 15 septembrie 2011 sau Decizia nr. 549 din 15 iulie 2015]. Această diferenţiere rezultă din faptul că, în prima ipoteză, Curtea exercită un control concret de constituţionalitate, iar, în a doua ipoteză, un control abstract de constituţionalitate.

Raportat la cauza de faţă, Curtea a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate, formulată de Avocatul Poporului la data de 3 februarie 2017, a vizat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale [Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013], la acea dată, Avocatul Poporului era îndrituit să ridice o asemenea excepţie de neconstituţionalitate, chiar dacă numai unele dispoziţii din această ordonanţă de urgenţă erau în vigoare. Ulterior, însă, la data de 5 februarie 2017, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 a fost abrogată prin Ordonanța de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017. Prin urmare, la momentul pronunţării Curţii Constituţionale, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 nu mai este în vigoare, drept pentru care, potrivit jurisprudenţei sale, Curtea nu are competenţa de a analiza pe fond excepţia de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului. În aceste condiţii, Curtea Constituţională a respins, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017[48]”.

În opinia mea, e discutabilă teoria CCR potrivit căreia nici o prevedere din cadrul OUG nr. 13 din 2017 nu ar fi produs efecte juridice de la data adoptării sale până la data abrogării prin OUG nr. 14 din 2017. Cel puţin prevederile referitoare la denunţ, valabil doar dacă se depune în termen de cel mult 6 luni de la data comiterii faptei, au produs efecte, e greu de afirmat că în 5 sau 6 zile nu s-ar fi depus niciun denunţ la organele de poliţie sau parchet din toată ţara. Pe de altă parte, soluţia CCR a ţinut departe de opinia publică un scandal imens care s-ar fi iscat dacă Curtea ar fi respins sau admis, după caz, sesizarea Avocatului Poporului, perfect admisibilă, de altfel, pentru că ar fi alimentat şi mai mult criticii Guvernului sau, după caz, ai preşedintelui, care protestează şi la data de 13 februarie 2017 în stradă. Am observat faptul că de multe ori CCR evită cu mare talent şi măiestrie să se pronunţe pe fond când este vorba despre o temă sensibilă, care împarte opiniile în două tabere radicale, de neconciliat şi pe fondul unui mare interes al politicului cu privire la respectiva temă.

II. Elemente de neconstituţionalitate ale OUG nr. 14 din 2017

La data de 5 februarie 2017 Guvernul României, de bună voie şi silit de protestatari, a adoptat, în regim de urgenţă, OUG nr. 14 din 2017 privind abrogarea OUG nr. 13/2017 pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. 

Principalele motive de adoptare în regim de urgenţă ale OUG nr. 14 din 2017 au fost la fel de nefundamentate constituţional ca şi cele ale OUG nr. 13 din 2017.

Astfel, primul motiv de adoptare în regim de urgenţă a fost cel referitor la “faptul că, de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 1 februarie 2017 a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi până în prezent au existat foarte multe reacţii (sic!), nu numai în ceea ce priveşte fondul actului normativ, dar şi în ceea ce priveşte modalitatea de adoptare a acestuia, având în vedere faptul că aceste reacţii vin atât din partea instituţiilor sistemului judiciar – Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public, cât şi din partea altor autorităţi ale statului – Preşedintele României, Avocatul Poporului”; în niciun caz reacţiile vehemente ale diferitelor instituţii nu pot constitui situaţia extraordinară care nu suferă amânare, mai ales că, principial vorbind, libera exprimare a unor opinii, chiar de natură juridică, fie ele venite din partea CSM, ale Ministerului Public sau ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori a Preşedinţiei României, nu constituie, per se, motive temeincie de adoptare în regim de urgenţă ale unei OUG; e posibil ca toate acele reacţii să fi fost exagerate ori politizate şi, deci, profund subiective, iar Guvernul să fi adoptat un anumit act normativ cu o fundamentare suficient de solidă, care să justifice din perspectivă Constituţională atât situaţia extraordinară, motivul adoptării în regim de urgenţă, cât şi oportunitatea adoptării respectivului act normativ.

Al doilea motiv de adoptare urgentă a OUG nr. 14 din 2017 a fost cel referitor la faptul că “actul normativ menţionat a suscitat un real interes în rândul cetăţenilor României, aceştia înţelegând să se implice activ nu numai prin participarea la dezbaterea publică efectuată în perioada prealabilă adoptării lui, dar şi prin susţinerea ideilor în cadrul unor manifestări publice care au fost prezente pe întreg teritoriul ţării şi în unele oraşe din străinătate”; faptul că există un real interes pe o temă socială, juridică sau politică, şi că oamenii sunt liberi să demonstreze paşnic şi civilizat în susţinerea unor idei sau a altora e mai curând un semn de sănătate a democraţiei româneşti, care nu nu poate constitui în niciun caz o justificare a cazului urgent, a situaţiei extraordinare care să acopere viciul de neconstituţionalitate a OUG nr. 14 din 2017; dacă mâine şi mai mulţi cetăţeni se manifestă împotriva OUG nr. 14 din 2017, să fie legitimă reacţia operativă a Guvernului care să adopte OUG nr. 15 din 2017, de abrogare a OUG nr. 14 din 2017? E o întrebare retorică, evident…

Al treilea pseudomotiv de adoptare urgentă a OUG nr. 14 din 2017 a fost cel legat de aceeaşi “puternica reacţie a cetăţenilor români a vizat în special insuficienta dezbatere a soluţiilor de interes pentru întreaga comunitate, solicitând, pe cale de consecinţă, o dezbatere mai amplă a soluţiilor în cadrul Parlamentului; insuficienta dezbatere a unei teme sau a alteia nu constituie în niciun caz un motiv de justificare a abrogării urgente, pe calea unei OUG, a soluţiilor insuficient de mult discutate, o problemă poate fi insuficient dezbătută, dar poate primi o soluţie rezonabilă, corectă pe fond, aşa cum s-ar putea dezbate ani în şir o problemă spinoasă şi părerile să rămână împărţite ori să existe suficiente argumente pro şi contra de ambele părţi ale potenţialelor soluţii care se pot adopta într-o chestiune sau alta.

Al patrulea pseudomotiv e cel legat de faptul că “în acest moment, pe fondul tensiunilor create ca urmare a adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 există un pericol real de dezbinare a societăţii, în contextul general de neînţelegere, cu consecinţe asupra climatului general de stabilitate a societăţii şi recunoscând şi respectând în egală măsură exercitarea democraţiei în toate formele sale, observând că tensiunile existente pot fi înlăturate prin abrogarea expresă şi imediată a acelor texte care au suscitat reacţiile masive menţionate, ceea ce presupune, din punct de vedere tehnic, o intervenţie expresă asupra textelor din Codul de procedură penală care intraseră deja în vigoare, astfel încât acestea să revină la forma avută înainte de adoptarea ordonanţei menţionate, urmând ca ele să se aplice, din nou, ţinându-se seama de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 586/2016 şi nr. 614/2016, apreciind că doar o abrogare expresă şi de urgenţă a textelor, în special cele privind Codul penal, intens criticate, este de natură a readuce starea de echilibru în societatea românească şi de a permite reinstalarea unui dialog constant şi constructiv”; motivaţia nu întruneşte exigenţele constituţionale referitoare la situaţia excepţională, mai ales că Guvernul pare un mic Nostradamus, ştie sigur că dacă se abrogă OUG nr. 13 prin OUG nr. 14, dispar oamenii din stradă, fapt fals, ca o dovadă indeniabilă, şi la data de 12 februarie 2017, la multe zile după abrogarea OUG nr. 13 şi adoptarea OUG nr. 14 din 2017, oamenii au ieşit în stradă, şi la Guvern, mai mulţi, şi la preşedinţie, mai puţini…; democraţia se exercită în toate formele sale într-un stat de drept fără a fi alimentată, încurajată, stimulată sau ajutată de o ordonanţă de urgenţă sau alta, în măsura în care nivelul de maturitate al democraţiei respective este unul corespunzător…

CAP. IV. Concluzii

Adoptarea celor două ordonanţe de urgenţă, 13 şi 14 din 2017, a fost, din aceleaşi considerente de nejustificare a situaţiei extraordinare, care nu suferă amânare, neconstituţională, şi a condus, în opinia mea, la existenţa unor mari probleme de încălcare a prevederilor exprese ale art. 115 alin. (4) din Constituţie[49] în ambele OUG; acestea au fost adoptate pe repede înainte, într-o manieră diletantă, neconvingătoare, penibilă chiar în privinţa motivelor pur politice şi extrase din piaţa Victoriei, locul de manifestare a democraţiei stradale.

