BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Răspunderea șefului de stat în România. Preliminarii

22.02.2017 | Alexandru Luis IBRIȘ
Alexandru Luis Ibriș

Alexandru Luis Ibriș

Art. 84 din Constituția României consacră în dispozițiile alin. (2) faptul că „Președintele României se bucură de imunitate. Prevederile art. 72 alin. (1), care fac referire la faptul că parlamentarii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului, se aplică în mod corespunzător și în cazul Președintelui României.”

Din interpretarea și coroborarea textelor constituționale relative la imunitatea Președintelui României, ne referim la art. 84 alin. (2) și art. 72, ambele din legea fundamentală a României, rezultă că legiuitorul constituant român a dorit să protejeze mandatul, și nu persoana Președintelui României, care răspunde în calitate de simplu cetățean potrivit dreptului comun – iar aceasta rezultă din alin. (2)[1] al art. 72 din Constituția României către care face trimitere art. 84 alin. (2) teza a II–a din aceeași lege fundamentală.

De asemenea, întorcându-ne la analiza art. 72 alin. (2), vom observa că imunitatea constituțională a Președintelui României vizează numai voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului, per a contrario, acesta va răspunde pentru orice conduită care excede voturilor și opiniilor exprimate în exercitarea mandatului și care ar aduce atingere ordinii de drept sau drepturilor subiective civile ce aparțin celorlalte subiecte de drept potrivit dispozițiilor de drept comun.

Tot în sprijinul tezei referitoare la răspunderea care îi revine în regim de drept comun, ca simplu cetăţean, Președintelui, mai menționăm și principiile constituţionale ce consacră egalitatea tuturor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări, și faptul că nimeni nu este mai presus de lege, precum şi îndatorirea fundamentală instituită prin articolul 1 alin. (5), privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.

Precizăm că doctrina administrativistă apreciază faptul că în sarcina Președintelui s-ar mai putea reține și o răspundere administrativ-patrimonială, iar aceasta ar rezulta din coroborarea art. 126 alin. (6) şi art. 52 din Constituţie, raportate la Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Dacă ne raportăm la prevederile constituționale și legislative aflate în vigoare în acest moment în România, vom observa că Președintelui României îi sunt consacrate mai multe forme de răspundere, după cum urmează:

1. răspunderea de drept comun a Președintelui României;

2. răspunderea administrativ-patrimonială a acestuia;

3. răspunderea specială de rang constituțional ce cunoaște la rândul ei două subforme: răspunderea politică prevăzută de art. 95 din Constituție și răspunderea juridico-penală reglementată de art. 96 din legea fundamentală.

În cele ce urmează vom trata pe larg răspunderea specială sau specifică a Președintelui României.

1. Răspunderea politică a Președintelui României

Conform unor opinii din doctrină (opinio communis doctorum), se consideră că răspunderea instituită de textul art. 95 din Constituție, care s-ar reține în sarcina Președintelui României, ar fi una politică sau administrativ-disciplinară, în contrast cu răspunderea juridico-penală a Președintelui României consacrată în dispozițiile art. 96 din legea fundamentală a României.

Se mai afirmă, de asemenea, că această formă de răspundere are o natură complexă sau mixtă, juridică și politică în egală măsură.

Juridică, deoarece presupune desfășurarea unor proceduri prevăzute expressis verbis de Constituție și respectarea strictă a acestora, iar temeiul obiectiv declanșator al acestei forme de răspundere este, de asemenea, prevăzut de legea fundamentală și constă în săvârșirea de către șeful statului a unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției[2] (adică temeiul declanșator al răspunderii politice nu este altceva decât o formă de ilicit constituțional). Și nu în ultimul rând, procedura suspendării implică Parlamentul în calitatea sa de organ suprem reprezentativ al poporului și de unică autoritate legiuitoare a țării.

Referitor la natura politică a acestei forme de răspundere, trebuie să avem în vedere, în primul rând, calitățile de instituții politice fundamentale ale statului, care revin celor doi actori principali implicați în această procedură: Parlamentul și Președintele României. De asemenea, trebuie să reținem și faptul că legea fundamentală reglementează acele relații sociale ce intervin în instaurarea, menținerea și exercitarea puterii politice și, din acest punct de vedere, procedura suspendării șefului de stat intră în mod indubitabil în categoria raporturilor care au un pronunțat caracter politic, fiind amplu reglementată de legea supremă a României, iar miza centrală a acestui raport constituțional este reprezentată de lupta pentru obținerea controlului asupra puterii politice statale dintre cei doi mari actori ai scenei politice, Parlamentul și Președintele României. Și probabil cel mai important element care confirmă pronunțatul caracter politic despre care am făcut vorbire anterior constă în dreptul de revocare pe care poporul îl exercită prin intermediul referendumului în cadrul ultimei etape a acestei proceduri, un act natural și simetric, opus actului electiv (mutuus consensus, mutuus dissensus), prin care a fost mandatat șeful de stat.

Procedura de suspendare a șefului de stat presupune mai multe etape, după cum urmează:

declanșarea procedurii de suspendare prin solicitarea efectuată în acest sens (care trebuie susținută și motivată) de 1/3 din numărul parlamentarilor;

comunicarea propunerii de suspendare Președintelui României;

sesizarea C.C.R., în vederea emiterii avizului consultativ prevăzut de art. 95 alin. (1) coroborat cu art. 146 lit. h), ambele din legea fundamentală a României;

etapa dezbaterilor în care i se dă posibilitatea Președintelui României de a-și exercita dreptul la apărare și de a da explicații cu privire la faptele ce i se rețin în sarcină, atât Parlamentului, cât și C.C.R[3].;

Parlamentul votează în ședința comună a celor două Camere, iar dacă 50%+1 din numărul total de parlamentari (majoritate absolută) votează în favoarea propunerii de suspendare, atunci Președintele este suspendat și se instaurează starea de interimat;

– iar în 30 de zile de la aprobarea propunerii de suspendare de către Parlament, se purcede la organizarea unui referendum prin care populația este întrebată dacă mai este sau nu de acord să-l mențină în funcție pe Președinte, având în vedere suspendarea acestuia de către Parlament[4];

dacă în urma referendumului popular Președintele este demis, intervine, potrivit art. 97 alin. (1) din Constituția României, Vacanța funcției de Președinte al României, urmând ca, în termen de 3 luni de la intervenirea vacanței funcției, Guvernul să organizeze alegeri în vederea desemnării unui nou șef de stat, conform art. 97 alin. (2) din Constituția României;

– dacă în urma referendumului popular șeful de stat este menținut în funcție, atunci acesta își va relua mandatul, rezultatul referendumului, în acest caz, echivalează cu o reconfirmare în funcție din partea electoratului a Președintelui României;

– atragem atenția că referendumul popular, pentru a putea produce efecte juridice într-un sens sau altul trebuie să îndeplinească cumulativ, potrivit legii, două condiții minimale: un cvorum de prezență reprezentat de 30% din numărul persoanelor cu drept de vot înscrise pe listele electorale și un procent de 25% de voturi valabil exprimate din numărul total de voturi exprimate în cadrul referendumului.

Rațiunea ce stă în spatele referendumului popular constă în aplicarea principiului simetriei juridice (mutuus consensus, mutuus dissensus), Președintele fiind ales de către popor, și nu de către Parlament, de aceea poporul este unicul în măsură să-l demită atunci când acesta nu mai justifică încrederea cu care a fost învestit de electorat. În acest caz avem de-a face cu o formă de exercitare mediată a dreptului la revocare, deoarece poporul nu-și exercită în mod direct și nemijlocit dreptul, ci numai ca urmare a intervenției Parlamentului.

În ipoteza în care poporul ar fi nemulțumit de prestația politică a Președintelui, nu ar putea să-l revoce pe acesta fără intervenția prealabilă a Parlamentului, iar dacă Parlamentul, din varii motive, ar refuza inițierea unui asemenea demers, electoratul ar fi “legat la mâini” fără a putea face nimic până la încheierea mandatului prezidențial.

