Pentru comunicare profesională JURIDICE.ro recomandă Infinit PR
TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Temeiul acțiunii penale. Încadrarea juridică la debutul procesului penal în cazul succesiunii de legi. Drept substanțial vs. drept procesual

21.02.2017 | Dan LUPAȘCU, Mihai MAREȘ
Dan Lupașcu

Dan Lupașcu

Mihai Mareș

Mihai Mareș

În practica unor parchete, în cazul faptelor comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, se observă o tendință de a efectua urmărirea penală prin raportare la prevederile actualei reglementări în ceea ce privește încadrarea juridică a faptei.

Considerăm că această manieră de instrumentare a cauzelor pleacă de la o înțelegere greșită a semnificației unor principii care guvernează aplicarea legii, în contextul succesiunii de legi penale și, respectiv, procesual penale.

Noțiunea de „aplicare a legii penale” semnifică punerea în practică a prevederilor acesteia și vizează elemente specifice, precum: timpul, spațiul, persoanele și faptele.

Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală generează un raport juridic penal de conflict, în baza căruia statul are dreptul să tragă la răspundere și să-l sancționeze pe infractor, iar acesta este obligat să răspundă pentru fapta comisă și să execute sancțiunea în caz de condamnare[1].

Numai că legea penală nu se aplică de la sine, în mod direct, ci această operațiune presupune constatarea și soluționarea pe cale judiciară a raportului penal de conflict, în conformitate cu normele procesuale. În același sens, cu deplină îndreptățire s-a susținut că „dreptul penal nu-și poate îndeplini funcțiunea sa socială (de apărare socială), decât prin funcțiunea procedurii penale de a valorifica sau realiza justiția penală în procesul penal“[2].

Cu alte cuvinte, aplicarea legii penale este legată indisolubil și condiționată de aplicarea legii procesual penale.

În general vorbind, acțiunea este mijlocul conferit de lege împotriva celor care încalcă dreptul, constituind un echivalent procedural al sancțiunii din norma juridică.

În mod corespunzător, în materie penală, pentru aplicarea reactivă a dreptului, statul a creat instrumentul juridic adecvat – acțiunea penală – destinat aducerii în fața organelor judiciare a raportului juridic născut din înfrângerea normei penale.

Deși este considerată o instituție procesuală prin excelență, din cele ce precedă rezultă că acțiunea penală își are sorgintea în chiar norma incriminatoare (unde există virtual), iar încălcarea acestei norme – adică săvârșirea infracțiunii – marchează momentul efectivității exercițiului său (lato sensu).

Din perspectiva aplicării în timp, trebuie făcută distincția între legea penală – a cărei aplicare presupune soluționarea pe fond a cauzei, prin aplicarea dreptului substanțial (aspect ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 3-7 Cod penal) – și legea procesuală penală – a cărei aplicare semnifică desfășurarea de acte și luarea de măsuri în vederea soluționării pe fond a cauzei în conformitate cu prescripțiile acestei din urmă legi.

Astfel cum s-a observat, „relațiile de apărare socială reglementate prin legile penale, în special relațiile de conflict, sunt legate în timp de momentul săvârșirii faptei care le-a generat și de legea penală care prevede acea faptă ca infracțiune”[3].

Prin urmare, mecanismul de tragere la răspundere penală este declanșat doar în considerarea încălcării normei penale în vigoare în acel moment, care este temeiul acțiunii penale.

Sub aspect temporal, aplicarea legii penale este cârmuită de principii care diferă de cele ale aplicării legii procesual penale.

Calificate drept „principii generale” de aplicare a legii penale, principiul legalității incriminării, consacrat în art. 1 Cod penal, se află în corelație cu principiul legalității sancțiunilor de drept penal, prevăzut în art. 2 din același cod.

Din aceste două principii derivă principiul activității legii penale[4], care se transpune în regula consacrată în art. 3 Cod penal, conform căreia „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”. Din acest principiu se deduce faptul că, exceptând legea penală de dezincriminare, nu are nicio relevanță dacă, în momentul aplicării sale, dispoziția legală încălcată mai este sau nu în vigoare. Posibilitatea aplicării unei norme penale și după ce aceasta nu mai este în vigoare rezultă și din art. 7 alin. (1) din același cod, care vizează aplicarea legii penale temporare.

Principiul neretroactivității legii este consacrat la nivel constituțional, în art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, reprezentând „o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, îndeosebi a libertății și siguranței persoanei”[5]. Singura excepție admisă, potrivit acestui text, o constituie legea penală sau contravenţională mai favorabilă.

Particularizat în materie penală, principiul neretroactivității legii penale presupune „neaplicarea legii penale noi relațiilor sociale născute înaintea intrării sale în vigoare”[6].

Art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului interzice aplicarea retroactivă a legii penale în defavoarea acuzatului, precum și aplicarea extensivă a legii penale prin analogie, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului statuându-se că „garanția consacrată prin art. 7, element esențial al preeminenței dreptului, ocupă un rol primordial în sistemul de protecție oferit de Convenție, așa cum o atestă faptul că art. 15 nu permite nicio derogare de la prevederile sale. Astfel cum decurge din scopul și obiectul său, art. 7 trebuie interpretat și aplicat astfel încât să asigure o protecție eficace contra urmăririi penale, condamnărilor și sancțiunilor arbitrare”[7].

În acest cadru, se impune precizarea că „neretroactivitatea legilor penale de formă”, procedurale, prezintă o egală importanță cu cea a „legilor de fond”, substanțiale, întrucât invalidarea unor acte procedurale îndeplinite în mod valabil sub imperiul legii vechi ar destabiliza deopotrivă interesele persoanei și cele ale societății[8].

În art. 5 alin. (1) Cod penal se regăsește o excepție de la principiul activității legii penale, care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile. Astfel cum a statuat și Curtea Constituțională[9], „situația tranzitorie în succesiunea legilor penale se ivește dacă, de la data săvârșirii infracțiunii, când ia naștere raportul juridic penal de conflict, și până la încetarea sau stingerea acestui raport prin executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate, iar uneori până la înlăturarea consecințelor condamnării prin reabilitare, au intervenit una sau mai multe legi penale. Legea aplicabilă este întotdeauna legea cea mai favorabilă” [s.n.].

Condițiile ce trebuie să fie întrunite pentru a fi aplicabil principiul mitior lex sunt următoarele: (i) prevederea faptei ca infracțiune de legea sub imperiul căreia a fost comisă; (ii) incidența mai multor legi penale succesive care prevăd aceeași faptă, după săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei; (iii) dintre aceste legi succesive, una dintre ele reprezintă o reglementare mai favorabilă[10].

Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile vizează condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, precum şi condiţiile referitoare la pedeapsă[11]. În urma analizei realizate în conformitate cu art. 5 Cod penal, se poate constata necesitatea reținerii unei încadrări juridice mai favorabile ori incidența unui caz de împiedicare a exercitării acțiunii penale, cum ar fi prescripția răspunderii penale ori o cauză de nepedepsire[12].

Din punct de vedere metodologic sau tehnic juridic, stabilirea legii penale mai favorabile în urma comparării ipotetice și globale a legilor succesive, se face o singură dată, la rezolvarea acțiunii penale, în raport cu individualizarea soluției procesuale – ceea ce constituie o garanție că nu se combină legi substanțiale distincte – celelalte dispoziții decurgând din aceasta, la fiecare mențiune din dispozitiv[13].

Din perspectiva dispozițiilor de procedură penală, în doctrină[14], s-a arătat că „aplicarea dispozițiilor privind succesiunea legilor penale în timp poate poate avea loc în orice fază a procesului penal (…) în raport cu stadiul procesual al situațiilor și cu efectele ce decurg din succesiunea unor reglementări diferite”.