Într-un stat de drept, aşa cum pretinde şi România că este, în condiţiile art. 1 alin.5 din Constituţie,  respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Astfel stând lucrurile, nu e o dovadă de profesionalism, dar nici nu e admisibil sau constituţional să se motiveze o ordonanţă de urgenţă, prin elemente de oportunitate, punerea în acord cu deciziile CCR pronunţate în urmă cu ani de zile, implementarea unei directive cu termen până la 1 aprilie 2018 sau vocea societăţii democratice, a străzii, care clamează, altfel democratic şi civilizat, mai multă transparenţă cu privire la o temă de interes naţional sau alta, ori are diferite revendicări care vor fi sau nu satisfăcute de oricare Guvern s-ar afla la conducerea ţării. Adoptarea celor două OUG, 13 şi 14 din 2017, constituie bune exemple de rele practici, exemple şcoală de cum nu se motivează şi fundamentează existenţa cazului urgent, a situaţiei extraordinare apte să motiveze serios, articulat şi mai ales constituţional orice ordonanţă de urgenţă, care să treacă de examenul de fond, critic şi profesionist al Curţii Constituţionale a României. Principial vorbind, o ordonanţă de urgenţă neconstituţională nu se poate abroga prin altă ordonanţă de urgenţă la fel de neconstituţională, ambele ordonanţe analizate nemotivând situaţia extraordinară care nu suferă amânare şi existenţa urgenţei, aşa cum am arătat pe larg în cadrul articolului.



[1] Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan în Constituţia României, Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, 2008, p. 1085-1086.
[2] Ion Deleanu, Delegarea legislativă – Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, în Dreptul nr. 9/2000, I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, p. 669.
[3] Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, op. cit, p. 1086.
[4] I. Vida, Procedura legislativă, București 1999, p. 116.
[5] M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, p. 254.
[6] I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, p. 197.
[7] Deleanu Ion, Delegarea Legislativă, Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, în prolegomene juridice, Ed. Universul Juridic 2010, p. 77.
[8] T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol. II, Ed.Lumina Lex 1998, p. 141.
[9] I. Deleanu, Delegarea legislativă…, op. cit, p. 77.
[10] Ion Deleanu, op. cit., publicată în Prolegomene juridice, p. 78.
[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998.
[12] Pentru detalii, a se vedea amplul şi substanţialul articol “Dezvoltări recente în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României în privinţa limitelor de care este ţinut Guvernul în adoptarea ordonanţelor de urgenţă”, publicat pe juridice.ro, p. 4, 5.
[13] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 14 iunie 2000.
[14] În formularea anterioară revizuirii Constituţiei, fostul art. 114 alin. (4) prevedea că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în „cazuri excepţionale”. După revizuirea Constituţiei în anul 2003, sintagma în cauză a fost înlocuită, actualul text al art. 115 alin. (4) din Constituţie prevăzând că ordonanţele de urgenţă se adoptă în „situaţii extraordinare”, ceea ce exprimă un grad şi mai mare de abatere de la obişnuit.
[15] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 30 iunie 2006.
[16] Decizia CCR nr. 65/1995, publicată în Monitorul Oficial nr.129 din 1995; în acelaşi sens decizia CCR nr. 83 din 1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 1998.
[17] Ion Deleanu, op.cit, în Prolegomene juridice, p. 84.
[18] Decizia CCR nr. 83 din 1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 1998.
[19] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005.
[20] A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 6 februarie 2009, şi Decizia nr. 784 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 7 iulie 2009.
[21] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 17 aprilie 2006.
[22] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007.
[23] Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000, precitată. Printr-o decizie recentă, [Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 23 iunie 2009], Curtea Constituţională a statuat că „Guvernul este abilitat din punct de vedere constituţional ca, prin mijloacele pe care le are la îndemână, să garanteze îndeplinirea obligaţiilor României faţă de Uniunea Europeană. Astfel, folosirea ordonanţelor de urgenţă pentru punerea de acord a legislaţiei naţionale cu cea comunitară în situaţia în care era iminentă declanşarea procedurii de infringement în faţa Curţii de Justiţie [a Comunităţilor Europene – s.n.] este pe deplin constituţională. În aceste condiţii, se constată că ordonanţa de urgenţă criticată respectă exigenţele art. 115 alin. (4) din Constituţie”. Prin urmare, o atare situaţie este considerată ca fiind una extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată.
[24] Marieta Safta, Limite constituţionale ale legiferării pe calea Ordonaţelor de Urgenţă ale Guvernului, disponibil online la adresa aceasta, accesată la data de 10 februarie 2017, ora 10.45.
[25] Fundamentată pe jurisprudenţa constantă a CCR.
[26] Decizia nr. 65/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995.
[27] Decizia nr. 83/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998.
[28] Decizia nr. 42/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 martie 2012.
[29] Decizia nr.421/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007.
[30] Decizia nr. 786/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009.
[31] Deciziile nr.188/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010 și nr. 190/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 9 aprilie 2010.
[32] Decizia nr. 42/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 martie 2012.
[33] Decizia nr. 1059/ 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 4 februarie 2013.
[34] Decizia nr. 1599/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 26 ianuarie 2011.
[35] Decizia nr. 802/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr428 din 23 iunie 2009.
[36] Decizia nr. 1540/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 7 martie 2012.
[37] Decizia CCR nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 504 din 15 iulie 2011.
[38] Decizia CCR nr. 1008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 507 din 23 iulie 2009.
[39] Decizia nr. 255 /2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005.
[40] Decizia nr. 109/2010, publicată  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 18 martie 2010.
[41] Decizia nr. 15/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 14 iunie 2000.
[42] Decizia nr. 802/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 23 iunie 2009.
[43] Decizia nr.258/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 17 aprilie 2006.
[44] Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 136 din 25 februarie 2014.
[45] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 92 din 1 februarie 2017
[46] Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
[47] Pe larg, a se vedea motivele Avocatului Poporului la adresa aceasta, accesată la data de 13.02.2017, ora 12.02.
[48] Site-ul CCR, accesat la data de 13.02.2017, ora 12.35.
[49] Potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.