De altfel, textul constituțional restrânge incidența cazurilor de suspendare a șefului de stat numai cu privire la săvârșirea de către acesta a unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, ceea ce limitează intervenția Parlamentului chiar și în ipoteza în care electoratul ar pretinde prin intermediul unei petiții, potrivit art. 51 din Constituție, din diverse motive, altele decât cele referitoare la încălcarea gravă a dispozițiilor constituționale de către Președinte, intervenția Parlamentului în vederea suspendării șefului de stat, pentru ca mai apoi poporul să-l poată revoca pe acesta prin intermediul referendumului.

Pe de altă parte, nimic nu împiedică Parlamentul, atunci când acesta ar avea interes, să inițieze procedura de suspendare a Președintelui, considerând cu de la sine putere că acesta a încălcat prin conduita sa în mod grav prevederile constituționale, mai ales că avizul C.C.R. în această chestiune este pur consultativ.

De aceea, credem că o problemă destul de delicată pe care o ridică răspunderea politică a Președintelui României în prezent constă în faptul că nici Constituția României și nici vreo altă lege organică nu descriu expressis verbis în ce anume constau aceste fapte prin care Președintele României ar putea încălca grav Constituția. În încercarea de a soluționa această porozitate a legii fundamentale, doctrina a sugerat că avizul C.C.R. în această chestiune ar avea tocmai misiunea de a stabili dacă faptele ce i se impută Președintelui reprezintă sau nu niște grave încălcări ale legii supreme. Ne vedem nevoiți să respingem această ipoteză, întrucât Constituția îi atribuie acestui aviz un caracter pur consultativ, ceea ce ne determină să credem că legiuitorul constituant nu a intenționat să acorde C.C.R. o asemenea prerogativă, în caz contrar avizul C.C.R. ar fi fost obligatoriu în cadrul procedurii de suspendare a șefului de stat nu doar ca și condiție de procedibilitate, ci mai ales ca o condiție de fond a acesteia.

Prin urmare, facem apel către constituant sau legiuitorul organic să intervină de lege ferenda pentru a lămuri în ce constă temeiul obiectiv declanșator al suspendării Președintelui României, adică să stabilească in concreto care sunt aceste fapte și care sunt criteriile în baza cărora se apreciază intensitatea încălcării prevederilor constituționale, intensitate ce poate fi gravă sau mai puțin gravă, astfel încât procedura să fie în deplină concordanță cu spiritul echității și al justiției, dar și pentru a „curma din fașă” eventualele abuzuri ce ar putea fi săvârșite de Parlament față de Președintele României.

De asemenea, mai precizăm și faptul că în actuala formă prevăzută de Constituția României, suspendarea șefului de stat pentru „abateri de la disciplina de stat” așa cum le numea regretatul profesor Iorgovan comportă o serie de probleme ce țin de echitatea procedurii în sine.

În acest sens, prin faptul că Președintele României este chemat să dea explicații pentru faptele sale prin care încalcă în mod grav Constituția chiar în fața acuzatorului (ne referim la Parlament), i se nesocotește acestuia dreptul constituțional la apărare[5], dar și prezumția de nevinovăție[6], întrucât nimeni nu poate fi acuzator și judecător în aceeași cauză.

Menționăm că atât dreptul la apărare, cât și prezumția de nevinovăție sunt principii de rang constituțional, iar în viziunea C.E.D.O. acestea reprezintă cele mai importante garanții procesuale fără de care caracterul echitabil al unui proces judiciar ar fi de-a dreptul inexistent.

Sperăm ca în viitor constituantul să intervină de lege ferenda pentru a corija aceste deficiențe reglementare în vederea asigurării unei proceduri imparțiale în acord cu spiritul echității și al justiției.

2. Răspunderea juridico–penală specială a Președintelui României

Sunt necesare câteva precizări de ordin terminologic. Astfel că, așa cum am învederat în secțiunea preliminară a acestui material, șefului de stat, în conformitate cu Constituția și celelalte legi juridice aflate în vigoare în România, cel puțin în plan teoretic, i se instituie 3 forme de răspundere juridică, după cum urmează:

– răspunderea administrativ-patrimonială;

– răspunderea de drept comun;

– și o răspundere specială de rang constituțional, care se subdivide în: răspunderea politică (art. 95 din Constituția României) și răspunderea juridico–penală, prevăzută de art. 96 din Constituția României.

De aceea, am preferat să considerăm această răspundere juridico–penală consacrată de art. 96 din legea fundamentală, o răspundere penală specială, pentru a o deosebi de răspunderea penală de drept comun ce i s-ar putea reține în sarcină Președintelui României[7]exempli gratia – în ipoteza în care șeful de stat ar accidenta mortal cu mașina o persoană, nu vedem niciun impediment, cel puțin la nivel teoretic, pentru care acesta nu ar răspunde întocmai ca orice cetățean de rând pentru infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută și pedepsită de art. 192 din N.C.P.

În practică însă, C.C.R., prin decizia nr. 678 din 2014, a stabilit că demnitatea de Președinte al României aflat în exercițiul mandatului conferă persoanei deținătoare a acestei funcții, o imunitate „absolută” temporară în ceea ce privește răspunderea penală de drept comun, în sensul că demnitatea de șef de stat aflat în exercițiul mandatului nu reprezintă o cauză de exonerare de răspunderea penală de drept comun, ci numai una de amânare a acesteia, durata mandatului având în acest caz natura unei condiții suspensive care, odată împlinită (prin terminarea mandatului), dă dreptul statului de a efectua toate demersurile legale necesare pentru ca persoana care a ocupat scaunul de Președinte al României să răspundă conform regulilor ce guvernează răspunderea penală de drept comun. A se vedea și nota de subsol numărul 8 din prezenta lucrare.

O problemă destul de delicată în opinia noastră este cea referitoare la luarea măsurilor preventive privative de libertate (reținere, arest, arest la domiciliu) față de Președintele României și la percheziționarea acestuia în ipoteza constatării unei răspunderi penale în sarcina acestuia.

Textul constituțional care instituie imunitatea șefului de stat face trimitere la dispozițiile constituționale care reglementează imunitatea parlamentară, de aceea se ridică mai multe întrebări: cui ar trebui să i se ceară încuviințarea, menținerea sau prelungirea unor asemenea măsuri (reținere, arest, arest la domiciliu, percheziție domiciliară, percheziție informatică) în cazul Președintelui României în ipoteza constatării unei răspunderi penale în sarcina sa? Parlamentului? Și dacă răspunsul este da, atunci cu ce majoritate (calificată, absolută sau simplă) ar trebui să decidă Parlamentul încuviințarea unor astfel de măsuri? Decizia Parlamentului ar fi una legitimă?

Desigur că, dacă ne raportăm la textul constituțional al art. 72, vom observa că situația este ceva mai clară în cazul în care Președintele României ar fi surprins în flagrant delict, atunci acesta poate fi reținut și supus percheziției, însă și în acest caz ne lovim de aceeași problemă, în sensul că pentru încuviințarea menținerii măsurii de reținere a Președintelui trebuie anunțat Parlamentul care poate decide în privința revocării sau menținerii acesteia față de șeful de stat. Desigur, modul în care Parlamentul decide asupra încuviințării menținerii, prelungirii sau revocării acestor măsuri preventive privative de libertate, rămâne un mister, cel puțin din punctul de vedere al majorității necesare (calificată, absolută sau simplă?) pentru valabilitatea rezultatului procedurii de vot într-o asemenea situație.

Menționăm că nu există precedente și nici jurisprudență relevantă în dreptul românesc cu privire la ipotezele pe care le-am expus mai sus însă, deși textele constituționale la care am făcut referire mai sus ar sugera existența unei răspunderi penale de drept comun a Președintelui României pentru faptele ce exced voturilor și opiniilor politice săvârșite pe durata mandatului, ca urmare a Deciziei C.C.R. nr. 678/2014, problema măsurilor preventive privative de libertate sau a celor intruzive în intimitatea, precum percheziția corporală, domiciliară sau informatică a șefului de stat nu se ridică pe durata mandatului, decât în ipoteza săvârșirii de către acesta a crimei de înaltă trădare, pentru faptele penale de drept comun, acesta va răspunde după terminarea mandatului.

Nu putem să nu ne întrebăm ce se întâmplă în ipoteza în care Președintele mai câștigă un mandat, cum sau în ce măsură s-ar mai putea proba o infracțiune săvârșită în urmă cu aproximativ 10 ani, fiind cunoscut faptul că trecerea unui asemenea interval de timp afectează destul de grav posibilitatea probării unor asemenea fapte. Din acest punct de vedere, decizia C.C.R. ni se pare iresponsabilă.

Întorcându-ne la răspunderea juridico-penală specială a șefului de stat prevăzută de art. 96, vom observa că în cadrul alin. (1) al articolului despre care am făcut vorbire anterior se prevede posibilitatea ca Președintele României să poată fi pus sub acuzare de către cele două Camere ale Parlamentului cu majoritate calificată de 2/3 din total pentru comiterea infracțiunii de înaltă trădare.

Încă odată subliniem caracterul special al acestei răspunderi juridico-penale, învederând următoarele considerente:

Răspunderea juridico-penală consacrată de art. 96 din legea fundamentală a României se poate reține, potrivit Constituției[8], numai în sarcina persoanei care îndeplinește calitatea de Președinte al României în exercițiu[9], deoarece numai acesta poate săvârși infracțiunea de înaltă trădare (subiectul activ al acestei infracțiuni fiind calificat de Constituția României numai în persoana șefului de stat).

În ipoteza în care o persoană care nu îndeplinește calitatea de Președinte al României sau cea de membru al C.S.A.T., (după cum vom vedea într-o subsecțiune posterioară), săvârșește o faptă similară sub aspectul conținutului constitutiv al infracțiunii de înaltă trădare, atât din punctul de vedere al laturii obiective cât și al laturii subiective, respectiva persoană va răspunde penal pentru alte infracțiuni (trădare simplă, trădarea prin transmitere de informații secrete de stat, trădarea prin ajutarea inamicului, acțiuni împotriva ordinii constituționale), prevăzute și pedepsite de art. 394-397 din N.C.P.

În ceea ce privește natura infracțiunii de înaltă trădare, în literatura de specialitate au fost formulate mai multe opinii. În doctrina franceză, unii autori o califică drept „infracțiune cu un caracter politic și cu un conținut variabil[10], în timp ce doctrinarii români printre care și marele specialist în drept public Antonie Iorgovan o consideră o „crimă politică plasată la granița dintre politică și drept”. Victor Duculescu, Constanța Călinoiu și Georgeta Duculescu o denumesc „faptă de supremă gravitate – trădare de țară.”

Lăsând deoparte multitudinea de opinii ce s-au conturat cu privire la natura infracțiunii de înaltă trădare și implicit a răspunderii instituite de art. 96 din Constituția României, suntem de părere că și în acest caz, ca de altfel și în cazul răspunderii politice a șefului de stat, ne aflăm în prezența unei naturi mixte, deopotrivă politică și juridică, atât a infracțiunii de înaltă trădare, cât și a răspunderii penale corespondente. Pentru motivarea opiniei noastre privind natura complexă a infracțiunii de înaltă trădare și a răspunderii juridico-penale aferente acesteia, a se vedea considerentele formulate în sprijinul caracterului juridico-politic al răspunderii administrativ-disciplinare a Președintelui României din cadrul secțiunii anterioare.

În cele ce urmează ne vom apleca asupra procedurii constituționale pe care o implică punerea sub acuzare a șefului de stat pentru crima de înaltă trădare, urmând ca în subsecțiunea următoare să facem dezvoltări referitoare la infracțiunea de înaltă trădare.

Și în cazul acestei proceduri sunt identificate două faze, o fază politică și una judiciară. Această împărțire reprezintă un argument în plus în favoarea caracterului mixt al acestei răspunderi.

1. Faza politică a răspunderii juridico-penale speciale a Președintelui României

Potrivit art. 60 din Regulamentul comun al celor două Camere, „procedura de punere sub acuzare a Președintelui României se declanșează pe baza unei cereri semnate de cel puțin 50%+1 (majoritate absolută) din numărul deputaților și senatorilor”.

De asemenea, Regulamentul mai impune și ca cererea să cuprindă descrierea situației de facto (adică descrierea faptelor ce îi sunt imputate Președintelui României) și încadrarea juridică a acestora (motivarea în drept a cererii).

Cererea se depune în dublu exemplar la Birourile permanente ale celor două Camere, cărora le incumbă obligația de a-l informa neîntârziat pe Președinte despre cererea de punere sub acuzare.

În ședința în care se face propunerea, se procedează la constituirea unei comisii a cărei misiuni constă în cercetarea temeiniciei faptelor de care este acuzat șeful statului. Această comisie prezintă un raport în ședința comună a celor două Camere în care urmează să fie votată punerea sub acuzare.

În cea de-a doua etapă a fazei politice, este supusă votului cererea de punere sub acuzare a Președintelui României în ședința comună a Camerelor, punerea sub acuzare a șefului de stat putând fi hotărâtă numai cu o majoritate calificată de 2/3 din numărul total al parlamentarilor. Hotărârea de punere sub acuzare se ia prin vot secret, cu bile.

În ipoteza în care votul Parlamentului este în favoarea punerii sub acuzare, atunci procedura trece în cea de-a doua fază, cea judiciară. În cazul în care cererea ar fi respinsă prin vot, atunci procedura ar înceta de drept, existând desigur posibilitatea reluării unui demers similar oricând, deoarece nici Constituția și nici vreun alt act normativ infraconstituțional nu impune restricții în acest sens, așa cum impune, spre exemplu, legea fundamentală, în cazul reinițierii unei moțiuni de cenzură respinse – art. 113 alin. (4) din Constituția României.

2. Faza judiciară a răspunderii juridico-penale speciale a Președintelui României

Din coroborarea dispozițiilor constituționale cu cele legislative tragem concluzia că urmărirea penală și trimiterea în judecată a Președintelui României este dată în competența exclusivă a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Menționăm că, în opinia noastră, atât în ceea ce privește răspunderea penală de drept comun aplicabilă după încetarea mandatului, cât și în cazul răspunderii penale speciale a Președintelui României, competența după calitatea persoanei (ratione personae), revine Î.C.C.J. în virtutea principiului – qui potest plus, potest minus – cine poate mai mult, poate și mai puțin. În alte cuvinte, chiar dacă Președintele României ar săvârși o faptă penală de drept comun și ar trebui să răspundă în fața instanțelor de drept comun, după terminarea mandatului, având în vedere calitatea acestuia la data comiterii faptei penale, cât și dispozițiile imperative ale Codului de procedură penală (art. 40) privind competența de judecare în materie penală, rezultă că numai Î.C.C.J. și Parchetul de pe lângă această instanță sunt în măsură să judece astfel de persoane (parlamentari, miniștri, Președinte).

În ceea ce privește competența Parchetului General și a instanței supreme la care am făcut referire mai sus, au existat o serie de opinii menite să lămurească anumite lacune create de tăcerea Constituției, dar și de inexistența unor reglementări organice care să prevadă în detaliu procedura pe care ar fi trebuit să o urmeze Parchetul. Aceste deficiențe legislative și-au găsit parțial rezolvarea odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod penal și a Noului Cod de procedură penală în februarie 2014.

În continuare vom prezenta cele două concepții care s-au conturat în doctrină ca urmare a opiniilor avansate de teoreticieni în vederea soluționării lacunelor mai sus prezentate.

Într-o primă concepție, se afirma că Parchetul General are libertatea de a stabili dacă fapta întrunește sau nu, din punct de vedere strict juridic, dimensiunile înaltei trădări. Dacă în urma cercetării se ajungea la concluzia că fapta întrunește toate elementele constitutive ale infracțiunii de înaltă trădare, se întocmea rechizitoriul, iar Președintele României era trimis în judecată în fața Î.C.C.J.

De asemenea, în urma cercetărilor exista și posibilitatea ca Parchetul General să constate că fapta nu întrunește elementele constitutive ale înaltei trădări, ceea ce ar fi dus la un verdict de scoatere de sub urmărirea penală a șefului de stat.

În această concepție votul Parlamentului de punere sub acuzare a șefului de stat echivalează cu o formă de sesizare penală (un simplu denunț) care nu naște în sarcina Parchetului obligația de a-l trimite în judecată pe Președinte, ci numai de a face verificări în legătură cu sesizarea făcută, și numai dacă în urma anchetei penale se constată existența faptei și a vinovăției făptuitorului se va proceda la punerea în mișcare a acțiunii penale în vederea tragerii la răspundere a Președintelui României.

Într-o a doua opinie, susținută de însuși patriarhul dreptului public românesc, Tudor Drăganu, se combate teza exprimată anterior pe considerentul că ea nu corespunde nici cu litera, nici cu spiritul Constituției, deoarece ea reduce efectele juridice ale instituției punerii sub acuzare de către Parlament la un simplu denunț penal căruia procuratura poate să-i dea sau nu curs.

Autorul își continuă ideea spunând că, dacă s-ar fi vrut acest lucru, nu s-ar fi impus votul de 2/3 al celor două Camere reunite în ședință comună, deoarece fiecare parlamentar are dreptul de a face un asemenea denunț penal.

În această ordine de idei rezultă că, în concepția acestui autor, Parchetul General, odată sesizat de Parlament, va fi obligat să sesizeze la rândul său Î.C.C.J., el fiind un organ subordonat executivului căruia nu i se recunoaște dreptul de a cenzura hotărârile Parlamentului.

Nu suntem de acord cu această a doua opinie, întrucât tragerea la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de înaltă trădare, deși are o importantă componentă politică în structura sa, în cele din urmă nu reprezintă decât un act de justiție penală, iar justiția în materie penală se înfăptuiește prin instanțele de judecată și prin parchetele aferente acestora.

Dacă se dorea ca Președintele să fie trimis în judecată prin votul Parlamentului, atunci s-ar fi prevăzut în Constituție că votul Parlamentului detemină punerea în mișcare a acțiunii penale, sau că titularul acțiunii penale în cazul crimei de înaltă trădare este Parlamentul.

Iar din moment ce constituantul nu a atribuit expressis verbis calitatea de titular al acțiunii penale Parlamentului, rezulă că natura juridică a votul Parlamentului este cea a unei sesizări sau denunț penal, potrivit dispozițiilor constituționale Parlamentul fiind unicul subiect de drept îndrituit să facă o asemenea sesizare penală.

De aceea, constituantul a implicat în procedura de punere sub acuzare a șefului de stat Parchetul General, acesta fiind unicul organ judiciar statal care poate pune în mișcare acțiunea penală în vederea tragerii la răspundere a șefului de stat pentru infracțiunea de înaltă trădare.

De asemenea, prin rolul activ atribuit Parchetului General în această chestiune de către constituant, s-a urmărit garantarea dreptului la un proces echitabil și respectarea prezumției de nevinovăție Președintelui României.

Iar rolul activ al Parchetului General constă în obligația acestuia de a cerceta sub toate aspectele, probele ce țin de săvârșirea infracțiunii și de persoana făptuitorului, astfel încât oricine este vinovat să răspundă potrivit vinovăției sale și niciun nevinovat să nu fie condamnat pe nedrept, realizându-se astfel scopul procesului penal.

Considerăm imperios necesar să menționăm că în lumina N.C.P.P., în ipoteza în care Parchetul General îl trimite în judecată pe Președintele României pentru săvârșirea infracțiunii de înaltă trădare, rechizitoriul (ordonanța) prin care se dispune trimiterea în judecată va fi verificat(ă) în procedura de cameră preliminară sub aspectul legalității sesizării instanței de judecată (adică se va verifica în concret regularitatea actului de sesizare întocmit și înaintat de procuror), precum și sub aspectul legalității administrării probelor în cursul urmăririi penale și al efectuării actelor de către organele judiciare însărcinate cu această misiune.

Și dacă, după parcurgerea procedurilor aferente fazei procesuale cunoscută sub denumirea de cameră preliminară, (includem aici și soluționarea contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară), se confirmă o eventuală soluție de clasare a Parchetului sau se infirmă una de trimitere în judecată, procesul penal încetează în această etapă.

Nu credem că în această situție specială judecătorul de cameră preliminară va dispune vreodată trimiterea dosarului la Parchetul General în vederea refacerii sau completării urmăririi penale, deși considerăm necesar să precizăm că N.C.P.P. prevede și această posibilitate.

Pro tanto, considerăm că punerea sub acuzare a Președintelui României reprezintă un veritabil proces penal[11] cu o importantă componentă politică, iar aceasta constă în faptul că unicul subiect de drept îndrituit (calificat de Constituție) să-i ridice imunitatea șefului de stat și să declanșeze procedura de punere sub acuzare prin sesizarea Parchetului General cu privire la săvârșirea unei eventuale infracțiuni de înaltă trădare de către Președinte, este Parlamentul României prin intermediul votului, și nu fiecare parlamentar în parte, așa cum în mod eronat s-a susținut de către uriașul profesor Tudor Drăganu.

Credem însă că, în virtutea dispozițiilor procesual penale cuprinse în Noul Cod de procedură penală, Parchetul General mai poate să se sesizeze și din oficiu, caz în care ar dispărea faza politică a punerii sub acuzare a Președintelui României, sau ar avea loc într-o cronologie atipică sub forma unei autorizări ulterioare date de Parlament în vederea continuării procesului penal. În această ipoteză, ne vom afla în prezența unei proceduri atipice de punere sub acuzare a Președintelui României caracterizată prin faptul că votul Parlamentului de 2/3 din total nu declanșează procesul penal, ci autorizează continuarea sa. În acest sens, votul Parlamentului reprezintă o condiție de procedibilitate și punibilitate, o autorizare care ridică imunitatea șefului de stat și permite Parchetului General să continue demersurile necesare în vederea trimiterii în judecată a Președintelui pentru comiterea crimei de înaltă trădare. Precizăm că acestă ipoteză poate fi viabilă câtă vreme Parchetului General i se recunoaște un rol activ, și nu unul formal, așa cum susține profesorul Tudor Drăganu, în procedura de punere sub acuzare a șefului de stat.

De aceea, votul Parlamentului are natura unui denunț penal în virtutea dispozițiilor constituționale care declanșează procesul penal și-i conferă șefului de stat calitatea de suspect, cu toate drepturile și obligațiile ce decurg din această calitate, în conformitate cu dispozițiile legislației procesual penale.

Un alt aspect important este reprezentat de sarcina probei (onus probandi) care, în cazul desfășurării unei proceduri tipice de punere sub acuzare a șefului de stat incumbă în egală măsură Parlamentului (în cadrul fazei politice) și Parchetului General (în cadrul fazei judiciare).

În ipoteza în care Parchetul General s-ar autosesiza și ne-am afla deci în prezența unei proceduri atipice de punere sub acuzare a Președintelui României, credem că sarcina probei (onus probandi) ar reveni în exclusivitate Parchetului General, așa cum se întâmplă de regulă în cazul tuturor proceselor penale, potrivit art. 99 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală.

Dacă Parchetul General, în virtutea rolului său activ, constată în urma cercetărilor efectuate că există temeiuri pentru trimiterea în judecată a Președintelui, prin intermediul rechizitoriului (ordonanței) îl trimite în judecată pe șeful de stat. În acest caz, emiterea rechizitoriului (ordonanței) și trimiterea în judecată a Președintelui îl transformă pe acesta din suspect în inculpat cu toate drepturile și obligațiile ce decurg din această calitate procesuală, potrivit dispozițiilor normative aflate în vigoare.

