TOP LEGAL
Baroul Bucureşti - Societatea de Ştiinţe Juridice
Documentare juridică pentru avocaţi
Print Friendly, PDF & Email

Alo, Penalul? Verificaţi art. 1 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004!!!

17 februarie 2017 | Daniel UDRESCU
Daniel Silviu UDRESCU

Daniel Udrescu

Legea nr. 554/2004 tratează atât actul administrativ individual, cât şi pe cel normativ. Prin definiţie actul administrativ normativ cuprinde reguli generale de conduită, impersonale și de aplicabilitate repetată, în vederea aplicării la un număr nedeterminat de subiecți. Tot prin definiţie, actul administrativ cu caracter individual reprezintă o manifestare de voință care creează, modifică sau stinge drepturi și obligații în beneficiul sau în sarcina unei persoane determinate.

Competenţa între autorităţi

Pentru anularea actelor administrative individuale ale altor autorităţi, Ministerul Public sesizează Contenciosul (Legea nr. 554/2004 art. 1 alin. (4) şi (5)) numai cu acordul prealabil al acestora.

Legea nr. 554/2004 art. 1:

(4) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanţa de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.

(5) Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ se vatămă un interes legitim public, sesizează instanţa de contencios administrativ competentă de la sediul autorităţii publice emitente.

Decizia de impunere, decizia de modificare a bazei de impunere şi declaraţia fiscală sunt acte administrative cu caracter individual. „Acte administrative unilaterale individuale, întrucât acestea nu prevăd reglementări de principiu și nu au o aplicabilitate generală, nu se adresează și nu produc efecte erga omnes, ci urmăresc stabilizarea unei situații juridice precise în favoarea unui număr restrâns și bine definit de subiecte de drept.” (I.C.C.J, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 2110/2012, www.iccj.ro)

Am scris şi repet:

„Personal, consider că neconstituţionalitatea şi aplicarea eronată a art. 28 CPP au dus la încălcări ale drepturilor şi libertăţilor pentru care ar fi normală formarea unei comisii pentru anchetarea aspectului activităţii nelegale atât a instanţelor, cât şi a parchetelor, dând ca exemplu Departamentul Naţional Anticorupţie, care s-a implicat părtinitor în anchetarea a a mii de dosare fără a respecta atribuţiile ANAF, cauzând prejudicii Bugetului Public Naţional, prin calcule de creanţe fiscale pentru care nu are competenţă, dar şi prejudicii împotriva a mii de societăţi comerciale, privind zeci de mii de oameni, cu concursul unor instanţe penale ce încă trăiesc în trecut, privând contribuabilii de drepturile garantate de Legea Contenciosului fiscal, singura autoritate desemnată să judece stabilirea de către ANAF a creanţelor fiscale.

Principiile statului de drept ne obligă să respectăm decizia oricărei instanţe judecătoreşti. Totuşi, remarc o încălcare a legii aşa cum PARLAMENTUL a promulgat-o, ce are loc generalizat şi care prejudiciază şi statul şi contribuabilul. Tot Parlamentul deţine cheia unui echilibru al celorlalte două puteri în stat. De exemplu, Parlamentul are autoritate să ancheteze existenţa presiunilor PARCHETELOR, şantajul şi influenţarea de către acestea a instanţelor inclusiv cu privire la egalitatea armelor, unde avocatul TREBUIE să aibă un semn de egalitate cu procurorul în faţa instanţei. De regulă, cu precădere atunci când este vorba de decizii definitive împotriva deputaţilor, senatorilor, aleşilor partidelor politice şi ale cetăţenilor români oameni de afaceri, care sunt epuraţi sistematic în favoarea corporaţiilor, instanţa priveşte parchetul privilegiat, inclusiv prin lucrurile simple, precum intratul pe aceeaşi uşă, diferit de uşa pe care intră avocatul. Avem dreptul şi chiar obligaţia să exprimăm un punct de vedere pentru apărarea democraţiei și a pluralismului, aflate de mai multă vreme în România într-un pericol vizibil şi notoriu, dar şi pus în faţa unui asalt al unor forţe ce afectează interesul naţional exprimat prin interesul corporaţiilor sau ONG-urilor finanţate de organizaţii străine gen Soroş şi alţii.”

