Studii, opinii, interviuri ⁞⁞ RNSJ ⁞⁞ ESSENTIALS
 
 
Opinii
2 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

De ce abuzul în serviciu și neglijența în serviciu ar trebui considerate dezincriminate

16 februarie 2017 | Ștefan CRIȘU

DATA PROTECTION
Gratuit pentru membri

Stefan Crisu

Stefan Crisu

Fac cateva consideratii introductive citand exclusiv din exceptional motivata Decizie nr. 405/2016 a CCR. Pentru o mai usoara urmarire a argumentatiei, am preluat si numarul paragrafelor din care am citat.

43. In acest context, Curtea constata ca, art. 19, Conventia Natiunilor Unite impotriva coruptiei, adoptata la New York la 31 octombrie 2003, ratificata de Romania prin Legea nr. 365/2004, recomanda statelor parti sa aiba in vedere adoptarea masurilor legislative si a altor masuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infractiune, in cazul in care actele au fost savarsite cu intentie, faptei unui agent public de a abuza de functiile sau de postul sau, adica de a indeplini ori de a se abtine sa indeplineasca, in exercitiul functiilor sale, un act cu incalcarea legii, cu scopul de a obtine un folos necuvenit pentru sine sau pentru alta persoana sau entitate.

69. Curtea reţine ca, din perspectiva principiului „ultima ratio” in materie penala, nu este suficient sa se constate ca faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci aceasta atingere trebuie sa prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care sa justifice sanctiunea penala.

76. Curtea constata ca, in prezent, orice actiune sau inactiune a persoanei care se circumscrie calitatilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei savarsite, poate intra in sfera normei de incriminare. Aceasta constatare determina Curtea sa aiba rezerve in a aprecia ca aceasta a fost vointa legiuitorului cand a incriminat fapta de abuz in serviciu. Aceasta cu atat mai mult cu cat Curtea constata ca legiuitorul a identificat si reglementat la nivel legislativ extrapenal parghiile necesare inlaturarii consecintelor unor fapte care, desi, potrivit reglementarii actuale, se pot circumscrie savarsirii infractiunii de abuz in serviciu, nu prezinta gradul de intensitate necesar aplicarii unei pedepse penale.

86. Curtea apreciaza ca „vatamare a drepturilor sau intereselor legitime” presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice in dorinta/preocuparea acesteia de a-si satisface un drept/interes ocrotit de lege. S-a retinut ca vatamarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice incalcare, orice atingere, fie ea fizica, morala sau materiala, adusa intereselor protejate de Constitutie si de legile in vigoare, potrivit Declaratiei Universale a Drepturilor Omului. Asadar, gama intereselor (dorinta de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obtine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte larga, ea incluzand toate posibilitaţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societatii pe care legea i le recunoaste si garanteaza. Este totuşi necesar ca fapta sa prezinte o anumita gravitate. In caz contrar, neexistand gradul de pericol social al unei infractiuni, fapta atrage, dupa caz, numai raspunderea administrativa sau disciplinara.

CCR constata ca dispozitiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constitutionale in masura in care prin sintagma „indeplineste in mod defectuos” din cuprinsul acestora se intelege „indeplineste prin incalcarea legii”.

Acestea sunt extrase din decizia CCR nr. 405/2016.

Primele fac parte din Considerente, iar ultima face parte din Dispozitivul respectivei decizii.

Avand in vedere ca tot in Decizia nr. 847/2008, Curtea Constitutionala a reţinut ca “decizia de constatare a neconstitutionalitatii face parte din ordinea juridica normativa, prin efectul acesteia prevederea neconstitutionala incetandu-si aplicarea pentru viitor“, iar prin Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronuntate in cadrul controlului de constitutionalitate, s-a retinut ca “puterea de lucru judecat ce insoteste actele jurisdictionale, deci si deciziile Curtii Constitutionale, se ataseaza nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijina acesta“, rezulta fara echivoc ca cele aratate la primele trei puncte sunt obligatorii.

1. Din paragraful 43 rezulta clar ca fapta trebuie sa fie savarsita cu intentie, de un agent public, ceea ce face trimitere la infractiunea de neglijenta in serviciu, care este o infractiune savarsita din culpa, si amintindu-ne ca si considerentele sunt obligatorii, rezulta ca aceasta infractiune este dezincriminata. De aceea, prin Ordonanta 13, aceasta infractiune era abrogata.

2. Din coroborarea paragrafelor 69, 76, 86 cu dispozitivul deciziei, rezulta ca textul abuzului in serviciu este neconstitutional nu numai in masura in care prin sintagma „indeplineste in mod defectuos” din cuprinsul acestora se intelege „indeplineste prin incalcarea legii”, ci si datorita faptului ca legiuitorul nu a impus un prag valoric, de la care sa se justifice sanctiunea penala, dar si datorita faptului ca nu este definit pragul de la care vatamarea drepturilor sau intereselor este infractiune.

Si aici intervine, de fapt, marea problema, pentru ca inexistenta acestui prag, referitor la ambele teze ale infractiunii, atrage in mod automat activarea principiului „in dubio pro reo”, „orice dubiu profita acuzatului”, astfel ca in acest moment oricare ar fi suma retinuta in sarcina cuiva acuzat de savarsirea infractiunii de abuz in serviciu, aceasta, nefiind precizata, dar obligatorie in fapt, poate fi oricat de mare, ca si vatamarea drepturilor si intereselor, aceasta fiind nedefinita ca limita inferioara!

Curtea nu spune cum, cat si in ce fel sa fie pragul, pentru ca nu legifereaza, nu adauga, spune doar ca este obligatorie existenta lui in ambele situatii.

 

Asadar, ce mai ramane in realitate din aceasta infractiune?

Art. 297 (1) Fapta functionarului public care, in exercitarea atributiilor de serviciu, nu indeplineste un act sau indeplineste in mod defectuos si prin aceasta cauzeaza o paguba ori o vatamare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseste cu inchisoarea de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o functie publica.

Am subliniat ce a disparut din text, iar ce s-a inlocuit am ingrosat.

Deci, ce mai cauzeaza fapta functionarului, a subiectului activ al infractiunii? Nu mai poate cauza nimic, pentru ca restul a disparut, de la data de 8 iulie 2016! Iar daca ar fi fost modificate in 45 de zile, perioada de suspendare izvorata din lege, de catre Guvern prin OUG sau Parlament, s-ar fi facut doar de la caz la caz aplicarea legii penale mai favorabile. Cum nu a fost modificata in acest termen, la expirarea celor 45 de zile, textele respective au fost abrogate, ele fiind doar suspendate in acea perioada.

Este evident, si asta stie orice student de anul intai la drept, ca, in lipsa oricaruia din elementele constitutive ale infractiunii, aceasta nu mai poate exista. Or, aici dispar atat elementul material care compune latura obiectiva a infractiunii (vatamarea a drepturilor sau intereselor legitime), dar si paguba creata prin infractiune, in cazul in care modalitatea de savarsire a infractiunii determina o paguba.

Curtea Constitutionala nu legifereaza. Nu era datoria si nici nu avea dreptul sa inlocuiasca ceva cu altceva. Doar sa taie, nu sa si coasa la loc.

Astfel, din vina exclusiva a Guvernului si a Parlamentului, in acest moment, infractiunea prevazuta de art. 297 alin. (1) Cod penal nu mai exista, asa ca, dupa parerea mea, se poate afirma ca toate modalitatile respective de savarsire reglementate de acest alineat au fost dezincriminate.

Stefan Crisu


Aflaţi mai mult despre , , ,

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “De ce abuzul în serviciu și neglijența în serviciu ar trebui considerate dezincriminate”

  1. Constantin SAMFIRA spune:

    Se pare ca raspunsul contrar opiniei Dvs. il ofera paragraful 80 din decizia CCR in discutie:
    „În concluzie, Curtea reţine că sarcina aplicării principiului „ultima ratio” revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea apreciază că responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind „abuzul în serviciu”, ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare – ministerul public şi instanţelejudecătoreşti -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare.”

    Este adevarat ca actualul cod penal nu mai contine articolul 18*1, care ar fi raspuns multor din chestiunile ridicate e Curte in pasajul de mai sus.
    Insa exista renuntarea la urmarirea penala, un mijloc prin care organele judiciare pot rezolva problema intensitatii vatamarii. Or mai fi si altele care nu imi vin in minte.