Există și posibilitatea ca în urma cercetărilor să se constate că nu există temeiuri pentru trimiterea în judecată a Președintelui, în acest caz soluția Parchetului va fi de clasare și se va întemeia pe una din ipotezele prevăzute în dispozițiile art. 16 din Noul Cod de procedură penală.

În cazul unei soluții de clasare emisă de Parchetul General, după ce s-a făcut plângere împotriva soluției de clasare la procurorul ierarhic superior competent, potrivit legii, să soluționeze această plângere, iar acesta a confirmat soluția de clasare a procurorului de caz, considerăm că Parlamentul poate contesta acestă soluție prin intermediul unei plângeri colective[12] împotriva soluției de neurmărire sau netrimitere în judecată la judecătorul/judecătorii de cameră preliminară a/ai Î.C.C.J, potrivit art. 340 din N.C.P.P.

În acest caz, după cum am menționat anterior, judecătorul de cameră preliminară poate confirma sau infirma soluția de clasare a procurorului de caz. Iar împotriva soluției judecătorului de cameră preliminară de la Î.C.C.J., se poate formula în termen de 3 zile de la comunicare contestație la completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Î.C.C.J., competent, potrivit legii – art. 374 alin. (1) și alin. (2), teza a II – a din Noul Cod de procedură penală.

Foarte interesant este și faptul că art. 374 alin. (1) din N.C.P.P. prevede că nu numai părțile și procurorul pot face contestație împotriva soluției judecătorului de cameră preliminară, ci și persoana vătămată. Ceea ce ne face să ne întrebăm dacă prin această dispoziție nu i se recunoaște cumva și poporului un drept de a formula o asemenea contestație, dat fiind că prin săvârșirea infracțiunii de înaltă trădare cel mai afectat este fără îndoială poporul.

Ultima etapă a fazei judiciare, potrivit Constituției, în cazul în care se parcurge faza camerei preliminare[13] și aceasta se finalizează cu o soluție ce confirmă ordonanța de trimitere în judecată a procurorului de caz, sub aspectul legalității, constă în judecarea Președintelui de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Această fază procesuală comportă la rândul ei două etape:

1) Judecata în fond (în primă instanță).

2) Judecata în căile de atac (apel+căile de atac extraordinare).

În acest fel îi sunt respectate cel puțin două grade de jurisdicție șefului de stat, în conformitate cu Convenția C.E.D.O.

Dacă Președintele este găsit vinovat, acesta este demis de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și condamnat la detențiune pe viață sau la pedeapsa închisorii (15-25 ani+interzicerea unor drepturi), în funcție de opțiunea instanței.

Considerăm că legiuitorul a vrut să acorde, atunci când a stabilit o sancțiune alternativă pentru infracțiunea de înaltă trădare, posibilitatea Î.C.C.J. de a individualiza sancțiunea penală în funcție de împrejurările concrete ale situației de fapt, împrejurări ce se pot constitui în cauze de agravare sau atenuare a pedepsei.

Precizăm că aceste cauze sunt clasificate de doctrina dreptului penal în stări și circumstanțe de care, instanța de judecată trebuie să țină cont în procesul de indivdualizare a sancțiunii penale – exempli gratia, în cazul în care infracțiunea de înaltă trădare ar fi săvârșită în forma tentativei, aceasta fiind o stare de atenuare, ar determina instanța penală în ipoteza în care aceasta s-ar orienta către pedeapsa inchisorii (15-25 ani), ca în procesul de individualizare a pedepsei să reducă la jumătate limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, adică pedeapsa închisorii s-ar situa în intervalul 7 ani și 6 luni–12 ani și 6 luni, potrivit art. 33 alin. (2) din N.C.P.

În ipoteza în care instanța ar opta pentru pedeapsa detențiunii pe viață, în virtutea aceluiași art. 33 alin. (2), tentativa va fi sancționată în concret cu pedeapsa închisorii cuprinsă în intervalul 10–20 de ani.

În cazul circumstanțelor atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se reduc cu o treime, astfel că instanța penală în acest caz pentru pedeapsa închisorii s-ar orienta către intervalul (10–16,6 ani). Dacă instanța s-ar orienta către pedeapsa detențiunii pe viață, ca efect al reținerii circumstanțelor atenuante se va aplica pedeapsa închisorii în intervalul 10–20 de ani.

În ipoteza reținerii unor circumstanțe agravante, credem că instanța penală ar putea să-i aplice Președintelui României pedeapsa închisorii cu durata maximă de 30 de ani, acesta fiind și durata maximă a cuantumului pedepsei închisorii, potrivit art. 60 din N.C.P. Iar dacă acesta ar fi neîndestulător, atunci instanța ar putea opta pentru pedeapsa detențiunii pe viață.

Diferența esențială între stările de agravare/atenuare și circumstanțele agravante/atenuante constă în efectele juridice pe care acestea le produc.

Astfel că, oricâte circumstanțe atenuante/agravante ar exista în cauză, acestea ar produce o singură reducere/majorare a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege[14], în timp ce în cazul stărilor de atenuare/agravare se vor reduce sau majora limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege de atâtea ori câte stări de atenuare/majorare sunt identificate în cauză.

După cum putem observa, din punctul de vedere al forței juridice, stările produc efecte mult mai energice decât circumstanțele. Astfel că, în timp ce circumstanțele atenuante determină reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege cu o treime, indiferent câte s-ar reține în cauză, o singură stare de atenuare, precum tentativa, determină reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu jumătate.

Pe lângă pedepsele principale alternative (pedeapsa închisorii și detențiunea pe viață), legiuitorul a prevăzut și o pedeapsă complementară pentru infracțiunea de înaltă trădare ce constă în interzicerea unor drepturi.

Credem că legiuitorul a avut în vedere, în principal, interzicerea exercitării drepturilor exclusiv politice (dreptul de vot și dreptul de a fi ales) pentru persoanele condamnate pentru comiterea infracțiunii de înaltă trădare, în așa fel încât persoane de acest gen să nu mai acceadă în funcții publice de unde și-ar putea relua activitatea infracțională. Nu excludem însă posibilitatea ca legiuitorul să fi avut în vedere o sferă mai largă de drepturi a căror exercitare să fie interzisă ca urmare a aplicării pedepsei complementare prevăzute de lege, în acest sens avem în vedere și expresia generică utilizată de N.C.P. în descrierea acestei pedepse complementare: „interzicerea unor drepturi”.

Pe toată durata de timp cuprinsă între momentul punerii sub acuzare și până la emiterea hotărârii judecătorești penale definitive de condamnare sau de achitare, Președintele este suspendat de drept.

De asemenea, credem că există posibilitatea ca Președintele să fie achitat în urma judecării de către Î.C.C.J., și teoretic acesta ar putea să-și reia activitatea. În practică însă, după un asemenea episod suntem de părere că cariera politică a șefului de stat ia sfârșit.

2.1 Crima[15] de înaltă trădare – o infracțiune sui generis, între vechiul și noul Cod penal

Un vechi dicton al împăraților romani afirmă că aceștia iubeau trădarea, dar urau trădătorii – proditionem amo, sed proditores[16] odi.

Într-adevăr, probabil că trădarea era cel mai eficient mod de a dobândi puterea, dat fiind că acest procedeu beneficia de implacabilul element surpriză pe care marele strateg chinez Sun Tzu în „Arta Războiului” îl considera indispensabil și totodată infailibil în câștigarea oricărui război, iar istoria nu se zgârcește în a oferi numeroase exemple în această privință.

Cert este că, pe cât de iubit și de folosit era acest procedeu, cu aceeași măsură, dacă nu chiar cu mai mult, erau disprețuiți cei care uzau de el. Era minunat să dobândești puterea prin trădare pentru că astfel îți dovedeai inteligența și șiretenia, însă era de-a dreptul cumplit atunci când erai tu cel ce avea să guste din cupa mult prea amară a acesteia și să-i simtă toate consecințele nefaste ce veneau la pachet cu ea.