Obligația de a lua în considerare dispozițiile ce reglementează aceste principii revine organelor de urmărire penală inclusiv în baza art. 131 alin. (1) din Constituția României, care prevede că rolul Ministerului Public în activitatea judiciară este de a reprezenta interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Cu toate acestea, deși constatarea unui impediment la punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale ca urmare a încălcării principiului neretroactivității legii penale ori a reținerii unei încadrări juridice mai favorabile (de exemplu, dacă în urma unei astfel de operațiuni juridice, s-ar constata intervenirea prescripției răspunderii penale) ar trebui să antreneze în mod obligatoriu dispunerea unei soluții de clasare, dosarele instrumentate în maniera anterior menționată se finalizează de obicei cu soluții de trimitere în judecată, fiind nesocotite dispozițiile art. 15 Cod procedură penală, conform cărora „acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia.

Iar, ulterior sesizării instanței, de lege lata, conform principiului separației funcțiilor judiciare, prevăzut în art. 3 Cod procedură penală , doar instanța de judecată poate pronunța o soluție de achitare ori încetare a procesului penal, după caz, în situația identificării unui impediment procedural dintre cele prevăzute în art. 16 Cod procedură penală, întrucât în procedura camerei preliminare nu pot fi verificate aspectele legate de fondul cauzei[15].

Însă, pot exista varii situații în care interesul luării în considerare a legii în vigoare la momentul presupusei comiteri a faptei este corelat cu alte rațiuni, cum ar fi necesitatea ridicării unei excepții de neconstituționalitate în fața instanței de judecată cu privire la respectivele dispoziții legale, considerate ca fiind mai favorabile, iar, până la schimbarea încadrării juridice în acest sens, inculpatul ar fi privat în concret de această posibilitate.

În consecință, încă din faza incipientă a procesului penal, independent de prospectiva soluționare a conflictului de drept penal, este esențială determinarea normei juridice din care se naște acțiunea penală. Astfel cum în mod judicios s-a arătat în doctrină[16], legalitatea substanțială, care este asigurată, în esență, prin legalitatea incriminărilor și sancțiunilor de drept penal, nu este independentă de legalitatea procesuală (art. 2 Cod procedură penală), ci aceasta din urmă contribuie la realizarea celei dintâi.

Mai mult, în anumite situații, granița dintre normele de drept penal substanțial și cele de procedură penală este dificil de trasat: în jurisprudență[17] s-a arătat că, pentru a delimita normele de drept penal substanțial de cele de procedură penală, așezarea lor în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu suficient pentru a face distincția dintre ele, astfel încât un text de lege poate figura în Codul de procedură penală și, totuși, să fie calificat drept o normă de drept penal substanțial, susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai favorabilă. Alteori, o anumită instituție poate avea un caracter mixt, atât substanțial, cât și procedural (de exemplu, împăcarea)[18].

În orice caz, nu trebuie să se creeze confuzie între normele de drept penal substanțial, cărora li se aplică principiile discutate supra și normele procedurale penale, care sunt supuse principiului imediatei aplicări (tempus regit actum), ceea ce presupune că legea de procedură „se aplică tuturor actelor efectuate în activitatea procesuală, în perioada de timp în care este în vigoare, indiferent de data săvârșirii infracțiunii pentru care se formulează acuzația penală și de data începerii procesului penal”[19].

Întrucât mecanismul de tragere la răspundere penală este declanșat doar în considerarea încălcării normei penale în vigoare în acel moment (care reprezintă sursa, izvorul sau temeiul acțiunii penale)[20], rezultă că, în ipoteza succesiunii de legi, obârșia acțiunii penale este întotdeauna legea veche. Doar în temeiul acesteia organul de urmărire penală poate pune în mișcare și exercita o astfel de acțiune în procesul penal, după regulile proprii procedurii penale.

În alți termeni, legea nu conferă organului de urmărire penală un drept de opțiune în acest sens, care nu ar avea vreun fundament de vreme ce nu a fost încălcată și norma juridică nouă; afirmația este valabilă chiar și în cazul în care reglementările succesive ar avea același conținut, deoarece esențială este mutația legislativă intervenită.