Principiul dreptului la un proces echitabil este afectat de parchet în urmărirea penală dacă nu se face inspecţie fiscală, pentru că între prejudiciul penal compus din taxe şi impozite şi creanţa fiscală din contencios există un mare semn de egalitate, ambele fiind taxe şi impozite ce ar fi datorate de contribuabil. Diferenţa dintre ele este că numai ANAF are autoritate de stabilire, deci parchetul trebuie să solicite ANAF stabilirea lor, ceea ce astăzi se întâmplă foarte rar în instanţele penale, care se erijează fără competenţă şi stabilesc nelegal prejudiciul fiscal.

În baza art. 28 din Legea nr. 554/2004 – Completarea cu dreptul comun, acesta intră în conflict direct cu art. 28 CPP, în sensul în care civilul ţine în loc penalul, care poate duce la o decizie definitivă şi posibilitatea lui ne bis in idem:

(1) Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

(2) Instanţa de contencios administrativ nu poate suspenda judecarea pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune săvârşită în legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul – persoana vătămată – stăruie în continuarea judecării pricinii.

Eroare de interpretare a calcului prejudiciului. Din punct de vedere fiscal, modificarea bazei de impunere presupune o ajustare fiscală ce trebuie efectuată de ANAF şi se face cu o decizie de modificare a bazei de impunere. Parchetul nu are competenţă să efectueze ajustări fiscale, drept pentru care este necesară sesizarea în cauză a ANAF, pentru a corecta baza de impunere printr-o inspecţie fiscală, emiterea unui Raport de inspecţie fiscală pe care se întemeiază actul administrativ ce poate fi contestat de parchet în contenciosul administrativ conform art. 1 alin. (4) Legea nr, 554/2004. DGAF/Garda Financiară nu are astfel de competenţe, procesele-verbale ale acesteia fiind maxim de constatare a unei situaţii la un moment dat. În dosarul penal unde nu există decizie de impunere, de modificare a bazei de impunere sau RIF efectuate de ANAF, ne aflăm în faţa unei impuneri definitive.

Dreptul de a acţiona asupra situaţiei fiscale poate fi perimat fiscal pe latura civilă pentru ANAF, dacă nu este efectuat în termenul de la art. 110 Cod procedură fiscală, creând o stare de neconstituţionalitate între termenele din fiscal comparate cu termenele din penal ce au diferenţe cu privire la prescriere:

Obiectul, termenul și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de stabilire a creanțelor fiscale

(1) Dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligația fiscală, dacă legea nu dispune altfel.

(3) Dreptul de a stabili creanțe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

(4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârșirii faptei ce constituie infracțiune sancționată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Parchetul, neavând competenţă, trebuie să introducă în cauză ANAF, pentru ca, după ce se pronunţă instanţa, să-i fie opozabilă sentinţa şi să nu intervină perimarea penală.

În ce priveste presupusa pagubă, pentru TOATE actele verificate prealabil de ANAF sau Curtea de Conturi, parchetul poate anula aceste acte administrative NUMAI în Contenciosul Administrativ, singura instanţă competentă ce poate să facă acest lucru, NUMAI cu acordul acestor autorităţi. Prin eludarea acestei proceduri legale fără respectarea textului legal, se anulează realitatea comercială, prin depăşirea competenţelor şi cu încălcarea Constituţiei, art. 45, 135 alin. (2) lit. a) şi 136 alin. (2) şi (5). Analizând probatoriul, situaţia de fapt reţinută de către procuror este corecta exceptând esenţa – modul de interpretare a faptelor şi semnificaţia juridică şi contabilă, conferite de către acuzare. Înainte de a trece la analiza faptelor reţinute în sarcina fiecărui inculpat este necesară clarificarea unor chestiuni PREALABILE care influenţează în mod fundamental soluţia. Dosarul penal, fără anularea actelor administrative, are conflicte de competenţă nerezolvate ca şi chestiuni preliminare, urmărirea penală fiind nulă dacă nu clarifică aceste chestiuni preliminare, respectiv Ministerul Public trebuie să respecte drepturile pe care alte instituţii publice sau inculpaţi le au după cum urmează:

1. Instituţia prefectului are rolul de a verifica legalitatea actelor administrative emise de primari sau Consilii, dar şi alte persoane pot formula cereri în Contenciosul administrativ.

2. Raportul de audit al Curţii de Conturi al României este un act administrativ ce poate fi anulat de Contenciosul administrativ.

3. Decizia de impunere efectuată în urma Raportului de inspecție fiscală, Decizia de modificare a bazei impozabile a contribuabilului sunt acte adminstrative pentru care contribuabilul are dreptul de a le contesta în Contenciosul administrativ. ANAF este singura autoritate ce stabileşte creanţe fiscale şi calculul ajustărilor de taxe şi impozite nu se poate efectua de nimeni în afara autorităţii ce are astfel de competenţă. Dacă în cauză nu s-a dispus o inspecţie fiscală, organul penal intră fără competenţă şi răstoarnă ordinea de drept dată de Legea Contenciosului administrativ, asumând răspunderi şi competenţe pe care nu le are, încălcând drepturi ale altor autorităţi, iarăşi fără competenţă.

Documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere, declaraţiile fiscale care au la bază aceste documente trebuie anulate în baza legii. Pentru rigorile stabilirii adevărului, mai ales pentru că restrânge dreptul la apărare în SINGURA INSTANŢĂ care are Competenţă – Contenciosul administrativ. În concordanţă cu art. 5 alin. (2) CPP, care prevede că: Organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Or, organul penal nu a consemnat o analiză corectă a presupusului prejudiciu prin prisma obligaţiei părţilor.

Parchetul nu are calitate şi nu are competenţă pentru a determina situaţia economică, pe care numai ANAF, prin inspecţie fiscală sau Curtea de Conturi prin audit, o pot face. În sensul celor de mai sus, Parchetul nu poate să hotărască/să stabilească creanţe sau prejudicii contractuale fără a lua în calcul Inspecţiile fiscale/Rapoartele Curţii de Conturi, care au calitate de  act administrativ contestabil.  Nici măcar ANAF nu îşi permite astfel de încadrări de substanţă, chiar dacă are la dispoziţie art 11.1 Cod fiscal, pentru încadrări de formă, pentru că ar încălca art 11.11 Cod fiscal.

Chiar şi în condiţiile în care Parchetul va aprecia ca nu îi revine atribuţia constatării validităţii unei norme juridice (aflării adevărului), precum textul de la art. 11 alin. (1^2) Cod fiscal, considerăm că, în virtutea rolului său activ, este obligat şi totodată îndreptătit să utilizeze toate pârghiile de care dispune, inclusiv prin solicitarea de puncte de vedere sau sesizarea Comisiei fiscale sau Curţii Constitutionale, prin care aspectele menţionate mai sus să fie clarificate, iar conflictele, înlăturate.

Procurorul îşi depăşeşte competenţa legală în momentul în care decide constatarea nulităţii inspecţiei fiscale/raportului Curţii de Conturi sau nulităţii prevederilor contractuale negociate de părţi, fapt ce ar aduce părţile la situaţia de renegociere – acest atribut revenind instanţelor de judecată, şi nu reprezentanţilor parchetelor. In acest sens, procurorul, in rechizitoriu, nu îşi poate construi acuzaţiile referitoare la folosul obţinut amplificat prin aprecieri asupra oportunităţii, care depăşesc competenţele de pregătire ale procurorului.

Daniel Udrescu


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Lasă un răspuns

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.