Astfel că, treptat, în istorie, conștientizându-se pericolul reprezentat de trădare pentru ordinea statală, majoritatea constituțiilor și a legislațiilor lumii au scos în afara legii această practică, scalând modul în care o sancționau în raport de subiectul care săvârșea o asemenea faptă.

În acest sens, trădarea săvârșită de șeful statului era socotită înaltă trădare din cauza înaltei demnități pe care acesta o deținea, dar și a consecințelor colosale pe care le putea produce. De aceea, la romani și la alte popoare ale antichității, înalta trădare sau perduellio, așa cum o denumeau latinii, era pedepsită cu moartea. În schimb, trădarea săvârșită de un simplu cetățean era considerată trădare simplă în contrast cu înalta trădare, și era pedepsită mai puțin sever decât cea din urmă, de regulă cu exilarea făptuitorului.

Constituția României din 1991, revizuită în 2003, nu face decât să preia mimetic o serie de instituții din Constituția Franței printre care și instituția punerii sub acuzare a Președintelui României prevăzută de art. 96.

Până în februarie 2014, crima de înaltă trădare era prevăzută simbolic de art. 96 din Constituția României din 1991, revizuită în 2003, neexistând nicio reglementare organică în Codul penal din 1969 sau în vreo altă lege penală specială care să descrie fapta de înaltă trădare și regimul sancționator aplicabil acesteia. De asemenea, chiar și procedura în sine, lăsând deoparte inexistența reglementărilor de ordin material, ridica mari probleme, ceea ce a dus la formularea a nenumărate opinii în doctrină, unele pertinente pe care le-am prezentat și noi în subsecțiunea anterioară, iar altele de-a dreptul halucinante în încercarea de a compensa vidul legislativ existent.

Se făcea apel chiar către Î.C.C.J. pentru a rezolva pe cale jurisprudențială problema care-i frământa pe toți marii teoreticieni, în sensul că aceasta ar fi trebuit să stabilească ce fapte constituie crima de înaltă trădare, substituindu-se astfel legiuitorului organic care a lăsat netranșată această chestiune. Desigur că mult așteptata rezolvare pretoriană nu a mai venit, întrucât Î.C.C.J. nu s-a confruntat niciodată în practică cu un caz de înaltă trădare[17].

Chiar și doctrina franceză se confrunta cu aceeași dilemă juridică pe care am importat-o și noi odată cu preluarea tale quale a constituției franceze. Sunt oare condamnate dispozițiile constituționale relative la punerea sub acuzare a șefului de stat să rămână literă moartă în virtutea principiilor dreptului penal, din moment ce Codul penal al României de la 1969 ca și Codul penal francez de altfel nu cunoștea o asemenea infracțiune?

În primul rând, temeiul angajării răspunderii penale este reprezentat de săvârșirea unei infracțiuni. Acest principiu se regăsea înscris atât în Codul penal din 1969 în art. 17, cât și în Noul Cod penal în cadrul art. 15 alin. (2), iar infracțiunea de înaltă trădare era reglementată până în februarie 2014 numai de Constituție care nu descria în ce anume constă fapta și care sunt sancțiunile incidente în cauză, deși tot legea fundamentală în art. 73 lit. h) susține faptul că legiuitorul organic ar fi trebuit să intervină pentru a stabili în ce constă infracțiunea de înaltă trădare, care sunt sancțiunile incidente în cauză și care este regimul executării acestora.

De aceea, în condițiile în care nimeni nu știa în ce constă fapta și care ar fi sancțiunea incidentă, dispozițiile constituționale conținute de art. 96 erau pur simbolice.

În ipoteza în care i s-ar fi reținut în sarcină o asemenea răspundere, Președintele s-ar fi putut prevala în apărarea sa de principiile nullum crimen et nulla poena sine lege scripta et certa[18], care sunt înscrise atât în Constituție în art. 23 alin. (12) și (13), cât și în legislația penală națională și internațională, și ar fi fost exonerat astfel de răspundere.

Din dorința de a găsi rezolvare acestui impas juridic, dar și pentru că Constituția trebuie interpretată în sensul în care ar produce efecte și nu invers (actus interpretandus est potius utvaleat quam ut pereat), s-a propus chiar o aplicare prin analogie a dispozițiilor din Codul penal de la 1969 privind trădarea, susținându-se că înalta trădare ar constitui o formă agravată a trădării simple reglementate de Codul penal în trei variante normative alternative – a se vedea în acest sens art. 155–157 din Codul penal de la 1969.

Această concepție însă, ridica mari probleme de legalitate, întrucât nesocotea principiile potrivit cărora aplicarea legii prin analogie în dreptul penal este interzisă, deoarece legea penală este de strictă interpretare și aplicare (poenalia est strictissimae interpretationis et aplicationis), dar și legalitatea incriminărilor și a sancțiunilor de drept penal.

Chiar și în prezent, când sub influența Convenției C.E.D.O. este permisă interpretarea prin analogie a legii penale în favoarea suspectului/inculpatului – analogia in bona partem, art. 7 al Convenției C.E.D.O. interzice în mod expres interpretarea prin analogie a legii penale în defavoarea suspectului/inculpatului – analogia in malam partem. Iar în cazul analogiei propuse mai sus de către teoreticieni, ne aflam în mod clar în prezența unei analogii in malam partem.

Inclusiv în dreptul privat, analogia este interzisă în cazul legilor care derogă de la o dispoziție generală, a celor care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile, acestea aplicându-se numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege – potrivit art. 10 din N.C.C.

Abia în februarie 2014, legiuitorul organic a intervenit și a pus capăt acestor controverse doctrinare odată cu adoptarea Noului Cod penal și al Noului Cod de procedură penală.

Pentru prima dată a fost incriminată infracțiunea de înaltă trădare în dispozițiile art. 398 din N.C.P. În sfârșit, crima de înaltă trădare nu mai era un simplu nomen juris constituțional, ci beneficia de o reglementare amplă în ceea ce privește descrierea faptei și a sancțiunilor incidente acesteia. Se pare că legiuitorul a preluat opinia din doctrină conform căreia trădarea simplă în toate cele trei variante alternative normative prevăzute de Codul penal de la 1969, săvârșită de șeful de stat, reprezintă înaltă trădare și a statuat-o expressis verbis în textul art. 398 din N.C.P., așa cum de altfel trebuia s-o facă încă de la adoptarea Constituței României în 1991.

Politica penală a legiuitorului N.C.P. diferă de cea a legiuitorului Codului penal de la 1969, dar și de cea a codurilor penale precedente, în sensul că de această dată în centrul reglementărilor juridico-penale se află persoana cu atributele ei, și nu siguranța statală ca în reglementările precedente. S-a afirmat că această schimbare în optica legiuitorului în cazul celui de-al IV–lea Cod penal al României se datorează faptului că, în timp ce vătămările produse asupra siguranței statale sunt reversibile, viața omului odată luată nu mai poate fi readusă înapoi[19].

Titlul X al Noului Cod penal este dedicat infracțiunilor contra securității naționale. Astfel, art. 394–397 descriu în ce anume constau și prevăd sancțiunile incidente în cazul trădării simple, trădării prin transmiterea de informații secrete de stat, trădării prin ajutarea inamicului și în cazul acțiunilor împotriva ordinii constituționale.

Art. 398 incriminează înalta trădare și într-o formulare sintetică afirmă că faptele prevăzute în art. 394–397, dacă sunt săvârșite de Președintele României sau de alt membru al C.S.A.T., vor constitui înaltă trădare. Deci în viziunea N.C.P. crima de înaltă trădare reprezintă de fapt un grup de infracțiuni, care se metamorfozează în infracțiunea de înaltă trădare numai atunci când sunt săvârșite de Președintele României sau de un alt membru al C.S.A.T.