    Trebuie inteles ca aceasta chestiune nu este specifica strict abuzului in serviciu. Multe alte fapte prevazute de legea penala sunt infractiuni, indiferent de intensitatea vatamarii (e.g. cele in legatura cu patrimoniul). Iar legiuitorul a stabilit modalitatea de adaptare a exigentei textului de incriminare la realitatea/urmarile efective ale faptei. Acesta a inteles sa foloseasca un instrument mult mai restrictiv decat fostul art. 18*1; probabil a fost determinat de laxitatea respectivului art. 18*1.

    La final, daca am accepta ca abuzul in serviciu a fost dezicriminat, ar insemna ca o parte din concluzia CCR nu mai are sens. Astfel, sintagma „responsabilitatea de
    a […] aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind „abuzul în serviciu”, ţine […] şi de organele judiciare – ministerul public şi instanţele judecătoreşti” ar aparea inutila in economia deciziei in discutie.

  2. Radu SLĂVOIU spune:

    Buna ziua
    Interesanta abordarea problemei. Imi permit sa exprim o opinie contrara.
    Critica privind constitutionalitatea abuzului in serviciu a avut mai multe puncte, legate de elementul material (sintagma „nu îndeplineste un act sau îl îndeplineste în mod defectuos”), urmarea imediata (vătămare/paguba), forma de vinovăţie (intenţie/culpă). Se regăsesc toate la pct.11-19 din decizia CCR nr. 405/2016.
    La pct. 81-90 din decizie se regăsesc criticile respinse de Curte. Prima e chiar cea privitoare la forma de vinovăţie. Curtea arată foarte clar că, la abuz, forma de vinovăţie e intenţia, la neglijenţă e culpa, şi că nu e nimic neconstitutional în asta. Aşa că, după părerea mea, concluzia din articol privitoare la dezincriminarea neglijenţei, pe acest motiv, este eronată.
    Mai este problema cu intensitatea sau gravitatea vătămarii şi a pagubei. Şi aceste critici au fost respinse, se regăsesc la pct. 84-85. E adevărat că, aici, CCR s-a exprimat prolix, pentru că, deşi a respins criticile, a arătat totuşi că este necesară o anumită gravitate a urmării imediate, în caz contrar nu există gradul de pericol social al unei infractiuni şi fapta atrage numai răspundere disciplinară sau administrativă. Însăşi folosirea sintagmei „grad de pericol social al unei infracţiuni” imi ridică mari semne de intrebare (s-o fi dorit o sugestie pt organele judiciare în sensul că, la pagube reduse, să se analizeze oportunitatea renunţării la urmărirea penală, ştiut fiind faptul că aşa a rezolvat actualul CPP problema nepreluării cerinţei privind pericolul social al faptei din vechea reglementare?).
    Dar, e de observat ceva: dispozitivul deciziei CCR spune că art. 297 e constitutional în masura in care prin sintagma „îndeplineste în mod defectuos” se întelege „îndeplineste prin încalcarea legii”. Daca interpretăm ca art. 297 si art. 298 sunt dezincriminate pentru că normele nu prevăd intensitatea sau gravitatea vătămarii sau a pagubei, luând în considerare menţiunea din finalul pct. 85, concluzionăm de fapt în contra dispozitivului, întrucât afirmăm ca CCR s-a pronuntat şi in legătură cu urmarea imediata, desi nu a făcut-o. Dacă CCR ar fi considerat ca art. 297 este constituţional sub condiţia de a fi interpretat şi in sensul că trebuie o anume gravitate a vătămarii/pagubei, ar fi admis critica de neconstitutionalitate ridicată sub acest aspect, si nu văd ce ar fi impiedicat-o să facă asta. Numai ca CCR a respins aceasta critica. Respingând-o, eu concluzionez că, independent de considerentele deciziei 405, CCR a apreciat art. 297 ca fiind constituţional sub acest aspect, pentru că orice dispozitie legala este prezumată constitutională câtă vreme nu s-a constatat neconstituţionalitatea ei… Este o situatie asemănătoare (desi sunt cinic) cu sentinţa în care judecătorul motivează de ce urmează să-l achite pe inculpat, iar in dispozitiv îl condamnă. Solutia rămâne de condamnare, aceasta fiind dispoziţia instanţei, pentru ca nu ştim dacă s-a intenţionat achitarea (greşindu-se dispozitivul) sau condamnarea (greşindu-se motivarea).

Lasă un răspuns

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.