Cu atât mai mult, nu există posibilitatea unei astfel de alegeri în caz de incriminatio ex novo. De exemplu, în opinia noastră, efectuarea de cercetări sub aspectul comiterii infracțiunilor contra umanității, prevăzute de art. 439 Cod penal, „cu aplicarea art. 5 Cod penal”, cu privire la o faptă comisă sub imperiul Codului penal anterior, care nu conținea o incriminare corespondentă, contravine regulilor nullum crimen sine lege stricta (interzicerea analogiei) și nullum crimen sine lege praevia (condiția anteriorității legii penale), întrucât, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 5 Cod penal, este necesar ca ambele legi succesive să incrimineze aceeași faptă și nu o faptă similară[21].

În plus, nu se poate vorbi despre un atare drept de opțiune derivat din aplicarea legii penale mai favorabile, întrucât – după cum am arătat în cele ce precedă – „aplicarea legii” ține de „soluționarea cauzei”, or, în faza de urmărire penală, aceasta se realizează prin stingerea acțiunii penale, care constituie singurul moment în care organul de urmărire penală este îndrituit să facă aplicarea principiului mitior lex în ipoteza succesiunii de legi, iar nu prin punerea în mișcare și exercitarea sa.

Dreptul la justiție este strâns legat de supremația dreptului, iar înfăptuirea justiției în mod corespunzător presupune îndeplinirea unor exigențe atât pe plan substanțial, cât și procedural[22].

În consecință, considerăm că se impune reevaluarea acestei abordări a organelor de urmărire penală, în sensul de a raporta instrumentarea cauzei la norma incidentă în momentul nașterii acțiunii penale și nu la cea adoptată ulterior, în vigoare la momentul exercitării propriu-zise a acesteia, printr-o aplicare adecvată a dialecticii dintre normele de drept penal substanțial și cele de drept procesual penal.



[1] Cu privire la raportul juridic penal, a se vedea V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 11 și urm.
[2] Tr. Pop, Drept procesual penal, Vol. I, Partea introductivă, Cluj, 1946, p. 16.
[3] C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 121.
[4] M. Udroiu, Fișe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 11.
[5] I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a X-a, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p. 177.
[6] M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii și excepții, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 150.
[7] CEDO, Cauza S.W. c. Marii Britanii, hotărârea din 22 noiembrie 1995, apud Al. Boroi (coord.), Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 19-20.
[8] J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 316.
[9] CCR, Decizia nr. 2147/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 234 din 8 sepembrie 1997, apud M.A. Hotca, op.cit., p. 19.
[10] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Vol. 1, ed. a II-a, Ed. Academiei Române & Ed. All Beck, București, 2013, pp. 68-69.
[11] CCR, Decizia nr. 1470/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 853/02.12.2011.
[12] M. Udroiu, op.cit., p. 38.
[13] Jud. Târgu Mureș, sentințele penale nr. 935/16.07.2014, nr. 939/18.07.2014, nr. 1228/19.12.2014 și nr. 322/21.04.2015, www.rolii.ro.
[14] V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, Vol. 5, ed. a 2-a, Ed. Academiei Române & Ed. All Beck, București, 2003, p. 84.
[15] N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 897.
[16] V. Dongoroz ș.a., op.cit., p. 42.
[17] Trib. Dolj, Secția Penală, decizia nr. 580/04.11.2011, www.rolii.ro.
[18] Jud. Vălenii de Munte, sentința penală nr. 135/09.06.2015, www.rolii.ro.
[19] Jud. Craiova, Secția Penală, sentința nr. 3699/08.11.2013, www.rolii.ro.
[20] I. Gh. Gorgăneanu, Acțiunea penală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 28.
[21] I. Pascu (coord.), Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 54.
[22] J.-F. Renucci, op.cit., p. 304.


Avocat prof. univ. dr. Dan Lupașcu
Avocat drd. Mihai Mareș


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


 Abonare newsletter | Corporate | Membership

.