După cum putem observa și în viziunea N.C.P., infracțiunea de trădare simplă este prevăzută în trei variante alternative normative.

Obiectul juridic generic al infracțiunii de înaltă trădare este reprezentat ansamblul relațiilor sociale ce privesc unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea și independența statului, valori fundamentale ce garantează viabilitatea și existența statului român.

Obiectul juridic special al infracțiunii de înaltă trădare este format din relațiile sociale ce constituie în mod alternativ obiect juridic special al infracțiunilor prevăzute în art. 394–397 din N.C.P. și vizează ansamblul relațiilor sociale izvorâte din obligația constituțională a Președintelui de a respecta supremația constituției și a legilor și din jurământul de credință față de țară pe care șeful statului îl depune la începerea mandatului.

De asemenea, infracțiunea de înaltă trădare poate avea și obiect material în situația în care șeful de stat ar transmite informații clasificate unor guverne sau puteri străine, iar aceste informații ar fi stocate pe suporturi materiale de hârtie (înscrisuri) sau pe suporturi de tip flash drive (stickuri de memorie). În aceste cazuri obiectul material al infracțiunii de înaltă trădare este reprezentat de acele înscrisuri sau stickuri de memorie.

Menționăm că înalta trădare poate fi săvârșită numai cu intenție directă sau indirectă, altminteri fapta comisă cu altă formă de vinovăție[20] nu este prevăzută de legea penală. În anumite variante, fapta poate fi săvârșită și în forma tentativei, aceasta fiind de asemenea prevăzută și pedepsită de N.C.P.

O noutate absolută adusă de N.C.P. în materia crimei de înaltă trădare este reprezentată de introducerea membrilor C.S.A.T[21] în rândul subiecților activi ai infracțiunii pe lângă deja tradiționalul șef de stat. Probabil că această opțiune a legiuitorului N.C.P. se justifică prin faptul că membrii C.S.A.T. prin natura demnității oficiale cu care sunt învestiți și a atribuțiilor aferente acesteia, fără doar și poate, au acces la informații și documente care le-ar înlesni posibilitatea comiterii Crimei de Înaltă Trădare. Dacă această inovație a N.C.P. comportă o problemă de constituționalitate, rămâne de văzut. Sperăm totuși ca în viitorul apropiat C.C.R. să lămurească acest aspect.

BIBLIOGRAFIE

A. Cărţi, tratate, cursuri, monografii
1. Alexandru Boroi, Drept penal. Parte generală, Editura C.H. Beck, București, 2010

2. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2014

3. Antonie Iorgovan, Drept administrativ, Editura All Beck, București, 2001

4. Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2010
5. Charles-Louis de Secondat Baron de la Brède et de Montesquieu, Despre spiritul legilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1964
 6. Cristian Ionescu, Tratat de Drept constituțional contemporan, Editura C.H. Beck, București, 2008
7. Cristina Popescu, Ecaterina Crețu, Dicționar de cuvinte și expresii latinești și eline în contexte literare românești. Abrevieri latinești, Editura Humanitas, București, 2003
8. Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Academiei R.S.R., București, 1984
9. Emil Molcuț, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2011
10. George Șerban, Introducere în teoria contractului social, Editura Europolis, Constanța, 1996
11. George Șerban, Sistemele electorale și partidele politice, Editura Muntenia&Leda, Constanța 2000
12. George Șerban, Teoria generală a dreptului. Caiet de studiu individual, Editura Ovidius University Press, Constanța, 2015
13. Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II – Sisteme electorale contemporane, Editura C.H. Beck, București, 2009
14. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1993.
15. Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționaleîn dreptul român și în dreptul comparat, Editura C.H. Beck, București, 2006
16. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a 13-a, vol. I și vol. II, Editura C.H. Beck, București, 2008
17. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura Actami, București, 1999
18. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2015
19. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, Editura Universul Juridic, București, 2015
20. Jean Jacques Rousseau (traducere efectuată de către Lucian Pricop), Despre contractul social sau principiile dreptului politic, Editura Cartex, București, 2016
21. Lucian Săuleanu, Sebastian Rădulețu, Dicționar de termeni și expresii juridice latine, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2011
22. Luminiţa Dragne, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2009
23. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru și Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituției României. Explicații și comentarii, Editura Rosseti, București, 2005
24. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1995
25. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ediția 3, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2008
26. Nicolae Popa, Elena Anghel, Cornelia Ene Dinu, Laura Spătaru-Negură, Teoria generală a dreptului. Caiet de seminar, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2014

27. Tudor Drăganu, Drept constitutional și instituții politice. Tratat elementar, vol. II, Editura Lumina Lex, București, 1997

28. Verginia Verdinaș, Drept administrativ și instituții politico-administrative, Editura Lumina Lex, București, 2002

29. Vladimir Hanga, Adagii juridice latinești traduse și comentate de prof. dr. doc. Vladimir Hanga, Editura Lumina Lex, București, 2007
 B. Legislație
1. Constituția României din 1991 revizuită în 2003, prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat învigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României. Constituţia României, în forma iniţială, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
2. Codul penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009 şi Legea nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a Codului penal.

3. Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135/2010

 



[1] Pentru a exemplifica la ce anume ne referim, redăm în continuare textul art. 72 alin. (2) din Constituția României:„ Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă ÎnaltaCurte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”
[2] Nu trebuie să uităm că și Constituția este tot o lege, chiar cea mai importantă și mai puternică din punctul de vedere al forței juridice dintre toate, în acest sens fiind considerată lex suprema conform art. 1 alin. (5) din legea fundamentală a României, pro tanto, încălcarea unor dispoziții ale acesteia atrag de la sine o răspundere juridică, constituțională. Tocmai de aceea, răspunderea instituită în sarcina șefului de stat de art. 95 din Constituție are o natură complexă, juridică și politică în egală măsură.
[3] Precizăm faptul că Președintele României ar putea alege varianta trimiterii unui mesaj, sub forma unei scrisori deschise în presa centrală, pentru a-și justifica absența de la dezbaterea ce are ca obiect suspendarea sa, cât și pentru a se disculpa în legătură cu acuzațiile formulate împotriva sa.
[4] În această perioadă de 30 de zile, Președintele României poate iniția o campanie electorală menită să convingă poporul să voteze împotriva demiterii sale în cadrul referendumului ce va avea loc ca efect al suspendării șefului de stat de către Parlament.
[5] A se vedea art. 24 din Constituția României, art. 10 din Noul Cod de procedură penală și art. 13 din Noul Cod de procedură civilă. De asemenea, recomandăm și studierea art. 6 din Convenția C.E.D.O care face referire printre altele și la dreptul persoanei la un proces echitabil.
[6] A se vedea art. 23 alin. (11) din Constituția României și art. 4 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală. De asemenea, recomandăm a se vedea și jurisprudența C.E.D.O. în materie.
[7] C.C.R., prin intermediul deciziei nr. 678 din 2014, a statuat că imunitatea de care se bucură Președintele României este una absolută și că aceasta ar constitui un impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale în ipoteza în care șeful de stat ar săvârși sau ar fi acuzat de săvârșirea unor infracțiuni, altele decât crima de înaltă trădare. În accepțiunea C.C.R., Președintele României în exercițiu nu are o răspundere penală de drept comun, fiind protejat de imunitatea sa, care suspendă începerea urmăririi penale față de acesta pentru fapte penale de drept comun până la încetarea mandatului. De asemenea, menționăm că imunitatea are ca efect și suspendarea curgerii termenelor de prescripție extinctivă în cazul infracțiunilor de drept comun ce i se impută Președintelui aflat în exercițiul mandatului. După încetarea mandatului, șeful de stat poate fi urmărit și judecat pentru faptele penale de drept comun de care a fost acuzat în timpul mandatului. În concluzie, în viziunea C.C.R., Președintele răspunde penal pe durata exercitării mandatului, numai pentru crima de înaltă trădare, aceasta fiind unica excepție admisă de la imunitatea absolută a șefului de stat aflat în exercițiul mandatului.
[8] Am preferat să prezentăm punctul de vedere al constituantului în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii de înaltă trădare, deoarece Noul Cod penal intrat în vigoare în februarie 2014 a extins sfera persoanelor ce pot îndeplini calitatea de subiecți activi ai infracțiunii de înaltă trădare și cu privire la membrii Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Desigur că în acest caz se ridică întrebarea dacă legiuitorul organic era abilitat să extindă această sferă și dacă nu cumva în acest moment cel puțin în această privință art. 398 din Noul Cod Penal este neconstituțional. Timpul ne va spune în mod cert, până atunci așteptăm cu nerăbdare ca această situație să facă obiectul unei excepții de neconstituționalitate sau al unui control de constituționalitate sub forma celorlalte modalități prevăzute de lege pentru a vedea cum va tranșa această problemă instanța de contencios constituțional.
[9] Nu știm ce s-ar întâmpla în ipoteza în care Președintele interimar al României sau un fost președinte ar săvârși o faptă de înaltă trădare, întrucât dispozițiile constituționale cu caracter penal ale art. 96 sunt de strictă interpretare și aplicare, iar în privința președintelui interimar, precizăm că art. 99 din Constituția României îl grevează pe acesta numai cu răspunderea politico-juridică (suspendarea prevăzută de art. 95 din legea fundamentală a președintelui aflat în exercițiu), nu și cu răspunderea juridico-penală prevăzută de art. 96 din legea supremă a României. Iar în cazul foștilor președinți Constituția tace.
[10] Verginia Verdinaș, Drept administrativ și instituții politico-administrative, p. 279, Editura Lumina Lex, București, 2002.
[11] În actuala reglementare, procesul penal comportă 4 faze: faza urmăririi penale, faza camerei preliminare, faza judecății și faza punerii în executare a hotărârilor judecătorești penale rămase definitive.
[12] Susținem caracterul colectiv al plângerii împotriva soluției de neurmărire sau netrimitere în judecată din rațiuni ce țin de principiul simetriei juridice, întrucât și inițierea procedurii de punere sub acuzare, așa cum este ea prevăzută de Constituția României, se demarează de către Parlament în calitate de organ colectiv, cu votul a 2/3 din numărul total de parlamentari.
[13] Prin parcurgerea fazei camerei preliminare, avem în vedere și soluționarea contestației împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară sesizat în legătură cu verificarea legalității ordonanței prin care s-a dispus trimiterea în judecată a Președintelui României.
[14] A se vedea art. 76 alin. (3) din N.C.P., potrivit căruia reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor atenuante, și art. 78 alin. (2), conform căruia majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor agravate reținute.
[15] Atragem atenția că în drept în general, și în dreptul penal în mod special, termenul „crimă” este utilizat în două sensuri, după cum urmează:
1) Astfel că, într-o accepțiune lato sensu (în sens larg) prin crimă/crime ne referim la infracțiune/infracțiuni, această accepțiune reprezentând o preluare din limba latină a cuvântului crimen, care are semnificația de infracțiune.
2) În sens restrâns (stricto sensu), prin crimă înțelegem omucidere, adică fapta omului comisivă sau omisivă prin care acesta suprimă viața unui alt om.
Este lesne de înțeles că în cazul crimei de înaltă trădare, vocabula „crimă” este uzitată în accepțiunea sa lato sensu, adică ca sinonim al termenului „infracțiune”.
[16] Termenii prăduială/prăduitor utilizați în argoul limbii române provin din cuvintele latine proditionem/proditores și au aceeași semnificație: trădare/trădători. Astfel că, în argou prăduitor este complicele, cel care „dă în gât” (toarnă) întreaga operațiune ilicită autorităților. De asemenea, termenul prăduială utilizat în cadrul limbajului convențional dintre borfași se referă la trădare, prăduitorii fiind desconsiderați și marginalizați de comunitatea lor asemeni unor paria. Cea mai ingrată condiție în rândul tagmei răufăcătorilor, probabil că o au acești prăduitori.
[17] Deși merită să menționăm că în 1997 s-a pus problema punerii sub acuzare pentru fapta de crimă de înaltă trădare a Președintelui României din acea vreme, Emil Constantinescu, ca urmare a semnării de către acesta a unui Tratat de bună vecinătate cu Ucraina, prin intermediul căruia, statul român avea să renunțe pentru totdeauna la pretențiile sale legitime privitoare la Bucovina. La acea vreme, România era implicată în anumite raporturi litigioase cu statul ucrainean ce aveau ca obiect lămurirea unor neînțelegeri referitoare la frontiera României cu Ucraina, printre care și problema Bucovinei. Dar cum obiectivul prioritar al României în acea perioadă era aderarea la N.A.T.O., iar condiția sine qua non impusă de această organizație internațională pentru ca un stat candidat să fie eligibil în a deveni membru al său, consta în inexistența oricărui tip de litigiu internațional sau diferend cu statele vecine care ar fi putut degenera într-un veritabil casus belli, Emil Constantinescu animat fiind de gândul că își va putea asuma de unul singur meritul și performanța istorică de a integra România în cea mai mare organizație internațională militară a lumii, s-a erijat în“marele erou al românimii”, și însetat fiind în a cunoaște gloria deplină pe care i-ar fi conferit-o această reușită ce l-ar fi plasat fără doar și poate în panteonul conducătorilor nemuritori ai poporului român pe care istoria îi pomenește cu măreție, elogiindu-i de fiecare dată, a semnat acel tratat internațional cu consecințe nefaste pentru poporul român, în scopul de a urgenta procesul de integrare al României în N.A.T.O.
[18] O faptă umană nu poate fi considerată infracțiune dacă nu este prevăzută și reglementată ca atare de legea penală. Nu poate fi sancționată penal o faptă care nu este prevăzută în lege ca fiind infracțiune, a fortiori rationae, dacă legea nu prevede felul, cuantumul și modalitatea de executare a sancțiunii. Recomandăm a se vedea art. 1 și 2 din N.C.P.
[19] În primele trei coduri penale ale României, legiuitorul își justifica transpunerea topografică a infracțiunilor privind siguranța statului în primul capitol al părții speciale, pe considerentul că fără siguranța statală nu ar mai avea cine să garanteze siguranța ordinii de drept în ansamblul ei și restabilirea acesteia atunci când situația ar impune-o.
[20] Prin expresia „altă formă de vinovăție” ne referim la faptul că infracțiunea de înaltă trădare nu poate fi săvârșită din culpă, întrucât fapta săvârșită in concreto nu ar mai îndeplini condițiile prevăzute de lege în ceea ce privește latura subiectivă a tiparului abstract normativ al crimei de înaltă trădare. Infracțiunea de înaltă trădare nu poate fi săvârșită nici cu praeter intenție, pentru că nu există posibilitatea de a se produce un rezultat mai grav decât cel prevăzut de lege prin norma de incriminare tip, iar în dreptul românesc nu există sancțiune mai severă ca detențiunea pe viață, care este de asemenea prevăzută de lege în forma tip.
[21] Potrivit Legii nr. 415 din 2002 privind organizarea și funcționarea C.S.A.T (art. 1–4)., în componența acestei instituții intră: Președintele României, în calitate de președinte al C.S.A.T; Prim-ministrul Guvernului României, în calitate de vicepreședinte al C.S.A.T.; iar în calitate de membrii ai acestui organism etatic figurează următorii: ministrul apărării naționale ministrul de interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiției, ministrul industriei și resurselor, ministrul finanțelor publice, directorul Serviciului Român de Informații, directorul Serviciului de Informații Externe, șeful Statului Major General și consilierul prezidențial pentru securitate națională. De asemenea, precizăm că C.S.A.T. are și un secretar care este numit în funcție de Președintele României și are rang de consilier de stat în cadrul Administrației Prezidențiale.


Alexandru Luis Ibriș


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Răspunderea șefului de stat în România. Preliminarii”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


 Abonare newsletter | Corporate | Membership

.