Adrian-Relu Tănase


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

dezbateri.juridice.ro Gratuit pentru membri

conferinte.juridice.ro Gratuit pentru membri

20 octombrie 2017: Probleme dificile de drept civil (ed. 6). Conferinţa Valeriu Stoica
23 noiembrie 2017: Probleme dificile de drept comercial (ed. 3). Conferinţa Stanciu Cărpenaru
24 noiembrie 2017: Probleme dificile de dreptul internetului (ed. 2)

ateliere.juridice.ro Gratuit pentru membri

7 septembrie 2017: Arbitrajul comercial: noua procedură şi examen comprehensiv al soluţiilor pe fond
11 septembrie 2017: Camera preliminară. Examen teoretic şi jurisprudenţial
12 septembrie 2017: Lawyers Real Life
14 septembrie 2017: Clauze abuzive în contractul de leasing
18 septembrie 2017: Acordul de recunoaştere a vinovăţiei
20 septembrie 2017: Expertiza contabilă în dosare penale. Studii de caz
21 septembrie 2017: Curs intensiv de asigurări pentru avocaţi
22 septembrie 2017: Ordine şi răspundere în dreptul muncii
25 septembrie 2017: Retorica şi logica juridică în activitatea juristului
27 septembrie 2017: Spălarea de bani. Pericole concrete şi soluţii de prevenire
28 septembrie 2017: Executarea silită a contractului de leasing
29 septembrie 2017: DATA PROTECTION. Regulamentul General privind Protecţia Datelor
30 septembrie 2017: Achiziţii publice de la teorie la practică
9 octombrie 2017: Apărarea drepturilor de proprietate intelectuală prin mijloace de procedură civilă
12 octombrie 2017: Interpretarea normelor şi actelor juridice
13 octombrie 2017: Contestaţia la executare între DA şi NU. Examen de practică judiciară
16 octombrie 2017: CYBERCRIME
25 octombrie 2017: Evaziunea fiscală. Aspecte controversate de drept penal şi drept procesual penal
26 octombrie 2017: Probleme şi soluţii juridice în SPORT
27 octombrie 2017: Cum folosim în mod eficient PUBLICITATEA MOBILIARĂ

Lasă un răspuns

Important
Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real şi care respectă Politica JURIDICE.ro si Condiţiile de publicare. Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.
Return to Top ▲Return to Top ▲