TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Care este procedura corectă penalo-fiscală?
21.02.2017 | Daniel UDRESCU


Daniel Silviu UDRESCU

Daniel Udrescu

Care este de fapt problema la faptul că Ministerul Public nu solicită anularea actelor administrative în urmărirea penală?

Răspunsul este unul singur. Legea spune că declararea creanţelor fiscale se face prin declaraţie şi/sau decizie de impunere – art 93 alin. (2) din Codul de procedură fiscală:

Creanțele fiscale se stabilesc astfel:
a) prin declarație de impunere, în condițiile 95 alin. (4) și art. 102 alin. (2);
b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.

Dacă Ministerul Public constată o infracţiune, schema logică este ca Ministerul Public să efectueze acte de urmărire penală ce duc la O SINGURĂ judecare. Deci, trebuie să anuleze actul administrativ, să permită judecarea lui la instanţa competentă, apoi, după anulare (dacă nu se anulează, se termină urmărirea penală), ANAF să stabilească creanţa fiscală cu rol de prejudiciu prin respectarea indicaţiilor instanţei de contencios, parametrul noului act administrativ fiind încheiat cu decizie în faza de constituire a laturii civile în procesul penal, după care instanţa de cameră preliminară verifică îndeplinirea cerinţelor legilor speciale (Legea contabilităţii, Codul fiscal şi de procedură fiscală, Legea nr. 85/2014, Legea nr. 31/1990 etc.).

Instituţiile noi ale sistemului nostru nu au o practică unitară. Trei instituţii, Ministerul Public, instituţia judecătorului de cameră preliminară şi instituţia contenciosului administrativ nu au reuşit o aplicare unitară, pentru că avem proceduri legiferate în legi diferite (Codul de procedură penală, Legea nr. 554/2004 şi Codul fiscal/Codul de procedură fiscală).

Judecarea chestiunilor prealabile se face în baza art. 52 CPP:

(1) Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.

Or, competenţa de soluţionare a anulării actelor administrative este a instanţei de contencios administrativ în baza art. 1 alin. (4) şi (5), fapt ce nu a fost soluţionat CORECT tocmai de instanţa care are acest rol, instanţa de cameră preliminară. Din perspectivă penală a activităţii economice, se ridică excepţiile necesare. La rândul ei, instanţa de cameră preliminară judecă aspectele de chestiuni preliminare din punct de vedere al LEGILOR SPECIALE. Atunci când Ministerul Public remite rechizitorii fără să îndeplinească acte procedurale pentru care, dacă nu are competenţă, ar fi trebuit să apeleze la autorităţi/experţi/specialişti care au competenţă, documentând astfel de solicitări, intervine judecătorul de cameră preliminară în baza art. 54 lit. b), care are OBLIGAŢIA să verifice legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală cu privire la anularea actelor administrative, respectiv cum a fost rezolvată competenţa dintre autorităţi. Art. 342: „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.” În cadrul urmăririi penale pentru chestiuni fiscale se aplică OBLIGATORIU Legea nr. 554/2004 art. 1:

(4) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanţa de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
(5) Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ se vatămă un interes legitim public, sesizează instanţa de contencios administrativ competentă de la sediul autorităţii publice emitente:

Deci:
a) Ministerul Public trebuie să ia acordul prealabil pentru anularea actelor administrative individuale emise de ANAF, Consiliul Judeţean, consiliile locale, Curtea de Conturi etc.
b) Ministerul Public trebuie să sesizeze instanţa de contencios administrativ pentru anularea actelor administrative.

ATENŢIE:

Ministerul public este OBLIGAT să ia acordul autorităţii al cărui act doreşte să-l anuleze şi numai instanţa de contencios administrativ este delegată de lege să anuleze astfel de acte.

Aici avem două aspecte.

În cazul declaraţiilor fiscale, ANAF poate să le anuleze la solicitarea organului penal şi să stabilească situaţia de fapt fiscală. Prin anularea actelor administrative, nu ne aflăm în situaţia de ne bis in idem, pentru că anularea unui act nu este o judecare de două ori.

ERONAT, organul fiscal se bazează pe procese-verbale de constatare ale DGAF, care nu sunt acte administrative şi reflectă o procedură nelegală, pentru că Ministerul Public nu are competenţă să stabilească creanţe fiscale, pe care ERONAT le consideră prejudiciu, pe baza proceselor-verbale de constatare ale DGAF.

Aplicând art 11.12 Cod fiscal, organul fiscal are soluţii să nu ne aflăm pe teritoriul ne bis in idem:

În cazul în care se constată că există un abuz de drept, tranzacțiile implicate în astfel de practici abuzive trebuie redefinite, astfel încât să se restabilească situația care ar fi prevalat în lipsa tranzacțiilor ce au constituit abuzul. Organele fiscale competente au dreptul de a anula TVA dedusă în legătură cu fiecare tranzacție ori de câte ori se constată că dreptul de deducere a fost exercitat în mod abuziv. Pentru a invoca abuzul de drept, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiții:
a) tranzacțiile în cauză, în pofida aplicării formale a condițiilor prevăzute de dispozițiile legale, au drept rezultat garantarea unor avantaje fiscale care ar contraveni scopului acelor dispoziții legale;
b) trebuie dovedit, în mod obiectiv, faptul că scopul esențial al operațiunilor în cauză este de a se obține un avantaj fiscal.

Ministerul Public, neavând competenţă trebuia să introducă în cauză ANAF, pentru ca, după ce se pronunţă instanţa, să-i fie opozabilă sentinţa şi să nu intervină perimarea penală.

În al doilea caz, dacă există o decizie de impunere, unde nu poate efectua reverificare, organul fiscal dă acordul de anulare a actului fiscal şi organul penal solicită contenciosului fiscal anularea actului.

Ministerul Finanţelor Publice este cel mai afectat de nerespectarea legii de către Ministerul Public. Ţin să clarific că, din punct de vedere fiscal, contenciosul fiscal trebuie să respecte Codul de procedură fiscală – art. 281 coroborat cu art. 1 din Legea nr. 554/2004:
(2) Deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.
(3) În situația atacării la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desființarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluției de desființare emise în procedura de soluționare a contestației se face în termen de 30 de zile de la data aducerii la cunoștința organului fiscal a deciziei de desființare.
(4) În situația în care instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) admite, în totalitate sau în parte, acțiunea prevăzută la alin. (3), organul fiscal emitent anulează în mod corespunzător noul act administrativ fiscal, precum și, după caz, actele administrative subsecvente, iar contestatorul este pus în situația anterioară emiterii deciziei de desființare.

Or, aici avem interpretări neuniforme, unde instanţa de Contencios Fiscal s-a apucat să stabilească/calculeze creanţe fiscale. Instanţa nu stabileşte nimic. Instanţa de Contencios ANULEAZĂ acte administrative, dând indicaţii către ANAF despre ce trebuie modificat în noul act administrativ. ANAF este SINGURA autoritate ce stabileşte creanţe fiscale:

Art. 95 alin. (1) Cod procedură fiscală: Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent.

Rezultă că organul fiscal, pe latura civilă, emite un nou act administrativ fiscal, pentru a respecta art. 20 CPP.  Spuneam aici că:

„În temeiul art. 20 alin. (2) Cod procedură penală, constituirea ca parte civilă presupune o manifestare de voinţă a subiectului de drept, manifestare ce trebuie să se concretizeze într-o declaraţie scrisă de constituire de parte civilă, înscris care să conţină informaţii concrete cu privire la natura şi întinderea pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care se întemeiează.”

Daniel Udrescu

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate